Penar din carton. Back to school

Abia ce-a început luna septembrie! Mai e un pic și începe luna octombrie! Zboară filele din calendar, nu glumă!

Pentru a patra și ultima temă din Calendarul Recreativ 2022, „sezonul” Back to School (26.09 – 02.10), am confecționat un penar din carton.

Penarele sunt menite să protejeze conținutul – penarul pe care l-am făcut dintr-o cutie de la ciocolate mici nu o prea face în mod real, dar totuși sunt protejate (măcar de praf).

Intenția a fost să îmbrac în piele sau material textil cutia, dar s-a dovedit a fi prea complicat pe acest format de cutie așa că am vopsit cu negru scrisul și unele elemente decorative, apoi am făcut pete cu bronz auriu. În zonele negre total arată bine petele de bronz, dar pe unde erau desene... mmmvaaai cum arată! Așa că am lipit imagini cu pisoi. Și pe interior am lipit imagini cu pisoi.

Ustensilele de scris și rigla sunt prinse cu bandă din piele cusută de cutie. Ascuțitoarea și guma de șters nu au un „locaș” al lor, dar când penarul este închis n-au spațiu să se „plimbe” de colo-colo.

Amintiri din școala generală (socialistă)

În clasele II-VIII mi-a plăcut întotdeauna începutul de nou an școlar, în septembrie, pentru că mergeam cu părinții să cumpărăm rechizite. Am afirmat deseori: nu mi-a plăcut să merg la școală, dar mi-a plăcut să fiu alături de alți copii, să cumpăr rechizite (să-mi cumpere părinții!) s.a.. În clasele I-IV învățătoarea le-a dat tuturor părinților o listă cu ce trebuia cumpărat. La „intrarea” în clasa I-a nu am fost cu ei: nu voiam să merg la școală!

Atunci, școala era „mai gratis” cu mult decât acum, iar manualele erau asigurate pentru toți elevii, și se transmiteau generațiilor următoare – „programa” nu se schimba de la an la an.

Când am fost elevă, uniforma la școală era obligatorie (într-un fel, nu era ceva rău, dar implica unele costuri suplimentare și o „uniformitate” neplăcută).

Pentru că toți eram forțați să purtăm același fel de haine penarul era unul dintre simbolurile individualității. Primul meu penar a fost unul îngust, din lemn lăcuit, cu nu mai știu ce desen imprimat pe capac, și locașurile pentru creioane, gumă de șters etc. erau compartimentate prin șipci din lemn – de capac era atașată o „numărătoare” cu bile colorate. Mi-a plăcut acel penar pentru că arăta ca o casetă (adoram casetele! și acum îmi plac).

În comerțul socialist se găseau multe feluri de penare, din materiale și în forme diverse, dimensiuni variate – aveam de unde alege, altfel spus. Când au apărut penarele chinezești (mirosind puternic a chimicale) a fost un fel de „nebunie”! Toată lumea le voia – mai ales fetele! - pentru că erau vesel colorate, cu imagini ale personajelor din desenele animate „la modă” atunci, aveau oglinjoară și – unele – erau dotate cu creioane colorate, carioci, gumă de șters, riglă, ascuțitoare s.a.m.d. în funcție de necesități; unele aveau o singură „cutie”, altele două, suprapuse.

Penarele mele au rămas – aproape toate – în stare bună, pentru că le schimbam des (azi schimb așa gențile). Cele mai multe le-am dat, dar am păstrat unul primit cadou de la o prietenă de familie:

Am purtat acest penar în toți anii de liceu și mult timp după aceea. Acum e mai mult decor, și-a pierdut vinilinul de pe vârf, culorile, îngălbenite de vreme, nu mai strălucesc.

Am terminat cu notarea amintirilor!

Din istoria penarului

Deși primul penar din lume nu e la fel de vechi ca primul creion are și acesta o istorie de câteva sute de ani. Până la acest joc „Back to school” nu mi-a trecut prin minte să caut informații despre primul creion, prima gumă de șters etc.. Și pentru că am căutat și despre penar mi-am adus aici câteva informații.

Primul penar din lume se pare că a fost făcut în jurul anului 1880, de Lothar von Faber, producător renumit de creioane din Germania. Și-a confecționat o cutie de călătorie artizanală pentru a-și expune creioanele. Ideea acestei cutii a prins repede și au fost confecționate inclusiv din materiale prețioase precum argintul și fildeșul, fiind considerate un accesoriu elegant pentru creioane.

Tot cam la acea vreme, casetele din lemn și metal au fost produse și în China și exportate în alte părți ale lumii.

În anii 1950, băncile comandau din când în când tocuri personalizate cu numele lor pentru a le oferi anumitor clienți.

În Statele Unite, primul brevet universal pentru un penar (cutie pentru creioane) fost acordat în anul 1946 inventatoarei Verona Pearl Amoth care a confecționat o trusă pentru a împiedica creioanele să găurească îmbrăcămintea, dar și pentru a proteja vârful creioanelor.

Trusa proiectată de inventatoare era pentru șase creioane, fiecare introdus într-un orificiu sau fantă la capătul carcasei, capătul neascuțit al creionului rămânând afară pentru a putea fi scos și folosit. Carcasa trebuia purtată vertical pentru a rămâne creioanele la locul lor – avea și un suport care o ținea în poziție verticală pe o masă, de exemplu. Alte instrumente de scris și diversele accesorii nu aveau loc în această carcasă.

Primele cutii/penare pentru creioane erau cilindrice sau circulare (se înfășurau sul). Astăzi sunt într-o mare varietate de forme, materiale, culori, dimensiuni. Au structuri mai tari: lemn, metal, plastic sau mai moale: piele, material textil, vinilin etc. - cele din materiale moi se închid de regulă cu fermoar.

Info online despre istoria penarului

https://ourpastimes.com/minesweeper.html

Scuzați deranjul

Luni m-a rugat o cunoștință s-o însoțesc prin magazine pentru că voia să-și cumpere „de urgență” ceva de îmbrăcat pentru situația X, dar nu neapărat să fie ceva super-calitate. Nu-mi place să bântui prin magazine – ci vreau să merg „la punct fix” - dar am bântuit prin câteva, și n-a găsit nimic potrivit – nu lungesc povestea, ci trec la final...

Mi-am amintit de un magazin cu marfă la prețuri mici - de unde am mai cumpărat mărunțișuri de-a lungul timpului și știam că au haine faine dar care nu trecuseră, din motive diverse, de „controlul tehnic de calitate" al producătorilor.

Una dintre vânzătoarele din acest magazin e tare neplăcută dar de fiecare dată am ignorat atitudinea ei pentru că mai era cel puțin una cu chip senin (sau măcar un zâmbet de conveniență) care „îndruma” clienții.

Luni, când intrăm, lângă tejgheaua unde era casa de marcat stătea o femeie în vârstă, mititică, și nicio vânzătoare la vedere. Ne învârtim pe acolo ca hamsterii în roată și după câteva minute apare „neplăcuta” dintr-o cameră din spate, vorbind la telefon – pe această vânzătoare am văzut-o de fiecare dată vorbind la telefon; și nu se oprea nici când opera casa de marcat. Cred că două minute am așteptat să termine de vorbit, dar ea ne ignora și pe noi și pe doamna în vârstă. Am întrebat-o dacă aș putea găsi acolo tricouri „cutare” pentru că ar fi durat o veșnicie să scotocesc prin toate rafturile și toate stativele unde erau fel și fel de tricouri (proasta de mine credea că ea este acolo și să ajute clienții, nu doar să încaseze bani).

Ce nepoliticoasă sunt! Deranjez din convorbiri private vânzătoarele aflate la muncă!

Ce?! mă întreabă strâmbându-se de parcă am înjurat-o. Repet întrebarea și ea se adresează, enervată, persoanei din „cutia electronică”: Stai un pic că... (am completat în gând, zâmbind larg spre femeie, ce-mi imaginam că ar vrea să zică: cred că o idioată vrea să cumpere ceva). Apoi întinde brațul și zice în scârbă: Acolo! (și revine la convorbire). Nu! Nu erau chestiuni de serviciu! Vorbea despre ceva cu „verișoara care...”. Nu! Nu era aproape de ora închiderii, ci cu două ore înainte de ora închiderii.

Doamna cea în vârstă încă aștepta la tejghea să plătească ce avea în coș, dar vânzătoarea avea de vorbit. Când ne-am îndreptat spre ieșirea din magazin, după vreo zece minute (n-am cumpărat nimic), doamna cea în vârstă încă aștepta...

M-a mâncat limba, și înainte să ies i-am spus răspicat, dar cu zâmbet larg pe mutră: Scuzați deranjul!” Iar ea, de colo, în scârbă: Niciun deranj, doamnă! Și eu, și ea, două persoane civilizate! Păi, nu?!

Persoana pe care o însoțeam mi-a zis că puteam să tac. Da, puteam! Tăcusem de atâtea ori până atunci – și voi mai tăcea, probabil, în alte situații! Cred că luni am vorbit pentru că femeia aceea în vârstă stătea „cuminte” și aștepta ca vânzătoarea să-și îndeplinească atribuțiile înscrise în fișa postului.

Sunt ceva probleme pe Blogger?

Știe cineva dacă se lucrează la platformă, din nou?! (întrebarea nu e tocmai corect formulată pentru că e firesc să se lucreze continuu, dar nu știu cum altfel să formulez).

În urmă cu două zile (trei, deja) am constatat că un site din blogroll (lista de bloguri) nu s-a mai actualizat. Am apăsat (clic) titlul și s-a deschis o pagină în cod HTML... (în bara de adrese a motorului de căutare apare „denumire-site / feed”).

Apar șiruri ca în imaginea de mai jos:

Site-ul, căutându-l pe Internet, l-am găsit bine mulțumesc. Așa că am dat fuga la „tabloul de bord” să șterg adresa și s-o introduc din nou. Vise!

Am accesat „Aspect” (layout) în „tabloul de bord” (dashboard) și... am primit mesaj de eroare „bx-9b1hy9” – din ceea ce știu, „bx” e despre erori ivite din anumite incompatibilități între una-alta (din păcate, nu mă pricep).

Mă gândesc că o fi ceva incompatibilitate între HTTP și HTTPS... doar că nu-mi dau seama dacă setările pe blogul meu sunt problema sau de pe celelalte bloguri/site-uri. Pentru că am deschis lista de bloguri și la finalul acesteia sunt multe bloguri pe care s-a scris de curând, fiind la începutul listei până ieri și, brusc, apar la final ca fiind neactualizate și pagina care se deschide e... cod HTML. Și nu sunt doar bloguri „blogspot” (fals)neactualizate în „coada listei” de bloguri!

Pe larg despre problemele de care am parte:

1. nu se actualizează unele bloguri, site-uri, indiferent de „platforma gazdă”; acest lucru am aflat că se întâmplă și altora, deci e posibil să nu fie din cauza setărilor blogului meu.

Acest lucru s-a mai întâmplat cu ceva timp în urmă și apoi s-a rezolvat problema fără a fi necesară intervenția utilizatorilor administratori de bloguri.

2. nu pot accesa „tabloul de bord” pentru a opera modificări în „gadget” – se afișează mesaj de eroare „bx”. Mai are cineva această problemă?

Cam așa arată pagina când accesez „Aspect” (layout) – scuzați calitatea fotografiei; nu știu cum se face „printscreen” de pe aparatul pe care-l folosesc în acest moment.

Transcriere text mesaj de eroare: Hopa, aceasta este o eroare! Încercați să actualizați pagina pentru a vedea dacă situația s-a restabilit.

Dacă aveți în continuare probleme, va recomandăm:

Goliți memoria cache a browserului și cookie-urile și încercați din nou.

Vedeți dacă se mai confruntă cineva cu aceasta problemă. Căutați codul de eroare în Forumul de ajutor Blogger: bx-9b1hy1.

Am încercat variantele recomandate dar încă nu funcționează.

Actualizare 20 septembrie: azi nu mai apare eroare la accesare "Aspect" (pot face modificări) și blogurile din blogroll se actualizează. 

3. o altă problemă o am când e vorba despre comentarii!

a. uneori trebuie să apăs de nenumărate ori pe „publică” pentru a nu mai primi mesaj că „a intervenit o eroare”. Uneori e suficient să apăs de mai multe ori „publică”, dar alteori trebuie să reîncarc pagina pentru a putea publica (evident, trebuie să copiez ceea ce am scris dacă nu vreau să scriu din nou)

Această problemă o am numai pe unele bloguri „blogspot”, inclusiv pe al meu!

Despre unii dintre prietenii care au conturi WP știu că întâmpină probleme când vor să lase un mesaj, dar nu știu (sigur) cum să rezolv...

b. uneori „public” comentariul și... se duce undeva, dar n-am idee unde pentru că nu primesc niciun fel de mesaj;

c. comentarii ale prietenilor care vin regulat pe aici ajung în „spam”, ceea ce mi se pare cel puțin ciudat.

Sigur că se pot întâmpla multe când se lucrează la „platforme”, dar când nu găsesc informații în acest sens încep să mă „stresez” pentru că nu știu dacă e de la mine sau nu (desigur, poate că există informații și nu le-am găsit eu, deși am căutat și în limba română și în limba engleză).

Mulțumesc anticipat oricui mă poate ajuta cu răspunsuri despre ce și cum sau măcar îmi dă atenție. 😊

Etichete pentru caiete. Back to school

O etichetă pentru caiet ar trebui să conțină informații despre deținătorul caietului (nume, prenume, clasa – în cazul elevilor) și, eventual, despre... caiet, adică „materia” căreia îi este dedicat (la fel și în cazul manualelor/cărților).

Exact! Tema cu numărul trei, în Calendarul ReCreativ, este despre etichete – eticheta de caiet/carte nu cea de la Curtea regelui Franței!

Tabelul pentru înscrierea postărilor este pe blogul Explorator prin viață: Back to School.

Am detestat cu pasiune acea hârtie albastră și poroasă (se găsea și lucioasă și mai puțin poroasă), și etichetele acelea dreptunghiulare, albe cu chenar albastru, pe care le-am m„prins” când am început școala. Bine! Și la grădiniță am avut parte de ele; caietul de mai jos e caietul de desen de la... grădiniță! 

Am descoperit cu mai mulți ani în urmă că l-au păstrat părinții. Încă nu vreau să dovedesc că acum desenez la fel de... frumos ca la grădiniță, deci nu fac poze desenelor!

În clasa a II-a am început să personalizez etichetele, să lipesc abțibilduri pe învelitorile colorate ale cărților și caietelor și învățătoarea mi-a „reproșat” că „nu se face așa ceva”, pentru că toți copiii trebuie să aibă la cărți și caiete etichete albe și învelitorile trebuie să fie „curate”. Mi-a intrat pe-o ureche și mi-a ieșit pe alta ce mi-a zis ea (și asta n-avea legătură cu faptul că eram blondă). Atunci i-a chemat pe părinți la școală. Ei ce să zică?! N-au contrazis-o. Și atunci am lipit etichete personalizate și abțibilduri pe „coperțile” interioare (nu pe cărți, pe învelitori).

Pentru că nu mă număr printre cei care s-au întors la școală în septembrie aș fi putut să confecționez etichete pentru borcane cu murături sau gemuri, de exemplu, dar „conservele” mele se reduc la ceea ce cumpăr din magazin; aș fi putut confecționa etichete pentru ghivecele cu flori, dar pentru acelea am „fanioane”, dar numai când plantele sunt foarte mici (sau n-au răsărit) – să nu uit ce e acolo și când le-am plantat. Așa că am făcut trei etichete din hârtie galbenă pentru „jurnale” inexistente.

Am vrut, neapărat, să „conserv” undeva decupajele minuscule cu câini și pisici, imagini de pe „prospectul” unor feluri de mâncare pentru câini și pisici.

Mă „laud" cu etichetele următoare:

Și cam atât. Aceasta o consider a fi cea mai simplă temă – sigur, poate fi și complicată, dar m-am gândit să nu exagerez.

Creion, guma de șters, ascuțitoare

Am avut curiozitatea să aflu când s-a inventat creionul și am avut surpriza să aflu că acest instrument de scris are o lungă istorie. Sigur că nu voi reține toate amănuntele pentru timp îndelungat, dar acum am măcar o idee despre ce și cum.

Din istoria creionului

Înainte de creioanele cu grafit, multe civilizații antice foloseau ca instrumente de scris tulpini de bambus sau stuf, ascuțite la vârf pentru a face semne pe pergament, papirus sau tăblițe acoperite cu ceară. Adevăratul precursor al creionului se spune că ar fi stylus-ul roman – o vergea metalică (din plumb, de regulă), utilizată pentru a zgâria suprafața papirusului (precursorul hârtiei) sau a pergamentului pentru textele importante și tăblițe de ceară pentru texte mai puțin importante. Tăblițele erau plăcuțe din lemn înrămate și unse cu un strat de ceară – cei care doreau să șteargă ce au scris încingeau plăcuța, ceara se înmuia și putea fi renetezită.

Descoperirea grafitului

Grafitul a fost numit, inițial, „plumb negru” când a fost descoperit prin anii 1400 (cum afirmă unele surse); în 1779, grafitul s-a dovedit a fi o formă de carbon.

Legenda spune că o furtună a smuls un copac (frasin) din rădăcini și păstorii din apropiere au văzut în pământ un material negru asemănător cărbunelui, dar nu ardea; localnicii au observat că substanța lasă urme întunecate mai bune decât plumbul pe care îl folosiseră până atunci și au folosit-o pentru a-și marca oile. Era grafit. Se întâmpla în Borrowdale, Anglia, prin 1564.

Cine a inventat creionul

Se poate spune că nu există un singur inventator pentru acest instrument de scris a cărei existență o considerăm azi că fiind „de la sine înțeleasă” și fără de care nu prea ne putem imagina lumea.

Prin 1565, naturalistul elvețian Conrad Gessner a publicat un desen cu o bandă de grafit într-un tub de lemn – acesta, spun cercetătorii, e prima reprezentare grafică a unui creion din lemn.

Sursa foto primul creion desenat:

https://www.npr.org/sections/ed/2016/10/11/492999969/origin-of-pencil-lead

Prin 1610, grafitul a fost învelit în sfoară, piele, hârtie sau crenguțe și începuse să fie vândut în Londra, unde a devenit popular în rândul familiilor bogate care își trimiteau copiii la școală.

În anul 1662, în fabrica de creioane Staedtler din Nürnberg, Germania, au fost produse în serie primele creioane – erau simple, din lemn, și au devenit populare în toată Europa.

În 1795, Napoleon Bonaparte avea nevoie de creioane și din cauza războiului nu avea acces la grafitul din Anglia. Nicolas-Jacques Conté, om de știință care a servit în armata lui Bonaparte, a făcut un amestec din argilă, apă și puținul grafit la care avea acces.

În 1812, William Munroe a creat primele creioane din lemn din America, folosind lemn de cedru roșu, un copac popular în Tennessee.

Tot cam pe atunci, Joseph Dixon și-a făcut primul creion din lemn – a amestecat grafitul cu lut și apă, l-a rulat fâșii și a copt totul în cuptorul mamei sale. La începutul anilor 1870, el a obținut un brevet pentru o mașină de rindeluit care putea produce 132 de creioane pe minut. Mașinăria a fost oportună, deoarece soldații aveau nevoie de creioane în timpul războiului civil.

În 1820, Henry David Thoreau și tatăl său, John Thoreau, în fabrica lor din New Hampshire, au dezvoltat un sistem prin care creioanele să fie mai puțin fragile și mai puțin grase: au înlocuit ceara cu lutul și astfel a apărut creionul „nr. 2” - grafitul lasă un semn ușor de citit și aceste creioane au devenit curând rechizite școlare standard în sălile de clasă din toată țara.

Henry David Thoreau a inventat patru tipuri de creioane etichetate de la 1 la 4: creioanele nr. 1 aveau grafitul cel mai moale și creioanele nr. 4 aveau cel mai dur grafit; creionul nr. 2 a fost cel mai des folosit.

În anul 1822, Sampson Mordan și John Isaac Hawkins au patentat primul creion metalic cu mecanism intern pentru propulsarea grafitului.

Creionul mecanic utilizează o mină mult mai fină decât unul obișnuit; mina se deplasează în interiorul instrumentului de scris cu ajutorul unui mecanism și poate fi înlocuită.

În 1861, Eberhard Faber deschide fabrica din Midtown Manhattan, New York City – acolo e acum sediul Națiunior Unite.

Faber Company a creat primele creioane colorate în anul 1908 – erau realizate cu pigmenți rezistenți la lumină. În 1922, Faber se extinde în Europa, deschizând o fabrică la Nüremberg.

În anii 1950 creioanele au început să se vândă la cutie. Existau mai multe modele și stiluri, iar părinții s-au înghesuit să cumpere în sezonul de întoarcere a copiilor la școală.

Și tot așa! Creioanele pot fi găsite azi în fel și fel de culori și chiar forme.

Citind atâtea pagini din istoria creionului parcă-mi vine să-i acord o mai mare importanță decât am făcut-o până zilele trecute.

Cine a inventat guma de șters

Se pare că inventarea gumei de șters (radiera) a fost o întâmplare.

În primele zile ale creioanelor, oamenii foloseau cocoloașe din miez de pâine sau tablete de ceară pentru a șterge urmele de mină de creion sau de tuș de pe hârtie.

Descoperitorul gumei de șters ar fi fost filosoful, teologul și chimistul Joseph Priestley care, la 15 aprilie 1770, descria o gumă vegetală care avea proprietatea de a șterge prin frecare urmele de creion de pe hârtie; el a numit substanța „rubber” (to rub, în engleză, însemnând a freca, a șterge prin frecare). J. Priestley descria seva recoltată de la niște copaci din America de Sud – arborii de cauciuc.

A încercat să stabilizeze substanța, dar a reușit doar să o facă să miroasă mai puțin urât, altfel fiind nedurabilă și sfărâmicioasă.

Se spune că inginerul britanic Edward Nairne, într-o zi din anul 1770, căuta pe masa de lucru un cocoloș de pâine pentru a șterge o greșeală în schița la care lucra – grăbit și neatent, a nimerit o bucată inutilă de cauciuc pe care o păstra mai mult dintr-o curiozitate inginerească, și când a văzut ce bine șterge urmele de creion a început, în scurt timp, o afacere cu gume de șters. La acea vreme cauciucul era un material instabil și urât mirositor dar cu toate acestea, gumele lui Nairne se vindeau bine și scump.

Curând, invenția lui a fost preluată de alți fabricanți și negustori și prețul a scăzut vertiginos. Radiera lui Nairne se degrada ușor, era sfărâmicioasă și mirosea foarte urât, dar ștergea mai bine decât pâinea.

Inventatorul Charles Goodyear a descoperit, în 1839, procesul de vulcanizare, metodă care a fost folosită pentru a face radiera (din germană: Radiergummi) mai rigidă și mai rezistentă.

În 1858, Hymen L. Lipman (Philadelphia, S.U.A.) a brevetat primul creion din lemn cu radieră de cauciuc atașată (creionul cu gumă de șters).

Cei din compania Faber Pencil au fost inspirați de prima gumă de șters (inventată de Lipman) și au atașat la creioanele lor o virolă de metal în care au atașat o gumă cu piatră ponce roz.

Radierele de la capetele creioanelor sunt, de regulă, de culoare roz, roșie sau verde (adesea, culoarea e asortată cu creionul), sunt netede și cauciucate; în compoziția lor se amestecă piatră ponce pulverizată pentru a le conferi o structură mai rigidă.

Principalul material folosit pentru radiere este cauciucul sintetic; radierele au cam aceeași consistență deși există într-o varietate de forme și culori. Pot fi făcute din material mai scump, cum ar fi vinilul (radierele de la capătul creioanelor sunt adesea din vinil), dar și materiale mai ieftine: soia, de exemplu.

Există radiere speciale pentru artiști, pentru șters creta de pe tablă s.a.

Cine a inventat ascuțitoarea pentru creioane

Primele unelte de ascuțit creioane au fost cuțitul și briceagul – acesta din urmă fiind format din mai multe lame mici prinse laolaltă, foarte ascuțite, care aveau diferite forme și folosite inițial pentru a ascuți/tăia penele de scris în diferite unghiuri.

De-a lungul timpului au fost depuse multe cereri de brevet pentru instrumente de ascuțit creioane.

Producerea în masă a creioanelor a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și cam în același timp s-a dezvoltat producția de ascuțitori manuale și mecanice pentru creioane, între anii 1850 și 1900 fiind depuse cereri pentru numeroase brevete. La începutul secolului XX ascuțitoarea devine obiect al consumului de masă.

Într-un manual din 1822 este descrisă în detaliu o invenție a lui C.A. Boucher (Paris) pentru construirea unui dispozitiv de ascuțit creioane. Era un dispozitiv care s-a dovedit sensibil din punct de vedere tehnic și funcțional, dar ideea sa a fost recunoscută la nivel internațional; inventatorul nu a depus un brevet pentru aparatul său de ascuțit creioane.

În 1828, matematicianul francez Bernard Lassimone inventează, oficial, ascuțitoarea – el a obținut primul brevet mondial pentru un dispozitiv de ascuțit creioane.

În 1847, Thierry des Estivaux a depus un brevet la Paris pentru un dispozitiv format dintr-un tub și un con prevăzut cu o lamă.

Prima ascuțitoare de creioane din America a fost brevetată în 1855 de Walter Kittredge Foster din Bangor, Maine. El a fondat prima companie din lume de produs ascuțitori manuale. Câțiva ani mai târziu a început să vândă și în Europa.

Acești doi inventatori sunt considerați a fi „părinții” ascuțitorii manuale pentru creioane, ascuțitori care sunt utilizate și azi, confecționate din fel și fel de materiale, în diferite culori și forme, cu sau fără recipiente de colectare a „așchiilor”.

Curând după aceea, în Erlangen, Germania, Theodor Paul Möbius a dezvoltat și produs un dispozitiv format dintr-o lamă ascuțită și curbată în formă de con.

În 1894 (1897, în alte surse), John Lee Love din Massachusetts, un inventator afro-american, tâmplar de meserie, a construit prima ascuțitoare mecanică de creion din lume, și a denumit-o „Love Sharpener” – funcționa acționată de o manivelă montată pe o parte laterală a dispozitivului și așchiile rezultate din ascuțirea creioanelor erau colectate într-o cutie atașată.

Ascuțitoarea electrică a fost inventată în 1910, comercializată în 1917 numai pentru companii și birouri, disponibilă publicului larg în 1940 – funcționează pe aceleași principii cu cele manuale și mecanice dar sunt acționate de un mic motor electric.

Textul este mai lung decât mi-aș fi dorit, dar cred că am acoperit mai puțin de jumătate din istoria creionului, ascuțitorii și gumei de șters.

Surse online:

https://www.qualitylogoproducts.com/promo-university/history-of-pencils.htm

https://www.npr.org/sections/ed/2016/10/11/492999969/origin-of-pencil-lead

https://kids.britannica.com/students/article/pencil/276344

https://www.uh.edu/engines/epi339.htm

https://www.inventedfor.com/en/how-it-was-invented/13/pencil.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Radier%C4%83

https://ro.frwiki.wiki/wiki/Taille-crayon

https://keepovin.com/istoria-ascu%C8%9Bitoarelor/

detalii despre inventatorii ascuțitorii:

https://patent-infos.de/overview/history-pencil-sharpeners-1850

Coperta din hârtie de copt. Back to school

Când eram la școală – deși nu mi-a plăcut în mod deosebit să învăț – aveam grijă să am caietele și cărțile protejate. Dar asta numai până în clasa X-a – mai apoi, un caiet pentru aproape toate materiile, neprotejat, făcut sul și purtat în traistă.

Când am intrat în clasa I-a încă se purta hârtia albastră și poroasă pentru învelit cărți și caiete, dar erau și învelitori din plastic, așa că le-am preferat pe cele din plastic.

Azi, cu ocazia „sezonului” doi din Back to School (vedeți tabelul pentru înscrierea postării tematice - 12 – 18 septembrie) din Calendarul ReCreativ, am ales să învelesc în hârtie... de copt un caiet de notițe.

Sunt mai multe metode de învelit caiete, dar am ales-o pe aceea care mi se pare cea mai simplă, și pe care am folosit-o de câte ori am avut de învelit un caiet cu paginile prinse la mijloc în capse.

Trandafirul e desenat prin „metoda mâzgălitul”: am așezat hârtia de copt pe o felicitare cu un trandafir embosat (realizat în relief) și am înnegrit cu creionul roșu – am accentuat trandafirul și frunzele, am lăcuit suprafața apoi am șters cu guma "surplusul de mâzgălit”. Pentru că nu am făcut foto cu mâzgălitul roșu am făcut la repezeală o „ciornă” cu negru.

Suzana a postat pe blogul Univers of my heart un videoclip cu instrucțiuni despre cum se fac „colțari” pentru coperta unei cărți și n-am rezistat tentației: am confecționat „colțari de protecție” pentru caiet. 

Inițial m-am gândit să decorez învelitoarea caietului în „sistem propriu”, adică așa cum făceam când eram la școală: abțibilduri, dar după ce am văzut „colțarii” m-am răzgândit. Ar fi fost mai interesant un caiet având coperți albe, dar n-am avut - trandafirul s-ar fi văzut mai clar.

Am simțit nevoia să scriu: caietul învelit in hârtie de copt arată chiar bine în realitate. Lumina artificială la care am facut cele mai multe poze nu m-a ajutat, deși am suplimentat cu veioze becurile de la lustră.