Ghilotina, revolutionari si copii

Joseph-Ignace Guillotin moare in 26 martie 1814. De numele lui a rămas legat de mecanismul devenit celebru în timpul Revoluției franceze, când erau executați oameni după o foarte sumară cercetare.

Cine a fost Joseph-Ignace Guillotin

Joseph Guillotin s-a născut în 28 mai 1739; a fost un medic francez, faimos mai ales pentru dispozitivul de execuție numit după el: "ghilotina". El n-a fost, de fapt, inventatorul acestui dispozitiv, ba mai mult: a încercat să pună capăt pedepsei capitale într-o perioadă macabră din Franța revoluționară. Practic, deși are legătură cu ghilotinarea, numele medicului a fost greșit asociat dispozitivului.

Și-a obținut diploma in medicină în 1768 (la Reims și mai târziu la Paris) după ce, mai mulți ani, a predat literatura la Bordeaux. Mai apoi a ales și cariera de politician.

In 1784, Ludovic al XVI-lea l-a numit într-un comitet format din cinci membri, prezidat de Benjamin Franklin, pentru a evalua afirmațiile lui Franz Anton Mesmer despre magnetismul animal - a declarat mesmerismul o farsă.

In 1789 a fost ales în Stările Generale - o adunare legislativă și consultativă - devenind secretar. Acest organism nu avea o putere reală, ci doar consilia Coroana. A fost cel care a propus reconvocarea Stărilor Generale, dar nu ca o adunare a Stărilor, ci a "Poporului" - așa a luat naștere Adunarea Națională. In 9 iulie 1789 Adunarea Națională se transformă în Adunarea Națională Constituantă.

Pe lângă reformele susținute cu privire la justiția penală, Joseph-Ignace Guillotin a fost unul dintre primii medici francezi care au susținut descoperirea beneficiilor vaccinării făcută de Edward Jenner; a devenit președinte al Comitetului Central de Vaccinare din Paris (1805); a fondat ceea ce va deveni mai târziu Academia Națională de Medicină din Franța.

Legătura lui Joseph Guillotin cu ghilotina

Pe scurt, este cel care a propus ghilotina ca instrument de executare a condamnaților la moarte prin decapitare.

Joseph-Ignace Guillotin s-a opus pedepsei cu moartea, considerând că infractorii ar trebui să aibă dreptul de-a alege dacă să fie voluntari pentru experimente medicale in loc să fie supuși pedepsei capitale. N-a reușit să convingă guvernul noii Republici așa că, in 10 octombrie 1789, a recomandat ca execuțiile să fie efectuate mai uman, cu un dispozitiv mecanic, pentru a pune capăt execuțiilor crude anterioare. A monitorizat dezvoltarea primului prototip, realizat de medicul curții regale și un constructor de piane. In 1792 a fost folosită pentru prima dată și - spre oroarea medicului - a fost numită imediat "ghilotină".

Înainte de reformele lui Guillotin, pedeapsa cu moartea era aplicată cu toporul sau sabia - in cazul nobililor - spânzurătoarea pentru toți ceilalți. Până la inventarea lațului spânzurătorii spânzurarea era un proces lung și chinuitor. Cu toporul sau sabia, uneori călăul nu reușea de la prima lovitură... Alte metode folosite pentru executarea pedepsei capitale erau arderea pe rug, moartea prin fierbere, tragerea pe roată.

Pentru această propunere, acceptată de autorii "terorii", numele său a devenit eponim.

A făcut nenumărate cereri către guvern pentru ca dispozitivul să nu mai fie numit după numele său, dar n-a avut succes. Familia a ales să-și schimbe numele pentru a evita asocierea cu dispozitivul.

Reformele în domeniul pedepselor umane ale lui Guillotin

Pedepsele pentru aceeași categorie de infracțiuni vor fi aceleași, indiferent de clasa socială a infractorului.

Când pedeapsa e moartea, pedeapsa se va executa prin decapitare, efectuată cu un dispozitiv.

Familia condamnatului nu va suferi nicio discriminare legală.

Va fi ilegal pentru oricine să reproșeze familiei vinovatului fapta condamnatului, pedeapsa primită.

Bunurile condamnaților nu vor fi confiscate.

Cadavrele celor executați vor fi returnate familiei, la cerere.

Ce este ghilotina

Ghilotina este un mecanism gravitațional prevăzut cu un cuțit mobil, masiv, de formă trapezoidală, care alunecă ghidat, construit in scopul decapitării rapide a condamnatului la moarte.

Denumirea "ghilotină" datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mai precis din perioada Revoluției franceze, dar dispozitivul nu a fost inventat atunci - exista de câteva secole. In Germania și Flandra era folosit un astfel de dispozitiv in Evul Mediu; in Anglia exista "spânzurătoare din Halifax" - se presupune că era folosită pentru decapitare încă din antichitate.

Ghilotina franceză ar fi fost inspirată de două mecanisme existente: mannaia, din Italia renascentistă, și fecioara (the maiden), din zona Scoției. Există dovezi că și pe teritoriul Franței s-a folosit încă din Evul Mediu o formă primitivă a ghilotinei. (historia.ro)

Introducerea ghilotinei ca mod de execuție a condamnaților a nemulțumit pe foarte mulți, pe motiv că nu se mai puteau bucura de un spectacol mai lung.

Unii oameni veneau zilnic să se bucure de moartea unor semeni. Spectatorii puteau cumpăra suveniruri, iar înainte de execuții, in timp ce era citită lista cu numele condamnaților, puteau lua o gustare la un local din apropiere (Cabaret de la Guillotine); un grup de femei obișnuia să se așeze în apropiere de eșafod și în pauzele dintre execuții tricotau.

Ghilotina devenise o muză! I-au fost închinate cântece, poezii și circulau bancuri pe temă. Condamnații s-au dedat și ei spectacolului: mulți dansau in timp ce urcau scările eșafodului, spuneau glume și ofereau mulțimii "ultimele cuvinte".

Copiii și ghilotina

In vremurile când execuțiile condamnaților erau făcute în public nu doar că era mare înghesuială, dar nu lipseau nici copiii. Sigur, in vremuri apuse erau condamnați la moarte inclusiv copiii mici, pentru infracțiuni derizorii. Altfel spus, copiii erau obișnuiți cu violența de mici și chiar se distrau când aveau loc execuții in public.

De când cu ghilotina, mulți dintre copii aveau acasă ghilotine in miniatură, cu rol de jucării. In 1790, o replică de jumătate de metru, făcută din cherestea, era jucăria preferată a copiilor francezi. Efectuau întregul proces și decapitau păpuși sau rozătoare mici. Totuși, multe orașe au interzis, ulterior, această jucărie, considerând-o influență negativă.

Revoluționarii din 1789 și micul prinț

Toți cei care am trecut pe la școală, măcar un pic, știm - in linii generale - ce și cum cu Revoluția franceză de la 1789, așa că nu insist.

Se poate spune că 14 iulie 1789 - căderea Bastiliei - a fost un eveniment marcant al Revoluției. Mulțimea s-a înarmat cu puști și tunuri, iar mulți soldați erau de partea acesteia.

Convenția Națională e denumirea dată Adunării Naționale care a guvernat Franța între 21 septembrie 1792 și 26 octombrie 1795 in timpul Revoluției franceze. Această Convenție a avut, in fapt, două perioade distincte: 1. Convenția Girondină, in cadrul căreia va fi proclamată Republica, și care a avut o decizie radicală - ghilotinarea regelui Ludovic al XVI-lea, acuzat de trădare. 2. Convenția Iacobină (iunie 1793-iulie 1794) - debutul unui regim de teroare absolută.

In urma unei lovituri de stat, in 2 iunie 1793, girondinii sunt înlăturați de la putere de iacobinii ai căror lider era Maximilien François Marie Isidore de Robespierre - pe scurt, Robespierre (citindu-i biografia m-am întrebat cum a putut ajunge să facă ce a făcut).

Alături de Robespierre mai erau la conducere Saint Just, Jean Paul Marat și Georges Danton. Convenția condusă de aceștia a deschis calea spre tirania arbitrajului - orice persoană bănuită că submina revoluția era arestată, supusă unei judecăți sumare, apoi ghilotinată. Girondinii s-au opus total acestui regim pentru că și ei erau vizați de pogromurile cumplite declanșate la instigarea lui Robespierre.

Louis Charles de France (Ludovic al XVII-lea, cum îl numeau regaliștii după moartea tatălui său în 21 ianuarie 1793) a fost fiul regelui Ludovic al XVI-lea și al reginei Maria Antoaneta. S-a născut în 27 martie 1785.

După moartea regelui pe eșafod, Louis Charles, un copil, a fost smuls de revoluționari din grija mamei lui și pus sub supravegherea unuia dintre cei mai exaltați iacobini: un pantofar bețiv, temnicer la închisoarea Temple, care urma să facă din copilul de rege un bun cetățean al noii republicii, să-l dezbare de prejudecățile trecutului regal. Robespierre și Marat l-au recomandat pe pantofar pentru acest "serviciu".

Pantofarul a inițiat imediat reeducarea micului prizonier. Mai întâi, l-a privat de somn - îl chema noaptea, după ce adormea, și când copilul venea îl trimitea înapoi cu un șut, strigându-i invective. A fost învățat să își înjure familia, aristocrația și să hulească pe Dumnezeu. A fost forțat să bea alcool până s-a deprins cu băutura. L-au forțat să se culce cu prostituate (s-a molipsit de boli venerice și de tuberculoză). Era amenințat constant cu ghilotina, ceea ce-i provoca leșinuri frecvente. Suferea de diaree continuă.

In cele din urmă a fost pus să semneze o declarație prin care recunoștea că mama lui l-a învățat să se masturbeze și că s-a culcat cu ea (a fost pus să repete aceste lucruri în fața mamei și a mătușii lui).

Mărturia copilului, in lipsa oricăror alte probe, a fost folosită pentru condamnarea la moarte a mamei sale, in procesul intentat de revoluționari. In 16 octombrie 1793, regina Maria Antoaneta a fost ghilotinată.

Pantofarul a fost rechemat la municipalitate și copilul a rămas singur într-o celulă izolată. A murit de tuberculoză, într-un mister sordid, in 8 iunie 1795. Avea vârsta de numai zece ani.

(Fotografiile de pe en.wiki)

Rezumat

Joseph-Ignace Guillotin, medic și politician francez, n-a inventat ghilotina, dar a propus dispozitivul pentru că n-a reușit să convingă guvernul să elimine pedeapsa cu moartea. Dorea pentru condamnați o moarte mai ușoară decât sub lovituri de sabie sau topor. Numele lui a rămas legat de acest mecanism de ucis - și în timpul Revoluției (dar nu numai) au căzut destule capete, la propriu.

Joseph-Ignace Guillotin a făcut ceva reforme în sistemul de justiție penală.

Dispozitivul pe care l-a recomandat - și a supravegheat construirea lui - a fost o unealtă perfectă în mâinile iacobinilor (conduși de Robespierre) care au instaurat "Regimul terorii", trimițând pe eșafod, după o judecată superficială, orice persoană bănuită că subminează Revoluția.

Îngrozit că dispozitivul a ajuns să fie numit după numele lui face petiții la guvern, să fie schimbată denumirea acestuia, dar nu are succes. Își schimbă numele, să nu mai fie asociat cu "aducătoarea de moarte".

Ghilotina devenise muză la un moment dat: îi erau dedicate cântece și poezii, apăruseră bancuri. Populația venea la execuții ca la spectacol și nu lipseau copiii. Aceștia din urmă aveau și ei o ghilotină de juma' de metru, unde maimuțăreau procese și decapitau păpuși și rozătoare mici. Chiar și unii condamnați urcau treptele spre moarte dansând, spunând bancuri, adresându-se mulțimii.

De ce Robespierre și alții au ales ca un copil, Louis Charles, fiul regelui Ludovic al XVI-lea și al reginei Maria Antoaneta, să fie izolat la închisoare, batjocorit, torturat efectiv? Puțin probabil să se fi așteptat să trăiască... Să mă întreb de ce au procedat așa - cu un copil care avea vreo opt ani când a fost luat de lângă mama lui - niște adulți care se dădeau intelectuali și vociferau despre libertate, egalitate, fraternitate? Nu mă întreb. Azi se întâmplă multe nenorociri copiilor din lumea largă.

Doar o vorba. George Pruteanu

Doar o vorbă "săț-i"mai spun: turul doi "ânapoi"...

Doar o vorbă "săț-i" mai spun a fost o emisiune scurtă (cinci minute), difuzată, pe rând, la mai multe posturi de televiziune, realizată de George Pruteanu, lingvist, filolog, profesor universitar, critic literar, eseist, colaborator la mai multe publicații, politician. Devenise cunoscut și pentru criticile aduse divertismentului de proastă calitate și manelelor.

Aș zice: păcat că a călcat în politică. Despre el ca politician nu am o părere bună și nu doar pentru că a fost "traseist": s-a înscris întâi în Partidul Național Creștin și Democrat, a trecut la Partidul Social Democrat și apoi a trecut pe la Partidul România Mare, un partid extremist din toate punctele de vedere (opinia mea) și mai puțin naționalist, cum voiau unii să se creadă. Din punctul meu de vedere, cine afirmă că-și iubește țara nu ar trebui să se afilieze unor grupuri radicale...

A fi naționalist înseamnă a avea conștiința apartenenței la un neam, și e firesc să existe voința de a fi afirmate și apărate limba, istoria, cultura, religia - un naționalist, însă, nu doar că-și iubește neamul, ci îl respectă pe cel care, de alt neam fiind, e naționalist. Naționalismul nu înseamnă xenofobie, rasism, antisemitism, homofobie etc.

Nu-l vorbesc de rău, exprim fapte și opinii personale. In fond, toți avem defecte - mai multe sau mai puține, mai mari sau mai mici. Poate că George Pruteanu, deși membru într-un partid pe care îl consider extremist, nu era extremist...

Foto: imagine decupată dintr-o emisiune de pe YT (arhiva TVR)

L-am "cunoscut" prin emisiunea Doar o vorbă "săț-i"/"s-ăți" mai spun... in cadrul căreia explica... limba română, ironiza anumite traduceri, critica greșelile produse din neștiință etc. A insistat, in special, pentru vorbirea corectă a limbii române la televizor, scrierea corectă în presa scrisă. Sunt greșeli, făcute de purtătorii de microfon, de cititorii de prompter, de politicieni, care îți cam netezesc circumvoluțiunile când le auzi... Politicienii ca politicienii... dar jurnaliștii? Pe vremea mea 😁 era o condiție de bază cunoașterea limbii române în domenii precum jurnalismul.

In această emisiune aborda teme diverse, din mai toate domeniile, dar erau abordate prin prisma limbii române. Avea un stil captivant când spunea ce avea de spus. Era scurt și la obiect.

Un lucru e cert: George Pruteanu a iubit limba română, a iubit România și a făcut ce a crezut că e mai bine... Într-un fel, a fost un... idealist extremist. Recunosc, aflând "credințele" lui politice am început să mă distanțez... din instinct de conservare! Cred că e organică respingerea mea a tot ceea ce are iz de naționalism... radical.

Poate greșesc, dar cred că tipul care n-a mai apucat "turul doi" (la alegerile prezidențiale din 2024), și l-ar vrea "ânapoi", ar fi fost izvor nesecat de perle pentru George Pruteanu. Mi-ar fi plăcut să aflu părerea filologului despre "limba bătrână" în care "apocalipsa" înseamnă "apucă lipsa". Circulă pe internet un adevărat dicționar "limba bătrână" - limba română...

Sigur, nu vreau să mă gândesc cum m-ar fi desființat pe mine! 😃

George Pruteanu a tradus in limba română Divina Comedie a lui Dante; a scris și câteva cărți. A militat pentru vorbirea corectă a limbii romane și din inițiativa lui a apărut Legea 500/2004 prin care se instituia obligația ca toate textele publice (inclusiv reclamele) in limbi străine să conțină și traducerea în limba română - a fost adoptată de parlamentari, dar fără (destul de greu de înțeles de ce) sancțiunile prevăzute în proiect (o lege fără sancțiuni nu prea poate fi numită lege - părerea mea).

George Pruteanu - câteva date biografice

George-Mihail Pruteanu s-a născut în 15 decembrie 1945, la București. Tatăl său, Paul Pruteanu (născut Pincu Solomonovici) a fost medic și profesor universitar în Bârlad, cu preocupări în organizarea sistemului sanitar și interesat de istoria medicinei din Moldova. Mama lui, Sofia Pruteanu, a fost funcționară.

George Pruteanu a studiat literatura la universitățile din Iași și București, obținând ulterior titlul de doctor în filosofie.

A decedat la București, in 27 martie 2008, in urma unei afecțiuni cardiace; e înmormântat în cimitirul Bellu.

Una peste alta sau una lângă alta, mi-a plăcut emisiunea Doar o vorbă "săț-i" mai spun... și mi-a plăcut George Pruteanu pentru erudiția lui, pentru simțul umorului...

Saladin devine emir

An-Nasir Salah ad-Din Yusuf ibn Ayyub, pe scurt: Salah-ad-Din (Ṣalāḥ ad-Dīn), și cunoscut ca Saladin, a devenit emir al Egiptului în 26 martie 1169 (vizir al Califatului Fatimid), funcție deținută până în 1171 - mai apoi a devenit primul sultan al Egiptului și Siriei, întemeind dinastia Ayyubizilor.

La apogeul domniei sale (secolul al XII-lea), Saladin a domnit peste Egipt, Siria, o parte din Palestina, unele părți din Arabia Saudită, nordul Nubiei, sudul Anatoliei... A fost principalul adversar al cruciaților, recucerind cetatea Ierusalimului - in 2 octombrie 1187 cruciații s-au predat, după un asediu care începuse in 20 septembrie - și apărând-o cu succes in timpul celei de a treia Cruciade, la care a participat alt lider emblematic, regele Angliei: Richard Inimă de Leu.

Vestea masacrelor și ororilor comise de creștini în prima Cruciadă devenise legendară - Saladin și-a dorit din tinerețe să îi alunge pe cruciați din zonă; numai în Cetatea Sfântă, soldații conduși de Godefroy de Bouillon au ucis zeci de mii de civili neînarmați, iar în alte locuri războinicii europeni s-au dedat la acte de violență extremă.

Cruzimea primilor cruciați nu rămăsese doar o amintire tristă - noul lider al Regatului Ierusalimului, Guy de Lusignan (și apropiații lui nemiloși: Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford si Balian de Ibelin), au continuat la scară mare persecuțiile și crimele împotriva musulmanilor, evreilor și, practic, împotriva oricui nu se închina Romei.

Chiar și în timpul unui armistițiu (o pace extrem de fragilă la acel moment), excesele cavalerilor cruciați se materializau in atacuri repetate asupra caravanelor musulmane.

Forțele renăscute ale islamului aveau să aibă un nou lider, mai periculos decât Nur al-Din, mai viclean decât Shirkuh și nu mai puțin crud decât Zengi. El le va provoca francilor, in general, și templierilor, in particular, mai multe probleme decât întâmpinaseră în șapte decenii de existență. Pentru admiratorii săi, el era "unul dintre marii eroi, brav ca spirit, curajos și puternic, ferm, de nimic temător." Pentru cei care au simțit mânia sa, era numit "nuiaua furiei Domnului", trimis să "extermine și să își dezlănțuie furia asupra celor care îi stau împotrivă". Numele său era Saladin.

(din Templierii. Ascensiunea spectaculoasă și căderea dramatică a războinicilor Domnului, de Dan Jones, Editura Litera, București, 2022, traducere de Claudia Lupu)

A fost un soldat charismatic, agil politic, nemăsurat de ambițios și extraordinar de sigur pe sine, devenise liderul lumii islamice. Reformase armata - avea câteva mii de cavaleri profesioniști, între altele, și se putea baza aproape oricând pe voluntari.

Leul deșertului, cum mai era numit, își câștigase și respectul și admirația dușmanilor - inclusiv din partea regelui Richard Inimă de Leu. Practic învins, Richard Inimă de Leu încheie cu liderul musulman Saladin una dintre cele mai frumoase și durabile prietenii din istorie. Adversari pe câmpul de luptă, cei doi și-au purtat un puternic respect reciproc și un cavalerism fără echivoc în relațiile din afara conflictelor.

Saladin este mai mult decât un războinic cunoscut pentru cuceriri militare. A dat dovadă de generozitate și de milă inclusiv dușmanilor pe care i-a învins în luptă.

După 1186, Saladin a început să-i privească pe latinii din Orient nu doar ca pe niște rivali cu care se putea încăiera, ci ca pe un dușman existențial care trebuia să fie șters de pe fața pământului. Cu toate acestea, când a cucerit Ierusalimul, in 2 octombrie 1187, Saladin nu a repetat gestul europenilor: masacrarea civililor. A permis tuturor creștinilor să părăsească orașul luând cu ei toată averea pe care o puteau duce.

Foto Saladin: https://jewishvirtuallibrary.org/salah-al-din-al-ayubbi-quot-saladin-quot

Saladin - câteva date biografice

Saladin, cel care avea să devină simbolul rezistenței musulmane împotriva cruciaților (arătându-le și adevăratele virtuți ale unui războinic) s-a născut în 1137 la Tikrit (azi in Irak) intr-o familie kurdă.

Trecuseră aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetăților musulmane din Orientul Apropiat, acestea căzând, una după alta, in fața armatelor formate din țărani, preoți, cavaleri și capete încoronate, iar în Cetatea Sfântă se puneau bazele numitului Regat al Ierusalimului.

Saladin a fost fiul guvernatorului din Baalbek. A învățat la cea mai vestită școală musulmană: Medressa din Damasc, unde a luat contact cu științele, dar și cu arta războiului și strategiile militare ale înaintașilor săi.

Instrucția pentru viitoarea cariera militară a inceput-o la vârsta de 14 ani, sub comanda unchiului său, Shirkuh, ofițer de rang înalt al lui Nur ad-Din, împăratul Damascului, și unul dintre cei mai temuți și respectați comandanți de oști ai vremii.

La vârsta de 23 de ani, Saladin pornește în prima sa campanie războinică alaturi de Shirkuh, împotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria lor a fost răsunătoare. Saladin e numit sfetnic al califului Al-Adid, iar unchiul său devine vizir al Egiptului, funcție pe care o va prelua Saladin nouă ani mai târziu. Pe lângă aptitudinile de războinic, Saladin dovedește și calități de guvernator - revitalizează economia Egiptului, iar armata e schimbată radical, conform noilor cerințe ale vremurilor.

De victoria asupra cruciaților, Saladin nu s-a putut bucura prea mult. Cuprins de febră, sultanul cade la pat și in 4 martie 1193 se stinge din viață.

Una dintre legendele despre el spune că atunci când apropiații săi au deschis porțile visteriei in care se credea că se află comoara sultanului au găsit-o goală: Saladin împărțise toată averea săracilor.

Fapt divers

In 26 martie 1979, la Casa Albă (Washington), in prezența președintelui american Jimmy Carter, s-a semnat un acord de pace considerat istoric: între președintele Egiptului, Anwar el-Sadat, și premierul Israelului, Menachem Begin - ca urmare a Acordurilor de la Camp David din 1978 (liderul arab și cel israelian, datorită semnării Acordurilor de pace au împărțit Premiul Nobel pentru Pace in 1978)

Ziua padurilor nationale. MFC

Miercurea fără cuvinte, joc găzduit de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Foto: https://pixabay.com/ro/users/timotavi-15062714/

Ziua Nationala a Padurilor

Ziua Nationala a Padurilor

Din decembrie 2012, ziua de 21 martie a fost declarată, printr-o rezoluție, Ziua Internațională a Pădurilor (de ONU) - pentru a conștientiza importanța tuturor tipurilor de ecosisteme forestiere. Este o zi in care se celebrează rolul vital al pădurilor in purificarea aerului, captarea bioxidului de carbon, in protejarea bazinelor de apă, in reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale, in menținerea biodiversității.

Prin Codul silvic, parlamentarii români au instituit între 15 martie - 15 aprilie Luna plantării arborilor. Prin Legea 23 din martie 2017, Parlamentul României a decretat ziua de 25 martie Ziua Națională a Pădurilor. Propunerea cu "ziua națională a pădurilor" a venit din partea unor parlamentari ai Partidului Național Liberal, Partidului Social Democrat și încă un partid în care se adunaseră, in principal, oameni plecați din alte partide. Pe scurt, inițiativa cu celebrarea pădurilor in România a venit de la persoane care, într-un fel sau altul, pe rând sau împreună, in diverse combinații numite "coaliții", au fost la putere din 1990.

Foto: https://pixabay.com/ro/users/timotavi-15062714/

In România se defrișează ilegal la greu... Teoria și dispozițiile din Codul silvic spun bine ceea ce spun: o pădure nu poate fi tăiată dacă semințișul nu este instalat pe o suprafață de minimum 70%; tăierile "la ras" nu pot depăși 3 hectare în pădurile de molid și pin; la plopul euroamerican și salcii amplasate în lunci inundabile se pot tăia "la ras" 5 hectare; tăierile "la ras" nu sunt permise în păduri de amestec foioase-rășinoase; după o tăiere "la ras" regenerarea pădurii trebuie să aibă loc în termen de două sezoane de vegetație (tăierea definitivă fără a se asigura că pădurea e regenerată e o crimă); între suprafețele cu tăieri rase trebuie să se păstreze o distanță de minimum două înălțimi de arbori.

Mic dicționar forestier

Arbore-habitat/Arbore de biodiversitate - arbore cu anumite caracteristici, care constituie habitat pentru alte specii: arbori scorburoși, de regulă bătrâni (arbori veterani), cu cuiburi de păsări, cavități de reproducere, cu lemn mort în coroană, cu coroane mari etc. sau din specii rare.

Arie naturală protejată/rezervație naturală - e zona terestră sau marină destinată special pentru protecția și menținerea diversității biologice, a resurselor naturale, dar și a celor culturale asociate; in astfel de zone există o serie de restricții în folosirea resurselor.

Biocenoză - totalitatea organismelor vii (plante, animale, microorganisme) care conviețuiesc și interacționează într-un anume mediu, numit biotop.

Centuri verzi - zone din jurul orașelor constituite din păduri, vegetație forestieră și alte terenuri cu înaltă valoare naturală, socioculturală, recreativă sau ecologică.

Cioata - partea din arbore care rămâne după doborârea atât deasupra solului cât și în sol.

Codru - pădure mare, deasă, seculară și întinsă, deseori caracterizată prin copaci bătrâni.

Crâng / dumbravă - zonă de pădure tânără în care arborii sau arbuștii sunt tăiați periodic la nivelul solului sau de sus pentru a stimula regenerarea lor pe cale vegetativă (din lăstari sau drajoni) și a recolta lemn de mici dimensiuni pentru foc sau cherestea.

Defrișare - acțiunea de înlăturare a vegetației forestiere, fără a fi urmată de regenerarea acesteia, cu schimbarea folosinței și/sau a destinației forestiere a terenului.

Degradarea pădurilor - modificări structurale ale suprafețelor împădurite prin transformarea pădurilor primare sau a pădurilor regenerate in mod natural in culturi forestiere intensive sau transformarea pădurilor primare în păduri regenerate artificial.

Drajon - lăstar al unei plante, crescut din rădăcină și din care (prin separare) se poate dezvolta o nouă plantă.

Ecosistem forestier - unitatea funcțională a biosferei, constituită din biocenoză, in care rolul predominant îl are populația de arbori, și stațiunea in care se află aceasta.

Exploatare a lemnului - procesul de producție prin care se extrage lemnul brut din păduri și de pe alte terenuri acoperite cu vegetație forestieră.

Forestier - privitor la păduri; în legătură cu exploatările de păduri; silvic.

Pădure primară - pădurea cu specii naturale, structură plurienă (neomogenă din punct de vedere al vârstei arboretului), regenerare naturală, eliminare naturală a arborilor in care nu se practică o intervenție umană semnificativă sau in care ultimele astfel de intervenții s-au făcut cu mult timp in urmă și procesele naturale caracteristice s-au restabilit.

Pădure virgină - pădure care s-a format și dezvoltat exclusiv sub acțiunea factorilor naturali și în care procesele ecosistemice in dinamica lor se produc fără vreo influență antropică directă sau indirectă.

Pădure cvasivirgină - pădurea virgină care, in timp, a suferit modificări antropice observabile, nesemnificative asupra structurii, stațiunii și proceselor ecosistemice.

Perdea forestieră - plantație de pădure, îngustă și lungă, destinată mai ales prevenirii și combaterii procesului de eroziune. Perdelele cu vegetație forestieră se amplasează la o anumită distanță unele față de altele sau față de un obiectiv cu scopul de a-l proteja împotriva efectelor unor factori dăunători și/sau pentru amelorarea climatică, economică și estetico-sanitară a terenurilor.

Perimetru de ameliorare - terenurile degradate sau neproductive agricol care pot fi ameliorate prin împădurire, a căror punere în valoare este necesară din punctul de vedere al protecției solului, al regimului apelor, al îmbunătățirii condițiilor de mediu și al diversității biologice.

Regenerare - proces de înnoire a arboretului/pădurii prin înlocuirea unei generații vechi cu una nouă, realizată pe cale naturală (din sămânță in cadrul codrului - împrăștierea semințelor pe terenul împădurit, sub acțiunea forțelor naturii - din lăstari și drajoni in cazul crângului), pe cale artificială (prin semănături directe sau prin plantație), pe cale mixtă.

Tăiere rasă - tăiere prin care se înlătură integral și printr-o singură intervenție arboretul matur de pe o anumită suprafață în vederea regenerării.

(Pentru mai multe informații și în Codul silvic: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/296115)

Celebrarea pădurilor in stil românesc

Celebrare cu drujba? Azi, de Ziua Pădurilor din România se va sărbători prin noi tăieri record? Doar întreb, pentru că politicienii și alții de prin instituțiile statului cu atribuții în domeniu par a... vegeta tot anul (sau toți anii) pentru că:

Angajați Romsilva au tăiat "la ras" mai multe hectare de pădurea Hoia de lângă Cluj-Napoca - s-au doborât mai mulți arbori decât prevede legea. Pare că nimeni nu poate opri drujbele și interesele imobiliare. Șeful Direcției Silvice Cluj spune că prioritatea este producția de lemn și nu rolul social al pădurii. Știre din martie 2026: https://m.digi24.ro/special/statul-la-stat/interese-imobiliare-hectare-intregi-din-padurea-hoia-baciu-de-langa-cluj-napoca-taiate-la-ras-cu-mult-peste-ce-prevede-legea-3683243

În pădurea de la de la Băile Felix urmau a fi tăiați 700 de arbori pe motiv că sunt pericol pentru cei care traversează pădurea; contractul l-a primit o firmă de apartament cu doi angajați (soț și soție, ea lucrând la o fabrică de pantofi, el tăind arbori); cel puțin 14 dintre copacii doborâți nu aveau probleme - au fost tăiați "din greșeală". Știre din ianuarie 2026: https://m.digi24.ro/stiri/actualitate/filmul-taierilor-din-padurea-de-la-baile-felix-defrisari-ilegale-acoperite-cu-documente-3603927

In județul Brașov, o pădure de stejar veche de peste 300 de ani a fost rasă ilegal. Sunt numai urzici, iarbă și nimic. Știre din octombrie 2025: https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/padurile-romaniei-dispar-sub-ochii-autoritatilor-taieri-ilegale-musamalizate-in-sistemul-silvic.html

Lângă Vărd, Sibiu, a fost tăiată o pădure din aria protejată Natura 2000 Podișul Hârtibaciului, care adăpostește specii amenințate.

Natura 2000 este instrumentul principal pentru conservarea patrimoniului natural pe teritoriul Uniunii Europene (federație de organizații de mediu); e o rețea ecologică de arii protejate care are ca scop să mențină într-o stare de conservare favorabilă o selecție a celor mai importante tipuri de habitate și specii ale Europei.

Una dintre marile firme care exploatează păduri din Romania are peste 50 de mii de hectare de pădure; lângă aceasta mai sunt, inclusiv mari companii care prelucrează lemnul și cumpăra lemn, plus câteva mii de companii de exploatare. Știre din iunie 2024: https://www.dw.com/ro/firmele-care-distrug-p%C4%83durile-din-rom%C3%A2nia-ikea-nu-e-singura/a-69420676

11 milioane de arbori tăiați oficial in 10 ani, alte câteva milioane furate; reîmpăduririle... pe hârtie. Știre din august 2024: https://romania.europalibera.org/a/milioane-de-arbori-taiati-in-zece-ani/33081001.html

Dezastrul din munții Maramureș: 12 ani de jaf ascuns. Știre din decembrie 2021: https://www.riseproject.ro/dezastrul-din-muntii-maramures-12-ani-de-jaf-ascuns/

Masacrul forestier din Maramureș a inceput in anul 1990 și nu s-a mai oprit - din octombrie 2007: https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/masacrul-forestier-din-maramures-a-inceput-in-anul-747769.html

Pădurea Buciumeni, judetul Galați. Au tăiat "la ras" ilegal pentru că pădurea e un amestec de stejari, carpeni, goruni, tei sau fagi. Garda Forestieră Focșani a confirmat că tăierile de la intrarea în pădurea Buciumeni au fost ilegale, făcute între 2015 și 2016; tăieri mai recente in martie 2020. Știre din decembrie 2020: https://www.scena9.ro/article/paduri-taieri-ras-defrisari-drona

Sibiu, Valea Sadului, munții Cîndrel. Cel puțin opt tăieri ilegale de pădure, aproape 100 de hectare. Știre din iunie 2017: https://www.greenpeace.org/romania/articol/1012/directia-silvi

Munții Făgărașului - tăiate ilegal păduri virgine (nu au mai îndeplinit condițiile de a deveni patrimoniu Natural UNESCO). Știre din septembrie 2016: https://www.facebook.com/agentgreen.ro/videos/paduri-virgine-din-muntii-fagaras-taiate-ilegal-rateaza-intrar/1212200008838708/?locale=ro_RO

Mă puteam opri la cele mai recente articole (dar erau scrise și celelalte - această postare fiind o "restanță" din 2024). In fiecare an apar cel puțin două-trei articole și/sau reportaje bine documentate despre cum sunt respectate (și celebrate) pădurile din România prin tăieri ilegale.

Un fel de concluzie

La cum se desfășoară lucrurile în România, fără directivele Uniunii Europene, prin care politicienii români sunt obligați la respectarea legislației comunitare, situația ar fi fost și mai tragică, inclusiv în privința ariilor protejate - probabil că ar fi fost mai puțin de 10% din suprafața țării acoperită cu arii protejate, și nu bazat pe nevoile naturii, ci pe conceptul "unde nu încurcă". 

Industria care se ocupă cu prelucrarea lemnului e hămesită, hămesiți sunt și cei cu tăierile, pe cale de consecință... iar politicienii (și alți funcționari) cu atribuții în materie au nevoie de bani (pentru bugetul statului, bugetul local, bugetul instituției, desigur) și atunci se dă liber la tăiat păduri. Avantaj au și vânătorii: suprafețe mai mici de pădure, cote mai mari de animale la vânătoare - doar nu vrem să invadeze lupii, urșii, șacalii, cerbii etc. așezările umane, în căutare de hrană. Sunt avantajați și "dezvoltatorii" imobiliari, in unele cazuri. Numai avantaje in urma tăierilor pădurilor.

Din când în când, industria (și guvernul) se plâng de câte o criză a lemnului de foc pentru a justifica și mai multe tăieri, mai ales în pădurile seculare, cu pretextul emoțional de a salva oamenii de la îngheț. Între altele, ceea ce se taie de prin orașe (toaletare etc.) e dedicat, teoretic, rezervelor localităților și oamenilor care au nevoie de lemne pentru încălzire și nu-și permit să cumpere.

Poate, mai puțin mobilier, mai puține iahturi luxoase... mai puține mofturi ar salva ceva din păduri și nici n-ar îngheța in case unii oameni. Doar zic.

Din cauza căldurii excesive, vara, se spune că multe păduri se autoaprind... Tăierile și incendiile vor termina mare parte din pădurile care au mai rămas? Și atunci, vom celebra Ziua Națională a Pădurilor... Care păduri? Vom comemora pădurile din România.

Jules Verne, De la Pamant la Luna

Am citit câteva romane scrise de Jules Verne, dar - in tinerețe - nu s-a numărat printre scriitorii preferați (ecranizările după romanele lui erau altceva); vorba 'ceea: Ai citit romanul X? Nu; aștept să iasă filmul.

Jules Gabriel Verne s-a născut la Nantes, in 8 februarie 1863 și a decedat la Amiens, in 24 martie 1905. A scris și poezii, și piese de teatru, dar pentru mine e romancier. Se spune despre el că e un precursor al literaturii științifico-fantastice. Primul roman care i-a fost publicat este Cinci săptămâni în balon (1863). Se mai spune că este al doilea în rândul celor mai traduși autori, după Agatha Christie.

Postare înscrisă în jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Din romanul De la Pământ la Lună (Editura Ion Creangă, București, 1977, in traducerea Aurorei Gheorghiță), am ales câteva fragmente, de la începutul cărții:

In timpul războiului de secesiune al Statelor Unite, un nou club foarte influent se întemeie in orașul Baltimore (...) Se știe cu câtă energie s-a dezvoltat instinctul militar la acest popor de armatori, comercianți și mecanici. Simpli negustori și-au părăsit tejgheaua pentru a se improviza căpitani, colonei, generali, fără a mai trece prin școlile militare de la West-Point; ei au egalat în curând în "arta războiului" pe colegii de pe vechiul continent și, ca și ei, au repurtat victorii, risipind din plin ghiulele, milioane și oameni.

Dar domeniul in care americanii i-au întrecut îndeosebi pe europeni a fost știința balisticii. Nu pentru că armele lor ar fi atins cel mai înalt grad de perfecțiune, dar ele prezentau dimensiuni neobișnuite și aveau, in consecință, o bătaie la distanțe necunoscute până atunci.

Faptul nu trebuie să uimească pe nimeni. Yankeii, acești primi mecanici ai lumii, sunt ingineri, așa cum italienii sunt muzicieni și germanii metafizicieni prin naștere. (...) De aici, aceste tunuri gigantice, mai mult sau mai puțin utile ca mașinile de cusut, dar la fel de extraordinare și cu atât mai admirate. (...)

Deci, in timpul acestei teribile lupte dintre nordiști și sudiști, cei mai favorizați erau artileriștii; ziarele Uniunii le celebrau cu entuziasm invențiile și nu exista negustor cât de neînsemnat, nici un booby (gură cască -n.t.) cât de naiv care să nu-și bată capul, zi și noapte, cum să calculeze traiectorii nesăbuite.

Iar când un american are o idee, el caută un al doilea american care s-o împărtășească. Dacă-s trei, ei aleg un președinte și doi secretari. Dacă-s patru, numesc un arhivar și biroul funcționează. Când sunt cinci, convoacă o adunare generală și grupul este constituit. Astfel s-a întâmplat și la Baltimore. Primul care a inventat un nou tun s-a asociat cu primul care l-a turnat și cu primul care l-a strunjit. Acesta a fost nucleul Gun-Clubului. La o lună de la înființarea sa, el număra o mie opt sute treizeci și trei de membri efectivi și treizeci de mii cinci sute șaptezeci și cinci de membri corespondenți. 

O condiție sine qua non era impusă oricui voia să intre în asociație, și anume, să fi imaginat sau, cel puțin, să fi perfecționat un tun; in lipsă de tun, o armă de foc oarecare. Dar, pentru a spune totul, inventatorii revolverelor cu 15 focuri, ai carabinelor cu pivotare sau ai pistoalelor-sabie nu se bucurau de o mare considerație. Artileriștii aveau întâietate in toate împrejurările. (...)

Gun-Clubul odată fondat, e lesne de închipuit ce a produs în această direcție geniul inventiv al americanilor. Mașinile de război căpătaseră proporții colosale și proiectilele ajungeau dincolo de granițele permise, tăind in două pe plimbăreții inofensivi. (...)

Trebuie menționat, de asemenea, formidabilul mortier inventat (...) la care rezultatul a fost mult mai ucigător, pentru că lovitura sa de încercare a omorât trei sute treizeci și șapte de persoane - ce-i drept, din pricina exploziei mortierului. (...)

Se admite necontestat următorul calcul, obținut de statisticianul Pitcairn: împărțind numărul victimelor căzute sub ghiulele (in total, ale armelor nou încercate) cu acela al membrilor Gun-Clubului, el găsi că fiecăruia dintre aceștia îi revine omorârea unei "medii" de două mii trei sute șaptezeci și șase și ceva de oameni.

Apreciind o asemenea cifră, este evident că unica preocupare a acestei societăți savante era nimicirea umanității într-un scop filantropic și perfecționarea armelor de război, considerate ca instrumente ale civilizației.

Era o reuniune de îngeri exterminatori, rămânând însă cei mai buni fii ai lumii. (...) Pitcairn a calculat deopotrivă că în Gun-Club nu exista întreg decât un braț la patru persoane și două picioare la șase inși.

Și s-a ajuns la pace... și membrii Clubului se plictiseau.

- E îngrozitor! spuse într-o seară bravul Tom Hunter, in timp ce picioarele sale de lemn se carbonizau in șemineul fumoarului. Să nu faci nimic! Să nu speri nimic! Ce existență plicticoasă! Unde sunt vremurile când tunul te trezea in fiecare dimineață cu detunăturile sale vesele? (...)

- Cum?! strigă J. T. Maston civice răsunătoare. In ultimii ani ai vieții noastre nu vom mai întâlni un nou prilej pentru a încerca bătaia proiectilelor noastre? (...) Nu va apare nici un conflict internațional care să ne permită să declarăm război vreunei puteri de peste Atlantic?

Președintele Clubului va convoca adunarea generală și le va propune - in lipsa unui război - să trimită o ghiulea in Lună. Propunerea a fost întâmpinată cu mult entuziasm...

Reforma agrară din 23 martie 1945 si altele

Și "reforma" din 1945 a fost una tipic românească: o manevră pentru imagine, in cel mai bun, fericit, caz. A reforma înseamnă, pe scurt, a schimba (in bine); a îndrepta, a îmbunătăți (o situație, o concepție etc.)

Context istoric 1945

In cadrul Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 România se recunoaște înfrântă (și) de Moscova. In teorie, un organism tripartit anglo-american și sovietic urma să monitorizeze, de la București, aplicarea Armistițiului. In fapt, din toamna anului 1944 România nu mai funcționa ca o țară liberă - fusese ocupată de Armata Roșie.

Într-un discurs la radio, generalul Rădescu i-a avertizat pe români, in ianuarie 1945, că ceea ce fac comuniștii înseamnă schimbarea ordinii de drept din Romania și instaurarea dictaturii comuniste pe model URSS. Presiunile pentru instaurarea unui guvern pro-sovietic la București au crescut.

In februarie 1945, comuniștii au organizat un miting în fața Ministerului de Interne, unde își avea biroul Nicolae Rădescu, premierul de atunci. Mitingul a degenerat în violențe. La intervenția Comisiei Aliate de Control, generalul Nicolae Rădescu a fost nevoit să demisioneze. Regele Mihai I caută un nou premier.

Cu această ocazie, ministrul adjunct de externe al URSS revine in România pentru a treia oară în șase luni - cariera lui avea un curs ascendent de când fusese procuror de rang înalt în timpul marilor epurări de la Moscova. Acest "trimis" i-a cerut regelui Mihai I ca următorul prim-ministru al României să fie avocatul pro-sovietic Petru Groza, un om apropiat de liderii comuniști de mulți ani.

Cine era Petru Groza? Pe scurt: marioneta sovieticilor. Era bogat, era chiar simpatic, avea și intenții bune de când în când, nu era comunist (prin adeziune). În 6 martie 1945 a fost învestit în funcție și guvernul lui era format din comuniști, social-democrați, membri ai Frontului Plugarilor (înființat de Groza in 1933), ai Uniunii Populare Maghiare, dar și doi disidenți din partidele istorice (fără portofoliu) pentru că trebuia să de-a impresia colaborării tuturor forțelor politice. Guvernul Groza s-a autointitulat "de largă concentrare democratică". Observatorii străini erau nedumeriți și intrigați de "coloratura" noului guvern.

Prin instalarea lui Petru Groza in fruntea guvernului s-a dat startul epurărilor din toate instituțiile românești și, in primul rand, a celor de forță (justiție, poliție, comunicații etc.)

Acest guvern marchează începutul regimului comunist in România.

Reforma agrară din 1945

Încă din ianuarie 1945, Frontul Național Democrat (alianță de grupulețe politice conduse de comuniști) îi încuraja pe țărani să ocupe prin forță suprafețele de teren mai mari de 50 de hectare (membri din Frontul Plugarilor erau printre cei care luau cu japca aceste terenuri și le împărțeau diferiților, delimitându-le cu țăruși - unii dintre cei "împroprietăriți" astfel nu au avut acte pentru parcele).

Între primele legi ale Guvernului Groza a fost și Legea 187/23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Se urmărea reformarea radicală a agriculturii și (între altele) împroprietărirea țăranilor săraci din România, prin mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriilor țărănești care aveau mai puțin de 5 hectare, iar cei care nu aveau deloc primeau 5 hectare.

Foto: Țărani muncitori într-o comună, alături de comisia de reformă agrară împărțind moșia unui moșier - Fototeca online a comunismului românesc; Cota 6/1945 fotografia #W014 [23.03.2026]

Un lucru bun, ar zice mulți. Mmmm, nu tocmai. Terenurile au fost expropriate de la moșieri, de la industriași, de la țăranii mai înstăriți (in urma altor reforme) etc. și împărțite țăranilor săraci - guvernanții se asigurau, astfel, că între țărani săraci și ceilalți va fi scandal, adică neînțelegerile îi vor ține ocupați și nu vor observa cum li se trage... țara de sub picioare.

Desființarea proprietății particulare a dus la un lung șir de nenorociri: violența mergând până la omor. A fost încurajată tensiunea între categoriile de țărani și s-a recurs la acte de terorizare a populației - bande înarmate erau îndreptate împotriva celor care refuzau să-și cedeze bunurile.

In fapt, reforma a fost un mare pas înapoi în calea progresului pentru că a distrus marile proprietăți agricole în care se aplicau tehnologii moderne și mecanizarea era la scară destul de mare. Nou-împroprietăriții nu aveau mijloacele financiare de a lucra pământul folosind tehnologia... N-au avut timp nici să se plângă, nici să se pregătească. După ce le-au aruncat în ochi praful egalității, in 1949 comuniștii au trecut la colectivizare și desființarea proprietății asupra pământului - și le-au luat tot ce le-au dat; le-au lăsat doar casa și curtea. Se poate spune că intenția comuniștilor nu a fost nicio clipă reforma agrară.

În concepția comuniștilor despre mijloacele de producție proprietatea trebuia să fie comună, a tuturor celor care le foloseau. Proprietatea privată era demonizată, fiind sursa tuturor relelor: "omul era exploatat de către om". In mediul rural, unde pământul reprezenta principalul mijloc de producție, trebuia ca proprietatea privată să fie lichidată - așa s-a întâmplat în Uniunea Sovietică (după 1918, dar mai ales după 1921, când Lenin, care aproba o formă de proprietate privată în agricultură, n-a mai fost) și toate țările ocupate militar după 1945. Și în 1949 s-au desfășurat violențele ca în 1945-1949, cât a durat "reforma agrară".

In 1946, din cauza "secetei", românii au suferit de foame - de fapt, țăranii erau spoliați de rezervele lor prin jafurile practicate de Armata Roșie (ocupația sovietică a durat din 1944 până în 1958). Unii reușeau să păstreze ceva provizii îngropându-le pe te miri unde.

Reforma agrară din 1864

Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, guvernul condus atunci de Mihail Kogălniceanu, a promulgat Legea rurală, in 23 aprilie/5 mai 1864, menită să reformeze agricultura. Țăranii clăcași erau eliberați de obligațiile față de boieri și erau împroprietăriți cu pământ.

Deși cu multe lipsuri, reforma a rupt legăturile cu economia și societatea de tip feudal. Terenurile expropriate nu puteau depăși 2/3 din moșie. Au fost desființate monopolurile feudale din interiorul satelor; loturile erau distribuite țăranilor în funcție de numărul de vite deținute; țăranii erau eliberați de sarcinile feudale: claca, dijma sau podvezile. Dar! Țăranii erau obligați să achite anual o sumă, timp de 15 ani, pentru terenurile repartizate și nu aveau voie să le vândă timp de 30 de ani decât către comună sau vreun alt sătean. In plus, legea stabilea și o plată - ca despăgubire - către proprietari.

O mare parte din loturile împărțite proveneau din moşiile obţinute prin secularizarea averilor mănăstirești.

Un lucru bun, și această reformă. Mmmmm, mda - mult mai bună decât cea a comuniștilor, mai ales că a fost primul pas spre modernizare in Principatele Române și mai mulți bani în visteria statului. Oamenii n-au mai fost "sclavi" pe moșie. Dar!

Prin statutul de proprietari țăranii deveneau contribuabili la bugetul de stat și taxele erau mari (cu statul nu puteau negocia cum o făceau cu moșierii); acestor taxe li se adăugau despăgubirile pe care le aveau de plătit pentru terenul primit. In plus, pământurile acordate au fost insuficiente necesităților reale ale familiilor; țăranii împroprietăriți nu au fost sprijiniți pentru a deveni fermieri moderni (agricultura a rămas mult timp la un nivel înapoiat, dezvoltându-se in cazul suprafețelor mari).

Pe scurt: țăranii au fost nevoiți să facă față unei poveri fiscale foarte mari. Cei mai mulți nu au reușit - au fost nevoiți să fugă la sud de Dunăre din cauza poverii fiscale excesive. Adăugând și faptul că aplicarea legii s-a făcut cu multe abuzuri nu e de mirare că au avut loc numeroase frământări sociale, culminând - s-ar putea spune - cu răscoala din 1907, de la Flămânzi.

Reforma agrară din 1921

Reforma din 1921 intervine după Marea Unire din 1918 și au fost legi diferite pentru vechiul regat (Moldova, Muntenia, Dobrogea, Oltenia), Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș.

A fost cea mai amplă reformă din Europa, după primul război mondial - au fost expropriate peste șase milioane de hectare, din care mai mult de jumătate terenuri agricole. Prin lege puteau fi expropriate suprafețe cultivabile mai mari de 100 de hectare, cu excepția viilor, pădurilor, plantațiilor de pomi roditori, lacurilor, bălților și a pământului irigat. Marii proprietari au rămas, per total, cu mai puțin de jumătate din cât au avut.

In 1917, regele Ferdinand a promis, pe front, pământ pentru cei care nu aveau, pentru văduvele de război... ca un act de justiţie socială dar și o recunoaștere a contribuției țăranilor la războiul pentru întregire națională.

Legea a avut urmări benefice pentru țărani (au prosperat, și-au trimis copiii la școală în orașe) și a contribuit la dezvoltarea generală a țării, deși unii țărani s-au îndatorat peste măsură - la bănci și cămătari - pentru a face față noilor provocări. A intervenit mai apoi criza economică mondială - unul din aspectele acesteia a fost scăderea vertiginoasă a prețurilor cerealelor - și s-a intervenit cu legea conversiunii datoriilor agricole (1932) și legea pentru organizarea și încurajarea agriculturii (1937).

A fost, in ansamblu, o reformă bună (cea din 1921), benefică și pentru țară și pentru țărani. Apoi... au venit comuniștii. După ce au făcut prăpăd au pus lucrurile în mișcare, au creat cooperative (unde lucrau, in mare parte, foștii proprietari de teren agricol - oameni care au azi pensii de mizerie) etc. Și apoi, din 1990, au venit alt gen de comuniști, care au distrus cam totul, in favoarea lor și acoliților lor - dacă e să analizez modul cum s-au făcut retrocedările și împroprietăririle.

Un fel de rezumat

In 23 martie 1945, prim-ministrul Petru Groza impus de comuniști inițiază procesul de reformă agrară prin care s-a urmărit împroprietărirea țăranilor și distrugerea averilor mari - câte mai erau după reforma din 1864 (sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza) și cea din 1921 (sub domnia regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen).

Toate aceste reforme au produs frământări sociale, unele violente. Pe termen lung se poate spune că au fost utile, cu tot prețul mare plătit de foarte mulți oameni...

Nu știu cât de utile au fost cele făcute de comuniștii care au fărâmițat terenurile împărțindu-le celor care nu aveau, apoi luându-le cu forța pentru a le grupa în cooperative, apoi... retrocedându-le... fărâmițându-le din nou și distrugând, astfel, ce făcuseră bun alt gen de comuniști (din 1949 in 1989). 

Ocupația sovietică a durat din 1944 până în 1958. Românii au cam suferit de foame din cauza jafurilor Armatei Roșii, dar și a colectivizării care a dat peste cap calendarul culturilor, recoltărilor, fluxurilor de producție, la care se adăuga - in multe cazuri - nepriceperea celor care conduceau cooperativele. In plus, producția agricolă (și nu numai) românească ajungea în Uniunea Sovietică mult peste despăgubirile de război hotărâte prin Tratatul de Pace de la Paris (1947).

Și... Poate ar fi bine să nu uităm: militarii în termen, angajații din fabrici, elevii și studenții prestau muncă serioasă în agricultură - pentru că, la un moment dat, majoritatea agricultorilor au fost, practic, obligați să lucreze în fabrici. Bună reformă agrară au făcut comuniștii.

Din 1990, politicienii români o țin tot într-o reformă; reformează in toate domeniile și... nu vedem rezultatele (rezultate bune, evident, pentru că despre bine e vorba în reforme). Pare a fi bine pentru alții (și, probabil, pentru câțiva de pe aici) pentru că de la atâtea reforme cresc importurile la te miri ce - și asta nu-i bine pentru economie și, implicit, pentru majoritatea cetățenilor. Atunci când valoarea bunurilor importate e mai mare decât cea a bunurilor exportate deficitul balanței comerciale a României crește, și deficitul nu e bun. Poate n-ar fi extra-rău deficitul dacă n-ar fi și datoriile făcute de politicieni (dar asta e altă poveste).