Opera si Statuia Libertatii. Puzzle 3D

Sunt zile in care mă bucur că în cartier - sau pe traseele zilnice - nu sunt/ nu mai sunt librarii, magazine de bricolaj, de jucării și altele de gen. Aș fi aproape zilnic pe acolo! Știu pentru că mi s-a întâmplat, și am cumpărat o grămadă de minuni ba pentru aia, ba pentru alta. In ceea ce privește diferitele materiale, materie primă etc., multe le-am folosit deja, altele sunt pe terminate, dar sunt și unele din care am folosit puțin sau deloc. Și, de când cu jocurile de creativitate, îmi tot spun - și, uneori, mă exprim public (ar trebui să mă abțin!) - că aș avea nevoie ba de una, ba de alta. Se zice că la barza chioara Dumnezeu îi face cuib... eh! și am tot primit cele necesare jocurilor, de la MNiko (Transformări creative) și de la Rux (Provocări Verzi) - daruri-premii am primit, dar și daruri ca atare. Mulțumesc! A! Încă ceva! Sunt unele lucrușoare - unelte, accesorii, materiale etc. - despre care nici n-aș ști ce sunt (sau că există) dacă nu le cunoșteam pe fetele din clubul de joacă! Realitate este că am cam pierdut contactul cu noutățile care nu țin direct de preocupările zilnice. Nu-i tocmai bine, dar asta este.  Uneori mă simt ca un hamster in roată! Las' că-i bine și-așa rău! Nu mă plâng, doar constat. De-ar rămâne roata singura neplăcere din viața mea!

Am făcut o introducere cât cuprinsul! De fapt, ideea e că mă laud aici cu montarea a două puzzles 3D primite de la Mihaela, alături de alte minuni, ca daruri-premii pentru provocările Exploratorilor 2024.

Pentru mai multe jocuri de puzzle montate vizitați blogul Explorator prin viață, unde MNiko găzduiește un Club de puzzle:

https://mniko.blogspot.com/p/puzzle-club.html

Unul este Statuia Libertății. L-am montat într-o seară când făcea mofturi conexiunea la internet. Sunt 22 de piese prinse într-un cadru. M-am descurcat ușor și m-am amuzat. Despre puzzle nu sunt prea multe de spus, dar mi-am adus aici câteva info despre Statuia Libertății.

Câteva date despre Statuia Libertății

Numele original, oficial, este Libertatea Luminând Lumea.

Îmi e perfect cunoscută existența acestui monument întâlnit la intrarea in portul orașului New York, pe mica insulă Liberty (Liberty Island - denumire anterioară Bedloe's Island), dar nu reușesc să rețin - definitiv - informațiile despre acesta. A fost plasat acolo în 1886, fiind un cadou făcut de Franța Statelor Unite ale Americii cu ocazia aniversării a 110 ani de la câștigarea independenței SUA, ca simbol al prieteniei dintre cele două națiuni.

Statuia o reprezintă pe Libertas, zeița romană a libertății. In anul 1924, Statuia Libertății a fost declarată monument al națiunii americane. Din 1984 se afla pe lista Patrimoniului Mondial al UNESCO.

A fost plasat la intrarea in acel port in ideea de a transmite călătorilor sosiți - americani care revin in țară, vizitatori, imigranți - un salut de bun venit pe pământul american. Pentru realizarea statuii și toate celelalte in mare parte au fost colectate fonduri în Franța și America.

Înălțimea statuii, fără soclu, este de 46,5 m (cu soclu e de aproape 93 m); greutatea e 225 tone. E lucrată din cupru, pe un schelet de fier - cuprul a oxidat și Statuia e cam verde (s-o fi înverzit Libertatea, la față, văzând ce se întâmplă în lume - nu m-am putut abține de la comentat). 

Statuia Libertății e imaginată ca o femeie acoperită de un drapel, care ține in mâna stângă o tăbliță inscripționată cu data când a fost ratificată Declarația de Independență a SUA - 4 iulie 1776 (cifrele in caractere latine); in mâna dreaptă are o torță cu lumină aurie asigurată de un reflector. Torța originală, din aur și cupru, e expusă în muzeul din apropiere, deschis în 2019. Replica aurita e montată in 1985, cea originală prezentând semne de coroziune.

Când e vânt foarte puternic, statuia se poate balansa până la 7 cm și torța până la 12 cm.

Coroana zeiței are 25 de ferestre (simbolizând cele 25 de nestemate ale lumii) și e împodobită cu șapte fascicole de lumină. Cele șapte vârfuri reprezintă cele șapte continente: Africa, America de Nord, America de Sud, Asia, Europa, Oceania, Antarctica.

In trupul ei e o scară cu 354 de trepte, scara ce duce la terasă, dar interiorul nu se vizitează prea simplu, din motive de securitate. 

Statuia a fost realizată de Frederic Auguste  Bartholdi, iar armătura din fier de Gustave Eiffel, cel care a realizat Turnul Eiffel. A fost expediată - sub forma a 350 de bucăți de cupru - spre SUA în iulie 1884 și a ajuns in iunie 1885. A fost inaugurată oficial în 28 octombrie 1886.

Soclul e construit la fața locului, din piatra adusă dintr-un sat din Franța, aleasă pentru că e puțin coroziva la acțiunea apei sărate.

Proiectul inițial fusese destinat unui far monumental plănuit a fi amplasat la intrarea in Canalul Suez, după modelul Colosului din Rodos.

Puzzle-ul 3D Sydney Opera House l-am montat in aceeași seară cu Statuia Libertății. Acesta are 30 de piese. A mers la fel de ușor ca primul și acum, cele două, și-au găsit loc în sufragerie, lângă casa roz și far (farul nu e puzzle, și e prezentat pe alt blog).

Câteva date despre Opera din Sydney, Australia

Despre Sydney Opera House știu doar că e in Australia, la capătul unui promontoriu, înconjurată de apă din trei părți. Așa că... am căutat informații pe net. 

Ca multe alte națiuni, după cel de-al doilea război mondial, și australienii erau în căutarea unei identități proprii și, probabil, doreau simboluri precum Big Ben al parlamentului englez, Taj Mahal (India), Statuia Libertății... In 1948, directorul operei din Sydney a lansat o provocare-concurs internațională pentru un nou așezământ cultural. Au răspuns provocării 200 de specialiști. Premiul a fost de 5000 de lire.

Clădirea Operei este realizarea arhitectului danez Jørn Utzon care, la momentul trimiterii proiectului la concurs, avea vârsta de 30 de ani. E interesant cum a ajuns să fie ales proiectul lui (nu respecta toate regulile impuse și cineva a zis că e neconstruibila clădirea), dar aici scriu doar că a fost începută construcția in 1956 și terminată în 1973, fiind singura clădire modernă celebră până la terminarea Muzeului Guggenheim (1997), opera arhitectului Frank Henry).

Clădirea e ridicată pe locul fortului Macquarie Tram, care a fost demolat in 1958 special pentru clădirea nouă. Piatra de temelie a fost pusă în martie 1959, construcția fiind ridicată în trei etape de câțiva ani fiecare, din cauza schimbărilor politice, lipsa finanțării s.a. (J. Utzon a demisionat în etapa a doua a proiectului). A fost ridicată destul de greu, din cauza condițiilor meteo nefavorabile și dificultăților tehnice. Pentru finanțare, administrația locală a înființat o loterie locală și, in următorii doi ani, cetățenii au cumpărat destule bilete de loterie care au acoperit cheltuielile necesare.

Clădirea e sediu al Operei australiene, al Companiei de Teatru Sydney și al Orchestrei Simfonice din Sydney, dar e și locul pe unde trec trupe de teatru și balet aflate în turneu. Sydney Opera House e sub egida Ministerului Artelor din statul australian Noua Galie de Sud, care are capitala la Sydney.

Creatorul clădirii, Jørn Utzon, in 2003 a primit Premiul Priztker, cea mai înaltă distincție in domeniul arhitecturii, iar Opera din Sydney a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO in anul 2007.

Tigrisor mini puzzle. AEC 11

Afara se aude vântul suflând greu, aducând parfum de frunze ude, specific toamnei. E frig, dar e frig de toamna, așa ca nu aștept sa ningă (și poate va ninge!)

Oooof! Alunecam pe panta reveriilor și hop! Didi imi dă un cot, arătând spre micul puzzle deja montat din noaptea zilei de 11 decembrie. O înțeleg.

Tigrul este un animal fascinant chiar și în poze! E o specie pe cale de disparitie – trei subspecii se pare ca au dispărut deja. Despre tigrul chinezesc și tigrul siberian se spune ca sunt subspecii în mare pericol de a dispărea. În toată lumea, populația de tigri în sălbăticie este de vreo patru mii.

Mda. Revin la joc. Vreau sa postez relativ cronologic, dar ți-ai găsit! La puzzle, când am scos din cuib punguța am văzut un ochișor – cred ca l-a văzut și Didi pentru ca amândouă am zis: un tigru! Poate ca ea a stiut, dar eu am privit rapid celelalte piese care se vedeau și așa m-am gândit la tigru. Si mult m-am bucurat! 

Doar ca nu ne-am împins una pe cealaltă care sa monteze piesele descoperite în cuibul unsprezece al bradului-calendar din Adventul Exploratorului Creativ.

Am câștigat eu, ca-s mai puternica decât ea – ea nu și-a recăpătat puterile magice. Mi-a atras atenția, la un moment dat, ca am pus greșit o piesa la boticul felinei:

- Pentru a monta un puzzle e nevoie de altceva, nu de forță! așa mi-a zis.

Cred ca și-a luat revansa pentru când am câștigat eu dreptul sa montez piesele și i-am spus ca trebuie să se mai antreneze pentru a avea forța.

Mai apoi, Didi s-a așezat, satisfăcută, lângă imaginea micului tigru.

Sper sa nu-și imagineze ca e viu. De jucat cu el, se poate juca – oricine se poate juca cu un mini puzzle lipit pe o bucățică de carton (am folosit – în sfârșit! - lipiciul special primit tot de la MNiko).

E un mic tablou care ar putea fi și ornament în brad. Din piesele ramase – care nu se potrivesc în imagine - am montat altceva.

M-am mai jucat un pic în programul de editat fotografii și am înscris poza portretului de tigru pui într-o amprenta de.. câine, în ideea (declarata!) că puii nu prea lasă și urma ghearelor în pământ, dar, de fapt, nu am fost atenta când am ales urma. Hm.

Pentru ca e cu puzzle inscriu aceasta postare si in Club de puzzle gazduit de MNiko.

Fotografiile sunt editate în programul online gratis (fără înregistrare pe site):

https://www.online-image-editor.com/

Mini puzzle. Club de puzzle

Cum s-a născut pasiunea pentru puzzle nu sunt prea sigură. În copilărie am montat mai multe, de mărimea unei coli A4, cu ilustrații de prin cărțile de povești: Albă ca Zăpada și Cenușăreasa mi le amintesc – erau, desigur, cu piese mari-mari. Îmi plăcea să le montez, dar nu aș zice că eram pasionată.

Oricum, până la primul puzzle adevărat au trecut... câțiva ani (câțiva a se citi mulți). Pe la mijlocul anilor 1990 a dat peste mine mania asta – sau am dat eu peste ea. De fapt, manie e extrem de mult spus, pentru că nu-s toată ziua aplecată să montez piese, dar când am ocazia nici că mă interesează (prea mult) altceva – și asta nu-i tocmai bine.

Pentru că există Clubul de puzzle, găzduit pe blogul Explorator prin viață, și pentru că îmi place să fac parte din acest Club, încep prin a prezenta ceva mititel: două mini-mini puzzle-uri, surprize din ouă de ciocolată primite de Paști. În astfel de ouă din ciocolată sunt fel și fel de surprize, dar de când primesc și cumpăr aceste ouă cu surprize am dat numai peste două puzzle-uri.

Primul are 10x7 cm (15 piese) – nici măcar nu l-am demontat pentru a-l remonta – ar fi culmea să-mi ia vreo zi!

Pe al doilea l-am mai prezentat, dar acolo nu era despre puzzle și numai despre puzzle. Dimensiuni: 16x15 cm (20 de piese)

Mai prezint un mini, făcut de mine cu ocazia Provocărilor verzi (Provocările verii – iunie 2019; jucării din carton). Dimensiuni: 26x32 cm (30 de piese).

I-am făcut și cutie – n-ar fi fost politicos din partea mea să țin piesele în pungă!

Nu am desenat piesele corect... E inadmisibil ca într-un puzzle să existe piese de mijloc cu margine dreaptă – la mine sunt câteva pentru că la momentul când l-am făcut eram presată de timp (ce scuză jalnică am găsit! dar nu-i scuză, e real); 😊 am desenat în grabă, am decupat cu și mai multă grabă și... asta e: un puzzle cu erori, dar poate fi montat fără probleme, repede.

Postarea e înscrisă în unul dintre tabelele aflate pe pagina Clubului (clic pe ancora Clubul de puzzle de mai sus).

Flori, puzzle, ciocolată

Primele patru luni din acest an au zburat ca niște gloanțe trase la foc automat. Probabil că luna mai va zbura la fel de repede. Ori s-a „comprimat” timpul ori s-a micșorat ora ori sunt prea multe de făcut ori... Habar n-am de ce pare că timpul zboară! Să zboare cu folos, dacă tot zboară, să fim sănătoși în timp ce timpul zboară și tot așa – de bine să fie!

La sfârșitul lunii martie, într-o seară, m-am străduit să fotografiez apusul!

Am încercat de mai multe ori, reglând diferit telefonul, dar tot n-am reușit să surprind nuanțele de roșu puternic până la roz pe care le avea cerul la nivelul orizontului. Când voi revedea imaginea voi citi și rândurile și-mi voi aminti cât de roșu era cerul. Slabă consolare, dar asta e.

La început de aprilie s-au precipitat evenimentele; nimic de rău! Totul a fost de bine, așa că a meritat „aglomerarea”.

Mama a trecut pe acasă și mi-a adus flori din grădină – nu multe, pentru că drumul e lung, și chiar înfășurate în vată umedă era posibil ca plantele să nu reziste și era păcat să moară prea repede.

Lalele au fost trei. 

Sunt flori sensibile prin definiție, dar au reușit să reziste drumului -poate pentru că două erau boboci; cea care era deja înflorită a mai rezistat o zi, apoi a trebuit să despart firele cu boboci.

Cele trei narcise galbene n-au avut de suferit și-au stat în vază, la fereastră, mai multe zile.

Zambilele... A trebuit să le aleg din buchet pe cele care s-au păstrat mai bine, dar și ele au rezistat eroic mai apoi.

Și-apoi... s-a apropiat Paștele! Ca în fiecare an, am primit un ou de ciocolată cu surpriză. 

Oul a fost mai mic decât cel de anul trecut, dar surpriza a fost o suuurpriză: un mini-puzzle cu personaje care-mi par foaaaaarte cunoscute dar pe care nu reușesc să le identific! 

Am montat piesele în mai puțin de cinci minute, dar cu câtă plăcere! Cu la fel de mare plăcere (dar în mai multe minute) am mâncat și-o juma’ de „coajă de ou” de ciocolată.

Vremea a fost capricioasă. În pomii de pe lângă ferestre au început să apară florile spre sfârșitul lunii aprilie.

Cele ale corcodușului se văd mai clar în poză, dar verdele castanului abia-abia se vedea și-n realitate - foto 3 (acum, frunzele sunt aproape ajunse la maturitate).

N-am uitat de guguștiuci! 

Doi sunt prezenți zilnic în tei, „guguind” să-mi dea de veste că-s acolo și vor grâu. În poză(e) e doar unul, după ce terminase de mâncat.

Porumbeii dau și ei năvală! Îi gonesc, până termină de mâncat guguștiucii și cei mai mulți sunt respectuoși și așteaptă-n tei, dar sunt și câțiva tare nerăbdători, care încearcă să alunge guguștiucii, să mănânce ei. (deasupra bulinei verzui e guguștiucul)

Pe cei nerăbdători îi alung cu mâna, nu cu un „pămătuf” din hârtie, dar... abia se dau duși când îi împing, efectiv! Ieri, unul dintre ei, se „contra” cu mâna mea! L-am împins, ușor, cu degetul, dar el dădea din aripi și părea că-mi „ține contră”. Ce fin e penajul lor! I-am simțit penele de pe corp, sub aripa ridicată. Evident, eu am cedat, și l-am lăsat să-și facă de cap.

Vrăbiile nu reușesc să le fotografiez (nici măcar la fel de rău ca pe guguștiuci și porumbei) când aterizează pe pervaz, iau un bob de grâu, zboară-n tei, îl mănâncă și vin iar, strecurându-se printre picioarele „giganților” porumbei.

Uneori mă gândesc că aș avea o vacanță minunată chiar de-ar fi să stau în balcon și să privesc afară. Pe lângă guguștiuci, vrăbii și porumbei mai sunt în zonă multe ciori, coțofene, din când în când câte o stăncuță, pescăruși (leg. externă), mierle și câteva păsări pe care nu am reușit să le identific. Spectacol mai fac și pisicile de pe-afară, mai ales când le apucă să se joace cu vreun fir de iarbă sau cu vreo insectă. Și-apoi sunt câinii cu stăpân care se plimbă, se hârjonesc; se și latră serios uneori, pentru teritoriu. E animație, nu glumă. Este relaxant.

Colecție de puzzle și de amintiri

Am mai scris și cu alte ocazii că sunt pasionată de puzzle. Am montat numai câteva, începând cu anul 1998, ceea ce n-ar spune despre mine că sunt cu adevărat pasionată. Cele mai multe jocuri le-am primit de la prietenii care știu că-mi plac. Singură nu-mi cumpăr – asamblez un puzzle cu 1000 de piese în câteva zile; n-ar fi multe zile dedicate unui joc dar având muuulte jocuri ar fi și muuuulte zile pentru că de încep unul nu-l mai las, iar dacă știu piesele în cutii numai la ele îmi stă gândul și ajung să fușeresc orice pentru a găsi timp numai pentru puzzle. Îmi plac atât de mult încât cu ocazia Provocărilor verzi din iunie 2019 am ales să confecționez un minipuzzle.

Primul puzzle l-am primit în 1994-1995, adus de o amică. Pe la sfârșitul anilor 1990, prin plecarea ei din țară, relația s-a răcit până s-a încheiat. La un moment dat, fata m-a sunat – după ani de tăcere! Era entuziasmată că mă aude – eu la fel – mă întreba despre mine, eu întrebam despre ea. Povesteam de vreo ora când zice: „Spune-mi, te rog, care e regimul terenurilor în Ro acum pentru că...” Ha! „De ce n-ai început cu asta?” o întreb. O dădea la cotit că alea-alea, dar n-am crezut-o. I-am spus care era treaba cu terenurile la acel moment și ce trebuia să facă pentru a nu pierde ce a achiziționat soțul ei cu ceva ani în urmă. Gestul ei, la telefon, nu m-a determinat să nu mai îndrăgesc acel joc cu 1500 de piese mititele pe care-l montasem cu mult înainte de a ne despărți. Știu că mi-a oferit cu drag jocul. Când m-am hotărât să încep am răsturnat piesele pe masă și... m-am uitat la ele tare luuung. De unde să încep? Sigur, cu colțurile, cu marginile. Daaa, doar că aveam nevoie de o masă mare, pe care să o folosesc numai pentru joc. N-aveam asemenea masă, dar tot l-am început. Mergea greu de tot... și prea des trebuia să-l strâng. Când a trebuit să mă mut l-am adunat de tot în cutie și acolo a rămas până în 1998, când mi-am pus mintea cu el. Spațiu necesar tot nu aveam și toți cei care veneau la noi erau obligați să aibă grijă la puzzle-ul meu împrăștiat. Până mi-a venit ideea să împart imaginea în dreptunghiuri, pe coli A4. Apoi am selectat piesele în funcție de desenul de pe capacul cutiei (pe „sectoare” A4) și le-am pus în pungulițe separate. A fost mult mai ușor, pentru că puteam strânge jocul când nu mai lucram: colile, cu piesele montate, le puneam în folie protectoare („plicuri” de nailon) și le puneam în cutie. Mi-am ușurat mult lucrul, dar tot mi-a trebuit circa o lună să-l termin – greu a fost până „am prins mișcarea”. După primul joc, cel mai mare, următoarele au fost floare la ureche. Imaginea reprezintă o mănăstire (sau biserică?) dintr-un orășel de munte elvețian.

Alte tablouri puzzle pe care le-am montat de-a lungul timpului, în ordine aleatorie prezentate:

Un joc după un tablou al artistului Sung Sam Park: Castelul Verrazzano (în vale), Toscana (între Florența şi Siena). Mai multe despre artist și ce reprezintă tabloul puzzle am scris aici.

Mi-a plăcut foarte mult să îl montez pentru că are culori vii și multe amănunte, gradul de dificultate fiind destul de mare (ceea ce-mi doresc foarte mult la un puzzle). L-am primit de la o prietenă a mamei; a devenit, în timp, și prietena mea. De câte ori venea în țară îmi aducea marțipan și ghimbir caramelizat, știind că-mi plac foarte mult (mai ales ghimbirul). Din păcate, Nina a murit în 11 martie 2018. În 7 ianuarie a suferit un accident vascular cerebral și nu și-a mai putut reveni. Mi-a fost tare greu să văd acest om energic zăcând neputincios pe un pat de spital... Înțelegea ce i se spune, dar nu putea comunica. Nici nu vreau să mă gândesc ce era în sufletul ei știind că acasă e sora ei, semi-imobilizată în pat (mai mare decât ea, și pe care o îngrijea de ani de zile, chiar repatriindu-se la un moment dat pentru a putea avea grijă de ea). A fost un om tare discret Nina, și voia să facă mai totul singură, nedorind să deranjeze pe cineva. Stresul cauzat de obligativitatea mutării din casa în care a crescut și necazul c-o încurcătură de acte la Casa de pensii a fost, probabil, mai mult decât putea duce. Din cauza încurcăturii actelor nu putea programa operația de care avea mare nevoie, la ochi. De la ea am aflat multe despre unele dintre vechile familii din Brașov. Ea mi-a stârnit dorința de a descoperi istoria mai puțin știută a orașului în care m-am născut.

Următoarele două puzzle le-am primit de la soția unui verișor al mamei, din București, pe care nu-l mai întâlnisem de vreo 15 ani. Au fost aduse în Ro mult înainte de 1989 și au ajuns la mine abia în 2010: podul acoperit și mustangii.

Urmează jocurile primite de la una dintre prietenele foarte dragi. Am fost colege de clasă în a XI-a și a XII, dar făceam parte din grupuri diferite, total incompatibile în ansamblu. La câteva luni după ce am terminat liceul ne-am întâlnit întâmplător în centrul orașului. Ea ratase o întâlnire, eu mergeam spre casă, neavând ceva interesant de făcut. M-a invitat la o cafea, într-un bar al hotelului Aro. Am stat acolo vreo două ore și ne-am dat seama că avem foarte multe în comun. De atunci am fost aproape nedespărțite până când (și ea) a plecat din țară – când ne întâlnim (cam o dată pe an) e ca și cum abia ne-am despărțit... ieri. E o prietenie care a fost testată din plin și a rezistat.

Primul puzzle prezentat reprezintă muntele Hood din Oregon (S.U.A.), era în pachetul pregătit pentru sărbătoarea de Paște 2020 și care a ajuns la mine abia în iunie, din cauza restricțiilor impuse în cazul pandaliei. Cum la acel moment computerul meu era pe butuci, Miki (cățelușa) era la cealaltă căsuță a ei, de muncă aveam spre zero am montat și lipit piesele pe carton în două zile.

Cățelușii în raft sunt un joc de numai 500 de piese, montat și lipit în câteva ore. Mi-e tare drag, pentru că a fost „comandat” pentru mine de una dintre fetele prietenei; avea doar 5 ani dar reținuse, de la ultima vizită la noi, că îmi plac câinii foarte mult (îl aveam pe Boby la acea vreme și micuța s-a jucat mult cu el).

O provocare au fost și florile lui Van Gogh, pentru că e mult portocaliu, dar m-am prins repede că diferă textura pieselor „pe zone”.

Căsuța în culori vii e după un tablou pictat de artistul Randy Van Beek.

Bărcile sunt legate în portul nu știu care. Am pe undeva cartonașele pe care scrie ce reprezintă fiecare puzzle, dar nu mai știu unde. Mi s-a tot spus să scriu pe verso ce reprezintă și anul în care l-am montat. Ei au zis, ei au auzit. Pentru mine nu avea sens s-o fac. Nici acum nu are, dar am început să scriu.

Piesele din care am „construit” catedrala Notre-Dame și Mănăstirea Voroneț le-am primit de la o prietenă din Suceava. Un alt puzzle cu Notre-Dame am primit și de la mama, dar deja îl aveam pe cel de la prietenă, așa că l-am făcut cadou altcuiva, dar tot la mine a ajuns peste ani deoarece nu s-a încumetat să îl înceapă, deși zicea că-și dorește. Poate că-l montez și pe acesta...

De la mama am primit jocurile cu: Colosseum și Hagia Sofia.

Pentru că tot am scris deja foarte mult nu mai contează câteva rânduri în plus: o foarte scurtă istorie a jocului de puzzle.

Cuvântul „puzzle” s-ar traduce, din engleză, ca „ghicitoare”, „șaradă” (nu m-aș fi gândit la o astfel de traducere).

În jurul anului 1766, afirmă cronicile britanice, John Spilsbury, gravor și cartograf, dorind să-i ajute pe copii să înțeleagă mai ușor geografia a desenat o hartă apoi a decupat fiecare țară în parte provocându-i pe cei mici să așeze fiecare țară unde îi era locul. Pentru că ideea a prins foarte bine a fost folosită această metodă de predare a geografiei până în anul 1820. Jocul de puzzle pentru adulți a apărut în 1900 și până în 1908 în America a fost o adevărată nebunie. Erau acum picturi sau desene pe placă de lemn, care mai apoi era decupată în bucăți mici – un astfel de joc costa, însă, foarte mult și, încet, vânzările au intrat în declin. Jocurile au redevenit populare în 1929, în timpul Marii Depresiuni, atingând culmea în 1933: se vindeau 10 milioane de jocuri pe săptămână. Tot atunci, mulți arhitecți șomeri, tâmplarii și alți meșteri calificați au început să producă aceste jocuri în casă și ori le vindeau ori le închiriau. Introducerea puzzle-urilor din carton a făcut să scadă prețul foarte mult, tot mai mulți oameni permițându-și să cumpere. În forma de azi jocurile de puzzle au apărut în 1909, atunci când compania “Parker Brothers” a început producția în masă. În secolul XX puzzle-ul a atins apogeul în dezvoltarea sa, datorită tehnologiei de imprimare moderne, care a permis reproducerea unor picturi celebre.

Există chiar și un Campionat Mondial de Puzzle...

Cel mai dificil puzzle din lume este considerat cel numit „Convergența lui Jackson Pollock” (1952). În 1962 sute de mii de americani se străduiau să-l asambleze.

Sursa foto si mai multe info despre puzzle aici:

https://www.puzzlewarehouse.com/history-of-puzzles/

Perspico și 15-puzzle, jocuri de logică

Fără o intenție anume, săptămȃna aceasta pare a fi, pentru mine, “săptămȃna jocurilor copilăriei”. Pentru că tot m-am pornit, scotocesc prin amintiri și prin cutii. Regăsind jocurile ȋmi amintesc și multe secvențe de viață pe care le credeam uitate. Poate nu degeaba se zice că, de fapt, nu uităm nimic dar nu reușim să găsim in “album” tot ce a ȋnregistrat creierul. Sunt oameni - numărați pe degetele de la o mȃna (cei despre care se știe) - care nu uită nimic-nimic! Cred că e foarte obositor așa ceva! Una este să ȋți amintești din cȃnd in cȃnd cȃte ceva din trecut (chiar și cu lux de amănunte) și alta este să-ți amintești absolut tot! Revin la jocuri!

Perspico e un joc de logică în care folosim niște cuișoare colorate, din plastic. Mi-a plăcut foarte mult jocul și m-am descurcat onorabil (pentru că nu aveam de adunat, înmulțit etc.). Nu mai știu câte “cuișoare” trebuie să fie, dar mă gândesc că sunt toate. Dimensiunile cutiei: 12/5,5 cm.

Se joacă foarte simplu, numai în doi. Jucătorul A alege “cifrul”, înfigând patru cuișoare (diferit colorate) în găurile de pe laterala capacului cutiei. Jucătorul B trebuie să-l descopere (din numai șase încercări), plasând cuișoare în găurile de pe fața capacului.

Folosind cuișoarele albe și pe cele negre, jucătorul A ghidează pe B dacă a nimerit culoarea și locul în care sunt plasate cuișoarele ce formează cifrul: un cuișor alb pentru unul în culoarea existentă în cifrul ales de B dar într-o poziție incorectă; un cuișor negru pentru o culoare pe care B a poziționat-o corect și niciun cuișor pentru culorile care nu se regăsesc în combinația aleasă de A. Jucătorul B află indiciile treptat, dar nu știe care cuișoare sunt puse și care nu - aici intervine logica, perspicacitatea. Dacă B reușește, în cele șase încercări, să afle combinația aleasă de A a câștigat, dacă nu, poate relua jocul.

Nu am găsit informații despre inventator, dar am căutat numai in limba romȃnă.

15-puzzle. Tot în categoria jocurilor de perspicacitate intră și pătrățelul cu plăcuțe numerotate, unde trebuie să plasăm numerele în ordine crescătoare, de la 1 la 15, glisȃnd plăcuțele. Nu mai știu cum numeam noi acest joc (am înțeles că are multe denumiri), dar am avut mai multe de-a lungul timpului, inclusiv unul în culoarile celui din foto (fotografia este de pe pagina de FB a Asociației Muzeului Jucăriilor București). Era joacă de copil să o facem, dar concuram “cine le așază în timpul cel mai scurt”.

Acest joc, scrie pe pagina amintită mai sus, ar fi fost adus în România în anii 1930, din America, unde circula încă de prin anul 1870 - nu e cert cine este inventatorul acestui joc dar sunt vreo doi care și-au disputat paternitatea. La acea vreme, scrie pe wikipedia în engleză, jocul ȋnnebunise pe americani. Jocul s-a răspândit repede și în Europa, sub diferite denumiri (în Franța, de exemplu, se numea Taquin).

Pe același sistem era și jocul în care trebuiau reconstituite imaginile personajelor principale din filmul de animație The Flintstones (Aventuri din epoca de piatră).

L-am avut și pe acesta, tot în mai multe culori, dar această fotografie este tot de pe pagina muzeului.

Cutiuţa cu puzzle. Provocări verzi in iunie (1)

A început ediţia de vară la Provocări verzi. Că e cald, e frig sau plouă, jocul continuă. Pentru seria începutului de vară - Provocările verii - iunie 2019 - Rux a ales trei teme: 1. jucării din carton; 2. mixed media cu cireşe; 3. desenăm pe…

Ideea mea pentru jucării a fost un puzzle, deşi nu prea se potriveşte să numesc puzzle-ul jucărie, dar altceva chiar nu ştiu să fac din carton - eventual nişte animăluţe desenate pe carton şi colorate sau decupaje lipite pe carton, dar şi puzzle-ul e tot ceva de genul. Uşor de gândit, mai greu de făcut.

Oh, desigur că nu e mare lucru să aleg o imagine (dintr-un calendar vechi, cu poze de câini), să o lipesc pe un carton (rămas după lipirea unui puzzle din comerţ) şi pe dosul cartonului să trasez pătrate cu latura de 5-6 cm (nu prea mi-au ieşit cine ştie ce pătrate, pentru că sunt şi dreptunghiuri), să desenez apoi “legăturile” şi să decupez cu un cuter. Hm. Data viitoare (care nu cred că va mai fi) mă voi gândi de două ori. Nu prea m-am descurcat să decupez cu un cuter, aşa că am folosit şi foarfeca, dar marginile nu sunt prea finisate. Şi-apoi… am greşit când am desenat “legăturile” dintre piese: am lăsat cu margini drepte şi piese care nu sunt “margini”, ceea ce complică inutil jocul (o greşeală pe care o pot remedia relativ uşor).

Puzzle-ul e de circa 33 pe 26 cm (aşa s-a nimerit), are 30 de piese şi o cutie de 12 pe 10 cm, de la o cutie de bomboane pe care am decorat-o cu bucăţi din calendar - pe capac e portretul ciobănescului australian care apare in puzzle - şi aici e greşit, dar altfel nu aveam cum să fac - pe capac ar fi trebuit să apară imaginea întreagă, pentru ca cel care montează piesele să aibă o idee cam care cum vin, dar nu-i complex jocul făcut de mine aşa că e destul de uşor şi fără imaginea de ansamblu (ce să mai zic acum?)

Aşa arată “jucăria” mea din carton (nu am avut răbdare sa montez toate piesele). ☺

Pe terasă. Fleur and Color

Pe terasă doar cu gândul!

M-am străduit să fotografiez cât mai bine un tablou-puzzle montat cu ani in urmă şi care, având flori şi culori, se potriveşte ca idee temei jocului. Am făcut vreo zece poze pâna m-am hotărât la cea postata… Nu-mi iese, şi pace bună!

Îmi place să montez piese de puzzle şi pentru că funcţionează butonul de oprire a fluxului de gânduri nedefinite, pentru că mă pot gândi numai şi numai la piese, căutând-o pe cea potrivită - şi aşa se ordonează şi gândurile.

Piesele de puzzle formează un tablou al artistului Sung Sam Park: Castello di Verrazzano (in vale), Toscana (intre Florenta şi Siena).

Sam Park (pictorul despre existenţa căruia am aflat numai datorită acestui puzzle) s-a născut la Seul (Coreea de Sud) şi a studiat pictura la o şcoală locală. După ce a terminat cursurile Universităţii Jung Ang a călătorit in Franţa unde, alături de alţi artişti tineri, a studiat pictura la Paris. A expus in multe galerii de arta din lume. Stilul său de zi reflectă inspiratţa artiştilor impresionişti francezi şi tablourile sale au devenit foarte căutate. In 1994 s-a stabilit in Statele Unite ala Americii, in California.

Moşia Verrazzano are graniţele neschimbate de 1000 de ani şi suprafaţa e de 230 de acri, din care 52 de hectare sunt cultivate cu viţă de vie, la altitudini intre 260 şi 420 de metri deasupra nivelului mării, într-un sol pietros, bogat in calcar - e una dintre cele mai cunoscute şi apreciate podgorii din Toscana, unde se cultivă mai multe soiuri de struguri. Construcţia este mai mult etruscă decât romană, fiind atestată din 1150. Ştiu acestea pntru că tocmai am citit pe net - dacă tot am postat fotografia acestui puzzle.

Giovanni da Verrazzano, exploratorul care a descoperit Golful New York (şi o mare parte din coasta de est a Americii), s-a născut in acest loc in anul 1485. Celebrul pod din New York, între Brooklyn şi Staten Island,  a fost numit după el, in anul 1964.

Familia Verrazzano era de origine lombardă şi a preluat numele zonei unde s-a stabilit cândva in secolul al şaptelea. Ultimul descendent Verrazzano s-a stins in 1819. In anii 1920 castelul a ajuns in proprietatea familiei florentine Ridolfi - Luigi Ridolfi a fondat echipa de fotbal Fiorentino, in 1926. In 1958, familia florentină Cappellini a preluat castelul aproape in ruină şi i-a readus gloria din trecut prin restaurarea vilei şi reconstruirea terenului agricol şi podgoriilor respectând caracteristicile istorice şi arhitectonice ale zonei Chianti.

Ella e-n vacanţă, dar păstrez tradiţia Fleur and Color. Până revine Ella tabelul pentru înscrierea postărilor este la Rux, pe blogul Copilărim.