vineri, 22 martie 2019

Tablou de primăvară. Provocări verzi

Deja, ziua începe să crească; şi iarba a-nceput să crească, doar timpul nu vrea să crească, adică să-şi facă rost de ore mai lungi. Cândva, in anii trecuţi - trecuţi de mult! - am citit pe undeva că ziua n-ar mai avea 24 de ore, ci vreo 23 şi un pic. O fi, n-o fi aşa, habar n-am, pot doar să-i cred pe cuvânt pe aşa-numiţii oameni de ştiinţă. Hm! Pe care dintre ei? Pe cei care afirmă că ziua are mai puţine ore sau pe cei care afirmă că ziua are tot 24 de ore?
De fapt, cu această introducere vă spun pe ocolite că n-am avut timp să meşteresc ceva mai elegant, mai… altfel (că n-am avut inspiraţie vă daţi singuri seama) dar plăcerea (cred că şi nevoia) de a-mi ocupa mintea şi mâinile cu ceva de gen o am din plin - îmi antrenez şi imaginaţia (încerc să o dezvolt, mai corect spus).  
A doua temă propusă de Rux pentru jocul Provocări verzi -martie 2019 este tablou mixed media de primvară, adică un tablou care să ilustreze primăvara, şi materialele folosite să fie diverse. Am adunat materialele - trei floricele aveam de când m-am chinuit să confecţionez lalele
Pe cartonul - dublu - de la nişte şosete abia cumpărate (văzând cartonul mi-a venit ideea de “dublu”) am lipit un pom pe care, in prealabil, l-am desenat pe o cutie de ciocolată; din “foaie-spumă” am tăiat frunzuliţele şi firele de “iarbă” (am completat iarba cu creionul colorat - nu prea se vede in poză, aşa cum nu se vede nici albastrul cerului). Un fluturaş şi două floricele sunt decupate din cartonul unei cutiuţe in care nu-mi amintesc ce-a fost; “rama” e o dungă trasată cu un creion cerat verde. Mie-mi place cum a ieşit, dar nu trebuie să ziceţi ca mine.
Pe cartonul doi am lipit un fluturaş decupat de pe cutiuţa amintită, o frunză uscată anul trecut, trei fire de levănţică, un fir de grâu şi floricele decorative dintr-un buchet de trandafiri; “rama” e din paie date cu auriu. Stop! Vine sor’mea pe aici şi-mi vede tabloul într-un raft de bibliotecă. Întreabă, îi zic că-i “de primăvară”, o întreb dacă-i place, ea înclină capul spre un umăr şi zice ceva ce seamănă a da, şi-apoi zice: “Grâul şi frunza arată aşa toamna”. 
Privesc luuuung aranjamentul şi-i dau dreptate: pe o parte e primăvară, pe cealaltă parte e toamnă in toată regula. L-am lăsat aşa, Uf! Zău dacă ştiu unde-mi era plecat neuronul când lipeam simbolurile toamnei pe carton, la o temă despre primăvară!! Şi-a trecut ziua momentelor penibile! 

joi, 21 martie 2019

Ziua internaţională pentru eliminarea discriminării rasiale

De Ziua internaţională pentru eliminarea discriminării rasiale (21 martie) scriu o poveste adevărată.
Se întâmpla într-o vară, într-un parc mare din centrul oraşului, parc in care o porţiune era amenajată pentru copii: leagăne, tobogan, groapă de nisip şi altele.
Era duminică şi mulţi părinţi sau bunici erau acolo cu cei mici. Copiii, deşi nu se cunoşteau, s-au împrietenit imediat şi căutau să se joace împreună. Două fetiţe blonde, cu ochi mari şi albaştri, venite cu părinţii, nu vorbeau româneşte o boabă, dar acest fapt nu a fost o barieră in comuicarea cu ceilalţi copii. Se alergau, fugeau la părinţi şi cereau “un leu” pentru vata de zahăr pe băţ care se vindea la un mic stand aflat pe una dintre alei, apoi făceau coadă să treacă prin “labirintul” suspendat şi să coboare pe tobogan, se înghesuiau să ocupe vreun leagăn sau se învârteau pe rotativă - fiecare grup alesese altceva.
La un moment dat, in parc a intrat o familie cu două fetiţe brunete, cu ochi mari şi negri, cu zâmbetul pe buze, cu codiţe lungi împletite cu funde strident colorate. Purtau bluziţe albe şi fuste lungi, cu multe flori, in culori puternice. Străluceau de curăţenie şi bucuria le era întipărită pe chip. Mama şi tata erau şi ei curaţi: ea cu bluză albă şi fuste lungi colorate, el in pantaloni negri, cămaşă albă şi pălărie cu boruri largi şi tari. Cei doi adulţi, zâmbitori, s-au aşezat pe o bancă unde era mai mult loc liber, lângă două bunici - acestea, in mai puţin de un minut, s-au ridicat şi şi-au chemat nepoţii, să plece acasă. Cei mici nu şi nu, că mai vor să stea, că abia au venit. Bunicile au avut ultimul cuvânt.
Fetiţele brunete au urcat să se dea pe tobogan - toţi copii care făcuseră coadă acolo s-au împrăştiat prin parc şi toboganul a rămas numai pentru cele două, care au privit surprinse copiii care se îndepărtaseră, apoi au urcat iar pe tobogan, dar nu cu aceeaşi tragere de inimă. Părinţii lor vedeau ce se întâmplă şi stăteau stingheri pe bancă - nimeni nu vorbea cu ei, nimeni nu se juca cu fetiţele lor. Nimeni, până când cele două blondine au lăsat rotativa şi s-au dus glonţ la tobogan; una dintre ele, cea mai mică, avea vată de zahar pe băţ şi le-a oferit celor doua brunete, brunetele au privit spre părinţii lor şi apoi au rupt din zahărul de pe băţ. Gheaţa a fost spartă şi veselia a luminat din nou chipul celor două micuţe brunete. Toate patru vorbeau, pe limba ei fiecare, şi numai ele ştiu cum se înţelegeau. Cele două blondine n-au fost îndemnate de părinţi să faca gestul pe care l-au făcut; părinţii lor s-au apropiat de banca celorlalţi doi şi tânăra femeie - blondă şi ea - a întrebat in româneşte dacă li se permite să stea acolo. Zâmbind din nou, cei doi bruneţi le-au făcut loc.

luni, 18 martie 2019

Suflecată pân’ la brâu

Conform calendarului pe care îl consult uneori (in ultimul timp cam des) pentru 18 martie, adică azi, se anunţă Ziua momentelor penibile. Momentele penibile sunt hazlii, mai ales când se întâmplă altora şi, in general, după trecerea timpului.
Am in minte o imagine pe care mi-e greu s-o uit - unele imagini sunt greu de uitat, dar nu-mi dau seama de ce; sigur, când e ceva extraordinar înţeleg, dar fleacurile nu înţeleg de ce, unele, nu le uit. Aşa este şi acum. De ani de zile am in memoria fotografică imaginea unei femei care a ieşit de la toaleta unui complex de agrement cu partea din spate a fustei agăţată in elasticul ciorapilor. E vorba despre fostul complex de agrement “Favorit” din Poiana Braşov unde, in tinereţe, semnam aproape zilnic condica. Într-o sâmbătă eram la etaj, unde erau mesele de biliard şi pentru că jucam prost biliard stăteam pe tuşă când jucau “profesioniştii”. Pe atunci nu fumam, aşa că-mi pierdeam timpul privind oamenii de la înîlţime. Şi-o văd pe această femeie, in rochie de seară, mergând mândră spre uşa restaurantului unde avea loc o nuntă (motivul pentru care eram la etaj, deasupra barului de zi). Am râs cu poftă, şi aşteptam să-i spună cineva şi ei! Clienţii îşi dădeau coate, se auzeau exclamaţii şi chicoteli. Nimeni nu-i spunea că are fundul expus. Am vrut să strig la ea, dar mi-a fost ruşine, mai ales că nu eram sigură că îşi dă seama că e vorba despre ea şi mai avea câţiva paşi până să intre in restaurant şi cine ştie câţi nuntaşi îi vedeau chiloţii până ajungea la masa ei. Am alergat pe scări in jos ca nebuna, printre oameni, şi-am ajuns-o când era cu mâna pe clanţa uşii. Abia am reuşit să-i spun despre ce-i vorba. Sărmana! S-a înroşit la faţă atât de puternic încât am crezut că face apoplexie. A dat din cap in semn de mulţumesc - cred - şi şi-a lăsat in jos poalele fustei.
Poate că acum, că am scris despre, să uit - mi se întâmplă, cam de regulă, ca după ce scriu despre unele să le uit.

Să nu vă imaginaţi că n-am avut parte de momente penibile! O-hooo! Amintesc doar una. Pe strada Republicii, o stradă comercială (să zicem) din centrul oraşului, la intrarea dinspre parcul Titulescu, între clădiri se formează curenţi puternici de aer, chiar dacă nu bate vântul, şi nu se simt. Nu ştiam, până când, într-o zi de vară, am trecut pe acolo îmbrăcată cu fustă cloş, lungă cât să imi acopere genunchii, din material mătăsos, uşor. Ce şi-au zis curenţii?! Hai s-o facem pe asta de baftă! Şi m-au făcut! Fusta s-a ridicat aşa cum se deschide o paraşută in cădere. Uimită, am tras in jos de poalele fustei, partea din spate s-a lipit automat de mine. Dă-i şi caută marginile, s-o las in jos şi in spate. Se ridica in părţi! Şi tot aşa. Îi zic prietenului de lângă mine, râzând: “Ajută-mă!” Şi el, de colo: “Ce să fac?” “Ţine de poalele fustei!” Dar n-a mai fost nevoie - am reuşit singură să înfăşor fusta in jurul picioarelor, in timp ce mă deplasam lângă peretele unei clădiri, să ies din raza de acţiune a curenţilor de aer. De atunci, nimeni nu m-a mai văzut îmbrăcată in fuste/rochii cloş făra să am o bluza lunga (sau o haină) care să oprească poalele fustelor să-şi facă de cap! 


Vă doresc să aveţi parte de cât mai puţine momente penibile! 

De la japonezi citire. Citate favorite

Soarele nu ştie cine e corect. Soarele nu ştie cine e greşit. Soarele luminează fără scopul de a încălzi pe cineva anume. Cel ce s-a găsit pe sine e asemenea unui soare.
Nu-l reţine pe cel ce pleacă, nu-l alunga pe cel ce vine.
Râurile adânci curg liniştit.
Soţul şi soţia trebuie să fie asemenea mâinii şi ochilor: când mâna doare, ochii plâng, iar când ochii plâng, mâna şterge lacrimile.
Fericirea vine în casa în care se râde.
Săgeţile nu zboară spre faţa care zâmbeşte.
Marea e mare pentru că nu desconsideră râuleţele mici.
Fără oameni simpli nu există oameni mari.
De şapte ori verifică înainte de a avea dubii despre un om.
Repede este acelaşi lent, dar fără întreruperi.
Chiar dacă niciodată nu vei avea nevoie de sabie, trebuie s-o porţi toată viaţa.
Victoria îi revine celui care va răbda cu jumătate de oră mai mult decât rivalul său.
=======================================================================
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
=======================================================================

Încearcă să faci tot ce poţi, în rest lasă-te în voia sorţii.
După ce ai gândit - hotărăşte-te, după ce te-ai hotărât - nu te mai gândi.
Se întâmplă uneori că frunza se îneacă, iar piatra pluteşte.

duminică, 17 martie 2019

Toţi bărbaţii sunt porci

Nu! Nu, nu, nu! E prostească această afirmaţie! Am ales acest titlu tocmai pentru că este şocantă afirmaţia, mai ales când o mamă o spune fiicei ei in vârstă de 5 ani (poate şase ani? poate patru? nu mai ştiu sigur).
S-a întâmplat pe la mijlocul anilor 1990, când am reîntâlnit o cunoştinţă din anii 1980, pe care nu o  mai întâlnisem de vreo zece ani. Se mutase cu chirie in blocul unde locuim şi ne-am întâlnit într-o alimentară. Mi-a făcut plăcere revederea pentru că ne-am înţeles bine la vremea când băteam aceleaşi drumuri. M-a invitat la o cafea. Ştiam că se măritase şi avea o fetiţă, dar atât. Am cumpărat un suc şi o cutie cu bomboane şi am urcat la ea. Fetiţa ei, o minune de copilă cu ochi aproape negri şi păr blond, ondulat. Soţul nu era acasă, dar îl cunoşteam, pentru că fusese coleg de şcoală cu o amică (îl cunoşteam e un fel de a spune pentru că nici nu ştiu dacă i-am ştiut vreodată numele de familie deşi ne învârteam in aceleaşi cercuri). Fetiţa părea tatăl ei in miniatură (doar culoarea părului diferea). Foarte volubilă, copila mi s-a cocoţat pe genunchi şi se juca cu brăţările mele. Două i-am făcut cadou ei, că prea îi plăceau. In fine… Din vorbă in vorbă, gazda a ajuns să-mi spună că s-a măritat doar pentru că a rămas gravidă şi nu-i place deloc deoarece soţul o lasă prea mult singură acasă pe motiv că are de lucru şi alte cele. Nu aveam ce comenta, pentru că nu era viaţa mea. Am întrebat-o doar dacă o loveşte. A negat şi părea sinceră - nici nu l-aş fi putut vedea pe soţul ei că e genul care loveşte femei, pentru că era foarte politicos, foarte atent cu femeile - un om fin şi timid - dar aparenţele pot înşela. Era foarte pornită împotriva soţului şi împotriva bărbaţilor in general. Şi zice copilei, la un moment dat:
- Cum sunt bărbaţii, iubito?
- Toţi babaţii porci - zice micuţa, râzând.
De mă lovea c-o sticlă-n cap şi nu cred că m-aş fi simţit aşa cum m-am simţit!
- O învăţ de mică! Să ştie că toţi bărbaţii sunt porci şi proşti şi trebuie să-şi bată joc de ei.
Dădeam din buze ca un peşte!
- Cum să faci aşa ceva?! Am zâmbit strâmb, încă sperând că glumeşte!
- Sunt porci! se enervează. De parcă tu n-ai şti!
- Nu, nu ştiu! Oameni şi oameni, doar atât! Faptul că tu ai întâlnit unii care ţi-au făcut, probabil, rău, nu înseamnă că toţi sunt ca cei întâlniţi de tine. Am întâlnit şi eu amărâţi, dar nu-i bag pe toţi in aceeaşi oală. Tata, de exemplu, nu e porc.
- Taică-meu e! M-a dat afară când am rămas gravidă!
- Îmi pare rău, dar asta nu îţi dă dreptul să afirmi că tatăl meu e porc, sau ca prietenul meu e porc, sau că unchii mei sunt porci!
- Eşti proastă! îmi zice.
- Aşa să fie - dau din umeri. Acum plec. Multă sănătate îţi doresc.
Am mai întâlnit-o prin cartier şi ne salutam cu răceală. Mă simţeam aiurea de câte ori o vedeam şi m-am bucurat foarte mult când s-au mutat. N-am mai auzit nimic de ea de atunci. 
Amintirea întâmplării s-a insinuat in mintea mea (alături de altele) după ce am citit rândurile scrise de Poteci de dor la o postare pe care am publicat-o zilele trecute.

(dialogul a fost mai lung, multe cuvinte au fost altele, dar esenţa este cea pe care, sper, am reuşit să o accentuez).

sâmbătă, 16 martie 2019

O întâlnire baraj. Jocul cuvintelor (207)

Femeia alături de care era de câţiva ani îl presa să o conducă la primărie pentru căsătorie. Însurătoarea nu făcea parte din planurile lui de viitor la acel moment. La 30 de ani încă mai copilărea, se simţea plin de încredere in forţele proprii şi nu-si dorea un astfel de angajament pe termen lung. Într-o căsătorie sunt de luat prea multe decizii care implică şi pe altcineva, şi-apoi,.s-ar fi simţit ca un păstrăv agăţat la capăt de fir in undiţa unui pescar începător. El, in faţa altarului! Scena îl amuza. Şi-a amintit un vers din poemul “Libertate”, al lui Edward Thomas:”Nu e nimeni mai puţin liber decât cel care nu face nimic şi nu are altceva de făcut”. Poate că nu-şi amintea corect cuvintele dar se-ntreba dacă e un gând aleatoriu sau subconştientul încearcă să-i transmită ceva.
Îşi aştepta iubita, urmând să-i spună simplu că dorinţa ei de-a se mărita nu va avea parte de transpunere in fapt cu el. De fapt, nu prea ştia cum să-i spună că îi place relaţia lor aşa cum este, şi era in pană de idei.
Geamul opac al restaurantului îl ferea de privirie trecătorilor aşa că-şi lăsa privirea să colinde prin parcul de peste drum, unde se adunau studenţii - şi studentele, desigur - in pauzele dintre cursuri. Dinspre bucătăria localului se auzea vocea tărăgănata a unui prezentator de ştiri; n-a avut timp să se concentreze la vocea celui de la radio pentru că iubita tocmai intrase şi se apropia făcând slalom printre mese, unduindu-şi şoldurile strânse in fusta scurtă şi strâmtă. Şi-a pus masca omului bucuros de revedere şi s-a ridicat s-o întâmpine.
Exerciţiu de imaginaţie - Jocul celor 12 cuvinte, găzduit de Eddi.
Cele 12 cuvinte: libertate, aleatoriu, pana, radio, incredere, decizii, masca, vers, opac, scena, fir, transpunere.

vineri, 15 martie 2019

De ce Ziua îndrăgostiţilor

De ce Ziua Sfântului Valentin? De ce Ziua lui Dragobete? De ce nu?! Aşa cum e o zi a copilului, a ciocolatei etc. poate fi şi o zi a îndrăgostiţilor. Desigur, latura comercială este mai accentuată in cazul unor sărbători şi mai puţin accentuată in cazul altora. Ziua îndrăgostiţilor este una datorită căreia comercianţii au încasări mai mari; dar şi de ziua femeii cresc încasările, şi de ziua mărţişorului, şi de ziua copilului, şi de ziua mamei, şi de ziua tatălui, şi de Crăciun ş.a.m.d.. Să fie pragmatici cei care sunt împotriva sărbătorii, dacă nu se pot bucura pentru bucuria altora: încasările mai mari ale comercianţilor aduc la bugetul local (şi de stat) bani mai mulţi; bani mai mulţi la buget înseamnă ceva mai bine pentru comunitate.
Împotriva unei zile dedicate special îndrăgostiţilor se merge pe ideea că dragostea e (ar trebui să fie) sărbătorită in fiecare zi. Femeia, bărbatul, copilul n-ar trebui sărbătoriţi/cinstiţi in fiecare zi?! Se mai face o distincţie - care, din punctul meu de vedere, nu face cine ştie ce diferenţă: “îndrăgosteala” nu este iubire. Probabil că nu - e o stare de euforie care-l face pe îndrăgostit să simtă “fluturaşi” in stomac, e ca un foc care mistuie; iubirea e calmă, e răbdătoare, e ceva mai profund. Îndrăgosteala e primul pas spre iubire - se poate dezvolta ca iubire sau focul se poate stinge şi gata. Fie şi aşa. Şi atunci, de ce să nu existe şi o zi dedicată persoanelor îndrăgostite? In acel moment, in acea zi, doi oameni sunt îndrăgostiţi unul de celalalt şi simt că nu pot trăi unul fără celălalt - că viaţa îi poate contrazice mai tărziu e altă chestiune. In acel moment ei sunt îndrăgostiţi şi de “Ziua îndrăgostiţilor” sunt sărbătoriţi; se sărbătoresc între ei.
Ziua îndrăgostiţilor nu este o zi in care se sărbătoreşte iubirea, neapărat, ci o zi in care se sărbătoresc îndrăgostiţii - adică, oamenii care in acea zi simt că sunt îndrăgostiţi. Doi oameni îşi declară dragostea (şi) in această zi, alături de alte mii de oameni îndrăgostiţi. E ceva rău in asta?!
Cine doreşte să sărbătorească într-un mod deosebit e liber să o facă şi particip cu drag la astfel de sărbători (deşi nu sunt fan); cine doreşte să nu sărbătorească e liber să n-o facă, dar mi-ar plăcea să nu strice plăcerea celor care sărbătoresc (hm, nici nu prea cred că le strică plăcerea pentru că îndrăgostiţii n-au timp - şi nici nu prea pot - să privească mai departe de ei). Celor care sărbătoresc această zi le spun, cu drag, “Happy Valentine’s Day” sau “Dragobete fericit” - după caz; celor care nu sărbătoresc le urez de bine, cum fac atunci când îi întalnesc in oricare zi din an.

E vreo greşeală in raţionamentul meu privind Ziua îndrăgostiţilor? De ce aş “milita” / comenta / cârcoti împotriva unei sărbători de gen?
Îndrăznesc să fac o afirmaţie: cei care se laudă in ziua Sfântului Valentin şi/sau de Dragobete că au o viaţă plină de iubire şi nu au nevoie de astfel de zile pentru a-şi manifesta dragostea, pentru a o sărbători, şi vorbesc împotriva sărbătorii in sine şi/sau împotriva celor care sărbătoresc poate că ar trebui să se analizeze mai profund deoarece iubirea adevărată e generoasă, îi face pe oameni altruişti, mai buni. Un om bun, un altruist, nu poate (nu ştie!) să critice alegerile de acest gen ale altora. Părerea mea. Are cineva argumente contra? Argumente care ţin strict de iubirea care leagă doi oameni într-o relaţie amoroasa, fără referire la religie, comerţ şi mai ştiu eu ce. De ce e “greşit” o astfel de sărbătoare?

De ce am publicat tocmai azi acest text? Pentru că este Ziua somnului! Îndrăgostiţii se comportă, uneori, ca nişte somnambuli - şi sunt drăgălaşi. 
Să iubiţi, să fiţi iubiţi! Indiferent că sărbătoriţi sau nu.  
Ziua Iubirii este (ar trebui să fie) in fiecare zi.