Pisica din tei

A început, de anul trecut, câte un pisoi să cadă; acum a stat... Sau: atenție! cad pisici. 

In seara zilei de 7 ianuarie, de Sfântul Ion, pe la ora 23:30 se aude o bufnitură înfundată - ca și cum ar cădea pe tăblia unei mese de lemn un ghem mare de lână. Primul lucru: fug să văd dacă motanul Johnny n-a comis vreo boroboață. Era în colacul lui, langa calorifer, și m-a privit la modul de ce mă deranjezi?

Ies in balconul de la sufragerie și încerc să văd in bezna... Între două crengi ale teiului - in forma de y - era ceva rotund. Guguștiucii mai stau noaptea în tei, unul lângă altul, dar pe creangă. Am zis că or fi ei, dar totuși... am privit cu mai multă atenție. Ceva se mișca, și nu era guguștiuc. Veveriță nu putea fi - nu sunt in zonă. Era o pisică, evident - am scris in titlu. 

Na-ți-o bună! Iar a căzut pisica celor de la etajul patru! Mmmm, parcă nu-i pisica lor... motiv pentru care nu am sunat imediat la ușa oamenilor. Aceea avea părul mai negru și mai lung, parcă (n-o mai văzusem de un an) și coada stufoasă. Aceasta avea șosețele cu dungi gri închis și gri deschis, părul destul de lung și coada stufoasă, dar mai scurtă. Pis-pis, zic eu. Miau-miau zice ea. Se întorsese spre mine și stătea (și arăta!) ca o bufniță. Distanța intre tei și balcon, vreo doi metri - nicio șansă să ajungem cumva la ea. Înălțimea la care era, vreo opt metri de la sol! Scară de unde la ora aia? Afară frig, și se tot răcea - umezeală... Cum să lăsăm pisica acolo toată noaptea și câteva ore până să avem de la cine împrumuta o scară? 

La un moment dat s-a făcut ghemotoc pe o creangă destul de subțire, și dormea. Fiind crescută in casa nu prea avea mari șanse în frig, fără a avea apoi probleme, de rămânea în copac. A incercat să și coboare, dar s-a oprit - pe vreo patru metri din trunchiul teiului nu sunt crengi sau cioturi, iar crengile mai de jos sunt foarte subțiri. 

Am coborât cu mâncare, cu gândul că poate-si face curaj și coboară (sau sare pe mine! 😃) N-a ținut figura. A venit la mâncare Felix, o pisică pe care o hrănim mai mulți - nu in toiul nopții! - și pe care n-o mai văzuse nimeni de câteva zile. Vazandu-l pe Felix, pisica din tei a incercat iar să coboare, dar s-a întors repede pe creanga ei. 

Renunț să scriu toate încercările, căutările de soluții pe internet. Chiar de pompieri nu era... Am tot vorbit cu pisica din tei, in ideea să nu adoarmă (mă gândeam cum e cu frigul și oamenii care adorm)...

Ne-am amintit că aveam o scândură îngustă și lungă, dar era după dulapul din balcon! Am scos-o dorind cât mai puțină gălăgie, și-am reușit să răstorn un borcan cu ceva unsoare, am dărâmat ce scosesem de pe lângă dulap și am așezat stivă.... Liniște deplină, altfel spus - era trei dimineața deja. Scandura era mult prea scurta (vreo trei metri). Am prelungit-o cu o rogojina făcută sul și... cobor la pisică, după ce mă orientez, din balcon, cam pe unde e (felinarul din apropiere era stins fix in noaptea aceea! și era prea întuneric, iar lanternă nu aveam cu ce să țin, plus că raza de lumină zăpăcea pisica)! Pisica din tei... ia-o de unde nu-i! Am crezut că am halucinații! Înainte, sigur, nu avusesem, pentru că ar fi fost halucinație colectivă! Nimeni nu a văzut când a coborât pisica! 

M-a lovit așa o poftă de râs încât abia am cărat prăjina in casă! Mă vedeam agintandu-ma in jurul pomului ca un câine de vânătoare care a luat urma vânatului.

A doua zi am aflat, de la o vecina a chiriasilor de la patru, că nu era pisica lor, că ei au o pisică alb cu negru, cu păr scurt, și au plasă la geamuri. Șoc! pentru mine. In ianuarie 2024 am cules o pisică din tuia de lângă balcon și era a lor! I-am pus-o în brațe proprietarei care ieșise sa o caute pe la unșpe' noaptea... Atunci se tot auzeau miorlăituri disperate și nu-mi dădeam seama de unde! Am căutat prin tufe și nimic. Venea de mai sus... și nu de la motanul nostru. Și mi-am dat seama că e in tuia, și era fix in dreptul geamului de la balcon; am tras de crengile pomului, apropiindu-l, și-am luat ușor pisica. Când i-am făcut poza nu se mai uita spre mine. Alta nu mai am pentru că deja se auzea femeia căutând ceva... Am fotografiat cu tableta poza făcută cu telefonul (în condițiile date nu am cum s-o transfer direct pe blog).

In seara aceea chiar era o pisică - in urmă cu ani căutăm noaptea prin cartier un pui de pisică ce se tânguia, dar era, de fapt, pui de cucuvea (am aflat mai târziu, iar eu nu înțelegeam de ce nu găsesc pisoiul!) Revenind! La discuția despre pisici... In final, vecina in cauză și-a amintit că sunt alți chiriași, dar au și aceștia pisica!

Cam atât despre pisica din tei, despre pisica din tuia... Mai e un castan in apropiere, dar sper să nu se facă și acesta c-o pisica disperată.

Pare că pisica din tei n-a căzut de la etaj... Oricum, nu de la vecinii de pe tronson. Doar daca n-a explorat, venind pe te miri unde. S-a mai întâmplat! In copilărie a intrat în dormitorul părinților pisica unora de la scara vecina! In partea opusă, sub geamul bucătăriei, incerca sa escaladeze pisica unora de la cealaltă scara...

Pisica din tei am cautat-o dimineață, la primele raze de lumină, in ideea că, poate, e foarte speriată și o fi a cuiva... Niciun semn. Sper să-i fie bine unde e. O frumusețe de pisica! Nimeni nu a reușit să-i facă o poză bună, nici folosind blițul... nici cu toate luminile din casă aprinse. 

Cum să-ți distrugi pisicile

Vineri, în jurul orei 19, mă sună o prietenă și mă roagă să vorbesc cu fiica unei prietene de-a ei ale cărei pisici au făcut spume la gură. Nu sunt medic veterinar, așa că i-am spus că îi dau câteva numere de telefon unde să sune și să ducă pisoii. A insistat să merg să le văd – am dedus că știa de la prietena mea că mai știu una-alta (n-am avut de ales și am învățat multe pentru că mereu am avut animăluțe). Ezita să meargă la veterinar pentru că salariul i se înjumătățise de când lucra o săptămâna da și una ba și nici pensia de boală a mamei ei nu e prea mare. Oricât de mult aș fi vrut să merg nu am putut, dar i-am dat numărul de telefon al veterinarului despre care știu că acceptă și plata după și/sau în rate (a plătit pe loc, totuși).

Ce s-a întâmplat am aflat de la prietena mea. Fata (are 21 de ani) voia să-și protejeze mama de pandalie (deși aceasta nu agrea metoda – a și plecat „la țară” imediat ce s-a ridicat arestul la domiciliu) și spăla casa cu hipoclor diluat în apă, dar pe preșuri special dedicate stropea cu hipoclor nediluat de musteau preșurile! Mama ei a plecat pentru că nu mai suporta mirosul de clor dar ea a continuat să toarne clor prin casă. Pisicile, lingându-și blănița și lăbuțele – ‘că mult se mai spală pisicile! - și-au introdus în stomac ce luau de prin casă, plus că și inhalau la greu. Au scăpat cu bine, pentru că sunt tinere și erau sănătoase! Ea a observat că cel puțin una dintre ele a vomitat – galben – dar a crezut că... e ghem de blană! Deși le are de trei ani, am înțeles, nu știe mai nimic despre pisici. Lichidul galben poate fi pentru că au stomacul gol, dar și din cauza unei afecțiuni a stomacului sau bilei (nu e, deci, un simptom care poate fi ignorat mai ales dacă se repetă). „Ghemul” e, de fapt, un cilindru cam cleios, cu miros urât dar suportabil, și se văd fire de păr (seamănă cu un ghem în cazurile în care rămâne în stomacul pisicii).

Veterinarul i-a spus să spele bine casa (fără substanțe pe bază de clor!) și să aerisească, ceea ce au făcut ea și prietena mea aproape toată noaptea de vineri spre sâmbătă.

Azi, pisicuțele se simt mai bine: mănâncă și se țin pe picioare fără să se clatine dar din jucăușe cum mi s-a spus că erau sunt, încă, pasive.

Image by Gundula Vogel from Pixabay

Pisoiul de la miezul nopții. Jocul cuvintelor

Într-o lume plină de întrebări ca “omenirea, încotro?”, în miezul unei nopți geroase de septembrie câțiva oameni au ieșit în căutare. Nu toți deodată, ci într-un fel de permutare, dorind să-și asume responsabilitatea salvării unui pisoi, ca și cum prin gestul acela se valida calitatea lor de om. Se ajunsese la un fel de partajare a responsabilității: unul a adus mâncare, altul s-a întins pe asfalt să caute sub mașina de unde se auzeau miorlăiturile disperate, ca și cum mică ființă se afla în plină adaptare la un mediu ostil.  Erau câțiva oameni care atunci se vedeau prima dată, în lumina aurie a felinarului stradal. Colaborau ca niște prieteni și se simțea o oarecare supraincarcare emoțională, fiecare dorind să fie el cel pe care-l va alege pisoiul. 

După mai mult de o oră, pisoiul a ieșit în goană din caroseria mașinii și a tulit-o într-un subsol; a ales viața în libertate, asumându-și orice risc. Oamenii au rămas zâmbind, ușor dezamăgiți, și in privirile lor se citea ideea de a redefini ce e bine și ce e rău pentru un animăluț, practic, sălbatic.

₪₪₪

Exercițiu de imaginație: Jocul celor 12 cuvinte găzduit de Eddie pe blogul său, Cartim.

Cele 12 cuvinte: valida, cautare, lume, intrebari, partajare, supraincarcare, viata, alege, dorind, permutare, adaptare, redefini.

E o junglă

Atunci când ai un traseu fix: acasă-muncă-şcoală-mall-etc. nu prea ai parte să vezi multe şi unii ajung să creadă că nimic neplăcut nu se întâmplă in zona lor dar, de fapt, ei nu ies din propria zonă de confort. Şi bine, fac, in fond, dar să nu mai spună că ceea ce ei nu au văzut nu există.

Activate de o întâmplare recentă, mi-au revenit in minte unele dintre întâmplările la care am fost martoră sau despre care am auzit sau citit. Unele sunt amuzante, altele din contră, despre unele am scris, despre altele nu voi scrie… prea curând.

Sunt oameni care nu mai au loc nici de porumbei şi nici de ciori. De câini, se ştie prea bine, sunt foarte mulţi cei care nu mai au loc, şi nu doar de cei maidanezi. Sunt oameni care beau prea mult şi n-au ce face, alţii n-au somn şi se iau de oameni de la înălţimea etajului; altul apară un câine şi-şi pierde viaţa. Mai sunt cei care lovesc azi un câine şi câinele, mâine, ar putea agresa un om nevinovat, cum şi mie mi s-a întâmplat, când m-a muşcat un câine după care unii aruncau cu piatra. Ba mai sunt şi indivizi care-şi bat propriul câine!

Oamenii, însă, nu se iau doar de animale pe stradă! Până şi unii poliţai se comportă dubios cu unii oameni. Da, omul e beat, dar pentru asta nu trebuie să-i dea brânci!

Un individ oarecare îşi bate iubita, la adăpostul întunericului… Altul îşi strigă necazurile şi ameninţă la întâmplare…

Am senzaţia că oamenii au luat-o razna! Au ajuns să arunce câini  pe fereastră sau să îi mutileze! Poliţaii amendează oamenii fără adăpost care adună plastic din gunoaie sau pe cei care hrănesc pisici! Uneori, urmărind aplicarea legii cu orice preţ nu se mai ţine cont de oameni… Dorinţa de a fi deosebit îi aduce pe unii in situaţia de a ucide animale "in direct"!

Poveşti am multe şi, pe zi ce trece, se tot adună…

Poliţaii şi adolescenţii beţi

Noaptea, pe la doişpe, cu ani in urmă, plimbam pe “domnul Problemă” – Boby, boxerul pe care l-am găsit şi care lătra cam la tot ce avea patru picioare. Bulevardul lung şi pustiu – o plăcere să te plimbi când e linişte şi aerul mai curat. Imediat după ploaie. La un moment dat, in faţa mea apare un grup de puştani care făceau gălăgie, loveau coşurile de gunoi până le dărâmau, urcau pe bănci, înjurau in gura mare. O clipă m-am temut: nu ştii ce-s in stare să facă adolescenţii in general, dar când sunt beţi! Arunc o privire in spate, cu gândul să mă întorc de unde am venit. Acolo, la câţiva metri in urma mea – dar departe de puştani – doi poliţai. Ar fi trebuit să răsuflu uşurată, in caz că… ei erau acolo. Ţi-ai găsit! Sub privirile mele mirate cei doi îşi făceau semne, in ce direcţie să dispară: să traverseze sau să intre între blocuri. Cred că nu se puteau hotărî pentru că la un moment dat s-au ciocnit puternic unul de celalalt, pornind in direcţii opuse, apoi au dispărut între blocuri ca şi cum nici n-au fost! Conta că eram acolo şi erau acolo şi adolescenţii scăpaţi de sub control? Nu! Treaba lor nu părea să fie protejarea cetăţenilor şi a bunurilor oraşului. Adolescenţii s-au apropiat, m-au ocolit şi şi-au văzut de ale lor.

Furia personificată

Tot noapte, tot in cartier. Ar putea ca cineva să creadă că e un cartier rău famat cel in care locuiesc. Nu, doar că, atunci când eşti atent, realizezi câte se întâmplă in jurul tău.

Liniştită, tot cu câinele, mă plimbam in apropierea blocului, într-o zonă verde înconjurtă cu gard viu. Se auzeau voci agitate, care se apropiau. Un tânăr şi o tânără. Cred că ea era gong de beată. Striga cât o ţineau plămânii despre un tip care nu ştiu ce-i făcuse. Striga şi înjura, lovea cu poşeta in gardul viu, dădea cu piciorul in bordură. Şi-a dat de coşul de gunoi din zonă. Dă-i bătaie coşului! Cu picioarele, cu pumnii, cu poşeta. Dădea in coş şi-l zgâlţâia şi-mi imaginam că-l vede pe tipul care-o supărase. Cel de lângă ea încerca s-o potolească, dar pas de-a potoli furia dezlănţuită!

Câinii maidanezi şi pisicile

A fost o perioadă in care, noapte de noapte, o haita de câini (mereu aceeaşi) dădea o raită şi prin cartierul nostru. De cele mai multe ori se iau de pisicile care nu sunt la adăpost. Aveam lângă fereastră pregătiţi câţiva cartofi mici, să dau după câini atunci când îi auzeam lătrând la pisicile ascunse pe sub maşini. Unui taximetrist i-au spart câinii un “stop” încercând să ajungă la pisica adăpostită pe roată, sub aripă, şi i-au zgâriat maşina – am dat după ei cu cartofi până au fugit (era târziu in noapte). Oh! Nu sunt singura care făcea asta! :) In unele nopţi am auzit ferestre deschizându-se, bătăi din palme şi… cartofii zburau după câini.

Johnny, pisicul nostru cel mic, a fost scăpat de mama de o haită de câini care-l alergaseră - ziua -  până sub o maşină. Mama, fiind afară, a dat cu un băţ după ei şi ţipa “marş”, să alunge câinii. Or fi zis vecinii că a luat-o razna, pentru că tata tocmai murise, cu vreo două săptămâni înainte. Dar nu despre Johnny voiam să scriu, ci despre o micuţă alb cu negru pe care a prins-o haita, într-o noapte.

Cei care sunteţi sensibili, vă rog, săriţi următoarele două paragrafe.

Am auzit lătrături furioase şi miorlăituri de groază. Am privit pe fereastră, să ştiu spre ce direcţie să-mi concentrez atenţia. A fost prea târziu! La nici 50 de metri de bloc, haita a sfâşiat pisoiul! Am văzut, efectiv, cum au smuls din ea mai multe boturi, apoi s-au bătut pe bucăţile însângerate. Imaginea mi-a rămas întipărită in minte pe vecie! Atunci mi-am dorit să nu fi fost luminată zona, să nu fi auzit lătrăturile! A doua zi, in locul respectiv, erau doar pete de sânge…

In altă noapte, câinii au alergat o pisicuţă care avea un picior rupt de un om care n-a avut loc de ea. Se mişca greu – lăbuţa îi atârna ca şi cum ar fi fost o şosetă goală (fusese tot ce a putut face veterinarul pentru ea) – o numiserăm “şoseţica”. In acea noapte am reuşit să ajung afară la timp şi să alung haita, dar după câteva zile au reuşit s-o ucidă…

Să fi urât câinii pentru asta?! Da, m-am gândit cu răutate la ei, dar mi-am dat repede seama că e instinct, nu agresivitate gratuită. E soarta vietăţilor in sălbăticie – erau ele intre ele, animalele…

Pisica zăpăcită

Într-o noapte, târziu, plimbam câinele pe bulevardul lung şi liber de oameni şi maşini. La vreo 50 de metri înainte, o mâţă neagră făcea salturi înalte, se dădea peste cap, alerga in zig-zag pe lăţimea trotuarului, dintr-o zona verde in alta. Pe acolo urma să trec şi mă temeam ca pisica să nu atace câinele – sunt teribil de feroce aceste feline şi când îşi înfig ghearele şi dinţii smulg nu doar pielea de pe animal (sau om). Când m-am apropiat s-a mai liniştit şi privea, cu multă atenţie, ceva aflat lângă ea. Încetişor, m-am apropiat: era un şoricel mititel – probabil mort la acel moment. Nici bine nu m-am zgâit că pisica a agăţat şoricelul, l-a aruncat “peste cap” şi-a fugit după el. Câinele a început să latre, aşa ca m-am indepărtat.

Pentru prima dată – şi ultima (deocamdată) am fost martoră la “joaca pisicii cu şoarecele”. Nu mi-a plăcut., dar zbenguiala pisicii – până să aflu ce făcea – m-a distrat.

Portocaliul pitit in iarbă

Serile trecute, lângă bloc, plimbam câinele, noaptea. Toate se întamplă numai noaptea! Un pisoi portocaliu, pe care l-am văzut cu ce uşurinţă urcă şi coboară din copaci - şi m-am temut pentru cuiburile de păsări care sunt prin copacii din zonă - era ghemuit in iarba destul de înaltă şi nu părea să se dea dus deşi mă apropiam cu câinele. Am văzut că dă din fălcuţe şi mi-am imaginat că a găsit ceva de mâncare, aşa că am ocolit locul. A doua zi, dimineaţa, am trecut prin zonă: peste tot fulgi şi un trupuşor de porumbel zăcea acolo fără cap… Cina pisoiului fusese acest proumbel. N-aş fi putut să-l salvez nici dacă interveneam in momentul când am văzut pisoiul – el molfăia deja.

Acesta e incidentul care mi-a adus in minte întreg valul de mai sus.

Când e vorba despre animale, e legea firii, mai greu de înţeles e firea unor oameni.

Vorba cântecului: It's A Jungle Out There  (vizualizare pe YT)
https://www.youtube.com/watch?v=BhKlBH2_dVY

Cum să arunci un câine pe fereastră?!

Un antrenor de rugby de la Dinamo ar putea explica: îl iei in braţe şi-i dai drumu’ pe fereastră.

in foto NU e Maylo

Asta zice o tipă: Demici Ştefan, venit la ea in casa împreună cu un amic al ei, într-un apartament aflat la etajul 14 al unui imobil din Bucureşti, i-a ucis câinele. Probabil beat – sau doar inuman (in vino veritas) – s-a enervat pe câinele din rasa Shih Tzu şi l-a aruncat peste balcon.

Înainte tot glumise că-l aruncă pe geam dacă nu încetează cu lătratul. Cine să ia in serios astfel de ameninţare care e, cel mult, o glumă sinistră? Dar când fata a observat că lipseşte câinele a dat fuga in faţa blocului şi l-a găsit mort in zăpadă. Avea şase ani şi se numea Maylo. Sunt mici şi energici căţeluşii aceştia.

Îmi doresc să fie un accident. E tragic, e trist, dar mai uşor treci peste necaz gândindu-te că e un accident. Nu vrei să crezi că există astfel de oameni in general si cu atât mai puţin vrei să crezi că ţi-au călcat pragul, că sunt in preajma ta!

Antrenorul neagă că ar fi aruncat câinele pe fereastră… 

Un doberman supărat

S-a întâmplat cu mulţi ani in urmă (mult inainte de 1990) – nu sunt sigură că numele celor implicaţi sunt cele pe care mi le amintesc (ale unora nici nu mi le amintesc), dar nu e important.

E o poveste de genul cineva mi-a zis că altul a zis…

Într-o zi vin in discuţie câinii cu personalitate puternică. Tocmai aflasem şi noi de existenţa câinilor pitbull şi circula poanta că dintr-o camera in care intră un culturist şi un pitbull iese numai pitbullul. Habar nu aveam atunci cum arată un pitbull, iar când am vazut prima poză nu m-a impresionat – apoi, când am întâlnit primul pitbull, mi-am schimbat părerea.

Mno, era vorba despre câini şi ţăcănelile unor rase. Dobermanul era celebru prin RO, in ideea că la un moment dat (pe la vârsta de 7 ani) înnebuneşte şi-şi atacă stăpânul (cică, îi creşte creierul şi-o ia razna). Nici vorba de asa ceva (am aflat repede), dar când nu ştii – şi nu găseşti oriunde informaţii – tinzi să crezi. Erau in Braşov la acea vreme doi dobermani superbi (altfel nici nu sunt dobermanii) pe care-i întâlneam prin zona unde locuiau bunicii şi unde mergeam des la vremea aceea. Nu mi se păreau fioroşi, ci doar mândri. :) Alţi dobermani nu am văzut – pe vremuri puţini erau cei care aveam câini şi ne plimbam cu ei prin oraş şi era aproape imposibil să nu ajungem să aflăm cum se numesc câinii, ce temperament au etc.. Dar nici despre asta nu e vorba aici…

In grupul “de discuţii” amintit la început cineva ne povesteşte întâmplarea povestită lui de amicul unuia al cărui frate avea un câine doberman. Fratele proprietar de câine locuia la casă şi celalalt avea cheie şi mergea acolo când avea chef. Aşa a făcut şi in ziua respectivă. A intrat in casa, şi-a făcut cafea şi pentru că animalul îl tot urmărea l-a impins cu piciorul. Dobermanul, mândru, s-o fi simţit ofuscat, aşa că l-a alergat pe intrus până ce acesta a ieşit in curte – şi afară era rece. Intrusul a pus între el şi câine masa din lemn de acolo. Câinele s-a înţepenit pe picioare in faţa lui. Cum încerca omu’ să se deplaseze spre casă cum şi dobermanul, mârâind, se deplasa pe aceeaşi direcţie; omu’ voia să se apropie de poartă, să plece, câinele pe aceaşi direcţie. Să n-o lungesc mai mult: intrusul a stat in curte (zicea povestitorul) câteva ore, până când fratele lui a venit de la muncă şi a închis câinele. Din acea zi fratele fără câine n-a mai avut curaj să meargă singur acolo.

Dobermanul este între cei mai buni câini de pază şi de apărare, având o viteza de reacţie extraordinară. Karl Friedrich Louis Dobermann este “părintele rasei”. Sunt câini inteligenţi, loiali, energici, curajoşi şi puternici, în ciuda aparenţei graţioase. Sunt neînfricaţi şi foarte determinaţi atunci când sunt puşi în faţa unei ameninţări sau a unei sarcini de lucru. Posedă o doză semnificativă de ferocitate dar care poate fi ţinută strict sub control. Nu sunt atât de agresivi şi periculoşi pe măsura reputaţiei, dar trebuie luaţi în seamă pentru ca nu le plac necunoscuţii. Femelele sunt adesea mai încăpăţânate şi mai greu de educat decât masculii. Sunt câini care prezintă un instinct de protejare a stăpânului foarte puternic şi nu au nevoie de instructaj specific pentru a fi calificaţi ca şi câini de pază. (wikipedia).

Socializaţi aşa cum se cuvine, educaţi de un om cu un caracter puternic (care să îi poată domina mai ales psihic), crescuţi in familie – nu in spatele curţii, mângâiaţi o dată pe săptămână – aceşti câini cresc blânzi cu oamenii şi cu animalele; sunt iubitori, răbdători şi au grijă de copii ca şi cum ar fi puii lor, dar nu trebuie lăsaţi pe mâna copiilor mici, care nu ştiu să se poarte cu ei, pentru că există riscul de a-i speria – nu-i muşcă, dar simulează un atac ce-i poate speria groaznic şi pe copii şi pe părinţi.

Sunt buni câini de urmă dar şi ca însoţitori pentru persoane cu dizabilităţi, sau in terapia cu animale.

Câinele mai valoros decât maşina

Cândva, prin anii 1990, intr-o intersecţie, la oră de vârf, un şofer neatent buşeşte in spate un autoturism. Femeia de la volanul maşinii lovite pierde controlul volanului si intra intr-un stâlp de pe marginea drumului. Cum-necum, la impact, se deschide portiera si un câine ciobănesc german o zbugheşte speriat spre pădurea din apropiere, traversând intersecţia aglomerată.

Şoferiţa lasă maşina vraişte, cu portierele din faţă larg deschise, cu portbagajul deschis de la impact si pleaca in urmarirea patrupedului, strigându-l pe nume. Degeaba strigau oamenii la ea sa aibă grijă de maşina, de acte, de bani şi de celelalte bunuri: pe ea o interesa numai câinele care fugise speriat.

Mi-am luat inima-n dinţi şi am decis să am grijă ca niciun curios să nu se îndestuleze din bunurile femeii care a pus siguranţa câinelui mai presus de maşina boţită, mai presus de bunurile aflate acolo. Din fericire, n-am avut cu cine să mă cert.

Şoferul vinovat, grăbit să-şi ducă marfa, a lăsat o carte de vizită pe bordul maşinii avariate şi şi-a văzut de drum, pentru că duba nu suferise mari daune. Cineva a notat numărul dubei - pentru orice eventualitate - şi a mai rămas un timp pe acolo, apoi mi-a zis că lasă numărul pe bord, pentru că trebuie să plece. Ar fi trebuit să plec şi eu, eram aşteptată, dar nu-mi venea să las maşina abandonată şi doream să aflu dacă a găsit câinele, aşa că am rămas lângă maşina aproape total ajunsă pe trotuar in urma coliziunii, şi nu încurca circulaţia.

După vreo două ore, cred, a apărut şoferiţa, ciufulită, cu manşetele pantalonilor murdare, cu pantofii acoperiţi de noroi dar ţinând câinele de zgardă. Era fericită că a găsit căţelul şi fericită eram şi eu. Abia acum a început să ofteze legat de maşina. Mi-a mulţumit şi, cu chiu-cu vai, am reuşit să închidem portiera din dreapta faţă şi portbagajul. Am vorbit şi despre onestitatea celor care au fost prezenţi la accident. M-a condus până in apropierea locuinţei şi am făcut schimb de numere de telefon, in caz că ar avea nevoie de vreun martor, deşi la vremea aceea pentru un aşa accident nu era cazul….

Mi-am zis că de mi s-ar fi întâmplat mie aşa ceva aş fi reacţionat exact la fel, fără să-mi pese că pot pierde bunuri de valoare. Dar nu toţi cei care au animale simt şi acţionează ca femeia aceasta…

Unii aleg să abandoneze câinele chiar şi după ce l-au crescut câţiva ani - şi nu îl dau unora despre care ştiu ca l-ar iubi, ci l-ar lăsa într-un adăpost, pe stradă sau - mai rău! - in pădure, legat. Cei de acest fel în niciun caz nu ar alerga după câinele speriat. Poate aşa e firesc, dar nu ştiu cum pot face astfel de alegeri. In astfel de situaţii mai mari sunt şansele să ai parte de oameni cinstiţi decât să mai găseşti – după câteva ore - un câine care aleargă aproape innebunit de spaimă.

Musafirul nepoftit

Când a intrat în casă şi-a aprins lumina ceva mic şi negru a trecut în viteză printre picioarele lui. La prima vedere s-a gândit la un liliac, pentru că lăsase uşa de la balcon deschisă şi fără plasă împotriva insectelor. Vietatea s-a refugiat în dormitor şi el a urmat-o. La a doua vedere a înţeles că e un şoricel, sau un pui de şobolan. Calm, a închis uşa, s-a dus la bucătărie, a luat o farfurie, pe care a umplut-o cu apă; a tăiat câteva bucăţele de slănină, o bucăţică de pepene, le-a aşezat pe altă farfurie şi le-a dus în dormitor. A închis uşa şi l-a lăsat singur pe musafir.

A doua zi, de dimineaţă, a verificat ce face oaspetele. Mâncarea îi plăcuse, pentru că farfuria era curată; şi apa îi plăcuse, pentru că nici apă nu mai era. Amabilă, gazda a luat farfuriile şi le-a umplut din nou cu apă şi bunătăţi, dar le-a lăsat în sufragerie de data aceasta, cu uşa de la dormitor deschisă. Şi-a aşteptat cu interes. Într-un final, şobolănelul – sau şoricel ce-o fi – a intrat în sufragerie. Gazda a închis uşa în urma lui, lăsându-l singur peste noapte. Încrederea a fost câştigată.

A treia zi de dimineaţă, când a intrat în sufragerie, era cum se aştepta: oaspetele îşi potolise foamea şi setea şi stătea lângă farfurii. Văzându-l pe omul cel mare s-a ridicat pe şezut şi şi-a împreunat lăbuţele din faţă, într-un gest ca de mulţumire, sau de rugăminte. Ochişorii lui vioi – două mărgeluţe negre şi strălucitoare – l-au privit cu interes. Pe loc, gazda a fost cucerită. “Cum să omori aşa micuţă fiinţă?” şi-a zis. Cum s-a mişcat, şobolănelul a zbughit-o sub dulap. Bărbatul a luat farfuriile, le-a dus la bucătărie şi a repetat figura: slănină, pepene, apă, dar de data aceasta a lăsat farfuriile în balcon, pe unde presupunea că a urcat nepoftitul, şi-a aşteptat. Şobolănelul n-a pierdut ocazia şi-a zbughit-o pe balcon. Gazda a închis uşa urgent, izolandu-şi oaspetele, şi a plecat în ale lui.

Când a revenit acasă a verificat balconul: farfuriile erau curate dar oaspetele nicăieri – plecase în lumea lui. Mulţumit, bărbatul a închis plasa de care uitase în urmă cu câteva zile, să se asigure că micuţul nu va reveni cu întreaga familie, mulţumit de serviciile primite.

Taxiul, blana şi blănurile

Cei care au animale de companie - in special caini - stiu ca e destul de greu (in unele orase) sa aiba parte de taximetristi dispusi sa ii transporte impreuna cu prietenii lor blanosi. Motivele sunt diverse: incepand de la alergia soferului si pana la parul lasat de caine in masina, pe tapiserie. E dreptul lor sa refuze, nimic de zis, dar cum din ce in ce mai multi oameni par sa aleaga sa aiba un caine as zice ca ar trebui sa-si schimbe si ei “viziunea”.

Unii taximetristi accepta cainii mici, purtati in brate sau in cusca de transport – acestia sunt mai multi decat cei care accepta si transportarea cainilor de talie medie, mare si foarte mare, dar - in cazul comenzilor - toti prefera sa fie anuntati prin statie despre existenta prietenului blanos care urmeaza sa se plimbe cu ei. Cei mai multi proprietari de caini care sunt acceptati in taxi cu prietenii lor blanosi lasa un bacsis mai generos decat multi dintre clientii obisnuiti. :)

De-a lungul timpului am transportat destui caini cu taxiul si n-am avut probleme in a gasi unii nici pentru boxer, nici pentru ciobanesc german si – cu atat mai puţin – pentru cei mici – in Brasov, despre alte orase stiu doar din auzite; aici, insa, cei mai multi taximetristi sunt dispusi sa te transporte si numai pe o distanta de 500 de metri – ceea ce le aduce mai multe bile albe.

Nu toti cainii transportati erau ai mei, dar am avut in grija mai multi decat am crescut. Multi dintre cei care au grija de cainii maidanezi ii transporta – mai ales noaptea – cu taxiul, daca trebuie sa ii duca la veterinar de urgenta sau intr-un loc unde sa nu fie in pericol.

Desigur, exista si “taxi pet” in unele orase – in Brasov ar fi astfel de servicii, dar nu am apelat, inca, la firmele respective. Tot in Brasov exista cel puţin o clinica veterinara care are ambulanta.

           

Am citit un articol la Vienela, “Se cauta o masina”, si mi-am amintit ce mi-a zis un taximetrist care m-a transportat alaturi de Miki (sau invers: pe Miki alaturi de mine). :)

I-am multumit ca m-a acceptat cu pitica si mi-a zis, amuzat:

- Printre clientii fideli am si o doamna avocat pe care o transport si de mai multe ori pe zi uneori, si  care iarna poarta o blana lunga de vulpe. Cand coboara ea trebuie sa curat tapiseria cu aspiratorul si peria! In urma cainilor aspiratorul e suficient.

Sursa foto: http://www.petfinder.ch/service/ratgeber/ratgeber-hund.html

Haita care nu m-a vrut

A scene from WHITE GOD, Magnolia Pictures 

Am descoperit un text la dr. Mihaella (blogul nu mai exista in febr 2021 şi pornind de la fraza Toate animalele au simțuri mai dezvoltate decât omul. Ei nu interpretează, nu raționează, dar simt mai multe decât omul mi-am amintit o întâmplare oarecum hazlie, petrecută cu mulţi ani în urmă, pe la începutul anilor 1990.

Era o seară de vară, încă nu se întunecase, şi eram împreună cu o colegă de muncă, o conduceam în staţia de autobuz. E o fata la locul ei, mereu gata să ajute pe oricine are nevoie, fără a aştepta ceva în schimb.

Aveam de parcurs un bulevard lung şi lat. Fiind seară, mulţi oameni profitau de răcoarea care se lăsase şi se plimbau, cu mic cu mare, cu pisică şi purcel. La un moment dat apare o haită de câini – mulţi câini, mici şi mari (la vremea aceea abia se puneau in discuţie “adăposturile pentru câinii maidanezi” şi nimeni nu se isteriza când îi vedea pe străzi). Colega-mi zice, cu glas tremurat, desi câinii erau tare departe: Haide, repede, să trecem strada că vin cainii şi de când m-a muşcat unul mi-e frică tare de ei!

Ştiam o mulţime de oameni, dintre cei care au grijă de câinii nimanui, muşcaţi de blănoşii pe care încercau să îi salveze (şi înainte de 1990 erau oameni care adunau câinii de pe străzi şi aveau grijă de ei), muşcaţi de mâini, de picioare, de… fund, dar care nu se temeau de câini nici după acele experienţe dureroase, uneori repetate - câinii se sperie, nu sunt siguri dacă intenţiile tale sunt bune sau vrei doar să-i răneşti, ca mulţi alţii. Şi pe mine m-a muşcat un câine al nimănui (la mult timp după întâmplarea aceasta) pentru că dădeau din sacoşe, spre el, nişte inconştienţi şi am apărut în calea lui pe neaşteptate.

Deşi eram una lângă alta, deşi erau mulţi oameni în jur, câinii şi-au fixat atenţia asupra colegei mele şi s-au apropiat alergând şi lătrând, aproape înconjurând-o. A început să ţipe şi să dea din mâini – degeaba strigam la ea (cât mai calm posibil) să nu se mai agite - era cuprinsă de spaimă. Băteam din palme, strigam la câini… Ajunsesem să împing câinii mari cu mâinile, încercând să-i fac loc fetei să iasă din încercuire, plasându-mă între om şi caine, dar ei nimic; aveau o ţintă fixă. Nu săreau pe ea, dar nici n-o lăsau să treacă, învârtindu-se lătrand în jurul ei, când spre stânga, când spre dreapta – aşa ceva nu mai văzusem până atunci, şi nici de atunci.

Cumva-cumva, a reuşit să traverseze – câinii n-au urmat-o, ca şi cum s-ar fi ridicat între ei şi şosea un zid invizibil; au rămas lângă bordură, lătrând, ignorându-mă total – aproape că mă simţeam jignită! Înainte de a-şi continua drumul pe bulevard mi-au aruncat o privire total lipsită de interes… Nu mă plâng! :)) Chiar mă bucur că nu sunt interesantă pentru haite.

După ce au plecat câinii s-au apropiat câţiva dintre cei care asistaseră la scena caraghioasă şi m-au întrebat dacă sunt în regulă. Oare ei nu văzuseră că acei câini nu mi-au dat importanţă, deşi am încercat din răsputeri să-i fac să mă bage în seamă şi îi împingeam de parcă ar fi fost câinii mei?!

Între timp, “fata mea” a prins viteză, abia am ajuns-o din urmă, pentru că doar încetinise pasul dar nu părea că vrea să se oprească.

Mult timp m-am întrebat: ce-or fi simţit câinii aceia la colega mea de li s-a pus pata aşa, dintr-o dată?! Azi mi-am amintit întrebarea; poate că răspunsul e cel citit la Mihaella, dar nu e un răspuns total lămuritor deoarece nu răspunde la întrebarea “ce?” pentru că nici eu şi nici ceilalţi prezenţi atunci nu suntem puri (eu sigur nu-s).

☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺ ☺

sursa foto: scena din filmul “White God”, premiat la Cannes in 2014 (premiul Un Certain Regard)

http://www.fastcocreate.com/3044228/animal-payback-is-a-bitch-behind-the-brutal-and-powerful-mad-dog-movie-white-god

Rex maidanezu’ și găina pitică

Rex - nume pe care i l-am dat noi - câinele care m-a îngenuncheat și pentru care am fost momeală câteva zile este un dulău blând, prietenos, în general. Cât timp a păzit ușa la intrarea în bloc a avut grijă ca haita care trece prin cartier în miez de noapte sau în zori de zi să nu mai hărțuiască pisicile.

Rex

Un arici, lipa-lip, a trecut la circa un metru de locul unde era ghemuit la somn și a adulmecat în blidul unde e pusă hrana pentru pisicile din zonă și Rex n-avea treabă. Pisicile mâncau liniștite lângă adăpostul lui iar când mergeam pe bulevard nu lătra la ceilalți câini și nu fugărea porumbeii, doar sărea pe mine dacă mă opream din mărșăluit.

Sâmbăta ce tocmai a trecut, aproape de ora prânzului, am pornit din nou la plimbare prin cartier, cu Rex după mine, pentru ca Miki să-și vadă de treburile ei liniștită. Pentru că era mare aglomerație pe bulevard și se lucra la o clădire am cotit-o printre blocuri. Și-am mers liniștită, vorbind la telefon cu persoana care o plimba pe Miki - manevră necesară în eventualitatea că Rex ar fi luat-o la goană spre locul unde era Miki.

La un moment dat, Rex se repede brusc spre zona verde din imediata apropiere. Mă holbez, pentru că nu-mi imaginam ce ar fi putut vedea… Poate un șoarece, pentru că porumbei nu erau, nici pisici și cu aceste vietăți oricum nu avea treabă. Din iarbă începe să zburătăcească o pasăre, cotcodăcind disperată și, mai alergând mai zburând, încerca să scape de dulăul pus pe fapte mari. De unde o fi apărut pitica numai ea știe! Am strigat la Rex - uitând de interlocutorul de la telefon. Am alergat spre câine, strigând nu-i voie și l-am deviat, puțin, de la țintă, dar numai o fracțiune de secundă. Pasărea s-a ridicat și s-a izbit de colșul capotei unei dube. Sunetul loviturii aproape că m-a amețit și doar c-o vedeam între colții dulăului. Și-am fugit, strigând, către el, gesticulând, cred, ca o marionetă mânuită de un păpușar beat. Câinele fugea după găină, eu fugeam după câine, dând din mâini, printre mașini parcate și trecători uimiți! L-am întârziat din nou și gâinușa pitică și-a găsit adăpost în curtea unei spălătorii auto - dulăul văzând băieții de acolo, care se adunau pe trotuar, a renunțat la pradă și a venit repede la mine. Când am auzit în ureche vocea interlocutorului de la telefon m-am întors să văd unde e! așa eram de zăpăcită.

O doamnă în vârstă, cu o căciulă care o făcea să arate tare hazliu, m-a întrebat dacă e câinele meu. Am lămurit-o care-i treabă în timp ce încercam să conving câinele că suntem din specii diferite, linișteam interlocutorul că totu-i în regulă și doamna mă privea cu ochi mari, gândindu-se, probabil: sărăcuța, vorbește singură, iar băieții de la spălătorie se distrau copios… Am plecat, cu Rex după mine. Cred că un timp voi ocoli zona unde se află spălătoria…

Cu această ocazie am aflat și motivul pentru care, probabil, câinele a ajuns pe stradă. Aflasem că a fost dat afară dintr-o curte, dar nu știam motivul. Acum, cred ca l-am aflat: o fi dat iama în orătănii… Dar câinii pot fi educați să renunțe la astfel de năravuri. Știu de la bunicii mei, care au reușit.

De duminică începând lucrurile s-au linișitit. Rex s-a întors la culcușul lui, lângă blocul vecin.

În acea zi mi-am amintit de povestea lui Lăbuș, scrisă de Alex: "Credinciosul".

Momeala

Despre maidanezul care m-a îngenuncheat am scris, dar sezonul nu s-a terminat.

Câinele, metis de Labrador Retriever (la prima vedere) s-a așezat la ușa de intrare în scara blocului și nu s-a mai dat dus! Pas de a mai ieși cu Miki la plimbare! Nimic nu a avut spor împotriva lui! Nici soluția mentolată, nici umbrela, nici strigătele! Trebuie să cumpărăm un spray special despre care se spune că acoperă mirosul feromonilor cățelușei în călduri și n-o mai hărțuiesc masculii.

Am ieșit în grup… S-au prefăcut că îl lovesc, au strigat la el… Eu l-am împins și au strigat la mine, că mă mușcă! Dacă nu m-a mușcat când am căzut pe el, sprijinindu-mă de spinarea lui, n-o să mă muște că îl împing. Și iar am ajuns acasă cu Miki în brațe!

Dulăul are o țintă precisă! Să mai zică cineva că un câine castrat nu-și păstrează instinctele!

E primul câine pe care l-am întâlnit și a făcut cum a vrut el, nu cum am vrut eu - și Miki nu e prima cățelușă în călduri pe care o plimb!

Marți la prânz am reușit să plimb cățelul doar zece minute, când o amică a ieșit și l-a momit după ea. A urmat-o câtva timp apoi a revenit repede…

Verifică, mirosind, toți oamenii care trec pe acolo dar pentru că nu simte ce așteaptă se culcă la loc.

Miercuri dimineață, pentru a putea ieși cu Miki, mama a plecat înainte, la cumpărături, și câinele s-a luat după ea; de câte ori a intrat în vreun magazin el a așteptat, cuminte, în față, apoi pleca după ea, la doi metri în urmă. Iar eu am putut s-o plimb pe Miki în liniște.

Când mama a revenit acasă a adus o veste bună: s-a întâlnit cu o doamnă care când a văzut câinele a exclamat bucuroasă: Aici ești, măi? Unde umbli? Câinele s-a bucurat când a văzut-o și a început să se tăvălească pe spate, fericit. Așa am aflat că a fost adoptat de oamenii dintr-un bloc vecin, care i-au făcut adăpost și îl hrănesc - se gândiseră că l-au luat hingherii și urma să îl caute în adăposturi.

La plimbarea de noapte am fost eu momeala. M-am plimbat prin cartier o jumătate de oră. Cum mă opream, cum sărea pe mine Rex - așa i-am zis, după numele "Comisarului Rex" din serialul cu același nume, în care rolul titular îl are un câine ciobănesc german. Am ținut legătura prin telefon cu cel care o plimba pe Miki, să știe dacă trebuie să o ia în brațe și să se retragă.

Și așa o ținem de marți: unul e momeală, altul plimbă cățelușa.

Tare-s curioasă dacă s-o prinde Rex că-l ducem cu zăhărelul!

Maidanezul care m-a îngenuncheat

În a doua zi de Paști, după ce ne-am adunat de prin vizite și alte cele, trebuiau îndeplinite înadoririle: câinele scos la plimbare. Tocmai primisem o pereche de blugi super - în sensul că-mi plac foarte mult - așa că i-am îmbrăcat, m-am parfumat cu parfumul abia primit, am pus cățelușa în ham și - mândră nevoie mare - “hai tai” prin cartier.

Soare, cald, liniște - mai mult sau mai puțin - un timp perfect pentru o plimbare de ora șapte seara.

Cu doar câteva zile în urma, când o plimbam pe Miki, a apărut un maidanez cu blănița colorată la fel ca cea pe care o are Miki. S-a uitat la noi, s-a oprit din drumul lui și nu prea avea curaj să se apropie. Ținea coada între picioare, urechile plecate și mă privea temător, ca un cățel bătut… Ca toți câinii pe care i-am avut (ai noștri) și ca toți cei pe care îi avem, uneori, în custodie, Miki e vaccinată - cu analizele “la zi”, altfel spus - așa că i-am permis să se joace cu tânărul maidanez castrat. Câinele s-a îndreptat de spate, a ridicat coada și s-a jucat cu Miki. Și s-au tot zbenguit, spre deliciul meu și al trecătorilor - el fiind de aproape trei ori mai mare decât Miki. Fiind “în călduri”, Miki sărea și-i dădea coada pe la bot. Și de atunci se tot întâlnesc…

Mi s-a spus că am făcut o prostie permițând apropierea în perioada lor de împerechere dar mi-e milă să alung maidanezii… De acum știu cum e mai bine, cel puțin pentru mine!

Luni, Miki a început să scâncească și să privească în urmă, pe bulevard. Am înțeles imediat că iubitul e în zonă și am grăbit pasul către casă - eram îmbrăcată cu blugii noi și nu voiam să-i bag la spălat din prima zi. Dar ne-a ajuns din urma tânărul domn și… nu s-a mai dat dus, mai ales că Miki făcea piruete sub nasul lui, sărind ca un ied, cel puțin 15 cm înălțime… Când domnul s-a așezat peste ea, culcând-o la pământ, am tras de lesa să o eliberez și Miki a ieșit din ham, fiind gata să plece în lume cu iubirea de sezon. M-am repezit să o prind, apăsând-o pe asfalt. Câinele s-a strecurat între mine și Miki blocându-mi pasul. Din reflex, am îngenuncheat frumos lângă dulău - ajungând să mă sprijin bine de spinarea lui - și, aplecându-mă peste el, ținând palma pe Miki, mă străduiam să-i pun hamul… Râsul îmi diminua puterile! Ochelarii de soare atârnau pe vârful nasului, pletele acopereau dulăul care nu prea înțelegea ce i se întâmplă și, cred, păream a face mătănii la colțul blocului, aparent ferită de priviri indiscrete. Din vecinătate, în clădirea unde se întâlnesc regulat niște credincioși, se auzeau glasurile lor cântând Osana! Isus a înviat!

În fracțiuni de secundă - a durat mai mult să povestesc - am reușit să agăț hamul de Miki și să o iau în brațe. Am grăbit pasul spre casă, auzind în urmă gâfâitul dulăului conștiincios! Mă îneca râsul! Poate nu știți, dar atunci când râzi în timp ce faci efort te epuizezi! Am ajuns acasă frântă! Când nivelul adrenalinei a scăzut abia îmi mai puteam ridica brațele! N-am mai căzut de zeci de ani dar doi câini îndrăgostiți au reușit să-mi frângă verticalitatea! M-am ales cu două julituri perfect neînsemnate, la “încheietura” falangelor a două degete și cu… mândria șifonată - vorba vine! Poate m-o fi văzut careva făcând mătănii - dacă era la vreo fereastra din preajmă - dar eu n-am văzut pe nimeni! Și, iată, așa am devenit subiectul central al serii! Mă întreabă prietenii ce-mi mai face mândria. E bine, mulțumesc! Ce bine că n-a fost una dintre zilele ploioase! Nu de alta, dar ar fi trebuit să spăl nu doar blugii dar și geaca.

La plimbare cu Lady

Admirând la Cristi câini din rasa Ciobănesc de Berna scriam că îmi plac câinii de talie mare pentru că celor mititei ar trebui să le pun clopoțel, să nu fie călcați în casă... Și mi-am amintit de pățania cu Lady (așa era trecută în acte, dar toți îi spuneam Miți), o cățelușă care a murit în anul 2009, la vârsta de 16 ani. O cățelușă extraordinar de inteligentă și de educată, metis, adoptată de pe stradă când era mică-mică, și a fost hrănită cu biberonul aproape o lună.

Așa micuță - ca talie - cum era, când avea vreo 7-8 ani a pus la punct o cireadă de vite care o luaseră de nebune pe un câmp, speriate de un tâmpit care a intrat pe ”drumul de țară” cu viteza mare, ridicând praful de nu se mai vedea om cu vită și scrâșnind din toate încheieturile ditamai cabina cu remorcă de 20 de tone, goală. A alergat Miți în jurul vitelor - dus-întors - cu o viteză pe care nu i-o bănuise nimeni până atunci, și le-a adunat la un loc.

Miți era cățelușa unor prieteni și, din când în când, începand cu anul 2008, o lăsau în grija noastră, știind că ne-am descurca și dacă ar fi să se îmbolnăvească sau ceva... plus că știau că avem și noi câine și îl îngrijim. Miți mă iubea și pe mine, tare mult, din fericire, și s-a acomodat ușor cu prima absență lungă a prietenilor ei.

Noi aveam un câine din rasa boxer la acea vreme, în 2008, și tot boxer  am avut până în anul 2000 iar de-a lungul timpului am avut în grijă alte rase de câini mari, puternici, pe care simți că-i ai la capătul lesei și e nevoie de forță pentru a-i stăpâni în anumite situații pe aceia care nu sunt prea corect educați. Miți a fost primul câine mititel de care am avut grijă.

1993 - 21.09.2009

Rămân cu Miți. Dimineața, s-o duc la plimbare. Îi pun zgarda - încheiată larg, pentru că era câine cuminte, educat și nu îl interesau alți câini, oamenii sau pisicile. Îi pun lesa și hai tai. În hol îmi zic: ce ușoară e! Nu-mi venea a crede! Nici nu știam că am câine la capătul lesei! Ceea ce mi s-a părut foarte reconfortant! Coborâm cu liftul, ajungem pe aleea din fața scării - vreo zece metri până la trotuarul principal. Și plec. Ajung la capătul aleii și privesc în jos, spre Miți. Înțepenesc o clipă! La capătul lesei atârna zgarda! Privesc în stânga, privesc în dreapta, spre oamenii care treceau, poate a ajuns printre ei! Miți nicăieri! Dau să fug, disperata, spre intrarea în bloc, poate s-a strecurat înapoi! Când colo! Miți ședea frumos pe treapta de la intrare și mă privea ca și cum și-ar fi zis: Până unde are asta de gând să plimbe zgarda?!

I-am pus zgarda, strângând-o cât să nu-și mai poată scoate capul și... într-un final mi-a trecut și criza de râs! 

Câinele roșcat

Când mă simt copleșită de fapte, de oameni, aleg să mă retrag un timp departe de zonele aglomerate, să încarc bateriile. Eram cazata la Gaiser, un hotel din Timișul de Sus, în anul 1990. La câteva sute de metri de hotel era (este) un sanatoriu și acolo un parculeț neîngrijit dar cu bănci în stare destul de bună. Îmi plăcea să stau acolo și să citesc. Acolo se aduna și haita din zonă - erau unsprezece câini (știu pentru că i-am numărat). Într-o zi, un câine roșcat (numărul 12), cu pete sure, cu alură de lup (nu câine lup) s-a tolănit lângă o bancă, la soare. N-a trecut mult și au venit cei 11 câini și l-au luat la bătaie pe cel care ședea liniștit - și care încercase să fugă, dar n-a mai apucat. Se băteau în fața mea, la nici doi metri. L-ar fi umplut de sânge pe sărmanul căine roșcat. Privesc in jur: nimeni - tocmai de aceea alesesem locul, pentru că era lipsit de prezența umană. Am lasat cartea pe bancă și m-am ridicat. Mi-e imposibil să asist la așa ceva. M-am apropiat de haita care mă ignora. Unul dintre câini mă vede și mă latră. Apoi altul. Le strig: Sssst! și ei se
reîntorc la câinele roșcat. Era acolo și un căine mare-mare - maro închis. Am înțeles că acela e șeful haitei și pe acela trebuie să îl potolesc. Tot cu ssst! m-am apropiat. Băteam puternic din palme și începusem să-i iau cu “hei, tâmpițeilor!” S-au oprit din cafteală și mă priveau - unii încercau să mă impresioneze mârâind. Câinii rămân interziși când un om are tupeul să se dea șef pe teritoriul lor. Sunt animale de haită și simt frica iar atunci când cineva nu se sperie ei înțeleg cine e șeful haitei. Lătrau din ce în ce mai neconvingator. Nu prea știau ce-i cu mine, dar eu știam bine, așa că am început să mângâi unul, apoi altul - având grijă să nu fac gesturi largi, să nu creadă că vreau să-i lovesc - și care mai de care se înghesuia la mângâiat. Au uitat ce aveau de împărțit. M-am așezat pe bancă și mi-am văzut de citit. Câinele roșcat s-a așezat în stânga băncii, haita în dreapta. Totul a durat ceva timp, dar am povestit pe scurt.

A venit portarul de la sanatoriu și mi-a zis că nu sunt sănatoasa. Deh! O fi crezut că sunt la tratament! Din acea zi - cel puțin cât am fost în zonă - câinii aceia nu s-au mai încaierat. Le aduceam mâncare (resturi de la bucătăria hotelului) și le-o dădeam pe porții, având grijă ca cel care termina primul să nu se dea la mâncarea celor mai înceți. Câinele roșcat mă însoțea pretutindeni și oamenii care erau “de-ai zonei” îmi spuneau să am grijă că acela e un câine rău și încercau să îl alunge, împotriva protestelor mele, dar revenea mereu la mine. Nu era rău, era doar speriat. În primele zile nu mi-a permis să îl mângâi, dar apoi i-am câștigat încrederea. Le-am spus tuturor să nu-l mai alunge aruncând cu pietre după el și le arătam că mă lasă să îl mângâi. Nu l-au mai alungat, dar nu știu ce s-a întâmplat după ce am plecat. Sper că nu i-am făcut mai mult rău decât bine.

Nu vă hazardați să faceți așa ceva dacă aveți cel mai vag sentiment de teamă! Câinii vă simt. Dacă aveți ghinionul să dați de o haită în drumul vostru n-o luați la fugă - în niciun caz! Puteți face stânga împrejur (să nu vă opriți nicio clipă!), dar calm, chiar dacă vă mănâncă tălpile să fugiți - dacă v-au văzut grăbiți se vor orienta către voi. Dacă totuși vin, faceți un pas hotărât către ei, ușor aplecați în față, și bateți din palme, spunand nu!, marș! sau ce vă vine în minte, dar cu hotărâre! Câinii tot vor lătra, dar defensiv. Vă aplecați și luați ceva de pe jos - sau vă prefaceti că luați, dacă nu e nimic la îndemână - și dați spre ei, dar lângă câine, niciodată în el!! Plecați de acolo - dar nu alergând - când ei nu mai sunt așa de cu ochii pe voi, ci adulmecă ba pe jos, ba în stânga sau dreapta… Bineînțeles, dacă vă e frică aveți mai puține șanse să scăpați dar e mult mai bine decât să fugiți și poate să mai apară cineva care să vă ajute.

În special primăvara și toamna, când femelele sunt în călduri, masculii - în special cei necastrați - sunt mai agresivi, pentru că își apără teritoriul. Mai sunt agresivi atunci când - pe aproape - o cățea are pui pe care încă îi mai alăptează - câinii apără cățeaua și puii de eventuali intruși.

O poveste emotionanta, tot despre un caine, puteti citi la Alex - Lumea lui Alexandru 

Lupul din cartier

Prin anii 1980, în cartierul unde locuiam nu erau foarte mulți câini - prin comparație cu ultimii ani - dar erau destui pentru că unu din trei dintre cei care aveau curte aveau și un câine - în special câini lup.

La vremea aceea umblam mult - cunoșteam bine tot orașul, cu atât mai mult cartierul (deși în labirintul de străduțe din imediata apropiere mă rătăcesc și azi și încurc numele străduțelor). Cum-necum, într-o zi am ajuns la o petrecere într-o casă din labirint. Gazda deschide poarta, intrăm și eu… văd un patruped și mă reped să-l mângăi. Proprietarul țipă “NU!” însă nu știam că mi se adresează mie, să nu mă apropii de câine. Vine repede, bodogănind ceva de genu’ cum naiba a ieșit din cușcă?! Mi-am dat seama că se referă la câinele pe care deja aproape că-l țineam în brațe - și animalul se lăsa mângâiat, dând din coadă. Era un câine metis de lup, cu părul gălbui spre brun, înspicat cu gri și aspru. La lumina slabă care venea de la stâlpul de iluminat din stradă nu vedeam mare lucru dar câinele îmi plăcea, pentru că era mare și dădea din coadă de bucurie că îl mângâiam.

Proprietarul ia câinele și-l închide în țarcul lui, apoi ne vedem cu toții de petrecerea pentru care venisem. În zori, când abia se luminase, se sparge și petrecerea. Înainte să plecăm mă duc să-i spun câinelui “la revedere”. Se apropiase de gardul din sârmă și mă adulmeca, dând din coadă. Mă uit o dată, mă uit de două ori… îl privesc din față, îl privesc din profil și… dau să zic ceva, dar mi se face semn, discret, să tac. Îi las pe ceilalți să plece și zic, când am rămas doar cu proprietarul: - Ăsta-i lup! - Nu-i lup, încearcă el s-o dea la-ntors. Mi-e destul de ușor să fac pe proasta dar atunci nu voiam, pentru că era o premieră, ocazie pe care nu voiam să o ratez: să mă joc cu un lup! Ne-am lămurit, în final: era lup. L-a eliberat din cușcă și ne-am jucat, apoi i-a pus lesa și am ieșit cu lupul la plimbare. Cum să mai simt oboseala unei nopți nedormite?! Eram așa de mândră! Și voiam să le strig tuturor că duc lupul în lesă! Dar m-am abținut eroic, mulți ani chiar și după ce a murit lupul… Omu’ s-a mirat că am reușit să-mi dau seama imediat că e lup, dar nu știa că văzusem lupi destui până atunci: prima dată în cărți, apoi la grădina zoologică, apoi prin pădurile din Poiana Brașov și în cele din Dumbrăvița, o localitate din apropierea Brașovului. Știam bine cum arată lupul și îmi plăcea foarte mult. Dar atunci m-am îndrăgostit iremediabil de lupi.

Era un lup în vârstă de 10 ani - îl găsise bunicul tânărului, pe un câmp, la marginea unui sat, și l-a luat acasă pentru că nu avea mai mult de trei luni când l-a găsit și era neajutorat, singur în mijlocul unui câmp aproape înghețat. Știuse din prima clipă că e lup, dar tot l-a luat acasă, măcar până se mai încălzește vremea - și-a zis el. Și s-a încălzit vremea de zeci de ori de atunci… Avea până și medic veterinar pentru el, dar probleme n-a avut lupul până n-a îmbătrânit.

Timp de cinci ani, din când în când, m-am jucat cu lupul și l-am plimbat prin oraș. Nu-mi venea a crede ca nimeni nu se sesizează. Mici măcar caralii - dar de la aceștia nu mă aștept să se prindă de așa ceva, ei confundând - și azi! - un câine din rasa boxer cu unul din rasa pitt-bull! Nu ne plimbam în zone aglomerate, e drept, și "câinele" avea botniță când era la plimbare. Am plâns când a murit lupușorul! Proprietarul l-a incinerat într-un cuptor din secția de turnătorie a întreprinderii Tractorul. A avut o viață interesantă lupul, deci și la moarte trebuia să fie ceva mai deosebit; nu?

La câțiva ani după moartea lupului, un prieten mi-a adus un pui de câine, negru-negru, metis de câine lup cu ciobănesc mioritic. L-am numit Marco (inițial îl numisem Lord), dar n-a stat la noi decât câteva luni - era prea mare pentru un apartament de bloc așa că l-am dat unor prieteni. La aceștia a stat cațiva ani. Devenise o imensitate! Când se ridica pe labele din spate își punea labele din față pe umerii unui bărbat înalt de 195 cm. Casa noilor lui prieteni era într-o localitate aproape de Brașov, undeva lângă o pădure. A plecat cu lupii. A revenit de câteva ori, cu haita. Marco se apropia să-și vadă prietenii iar haita lupilor era la depărtare de câteva zeci de metri, și se ascundea în pădure dacă voiam să ne apropiem. După un timp Marco n-a mai venit; nici haita. Nu știam dacă murise - deși era tânăr, încă - sau dacă haita plecase din zonă, și n-a mai revenit.

Lupii sunt animale fascinante, păcat că au ajuns să fie pe cale de dispariție!

Cândva m-a mușcat un câine

O zi de vară timpurie. Orașul era în fierbere pentru că erau adunați câinii și duși la sterilizare apoi eliberați (mai mult sau mai puțin) prin cartierele de unde au fost luați.

Plec în unul din drumurile ce le aveam de făcut. Scurtez pe lângă un bloc, pe o alee. Văd un grup de trei bărbați și două femei care țipau și dădeau din sacoșe către un cățel alb, mărișor, care aleargă pe lângă ei cu coada între picioare.

- Fugi, doamnă, că-i câine rău! strigă ascuțit una dintre femei.

Unde naiba să fug? Știu că poate fi mai rău dacă o rup la fugă, și mă opresc pe marginea aleii înguste: în stânga blocul, în dreapta un gard de care aproape mă lipesc.

Cățelul, speriat, trece pe lângă mine și mă mușcă de pulpa piciorului stâng. Mă doare de-mi vine să-mi dau palme, dar mă abțin eroic să țip.

- Ce faci, măi? mă adresez câinelui, cu reproș, uimită că am fost mușcată deși m-am străduit să-i eliberez calea, să nu se simtă și mai încolțit. Rana nu era prea adâncă, dar se vedea ca dăduse sângele, însă ciorapul nu era rupt, deci nici rana gravă. Câinele se ghemuiește, speriat, lipit de bloc, de parcă ar fi vrut să se deschidă pământul și să scape.

- Te-a mușcat! se aude o voce ascuțită, a unuia dintre bărbați de data aceasta, și tipul ridică o piatră să dea în câinele ghemuit, care tremura din tot corpul, îngrozitor de speriat.

- Nu da, omule, cu piatra! îi spun, păstrând un ton calm - deși turbam de furie când am văzut ce atitudine au față de câine. M-am așezat în dreptul câinelui și indivizii aceia încercau să-mi explice că acela e un câine rău, care latră la toată lumea și etc. I-am lăsat să vorbească și m-am întors spre câinele care era tot ghemuit. Mă las lângă el și întind, încetișor, mâna, să îl mângâi. Câinele mă mârâie, arătându-mi colții, dar nu pleacă. După modul în care și-a dezvelit dinții - numai la vârful botului - știam că nu va mușca, dar nu-l priveam în ochi. Un câine (ca regulă) urmează să muște numai după ce te avertizează mârâind descoperindu-și întreaga dantură. Dacă vine direct spre tine, ținând coada (dacă are) pe spate, e aproape sigur că vrea să muște.

Renunț să-l mângâi atunci. Stau câteva secunde nemișcată și apoi întind iar mâna, încet, cu palma în sus, și iar mă mârâie, dar nu la fel de convins - îmi adulmecă degetele, de la distanță, dar iar stau nemișcată, fără să retrag palma. În final m-a lăsat să îl mângâi pe frunte, întâi cu vârful degetelor apoi cu toată palma.

- Ați văzut că nu-i un câine rău? îi întreb pe cei cinci care mă priveau ca pe o casă arsă, cum stăteam ghemuită și vorbeam câinelui.

Evident că n-au avut ce să comenteze. Apoi am plecat, în direcția de unde venisem, știind că va veni și câinele după mine și voiam să-l îndepărtez de acei indivizi. M-a condus câinele până la scara blocului unde locuiam. Am rugat o vecină să meargă la ai mei și să le ceară un vas cu apă și ceva de mâncare pentru câine. Înainte de a se uita la mâncare a băut, pe nerăsuflate, aproape toată apa și abia apoi a mâncat. L-am mângâiat și a plecat în treaba lui. Apoi am avut timp să-mi oblojesc și rana - era destul de adâncă și mai am semnul. Nu l-am mai văzut de atunci - așa cum nu îl mai văzusem nici până în acea zi.

Aproape tot cartierul aflase ce pățisem și copiii se amuzau pe seama mea, spunându-mi să nu-mi fie teamă că turbez pentru că acel câine tocmai fusese readus de la sterilizare și vaccinare. Atunci am înțeles de ce era atât de speriat de oameni acel câine și de ce lătra la tot ce are două picioare, două mâini și n-are pene: modul cum îi iau de pe străzi și îi tratează e barbar iar operația e dureroasă, mai ales după ce trece efectul anesteziei - și câinii maidanezi sunt lăsați pe stradă imediat după sterilizare iar când efectul anesteziei dispare apar durerile, în cele mai multe cazuri. E mai mult decât logic ca acești câini să asocieze durerea cu omul și să fie agresivi cu aceștia. Câinii nu fac deosebirea între cei care le-au provocat durere și ceilalți - ei știu doar că omul le face rău.

Azi, un individ lovește un câine; mâine, un om care iubește și câinii ar putea fi mușcat…

Întâmplări cu vagabonzi - câini vagabonzi

Lovit pe trecere de pietoni

În zona sanatoriului din Timișul de Sus, și a hotelului Gaiser, prin anul 1990 erau mulți câini, între care și o cățelușă cu puiul ei, fătat de vreo două luni. Într-o zi, trecând strada, puiul a fost lovit de o mașină, ziua, pe trecere de pietoni. Șoferul care l-a lovit, dacă ar fi respectat legea ar fi încetinit la apropierea trecerii semnalizate și ar fi avut timp să oprească, dar pentru că n-a văzut oameni și-a zis că nu mai trebuie să fie preventiv. Degeaba a mai regretat, sau doar s-a prefăcut - s-a urcat în mașină și a plecat; altceva nici nu ar fi putut face atunci.

A urlat cățelușa două zile și o noapte după ce am luat-o din mijlocul șoselei. Greu am reușit să o luăm din mijlocul drumului, de lângă puiutul mort pe care îl păzea de noi, și lătra și încerca să ne muște. Am mângâiat-o și, în final, a înțeles că nu îi vrem răul și ne-a lăsat să ducem puiul pe marginea drumului, în iarbă, departe de oameni. Îl lingea, îl împingea cu lăbuțele și cu botul - cum fac toate animalele cu puii abia veniți în lume -  lătra la el, dar puiul nu mai mișca. A stat lângă el și a urlat. Poate că animalele nu au drepturi, dar au suflet.

Când a plecat, în sfârșit, am rugat un îngrijitor de la sanatoriul din apropiere să îmi dea un hârleț, ceva, să îngrop puiul în pădure. Mi-a zis să-l arunc în container, că-l vor lua gunoierii. Numai gândul că angrenajul mașinii de gunoi va împrăștia resturile trupușorului firav m-a înfiorat și am insistat pentru hârleț. Mi-a dat, uitându-se la mine ca la o casă arsă. Am înfășurat puiul într-o bluză - puricii și alte alea nu mai erau pe el din chiar momentul morții dar începeau să apară muștele - și l-am dus la marginea pădurii, unde am început să sap. Mă chinuiam îngrozitor - era prima groapă pe care o săpam și nu știam cum se face - văzându-i pe alții, mereu mi s-a părut ușor dar nu-i. Îngrijitorului i s-o fi făcut milă de mine și a venit să mă ajute. A săpat repede groapa și am îngropat puiul. El a fost cel care a pus un semn acolo și mi-a zis să vin să-mi dea un brăduț, să-l plantez. Și am plantat un brăduț, a doua zi, deși aveam bășici în palmă, de la hârleț.

Între timp, pe locul acela au fost defrișați arbori și cineva și-a construit o vilă.

Câine rău

Eram cazata la Gaiser cand s-a derulat și întâmplarea amintită mai sus. La câteva sute de metri de hotel era (este) un sanatoriu și acolo un parculeț neîngrijit dar cu bănci în stare destul de bună. Îmi plăcea să stau acolo și să citesc. Acolo se aduna și haita din zonă - erau unsprezece câini (știu pentru că i-am numărat). Într-o zi, un câine roșcat (numărul 12), cu pete sure, cu alură de lup (nu câine lup) s-a tolănit lângă o bancă, la soare. N-a trecut mult și au venit cei 11 câini și l-au luat la bătaie pe cel care ședea linisit - și care încercase să fugă, dar n-a mai apucat. Se băteau în fața mea, la nici doi metri. L-ar fi umplut de sânge pe sărmanul căine roșcat. Privesc in jur: nimeni - tocmai de aceea alesesem locul, pentru că era lipsit de prezența umană. Am lasat cartea pe bancă și m-am ridicat. Mi-e imposibil să asist la așa ceva. M-am apropiat de haita care mă ignora. Unul dintre câini mă vede și mă latră. Apoi altul. Le strig: Sssst! și ei se reîntorc la câinele roșcat. Era acolo și un căine mare-mare - maro închis. Am înțeles că acela e șeful haitei și pe acela trebuie să îl potolesc. Tot cu ssst! m-am apropiat. Băteam puternic din palme și începusem să-i iau cu “hei, tâmpițeilor!” S-au oprit din cafteală și mă priveau - unii încercau să mă impresioneze mârâind. Lătrau din ce în ce mai neconvingator. Nu prea știau ce-i cu mine, dar eu știam bine, așa că am început să mângâi unul, apoi altul - având grijă să nu fac gesturi largi, să nu creadă că vreau să-i lovesc - și care mai de care se înghesuia la mângâiat. Au uitat ce aveau de împărțit. Eu m-am așezat pe bancă și mi-am văzut de citit. Câinele roșcat s-a așezat în stânga băncii, haita în dreapta. Totul a durat ceva timp, dar am povestit pe scurt.

A venit portarul de la sanatoriu și mi-a zis că nu sunt sănatoasa. Deh! O fi crezut că sunt la tratament! Din acea zi - cel puțin cât am fost în zonă - câinii aceia nu s-au mai încaierat. Le aduceam mâncare (resturi de la bucătăria hotelului) și le-o dădeam pe porții, având grijă ca cel care termina primul să nu se dea la mâncarea celor mai înceți. Câinele roșcat mă însoțea pretutindeni și oamenii care erau “de-ai zonei” îmi spuneau să am grijă că acela e un câine rău și încercau să îl alunge, împotriva protestelor mele, dar revenea mereu la mine. Nu era rău, era doar speriat. În primele zile nu mi-a permis să îl mângâi, dar apoi i-am câștigat încrederea. Le-am spus tuturor să nu-l mai alunge aruncând cu pietre după el și le arătam că mă lasă să îl mângâi. Nu l-au mai alungat, dar nu știu ce s-a întâmplat după ce am plecat. Sper că nu i-am făcut mai mult rău decât bine.

Johnny și haita

Într-o însorită zi de octombrie, 18.10.2010, hărmălaie mare în fața blocului. Câteva femei țipau, multe lătrături cu voci groase se auzeau. Mama aruncă o privire pe fereastră și o văd cum o tulește din casă. Ajunge afară extrem de repede, având în vedere vârsta, și o văd că apucă un ciot gros și dă-i după cinci dulăi care înconjuraseră o mașină parcată, lătrând de zor, zgâriind tabla. Se apropie, strigă și alungă câinii, care pleacă alergând în șir și duși rămân. Apoi, femeile care țipau, se apropie și ele. Cu greu, mama scoate de pe roata mașinii, unde era ascuns bine (credea el), un pui de pisică, mic cât să încapă într-o palmă. Și vine cu el acasă, îl hrănește cu seringa, pentru că altfel nu mânca și îl pune într-o cutie, în ideea că îl ținem până își revine și apoi îi căutăm o căsuță. După ce alergase vitejește și reușise să scape de haită era păcat să-l dăm înapoi în stradă. În cutie, mama i-a pus mâncare pentru pisici - de la Pufitică, motanul pe care îl aveam - sperând că va învăța să mănânce singur. O! Și cum mânca el singur! Știa să mănânce singur, doar că făcea “pe mortul”, de frică. Așa a făcut și Pufitică o dată, când l-am dus în altă casă, pentru că trebuia să plecăm. Era țeapăn când l-am scos din cutia de transport și sora mea a crezut că a murit - avea consistența unei ființe fără viață, rigor mortis! Atunci am aflat că e unul dintre modurile în care încearcă unele animale - inclusiv pisicile - să se protejeze când se simt amenințate.

L-am lăsat pe Johnny – așa i-am spus - liber, dar departe de Pufitică și de câinele boxer (care acum nu mai trăiește). Și Johnny, fricos, a profitat și s-a ascuns! Nu l-am găsit și începusem să ne îngrijorăm după vreo jumătate de oră. Atunci am închis câinele și l-am scos pe Pufitică din camera lui. Imediat ce a ieșit a început să adulmece, cu boticul ridicat, și în două minute l-a găsit pe Johnny, ascuns între niște haine de curând aduse din uscătorie. Când l-a văzut pe Pufi a ieșit miorlăind luuung și s-a lipit de el, miorlăind, ca și cum ar fi spus: “casa cu piiiiisiiiiici”. Și au rămas prieteni buni, în general. Se înțelege că ne-am pricopsit cu un nou motan.

Deși tata abia murise, în 29 august acel an, noi râdeam la giumbușlucurile pe care le făceau cei doi motani! Și râdeam, zicând c-or fi zis vecinii că pe mama a înnebunit-o durerea la moartea soțului, când au văzut-o cum se repede în mijlocul haitei să salveze ghemotocul acela de blană.

(text preluat de pe un blog pe care îl voi şterge)