13-15 iunie 1990 - un preşedinte mulţumeşte pentru violenţe

N-am fost in Bucureşti in zilele de 13-15 iunie 1990. Ceea ce ştiu am aflat de la sora mea, de la amici şi de la televizor… dar îmi e de ajuns să ştiu că a fost cumplit.

Datele istorice sunt cunoscute (sau ar trebui să fie cunoscute)… Scriu aceste rânduri pentru că nu-mi vine a crede că un şef de stat - Ion Iliescu - pe care doar că nu ne-am rugat de oameni să nu-l aleagă preşedinte, a fost in stare să mulţumească minerilor pentru violenţa de care au dat dovadă! Şi acesta nu e singurul aspect surprinzător - cu sensul de groază. Mai e simpatia de care s-a bucurat (se mai bucură in rândul unora) acel lider al minerilor - caraghios până la paroxism in unele apariţii publice. Cum să simpatizezi un individ care a condus ortacii (câţi or fi fost, cu adevărat, mineri) in Bucureşti pentru a sparge capete şi geamuri, pentru a distruge sedii de partide şi alte instituţii? Ştiu că se vorbeşte mult despre toleranţă - dar aşa ceva nu trebuie tolerat - şi se vorbeşte mult despre iertare - să ierţi, ok, dar să şi uiţi? Poate că iertare fără uitare nu se poate, dar nu cred că-i sănătos să uităm astfel de grozăvii care par să se repete de-a lungul istoriei… “Cine uită istoria e condamnat sa o repete” - şi cine n-o uită, se pare, o repetă. In septembrie 1991, ianuarie şi februarie 1999 au mai fost mineriade… Să sperăm că nu vor mai fi - “gurile rele” zic că nu mai sunt nici mineri: au plecat din ţară sau s-au împrăştiat prin oraşele României.

După ce preşedintele, in 15 iunie, le-a mulţumit minerilor, la Romexpo (unde au fost trasportaţi cu autobuzele), au fost conduşi la Gara de Nord şi au urcat in trenurile care îi aşteptau pentru a-i duce in Valea Jiului, de unde veniseră.

De ce au fost chemaţi minerii la Bucureşti? Pentru că civilii nemulţumiţi de regimul politic care tocmai se instaura şi care mirosea a comunism îşi montaseră corturi in Piaţa Universităţii şi protestau. Dimineaţa, devreme, in 13 iunie, forţele de ordine au distrus corturile din Piaţă şi au făcut arestări.. Fireşte, totul a degenerat. Ceva mai târziu au sosit nişte muncitori de la IMGB pentru “a face ordine”. Atunci s-au auzit prima dată lozinci ca “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim!” Cu oameni care pot gândi aşa ceva cum să ne aşteptăm la o viaţă armonioasă in România?! Ne mirăm că nu avem valori, scrie Cartim, între altele, in articolul său.

In 13 iunie, pe tot parcursul zilei, au avut loc confruntări violente între manifestanţi şi forţele de poliţie, au fost incendiate autobuzele poliţiei, sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne, SRI. Preşedintele citeşte, la televiziune, un comunicat in care zice: Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului şi televiziunii pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită. Seara, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroşani spre Bucureşti; un al treilea tren a plecat a doua zi, in 14 iunie, tot spre Bucureşti, din gara Motru. Minerii sosiţi in Gara de Nord au fost preluaţi de reprezentanţii instituţiilor de forţă şi ghidaţi prin Bucureşti, in punctele considerate nevralgice. Toţi intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcaţi cu haine fistichii au fost bătuti, arestaţi, urcaţi în dubele Poliţiei şi interogaţi la o unitate militară din Măgurele. (sursa wikipedia)

Iliescu vorbea despre democraţie, dar cine ştie la ce îi era, de fapt, gândul? Ca mai toţi politicienii (mai ales cei români) spunea ce credea că vor oamenii să audă. Acest om n-a ştiut vreodată ce înseamnă democraţia - să nu vă fie cu supărare, dar nu cred in comunişti reciclaţi, chiar dacă, se spune, oamenii se pot schimba - unii oameni, dar nu şi acesta (a dovedit-o din plin şi o dovedesc şi cei care fac parte din partidul emanat din F.S.N.)

După aceste evenimente a urmat o perioadă de îngrădire a libertîţii presei (nu afirm că azi nu există tentative de a îngrădi libertatea presei prin fel şi fel de proiecte de legi care, din fericire, n-au reuşit să şi devina legi), fiind prezentat - mai ales la televiziune - punctul de vedere unilateral al partidului aflat la guvernare; sediile partidelor de opoziţie erau devastate…

Andrei Cornea,  eseist, istoric al artei, clasicist, publicist şi filosof român, cunoscut pentru traducerea integrală în limba română, sub îndrumarea lui Constantin Noica, a dialogului Politeia al lui Platon, din greaca veche, a scris:

Alcătuind o categorie socio-profesională ce aparţine mai degrabă secolului al XIX-lea decât secolului al XXI-lea, minerii au adâncit, în Romania postcomunistă, schismele sociale, delimitările dintre clase, sporind frustrările şi ranchiunile. În alt articol, Andrei Cornea spune că se poate vorbi despre un pogrom simbolic împotriva studenţilor şi intelectualilor de elită, dar şi asupra ţiganilor, molestaţi şi ei de mineri.

Momentul 13-15 iunie 1990 a fost dovada a ceea ce ne aştepta… In Decembrie 1989 avusesem o şansă, ca naţiune - am pierdut-o.