miercuri, 15 ianuarie 2020

Cățeluși de pluș. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen, și pe care Călin Hera l-a susținut doi ani.
Happy WW!
Postare programată (comentariile sunt deschise numai azi)

luni, 13 ianuarie 2020

Un risc asumat. Citate favorite

Romanul “Un risc asumat”, al lui Robin Cook are ca motto: Diavolul are puterea de a lua o înfățișare plăcută (William Shakespeare, “Hamlet”).
Câțiva cercetători de top lucrează la un nou medicament menit să scape oamenii de anxietate și alte probleme de acest gen. Cel care a descoperit ciuperca pe care o “disecă” se numește Edward, e geniu în biochimie și a găsit această ciupercă în pivnița unei case construită cu 300 de ani în urmă și care aparține iubitei lui, Kim, prin moștenire. În acea casă a locuit o femeie care a fost judecată și condamnată pentru vrăjitorie în Salem. Edward și colegii lui geniali care lucrează la acest nou medicament îl testează pe pielea lor pentru a sări peste etapele impuse de “federația medicamentelor”.
- Îți mai aduci aminte discuția noastră, mai de mult, despre faptul că nu mă simțeam în largul meu în public? Ei, bine, nu te mai simți așa când iei Ultra. Eu îl iau de nici o săptămână și deja mi-a permis să fiu eu însumi, cel care am vrut întotdeauna să fiu. Cred că ar trebui să îl încerci și tu. Ce ai de pierdut?
Ideea de a lua un medicament îndreptat împotriva firii mele nu-mi place. Personalitatea ar trebui să se formeze prin experiență, nu prin chimie.
- […] Presupun că, în calitate de chimst, e normal să gândesc altfel. Fă cum crezi, dar îți garantez că vei avea mai multă încredere în ține dacă-l iei. […]
Mai târziu, la restaurant, Kim se duse la toaletă și, stȃnd în fața oglinzii, văzu cutia în geantă. O scoase și-i desfăcu capacul. Lua o capsulă albastră între două degete și o examină. Părea incredibil să poată face ceea ce spusese Edward. […] I-ar fi plăcut să fie mai hotărâtă și mai puțin temătoare. Recunoscu că era tentant să poată scăpa atât de simplu de ușoara, dar enervanta sa anxietate. Se uită la capsulă. Apoi clatină din cap. Ezitase o clipă, dar puse capsula la loc în cutie, convinsă că medicamentele nu erau o soluție.
(traducerea romanului: Luminița Holban și Minodora Holban, Editura RAO, București, 2001)
₪₪₪
Citate favorite ȋntȃlnirea săptămȃnală găzduită de Zina, gȃndită ȋmpreună cu Ella, la care poate participa oricine scrie o postare cu citate care i-au atras atenția ȋntr-o carte sau în altă parte și pe care o ȋnscrie în tabelul ȋntȃlnirii de luni.
₪₪₪
Din fiecare nouă carte a lui Robin Cook, maestrul thriller-ului medical, răzbate, supărător, glasul adevărului (Kirkus Review).
Robin Cook s-a născut în New York City, la 4 mai 1940, într-o familie nu tocmai bine situată financiar pentru că “n-a avut camera lui”, cum chiar el declara. A absolvit Universitatea Wesleyan și Colegiul Medicilor și Chirurgilor din Universitatea Columbia încheindu-și pregătirea medicală postuniversitară la Harvard. Cook a servit în Marină din 1969 până în 1971, atingând gradul de locotenent-comandor. A scris primul sau roman, “The Year of the Intern ”, în timp ce era pe submarinul Polaris USS Kamehameha. Acest prim roman a fost un eșec. Robin Cook s-a hotărât să studieze cele mai bine vândute române și a declarat: Am studiat modul în care cititorul a fost manipulat de scriitor. Am întocmit o listă cu tehnici, pe care le-am notat pe fișe. Și le-am folosit pe toate în “Coma” (1977, unul dinre romanele care au fost ecranizate cu succes). Romanele lui sunt o combinație între faptele medicale și imaginație. Autorul a mai zis că n-a crezut vreodată să aibă atâta “material” despre care să scrie, recunoscând că, probabil, nu ar fi fost scriitorul de azi fără ritmul actual al schimbărilor în cercetarea medicală, unde există o serie de probleme dferite și multe altele care vor apărea. A scris despre ingineria genetică, donarea de organe, fertilizarea în vitro, malpraxis, turismul medical ș.a.. Cred că romanele mele chiar îi învață ceva pe cititori, a afirmat.
Având succes cu romanele sale a ales să se dedice carierei de scriitor în detrimentul celei din domeniul medical. 
***
Postare programată (comentariile sunt deschise numai azi)

miercuri, 8 ianuarie 2020

Sanitarul și ștrengarul. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru jocul Miercurea fără cuvinte, inițiat și găzduit de Carmen, și pe care Călin Hera l-a susținut doi ani.
Happy WW!
(Comentariile sunt deschise numai azi - dimineață sunt in tren, spre Oradea, și nu voi putea răspunde celor care ȋși fac timp să treacă pe aici. Scuze, vă rog.)

marți, 7 ianuarie 2020

Mȃine plec

Mȃine dimineață plec spre Oradea, tot pentru 30 de zile. Cele zece ore pe care le am de petrecut în tren mă “termină” psihic! :)) Cred că drumurile lungi m-au oprit, în ultimii ani, să mai călătoresc. Nu-i bine, nu, nu. Mă simt de parcă aș merge la tăiere, nu la bine spre foarte bine. Gata cu lamentările, și la drum!
Prea multe nu s-au schimbat, în sensul că nu voi avea acces la internet - e posibil accesul, dar nu știu eu cum să fac sau telefonul nu e tocmai bun.
De-mi venea mai repede ideea să programez câteva postări aș fi fost prezentă (indirect) la jocurile Miercurea fără cuvinte și Citate favorite… Dar nu mi-a venit ideea la timp și am reușit să pregătesc numai două postări - una pentru MFC și una pentru CF. Comentariile le-am "lăsat" deschise o zi, pentru această postare și pentru zilele cu postările programate: miercuri și luni.
E o postare gen "paranteză"; așa cum eu ȋmi fac griji cȃnd cineva ȋncetează brusc să scrie, mă gȃndesc că prietenii din online ar putea să se ȋntrebe și ei dacă binele, sau răul, mă ține departe. Gata și cu explicațiile.
Să ne revedem cu bine în luna februarie! 
Vă doresc să fiți bine! 

P.S. In fotografie este locomotiva din gara Oradea, pe care am observat-o cu puțin timp ȋnainte de a pleca trenul care in decembrie m-a (re)adus in Brașov, și pe care am fotografiat-o in mare grabă.

Leapșa cu un fel de muzică

Răspunsul la provocare trebuie să fie ceva care să fie muzică dar să nu fie un gen anume, cunoscut, ascultat oriunde… Ca și ceilalți participanți, afirm că nu știu dacă există vreun stil in muzică să nu facă parte dintr-o categorie.
Așa sună provocarea:
1. Postați o piesă muzicală care să nu facă parte din ceea ce numim în mod comun muzică și ascultăm de obicei la radio sau prin alte părți. Adică, să nu se încadreze nici la muzică ușoară românească, nici la muzică ușoară străină, nici la muzică populară românească, nici la muzică populară străină, nici la muzică clasică, nici la jazz, nici la rock, nici la house, nici la pop, nici manea să nu fie etc. O muzică non-standard, care v-a plăcut și pe care o recomandați și altora.
2. Dați leapșa mai departe la exact 3 blogări, pe care va trebui să-i menționați explicit, prin nume sau pseudonim. Deci fără „această leapșă poate fi preluată de X, Y, Z și de toți cei care mai doresc”, trebuie să alegeți în mod clar și explicit 3.
Provocarea am primit-o de la Dana (La capătul curcubeului). Mulțumesc, Dana.
In timp ce ascultam melodia propusă de Poteci de dor mă gȃndeam cam cum m-aș descurca eu de-aș fi provocată. Și nu-mi venea nimic in minte. Apoi am ascultat melodia propusă de Dana, și tot nu-mi venea nimic in minte, dar ceva-ceva se contura, inspirată de Potecuță. Și apoi… mi-am văzut numele! Gata, trebuia să acționez, să las gȃnditul. Și am căutat ceva pe YT, ceva ce nu mai ascultasem, dar nu știu cȃt se potrivește provocării.
La donna e mobile (vizualizare pe YT - din cauza computerului paginile se incarca greu (spre deloc) cand au video) :(
E probabil să nu fiu aici pentru a vedea eventualul “răspuns” al celor la care m-am gȃndit pentru că miercuri dimineață plec (la Oradea, din nou) și revin la ȋnceputul lunii februarie.
Să știți că nu e obligație să răspundeți provocării!  Mă gȃndesc la: Ina, Stef și karmapolice.

Clara Haskil, pianista ajutată de contesa Lily Pastré

Lily Pastré (Marie-Louise Double de Saint-Lambert), bogata moștenitoare a mărcii de vermut Noilly Prat, s-a născut în 9 decembrie 1891 la Marsilia. A fost una dintre protectoarele artei și artiștilor într-o perioadă foarte grea pentru mai toată lumea: în timpul celui de-al doilea război mondial. A adăpostit și numeroși artiști de origine evreiască, între care și pianista româncă Clara Haskil, căreia i-a plătit și tratamentul medical de care a avut nevoie la acel moment, iar în anul 1942 a ajutat-o să fugă la Vevey, în Elveția, unde marea pianistă a locuit până la sfârșitul vieții. (sursa: “Ceilalți Schindleri”, de Agnes Grunwald-Spier, Editura Meteor Publishing, 2019; traducător: Corina Tănase).
Lily Pastré a primit titlul de contesă prin căsătorie, în anul 1918 căsătorindu-se cu un conte: Jean Pastré (au avut trei copii). În anul 1940 au divorțat, Lily primind castelul Pastré din Marsilia și păstrând titlul nobiliar. În același an, a înființat o fundație (Pour que L’Esprit Vive - există și azi) care, în principal, avea scopul de a ajuta artiștii și intelectualii care deseori trăiau în condiții precare. În perioada celui de-al doilea război mondial și a ocupației germane, contesa și-a pus la dispoziție casa și averea în serviciul artiștilor exilați, care erau cu precădere evrei (din “Ceilalți Schindleri”). În anii 1920, contesa a fost membră a mai multor saloane ale societățîi din Paris, inclusiv a salonului prințesei Marie-Blanche de Polignac unde, spre sfârșitul anului 1935, într-o perioadă neagră a vieții ei, Clara Haskil l-a întâlnit pe Dinu Lipatti, acea întâlnire fiind punctul de pornire al unei strânse prietenii (leg.externa). Lily Pastré a murit în 8 august 1974, la Marsilia.
Pianista Clara Haskil s-a născut la 7 ianuarie 1895, în București, într-o familie de evrei sefarzi români. Între anii 1927-1940 locuiește în Franța, unde nu scapă de persecuțiile rasiale și, în 1941 se refugiază la Marsilia (zona liberă) iar în 1942 ajunge la Vevey (unde se va împrieteni cu Charlie Chaplin), în Elveția - este naturalizată ca elvețiană în 1949. Din cauza legilor discriminatorii din acea vreme, ca mulți alți români de origine evreiască, nu a avut dreptul la cetățenia română.
Primele noțiuni de pian le primește de la mama ei; la vârsta de 5 ani cântă în fața Reginei Elisabeta a României; la vârstă de 7 ani pleacă la Viena, unde i-a lecțîi de pian cu Richard Robert; în 1905, la vârsta de 10 ani, are primul recital public cu lucrări diferite din creația marilor compozitori, pe care le execută fără partitură. A studiat în paralel pianul şi vioara, în 1910 devenind absolventă a Conservatorului din Paris cu Premiul I la ambele instrumente. 
Și din cauza multiplelor probleme de sănătate, între 1909 şi 1938, cânta puțin, pe mari scene ale lumii (inclusiv la Ateneul Român din București), susținând concerte de caritate sau doar cât să-şi achite rochia de scenă. Primele succese rămân însă fără ecou. Potrivit mărturiilor surorii ei, Lily Haskil, n-avea încă o locuinţă, impresar şi nici pian. Adevărata consacrare cu succese răsunătoare o cunoaște după al doilea război mondial, când apare interpretând concerte de pian cu cele mai renumite orchestre, sub bagheta unor dirijori vestiți sau în duo cu celebri instrumentiști.
Moare în plină glorie, în primele ore ale dimineții zilei de 7 decembrie 1960. În 6 decembrie ajunge cu trenul la Bruxelles (însoțită de sora ei și de violonistul belgian Arthur Grumiaux), pentru un concert; se împiedică și cade pe peronul de beton al gării, suferind un grav traumatism cranian. E înmormântată în cavoul familiei din Cimitirul Montparnasse (Paris, Franța).
Clara Haskil e renumită pentru interpretarea repertoriului clasic și romantic. În mod special a fost apreciată pentru concertele și înregistrările ei cu piese de Mozart. Mulți o consideră cea mai bună interpretă, din secolul XX, a lui Mozart. Este cunoscută și pentru interpretările din Beethoven, Schumann și Scarlatti.
Contemporanii au admirat la modul superlativ arta și calitatea umană a Clarei Haskil. Charlie Chaplin, un apreciat prieten al Clarei, i-a descris talentul spunând: În viața mea am întâlnit trei genii: profesorul Einstein, Winston Churchill și Clara Haskil. Nu sunt un muzician instruit, și pot spune doar că interpretarea ei a fost rafinată, expresia ei minunată și tehnică ei extraordinară. Dinu Lipatti, bunul ei prieten, a descris modul ei de a cânta la pian ca însumarea perfecțiunii pe pământRudolf Serkin (28.03.1903 - 08.05.1991, considerat cel mai bun interpret din secolul XX al lucrărilor lui Beethoven) a supranumit-o Clara cea perfectăWilhelm Backhaus (26.03.1884 - 05.07.1969, pianist german naturalizat elvețian, primul care a înregistrat integral studiile de Chopin, în 1927, înregistrare considerată și azi una dintre cele mai reușite) a numit arta ei cel mai frumos lucru de pe pământTatyana Nikolayeva (04.05.1924 - 22.11.1993, pianista rusoaică, profesoară și compozitoare) a izbucnit în lacrimi când a ascultat-o prima oară.
*
Concursul Internațional de Pian Clara Haskil a fost fondat în anul 1963 în onoarea incomparabilei pianiste elvețiene și are loc în anii fără soț la Vevey, orașul care a adoptat-o și pe care l-a adoptat și unde o stradă îi poartă numele. Concursul, rezervat tinerilor pianiști și pianiste din lume, a devenit un renumit și prestigios factor de consacrare.
Guvernul francez îi acordă în 1957 “Legiunea de Onoare” în grad de Cavaler, evenimentul fiind sărbărtorit în primăvara anului 1958 la Manoir du Ban, pe domeniul prietenului ei Charlie Chaplin, la Corsier sur Vevey. A primit, de asemenea, de trei ori Marele Premiu al Discului din partea Academiei Charles Cros, în 1953, 1956 şi împreună cu Arthur Grumiaux în 1957.
Într-un interviu din 2013, Papa Francisc a menționat-o drept unul dintre muzicienii săi preferați, în special atunci când interpretează Mozart.
În România, cea supranumită “soarele negru al pianului” este omagiată pentru prima dată în 2014 printr-un festival organizat la Sibiu din iniţiativa pianistei Alina Azario.
În 2017 a fost lansat “Clara Haskil, le mystère de l'interprète”, un documentar de 70 de minute realizat de Pascal Cling, Prune Jaillet și Pierre-Olivier François. 
**
Bibliografie online:
sursa foto:
Clara Haskil tanara
Clara Haskil in 1959

luni, 6 ianuarie 2020

Opiniile magistratului. Citate favorite

Deciziile unui judecător depindeau, în mod firesc, de propria lui scară a valorilor, iar asta depindea de formația lui socială, economică și, într-o oarecare măsură, de cea politică. Câteodată, chiar și credința religioasă a unui judecător putea fi în dauna unei judecați clare. Aceasta era, într-o formă diferită, seculară îndrăzneala ce și-o asumau judecătorii cei mai mulți. Cum putea un om care nu furase niciodată să judece un hoț; cum putea un om care nu trăise niciodată ȋntr-un ghetou să-i judece pe cei ce trăiau acolo? Cea mai mare parte a judecătorilor erau influențați de acumularea experienței lor de viață atunci când rosteau chiar și cele mai mici hotărâri; doar dacă erau conștienți de forța mediului lor și se păzeau permanent de ea puteau spera să rămână tolerabil imparțiali, cel puțin.
*
Era un studiu de criminalistică făcut la UCLA (unul dintre cele cincizeci de mii de studii) […] ceva despre un experiment asupra copiilor din clasa întâi, care urmărea să constate dacă putea fi detectată la cei mici o predilecție ulterioară pentru violență. Să presupunem că ar fi descoperit că numitul Johnny Appleseed ar putea avea cele necesare pentru a face din el un viitor hoț, siluitor sau criminal. Ce era de făcut cu el? Doar nu poți închide pe nimeni pentru o crimă pe care nu a comis-o încă sau pe care urmează, poate, să o plănuiască abia de acum înainte. Deci? Îi inoculați vreo substanță miraculoasă, tot așa cum faceți ca să eliminați orice altă boală? Nu ar însemna asta controlul speciei umane? Cât de departe ar trebui să meargă în prevenirea crimei cetățenii așa-ziși cinstiți? În regulă, îi izolăm sub cheie pe cei incapabili din punct de vedere mintal, fie că au făcut sau nu ceva. Le facem vânt sub covor și încercăm să le ignorăm existența. În rândul lor intră și mulți care sunt doar alcoolici. O astfel de soartă aveau adolescenții tarați în evul mediu… erau lăsăți în seama ghilotinei. Doar așa s-ar putea merge înainte?
*
- La naiba, domnule judecător, dar ce este de făcut? Nu putem continua să lăsăm toate animalele sălbatice afară din cușcă și să sperăm că totul va fi foarte bine. Avem de-a face cu un război în plină desfășurare și nu vrem s-o recunoaștem. Într-un război, îți omorî dușmanul. Nu credeți în pedeapsa capitală?
- Nu. […] Mă îndoiesc că cineva care e pe cale să comită o crimă pasională se oprește, gândindu-se la viitor… al lui sau al altuia. Mă îndoiesc foarte mult că un ucigaș obișnuit șovăie îndelung, ca să reflecteze la faptul că ar fi spânzurat pentru fapta lui. Un ucigaș de meserie este altă poveste. Dar aceștia sunt profesioniști atenți și chibzuiți care, din nefericire, nu sunt prinși aproape niciodată…
- Ușurința noastră față de criminali își pune amprenta asupra întregii noastre societăți. Ne punem lacăte peste lacăte și prea mulți oameni poartă arme ca să se apere!Asta-i nebunie! Nimeni în țara asta nu mai e în siguranță.
- Printre atâtea rele, de la indienii ostili la războaiele civile, mă îndoiesc că cineva s-a simțit vreodată în siguranță. […] Cât timp vor fi cei care au și cei care nu au, vor exista și mișcări sociale, iar atâta vreme cât vom avea puterea să iubim și să urăm, ne vom înmulți și vom ucide.
(din “Magistratul”, de Ernest K. Gann, Editura RAO, București, 1995, traducere: Cristina Iliescu și Mirela Adăscăliței)
₪₪₪
Citate favorite ȋntȃlnirea săptămȃnală găzduită de Zina, gȃndită ȋmpreună cu Ella, la care poate participa oricine scrie o postare cu citate care i-au atras atenția ȋntr-o carte sau în altă parte și pe care o ȋnscrie în tabelul ȋntȃlnirii de luni.
₪₪₪
Ernest K. Gann (n. 13.10.1910 - d.19.12.1991) a publicat romanul “Magistratul” in anul 1982; e despre întrebările, problemele și dilemele unui magistrat cinstit (și, mai mult sau mai puțin, liberal).
Ernest Kellogg “Ernie” Gann a fost aviator, marinar, romancier, autor și, împreună cu cea de-a doua soție, a fost implicat în conservarea biodiversității. A scris și numeroase articole pentru revista “Flying”. A avut o viață aventuroasă; a fost pilot pe timp de pace și de război (al doilea război mondial), zburând și în multe țări exotice; a fost marinar, navigând pe oceanele și mările lumii; a fost scenarist și consultant pentru unele filme, inclusiv pentru unele făcute după cărțile lui. “Fate Is the Hunter” este considerată de specialiști ca fiind una dintre cele mai bune cărți despre aviație, și a fost adaptată ca film. Cartea - memoriile lui ca pilot în perioada 1930-1950 - a fost scrisă în anul 1961.
Scriitorul povestea că uneori s-ar fi legat literalmente de scaun să termine o anumită “normă de text”. A suferit și lungi perioade de “blocajul scriitorului” și mereu era îngrijorat că va rămâne fără idei. În ciuda succesului ca scriitor continua să se îndoiască de sine și se mira mai mereu când criticile erau pozitive.
În toamna anului 1991 a zburat din nou, pentru a marca 50 de ani de la promovarea sa în grad de căpitan la American Airlines. A fost ultimul lui zbor; a murit în decembrie, în urma unor probleme renale de care suferea de ceva timp. 

vineri, 3 ianuarie 2020

Un loc mai bun. Provocare muzicală

Ca multe altele, cȃntecul “A Better Place” e menit să ne dea speranța că lumea poate fi un loc mai bun. Am ales melodia pentru a continua, oarecum, gȃndul pe care l-a avut Carmen la Provocarea muzicală din această săptămȃnă.
A Better Place (vizualizare pe YT)
Friendship Friday!
Nu contează cine ești - ce religie ai, ce rasă, ce gen - nu contează unde trăiești, fiecare dintre noi are dreptul să trăiască liber, cu demnitate, in pace. African sau american, asiatic sau european, toți suntem la fel. Hi! Salut! Salam! Shalom! Negru sau alb, roșu sau galben, toți suntem la fel.