România divizată

Am tot auzit in ultimul timp sintagma „România divizată”. Ieri am auzit, azi am auzit... Şi-am auzit, de curând, pentru prima dată: „Franţa e divizată”. N-am ce face, aşa că întreb: Cum, adică, divizată? Mi se raspunde: Păi, da: oamenii au abandonat partidul lui Miterand şi au votat cu un partid nou: Înainte, partidul lui Macron, actualul preşedinte.

In acel moment am avut senzaţia că mi se încurcă circumvoluţiunile – atâtea câte sunt ele – iar unicul şi dragul meu neuron a ameţit pe loc.

România e divizată de protestele conduse de forţe ostile României – zice unul. România nu trebuie divizată de dispute politice şi diferenţe de opinie – zice altul.

Tot despre concepţiile liberale

(continuare de aici)

Deoarece capitalismul a condus la diferenţe mari între bogaţi şi săraci liberalii s-au confruntat cu o criză… Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut ideea împăcării celor doi poli ai vieţii politice: cetăţeanul şi statul. Astfel, încet-încet,  a luat naştere o nouă doctrină: neoliberalismul, care consideră necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra activităţii economice, in scopul ajutării celor dezavantajaţi din punct de vedere economic, susţinând necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor care au caracter social şi pe care le organizează utilizând o parte din venitul naţional.

Neoliberalismul este un fel de struţo-cămilă, ceva între capitalism pur şi socialism, statul având dreptul să intervină atunci când, de exemplu, pe piaţă se formează monopoluri şi carteluri… Liberalii de la noi, însă, vor ca statul să intervină pe rupte, in toate…

Aşa a fost cândva. Miercurea fără cuvinte

Vila Kertsch (construita in 1887) – in locul ei e ”Modarom”.

Concepţii liberale

In teorie, liberalismul clasic susţine că relaţia stat-cetăţean trebuie să fie una in care statul să nu-şi prea bage nasul. De esenţa liberalismului este promovarea schimbărilor necesare pentru adaptarea la unele noi condiţii istorice, dar in special libertatea economică şi politică a cetăţeanului in raport cu statul. Statul trebuie să garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor individului, inclusiv libertatea de intreprindere economică pe baza apărării şi respectării proprietăţii private – aceasta din urmă putând fi tradusă (şi) prin “capitalism”. In capitalism, producţia şi piaţa (economică) se autoreglează oarecum spontan dar proprietatea privată conţine tendinţe de concentrare a producţiei şi formarea monopolului, ducând la o scindare a societăţii in bogaţi şi săraci; proprietatea privată provoacă stări de nesiguranţă in rândul proprietarilor mai mici in lupta de concurenţă. Această situaţie de pericol pentru proprietarii mai mici (peştii mici care se tem că vor fi înghiţiţi de cei mari – câte companii mai mici şi profitabile n-au dispărut prin absorbţie, fuziune sau altfel?) poate fi, in parte, rezolvată prin intervenţia statului in activitatea economică, împotriva monopolurilo şi cartelurilor.

Papillon. Citate favorite

După zece minute sunt închis in celula mea, 234, din clădirea A. Clousiot este la B şi Maturette la C. Ne-am luat rămas bun din priviri. Intrând aici, ne-am dat imediat seama că, dacă vrem să mai ieşim vii, trebuie să ne supunem acestui tratament neomenos. […] Mi se strânge inima, căci, după paisprezece luni de luptă cot la cot pentru a ne cuceri libertatea, ne simţim toţi trei legaţi pe vecie de-o prietenie fără margini.

Cercetez celula in care am fost vârât. Niciodată n-aş fi putut să presupun, nici să-mi închipui, că o ţară ca a mea, Franţa, mamă a libertăţii in lumea întreagă, ţara care a dat la iveala Drepturile omului şi ale cetăţeanului, ar putea să aibă, fie şi in Guyana franceză, pe o insulă pierdută in Atlantic, mare cât o batistă, o instalaţie de reprimare atât de barbară ca recluziunea din Saint-Joseph.

(din Papillon, de Henri Charrière, Editura Glykon, Bucureşti, 1991; traducere: Carmen Gheorghiu)

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

Incidente pe tocuri

Am aflat de la Ella că azi este Ziua Internaţională Naţională a Pantofilor cu Femeilor pe Toc - se mai întâmplă. Mulţumesc, Ella, pentru atenţionare. :)
Îmi plac pantofii cu toc înalt de numa’-numa’ (numai cei cu toc stiletto!), dar nu-i ştiu purta – cred că nu reuşesc să îndoi genunchii şi când merg arăt ca un… tambur major. Să urc într-un autobuz dintre acestea “moderne” care par a fi făcute pentru o naţie de oameni scunzi nicio şansă! Toate barele de sus ale frunţii mele vor fi. Să şed pe-un scaun? Îmi dau cu genunchii-n gură dacă am pantofi cu toc.

Dar am purtat şi tocuri. Prima dată când eram in clasa a V-a. Am încălţat nişte pantofi ai mamei – aveau tocuri destul de groase, de numai 5 cm înălţime. Într-o zi mă trezesc că diriginta o cheamă pe mama la şcoală şi-i spune să nu mă mai lase să vin la şcoală cu pantofi cu toc! Oricum aveam o părere oribilă despre acele vremuri iar faza asta nu mi-a schimbat-o deloc, din contra, iar diriginta s-a bucurat de şi mai mult respect din partea mea.  De parcă aş fi fost singura care purtam pantofi ca aceia… I-am spus asta şi dirigintei, iar ea a zis că n-o interesează ce vor dirigintele de la alte clase. Desigur, mi-am mai făcut o prietenă.