Ziua Animalelor Acvatice

Ziua Mondiala a Animalelor Acvatice este marcată în fiecare an in data de 3 aprilie. Poate, ar fi fost mai... fără echivoc "ziua vietăților acvatice" pentru că nu orice vietate din apă e... animal (in sensul strict al termenului). Da' merge și așa cum e, cât timp se subînțelege ce și cum și scopul e nobil. Pentru unii, protejarea mediului (in general) e scop nobil, pentru alții... e piedică în evoluția tehnologică, piedică în câștigarea grămezilor de bani prin comerț, turism, exploatări de tot felul, război etc.. Cred că se poate observa care "tabără" e pe cale să câștige... In fine.

Ziua Mondială a Animalelor Acvatice a fost instituită în anul 2020 de Animal Law Clinic și Aquatic Animal Law Initiative de la Lewis & Clark Law School, cu scopul de a crește gradul de conștientizare cu privire la importanța animalelor acvatice și la provocările cu care se confruntă acestea.

Tema anului 2026 pentru Ziua Mondială a Animalelor (valabilă, presupun, și pentru această zi): Vezi lumea prin ochii lor!

In apele de pe Terra (oceane, mări, lacuri, râuri și altele) trăiesc o mulțime de vietăți, foarte variate: moluște, crustacee, corali, stele de mare, amfibieni, mamifere marine, reptile, păsări acvatice, insecte acvatice și multe altele. Pot fi vertebrate sau nevertebrate, pot inspira și expira aer, pot extrage oxigen prin branhii sau piele, pot trăi în apă dulce sau in apă sărată și tot așa.

Există un adevărat univers subacvatic, extraordinar de interesant, la care majoritatea oamenilor se gândesc rar spre deloc sau se gândesc atunci când mănâncă pește sau alte vietăți acvatice sau când vor accesorii din pielea unor animale acvatice și/sau semiacvatice. Am mâncat un "sturion de Dunăre" la grătar, mmmm, excelent! Și o tocăniță nemaipomenită. Să-ți fie de bine! Știi că sunt pe cale de dispariție unele specii? Sigur, nu ai mâncat ultimul sturion...

Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (UICN) a întocmit o "listă roșie" europeană a speciilor pe cale de dispariție. Lista nu se referă numai la "partea acvatică", ci în general la specii in pericol de dispariție: arbori endemici din Europa, mamifere, insecte, plante etc. Au fost evaluate 15 mii și ceva de specii și dintre acestea sunt amenințate cu dispariția o mie șase sute și ceva; dintre cele circa 1600 de specii europene pe cale de dispariție cele mai amenințate sunt melcii, scoicile și peștii. (raport 2018, cred)

Știați că stridiile au fost, in secolul al XIX-lea sursa de proteină cea mai ieftină pentru clasa muncitoare săracă? Erau preparate și mestecate. Fructele de mare la fel, iar somonul și racii erau considerate "produse" potrivite pentru servitori.

Azi, unii își doresc fel de fel de produse care nu există în țara lor, fără a se gândi că cererea mare într-o parte a planetei afectează natura (și nu numai) din cealaltă parte a planetei, in zonele unde există speciile "speciale" dorite de unii. Pentru a satisface cererea "producătorii" vor cultiva, pescui, vâna intensiv etc.

Toate creaturile din apă au un rol bine determinat și orice echilibru stricat poate dăuna grav, in timp.

Știați că rechinii nu sunt prădători fără minte? Cercetătorii explică atacurile prin comportamentul lor de vânătoare, prezența umană în habitatul lor, identitate greșită (unele specii de rechini se hrănesc doar cu pește, alții și cu... mamifere) sau o combinație a celor trei. Rechinii joacă un rol crucial in menținerea ecosistemelor oceanice (numărul lor scade, pentru că omului îi place și carnea de rechin; cartilajul de rechin e folosit in produse pentru sănătatea articulațiilor și în produse pentru îngrijirea pielii) - dispariția rechinilor ar dezechilibra teribil ecosistemele marine.

Știați că Turritopsis dohrnii, o meduză transparentă de vreo 4-5 milimetri, poate reveni la o formă juvenilă după ce atinge maturitatea? Ceva gen "transformarea fluturelui înapoi în omidă". Se zice că e nemuritoare - corect ar fi "dezvoltare inversă", afirmă un cercetător. Relativ de curând, a mai fost descoperită o meduză "nemuritoare": Mnemiopsis leidyi - un singur specimen se întoarce la o singură larvă. In cazul Turritopsis aceasta se transformă într-o colonie de specimene, nu într-o singură larvă - e neclar, pentru cercetători, dacă e vorba despre un ciclu de viață și strategia de supraviețuire a unui singur specimen.

Știați că masculii căluților de mare sunt cei care poartă și dau naștere puilor? Femela își depune ouăle în abdomenul masculului, unde sunt fertilizate și după circa două săptămâni se nasc puii.

Știați că embrionii peștelui zebră sunt transparenți și se dezvoltă în afara corpului mamei? Acest mic pește tropical de apă dulce e utilizat pe scară largă în laboratoare pentru a studia genetica (multe dintre genele lui au omologi umani - util in a dezvolta anumite medicamente) și bolile... Mai sunt utilizate în laborator pentru diferite experimente, analize etc. și alte vietăți marine cu unele caracteristici deosebite.

Știați că speciile de apă dulce dispar mai repede decât cele terestre sau marine? Barajele, extracția apei, poluarea, speciile invazive s.a. fragmentează râurile, zonele umede, făcând din râuri și lacuri unele dintre cele mai amenințate ecosisteme de pe Terra. De exemplu, microcentralele de pe apele de munte sunt dăunătoare pentru mediu; extragerea apei din râuri (pentru irigații sau altele) e dăunătoare nu doar pentru ecosistemul râului respectiv, când extragerea apei se face ignorând orice altceva.

Fotografii: https://pixabay.com/ro/users/franziska_stier-5710101/

Rezumat Ziua Animalelor Acvatice

Vietățile care trăiesc în apă și/sau sunt dependente de un mediu umed sunt extraordinar de diferite și nu toate sunt... drăgălașe, dar toate ar fi bine să fie remarcate și apreciate.

Ziua Mondială a Animalelor Acvatice a fost instituită în anul 2020 și e menită să atragă atenția oamenilor asupra vietăților din adâncul apelor (dar nu numai), cu scopul de a învăța câte ceva despre ceea ce populează acest mediu, nevăzut practic, pentru cei mai mulți oameni, dar atât de important pentru planetă, pentru om.

Mediul in care trăiesc animalele subacvatice este mai complex și mai... misterios decât poate părea la o privire neatentă. Apele lumii mai au o mulțime de dezvăluit.

Utilizate pe scară largă în toată lumea, animalele acvatice sunt (și ele) in pericol din cauza interacțiunilor pe care oamenii le au, direct sau indirect, cu acestea.

Ideea acestei Zile e de creștere a gradului de conștientizare, la nivel global, pentru ca oamenii să înțeleagă că (și) mediul subacvatic e in pericol, și să se unească pentru a educa, a informa, a elabora legi și politici menite să ajute la protejarea acestor medii. Mai multe specii sunt in pericol de dispariție...

Ziua Cărții pentru Copii. Mary Poppins

In fiecare an, in ziua de 2 aprilie este marcată Ziua Mondială a Cărții pentru Copii. S-a ales această zi pentru că Hans Christian Andersen, scriitor danez, s-a născut în ziua de 2 aprilie din anul 1805. Marcarea zilei este o inițiativă a Consiliului Internațional al Cărților pentru tineri și datează din anul 1967. Scopul zilei: pentru a insufla dragostea pentru citit și pentru a canaliza atenția spre cărțile pentru copii.

In fiecare an, o reprezentanță națională a Consiliului are oportunitatea de a fi sponsorul internațional al Zilei Cărții pentru Copii. Acest stat alege o temă și invită un scriitor (din țara gazdă) să adreseze un mesaj copiilor din toată lumea, și alege un ilustrator care să facă afișul cu tema aleasă.

Foto: https://www.ibby.org/awards-activities/activities/international-childrens-book-day

In anul 2026, reprezentanța IBBY (International Board on Books for Young People) Cipru este sponsorul oficial, cu tema: Plantează povești și lumea va înflori!

Intr-o astfel de zi (sau într-o perioadă în jurul datei de 2 aprilie) se pune accentul pe încurajarea copiilor să citească. Ca fapt divers: am observat că multe librarii vând - cu această ocazie (și altele) - cărți pentru copii la preț redus - de la 35-40 de lei (cărți cu circa 100-200 de pagini) la 15-20 de lei. Poate mi se pare doar mie, dar prețul cărților in general și prețul cărților pentru copii in special, e mare (poate prea mare in cazul celor pentru copii). De la chioșcul de ziare cumpăr romane semnate Agatha Christie (circa 500 de pagini), broșate etc. cu 50 de lei, rotund. Cărticelele pentru copii - de colorat sau nu - au circa 15-30 de pagini și costă aproape câte romanele amintite.

Prețurile la cărți au crescut prin mărirea taxei pe valoarea adăugată, iar acum vor crește - aproape cert - din cauza prețului la combustibil... Sigur, există bibliotecile... Hm. Acolo unde (mai) există...

Trec peste...

Foto: pixabay

Săptămâna trecută am recitit pagini din volumul Mary Poppins in Parc, de P. L.Travers, Editura RAO, București, 1995. Voi "repovesti", cu ceva citate, unul dintre capitole: Fiecare gâscă se crede lebădă.

Mary Poppins a devenit dădaca fraților Banks: Michael, Jane și bebelușii gemeni John și Barbara; i-a învățat pe copii cum să se distreze, dar și ce înseamnă disciplina (și multe altele).

In povestea de mai jos, erau în Parc. Mary tricota, la rădăcina unui copac. Era august, foarte cald, puțini oameni în Parc. Paznicul Parcului a intrat în vorbă și zice, la un moment dat: (...) nu-i vina mea că-s Paznicul Parcului. Ar fi trebuit să fiu Explorator, departe, in locuri necunoscute. Dacă ar fi după mine, n-aș fi aici. Aș fi pe-o banchiză de gheață, lângă un Urs Polar! (...)

De la o turturea aflată pe o creangă a copacului lângă care stătea Mary Poppins cade o pană. Fetița, Jane, o ridică și și-o pune pe frunte, prinzând-o în bentiță și zice: Sunt fiica unui Șef Indian. Minnehaha, Apa-care-Râde, și plutesc pe râu în jos.

- Ba nu, nu-i adevărat, o contrazise Michael. Ești Jane Caroline Banks.

- Asta sunt pe dinafară, insistă fetița. Pe dinăuntru sunt cu totul altă persoană. E un sentiment foarte ciudat.

- Trebuia să mănânci mai mult la prânz. N-ai mai avea sentimente ciudate. Iar tata nu-i un Șef Indian, așa că n-ai cum să fii Minnehaha!

Băiatul tocmai vede o furnică in iarbă și se trântește pe burtă, târându-se și lovind pământul cu degetele de la picioare. O atinge pe dădacă și aceasta îi atrage atenția: Michael, ți-aș fi recunoscătoare dacă nu m-ai mai lovi în fluierul piciorului. Ce ești tu, Cal la Circ?

- Nu sunt cal, Mary Poppins, sunt vânător! Vânez in junglă!

- (...) N-am mai văzut două persoane așa blege. Și cu tine, trei, adaugă Mary Poppins, uitându-se spre Paznicul Parcului. Mereu vreți să fiți altceva decât ceea ce sunteți. Dacă nu sunteți domnișoara Minnie și mai nu știu cum, găsiți precis altceva. Nu sunteți cu nimic mai buni decât Fetița cu Gâștele sau ca Porcarul. (...)

- Mary Poppins, începu Jane, povestește-ne despre Fetița cu Gâștele!

Și Mary Poppins le-a spus că Fetița cu Gâștele, in timp ce avea în grijă păsările, își mai făcea vânt cu o ferigă, ca și cum ar fi fost evantai - așa cum făcea soția Lordului Cancelar sau Regina; își împletea un șirag din flori și se ducea la gârlă să-l admire, și observa in oglindă apei cât era de frumoasă, încât nu găsea cuvintele potrivite să se descrie. Și îi părea rău că atâția oameni nu puteau să vadă cât e de minunată. Îi părea cel mai rău de Porcarul cel chipeș care îngrijea porcii pe celălalt mal al râului.

- Ce n-aș da, se lamenta ea în gând, ce n-aș da să fiu ceea ce sunt! Dac-aș fi numai ce par a fi, l-aș putea chema aici. Dar, cum sunt mai mult decât o biată fetiță cu gâștele la păscut, nu se cuvine să-l invit.

Porcarul, la rândul lui, se privea tot in oglinda apei și își admira buclele negre, bărbia frumos conturată și îl cuprindea mila pentru întreaga omenire care nu-l putea admira. Cel mai rău îi părea pentru Fetița cu Gâștele.

- Sunt sigur, își spuse el în sinea lui, că moare de plictiseală. Stă acolo în rochia ei zdrențăroasă și-și împletește părul blond. Are păr frumos, dar... dacă n-aș fi cine sunt, mi-ar fi drag să schimb o vorbă cu ea, să-mi treacă timpul mai ușor. (...)

Toate vietățile de acolo gândeau ca Fetița cu Gâștele și ca Porcarul. Fetița era o prințesă deghizată; Porcarul era print deghizat; Gâștele erau convinse că erau mai mult decât niște simple gâște - se credeau lebede; porcii se credeau oi deghizate; Măgărușul gri care trăgea căruța Porcarului când mergea la piață era mai mult decât măgar - era armăsar arab; Broasca Râioasă care trăia sub piatră era o broscuță verde deghizată; Băiețelul desculț care se juca în fiecare zi cu o Maimuțică de Jucărie, și chiar Maimuțica de Jucărie... Fiecare credea că e ceva infinit mai bun și mai grozav decât ceea ce se vedea cu ochiul liber. Broasca era convinsă că e foarte veselă și verde, spunându-și că pielea zbârcită și ochii bulbucați sunt numai partea din ea care se vede. Băiețelul se credea un faimos marinar, un pirat viteaz cu un singur ochi - pierduse un ochi într-o luptă prin Gibraltar. Maimuțica de Jucărie era convinsă că haina e numai pentru a-i ține de cald și se leagănă agățată de coadă pentru că-i place, nu pentru că n-are încotro - era un băiețel deghizat.

Cum stăteau ei acolo, pe cărarea care ducea la râu venea un om zdrențăros. Hainele-i erau atât de vechi, că nu mai rămăsese nici o părticică din ele necârpită cu sfoară. De sub pălărie se zărea un chip blând, cu obraji rozalii și cu smocuri de păr gri-argintiu care-i ieșeau de sub bor. Călca ba apăsat, ba ușor, pe rând, fiindcă într-un picior avea o gheată veche, iar în celălalt un papuc de casă. Ți-ar fi fost greu să găsești un om mai zdrențăros decât el.

Dar asta nu părea să-l tulbure - ba ai fi putut spune chiar că-i place. Mărgea vesel, mâncând dintr-o coajă de pâine și-o ceapă murată și fluierând printre înghițituri. Dădu cu ochii de grupul de pe pajiște, se uită la ei cu atenție și se opri din fluierat.

I-a salutat cu politețe și, scoțându-și pălăria, a făcut o plecăciune in fața Fetiței cu Gâștele. Ea l-a măsurat cu aroganță, dar Hoinarul păru să nu bage de seamă și, pentru că-i vedea stând cam cu spatele unul la celălalt i-a întrebat dacă sunt certați. Cei doi au sărit ca arși!

Cum, ea, o prințesă, să aibă de-a face cu un Porcar? Atunci, Hoinarul i-a spus că nu o mai reține, că trebuie să se întoarcă la Palat, unde o așteaptă o mulțime de treburi: tors, țesut, să exerseze cum să fie răbdătoare și veselă când vin pețitori nepotriviți să o ceară în căsătorie; să încerce să fie amuzantă când aude pentru a o suta mia oară cele trei ghicitori prostești ale Regelui; să țină o coroană grea ca plumbul, care lasă pe cap o urmă adâncă; să danseze, la petreceri, mai întâi cu prietenii tatălui ei, apoi cu înalți demnitari și până să vină rândul fiului Sultanului acesta a plecat deja acasă.

Ascultându-l, fetița nu prea mai era convinsă că e ușor sau vesel să fie prințesă. Poate că, dacă le pui pe toate in balanță, se gândi fetița, s-ar putea sa fie mai bine, până la urmă, să mergi cu gâștele la păscut.

- Gata, pleacă la Palat! o sfătui Hoinarul. Îți pierzi timpul stând pe aici. Nu ești de acord? îl întrebă pe Porcar.

- Cu ce să fiu de acord? spuse acesta repede, de parcă n-ar fi auzit nimic până atunci. Nu mă interesează fetele care merg cu gâștele la păscut, minți el. Nu s-ar cădea una ca asta. Eu sunt un prinț deghizat in Porcar!

- Chiar? întrebă Hoinarul, plin de admirație. Să înțeleg, deci, că-ți petreci timpul antrenându-te pentru luptele cu Zmeul? (...) Toți prinții, după cum bine știi, trebuie să se bată cu cel puțin un zmeu. Pentru asta sunt făcuți prinții.

Porcarul nu prea mai era convins că e prinț... Dacă, in ciuda tuturor poveștilor, in loc să-l omoare prințul pe zmeu ar fi invers? Sigur, nu-i era frică, dar se gândea că poate, la urma-urmei, nu e decât un simplu porcar.

Hoinarul a vorbit cu toți, și toți s-au gândit, după ce l-au ascultat pe Hoinar, că nu-i chiar așa rău să fie ceea ce par a fi... Băiatul s-a gândit că mama lui ar fi îngrijorată dacă ar pleca de acasă și, in plus, in seara aceea făcea clătite cu gem, preferate lui. Pe Maimuțica de Jucărie a întrebat-o de ce nu e la școală... La școală? întrebă Maimuțica neliniștită. Vrei să spui "Doi și cu doi fac cinci" și chestii de genul asta? Și și-a spus că e mai bine să fie maimuțică mâncată de molii - in gândurile ei n-a pus la socoteală școala.

Când să plece, toți l-au întrebat pe Hoinar: Tu cine ești?

- Eu? făcu Hoinarul cu un zâmbet nevinovat. Dacă vreți să știți neapărat, sunt un înger deghizat.

Făcu o plecăciune cu toate zdrențele lui, le făcu semn cu mâna și plecă.

Toți au izbucnit în râs la gluma bună a Hoinarului. Hoinarul țopăia vesel pe drum și cu fiecare săritură se desprindea și mai mult de pământ, înalțându-se, și pe măsură ce se înălța, în înaltul cerului, cei rămași jos au observat cum i-au apărut Hoinarului două aripi cenușii - a plutit o clipă pe deasupra copacilor, apoi s-a înălțat cu viteză până nu s-a mai văzut.

Fetița cu Gâștele era acum convinsă că nu e fată de Rege și îl vedea pe Hoinar cu toate penele acelea sub zdrențe... Dacă el e înger, atunci ea ce e? O fată cu gâștele la păscut sau ceva mai nobil?

Mintea îi era tulbure. Care era adevărul? Clătinând din cap a mirare, se uită la Porcar și pufni în râs. Pur și simplu nu se putuse abține.

Toți au rămas mulțumiți că sunt ceea ce sunt și nu s-au mai tratat cu dispreț unii pe ceilalți. Porcarul i-a făcut Fetiței cu Gâștele o coroană din flori galbene și au devenit prieteni buni.

Băiatul a plecat acasă, cu maimuțica lui. Se lipi de șorțul mamei și rupse o bucată de clătită.

- Ce-ai mai făcut? zâmbi ea.

- Nimic, răspunse el mulțumit.

Căci știa - poate știa și ea - că nimic e un cuvânt folositor. Poate însemna exact ce vrei tu. Orice. Totul...

Ziua Pasarilor de 1 Aprilie. Cele mai frumoase pasari. MFC

Miercurea fără cuvinte, la Carmen, pe blog Între vis și realitate.

Foto: https://pixabay.com/users/nhudaibnumukhtar-8022978/

Foto: https://pixabay.com/users/baptiste_lheurette-15407445/

Actualizare vineri, 3 aprilie.

Carmen - https://aburi-de-cafea.blogspot.com/ - a scris în secțiunea de comentarii versurile ce mai jos; le copiez aici pentru că vrea să fie "la vedere". Mulțumesc!

Minunate aripate!

Dintre toate,

cea mai neagră e o cioară

care sare, dar nu zboară.

După ea trei pelicani

sau poate c-or fi curcani,

dau din coadă, urlă, latră

nici acasă, nici pe baltă.

Iar la urmă, grațioasă,

mica lebădă sfioasă

care iarna nu migrează,

ci de-o vreme hibernează.

Winnetou, Old Shatterhand, Karl May

Winnetou este prototipul indianului curat sufletește și trupește, un suflet nobil ca de cavaler medieval; cel mai viteaz; cel mei vestit și cel mai drept războinic indian - spunea Karl May despre acest personaj al său, cel mai cunoscut și aș zice cel mai îndrăgit.

In vremea copilăriei mele - când încă programul la TV era mai mult de două ore - sâmbătă seara cred, se difuzau filme cu cowboy (și cu indieni) - genul euro western. Ne jucam pe-afară "de-a cowboy-i și indienii", improvizând costumațiile și "inventând" situații. In acest context, cărțile lui Karl May se potriveau de minune. Winnetou, Old Surehand, Comoara din Lacul de Argint, au fost cele mai căutate, dar Karl May a scris mai multe cu acțiunea desfășurându-se in "Bătrânul Vest Sălbatic". (am avut toate cele trei romane amintite și le-am tot dat cu împrumut până am rămas fără ele = dacă dai, n-ai 😊) Am citit mul mai multe dintre cele scrise de acest autor.

Cele mai cunoscute și mai citite, la modul general, zic unii că au fost Winnetou, Old Shatterhand, Hadschi Halef Omar, Kara Ben Nemsi.

Am văzut și filme făcute după romanele lui Karl May - la cinematograf cele mai multe, in anii adolescenței. Cel mai mult mi-au plăcut ecranizările in care Winnetou a fost "personificat" de actorul Pierre Brice, și fratele său de cruce, Old Shatterhand (Bătrânul Pumn de Fier) era Lex Barker.

Aceste filme au fost foarte populare in Germania, apoi în toată Europa, devenind parte a genului euro western - filme western produse in Europa.

Winnetou și Old Shatterhand

Winnetou este printre cei mai cunoscuți și îndrăgiți eroi din romanele de aventuri ale literaturii universale. Este șefului tribului Mescaleros, parte a națiunii Apașe - după moartea tatălui său devine șeful tuturor Apașilor. Nobil și viteaz, curat la suflet și la trup, vestit și drept, Winnetou e înzestrat cu o inteligență remarcabilă, fiind capabil să înfrunte numeroase pericole.

Old Shatterhand (Charlie/Karl) este un german care ajunge in Vestul Sălbatic ca inginer cartograf pentru una dintre companiile care erau în concurență pentru construirea căii ferate - urma să lucreze pentru progresul civilizației, cum s-ar zice. Printr-o serie de întâmplări ajunge un soi de proscris pentru șefii și muncitorii albi de la Căile Ferate (și nu numai) și prieten bun al celor din tribul Apache (dar nu numai).

Inițierea lui în "wild west" e ghidată de Sam Hawkens, un personaj simpatic, "uns cu toate alifiile"; tot el îl supranumește Old Shatterhand, datorită abilității sale (devenită legendară) de a lovi cu pumnul atât de puternic încât putea rupe oase. A devenit destul de repede o figură respectată printre triburile native americane, cunoscut pentru curaj, înțelepciune și simț al dreptății.

Cu fiecare generație apărarea drepturilor indienilor era însoțită de ideea dispariției acestora, "fețele palide" dorindu-le extincția pentru a-și putea dezvolta in voie orașele, impunându-și supremația. Într-un astfel de context un alb care "ținea partea" indienilor nu putea trece neobservat - curând, în cărțile lui Karl May, Old Shatterhand a devenit unul dintre cei mai mari "westmeni" ai anilor 1870.

Și Winnetou, eroul nativ american, și Old Shatterhand, eroul "față palidă", prețuiesc loialitatea, prietenia și dragostea. Pe cei doi îi leagă o prietenie profundă care, într-un fel, reduce decalajul dintre nativii americani și coloniștii europeni, amândoi luptând pentru dreptate, înțelegere și pace într-un mediu dur.

In multe ocazii, cei doi prieteni dau dovadă de abilități deosebite în luptă, de compasiune față de semeni, portretizând încrederea în bunătatea intrinsecă a oamenilor, constant pusă la încercare...

Karl May - câteva date biografice

Karl (Carl) Friedrich May s-a născut în 25 februarie 1842 in localitatea Ernstthal (azi Hohenstein-Ernstthal), Saxonia, și a decedat în 30 martie 1921 la Radebeul, landul Saxonia, Germania). Timp de decenii a fost unul dintre scriitorii germani cei mai productivi și mai citiți, cunoscut mai ales pentru romanele sale de aventuri.

S-a născut într-o familie săracă și cu mulți copii - nouă dintre cei treisprezece frați și surori au murit la vârste fragede. Copilăria i-a fost marcată de lipsuri și tragedii.

După ce și-a terminat studiile de pedagogie a lucrat, până în 1863 ca asistent și profesor la o școală cu profil industrial. După ce a fost acuzat că a folosit fără permisiune ceasul de buzunar al colegului de cameră a fost condamnat la șase săptămâni de închisoare - permisul de a preda i-a fost revocat și îi era interzis și să de-a lecții particulare. La ieșirea din închisoare, in 1864, s-a trezit fără vreo perspectivă de angajare din cauza isprăvii cu ceasul. Va comite o serie de furturi și fraude care îl vor duce la un total de opt ani de închisoare.

La închisoare a avut acces la biblioteca închisorii și a deschis fereastra către alte lumi, descoperindu-și vocația: lectura și scrisul. Mai târziu va deveni unul dintre cei care au creat lumi populate cu personaje nemuritoare.

Pentru prima dată a publicat în 1874, povești captivante din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu, reprezentând, zicea el, relatări din propriile călătorii. In Inn-nu-woh, Șeful Indian, cercetătorii îl "identifică" pe Winnetou de mai târziu.

Lucrează, din 1875, ca redactor de ziar și e autor independent. Are un succes extraordinar cu povestirile sale orientale de călătorie într-o revistă de familie. Din 1890, lucrările lui Karl May pentru tineri sunt publicate sub formă de carte, începând cu Fiul vânătorului de urși.

Ceea ce poate fi numit uimitor este faptul că până la sfârșitul secolului al XIX-lea Karl May nu părăsise niciodată Germania, și totuși a reușit să creeze o iluzie convingătoare. Pentru romanele lui de aventuri din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu s-a documentat minuțios, studiind atlase geografice, jurnale de călătorie, monografii despre triburile amerindiene etc., împrumutând termeni autentici și detalii precise pentru romanele lui. A fost acuzat de plagiat, iar criticii vremii îl numeau impostor literar. Publicul nu a fost interesat, a continuat să-i cumpere cărțile și să-l laude pentru talentul său narativ unic. Karl May devenise celebru și bogat.

Abia în anul 1899 a făcut prima călătorie în Orientul Mijlociu, iar în 1908 a ajuns in Americi, la New York și Marile Lacuri, dar nu și în Vestul Sălbatic pe care l-a descris atât de convingător in scrierile sale.

In 1899-1900, călătoriile sale în Egipt, Ceylon, Sumatra, marchează punctul de cotitură în scrierile sale. Operele sale sunt din ce in ce mai dominate de alegoria pacifismului - Et in terra pax! (Și pace pe pământ!) de exemplu, care vizează egalitatea și anticolonialismul. In Ardistan și Djinnistan speculează despre progresul moral al umanității, de la rău la bine.

In martie 1912 a ținut o prelegere la Viena, numită Sus, in tărâmul oamenilor nobili, in care și-a exprimat sprijinul pentru idealurile pacifiste promovate de Bertha von Suttner (1843-1914), prezentă alături de el, laureată a Premiului Nobel pentru Pace (1905, fiind prima femeie care obține acest premiu). Când Karl May moare, la Radebeul, câteva zile mai târziu (din presupusa cauză a unei intoxicații cu plumb sau cadmiu - din cauza consumului de apă din conducte de plumb) - Bertha von Suttner îi scrie necrologul.

Cărțile scrise de Karl May în ultima parte a vieții nu au avut același succes comercial ca cele publicate la început, dar criticii le consideră mai valoroase.

Trei citate din cărțile lui Karl May

Prin vinele mele pulsează ceva din acest duh dezlănțuit și trebuie să mă supun chemării lui.

Inima decide. Dacă inima mi-ar vorbi, nu mi-ar păsa de care națiune aparține acea fată. Marele Spirit i-a creat pe toți oamenii egali. Cei care se potrivesc se vor găsi mai devreme sau mai târziu.

Îmbrățișarea dintre două suflete are sublimul eternității.

Rezumat

Winnetou și Old Shatterhand, un nativ american și un european german, sunt personaje principale in mai multe romane scrise de Karl May. Cei doi se cunosc în circumstanțe extraordinare și mai târziu devin frați de cruce, luptând împreună pentru dreptate, înțelegere, pace și având calități asemănătoare: curaj, simțul loialității, al dreptății etc.

Multe dintre romanele lui Karl May au fost ecranizate și s-au bucurat de mare succes, ca și romanele.

Karl May a avut o copilărie plină de lipsuri și tristețe. Pasiunea pentru scris și-a descoperit-o la închisoare, unde a ajuns in urma unor infracțiuni mai mult sau mai puțin mărunte. A devenit celebru și bogat prin talentul și munca sa. A scris și povestiri umoristice, polițiste, filosofice; a scris și poeme.

A descris convingător locuri și oameni din Vestul Sălbatic și Orientul Mijlociu fără a călători vreodată acolo, deși afirma că poveștile sunt născute în urma călătoriilor. A fost acuzat de plagiat, numit "impostor literar", dar publicului nu i-a păsat. S-ar putea spune că generații întregi ale secolului XX au crescut cu Winnetou...

Viața lui a fost presărată de controverse, de scandaluri, acuzații fel de fel, de neconcordanță între realitate și scrierile lui, dar impactul său cultural și literar a rămas neschimbat.

Notă. Fotografiile "secvențe din film" sunt din colecția "poze cu actori" a lui tata. Foto Karl May - Wiki.

Elena Farago, Motanul pedepsit

Elena Farago s-a născut în 29 martie 1878, la Bârlad, într-o familie înstărită de negustori greci: Francisc și Anastasia Paximade. A mai avut șase frați, trei fete și trei băieți, ea fiind cea mai mare dintre fete.

Pe rând, trei frați s-au stins din viață. Când avea vârsta de 12 ani rămâne orfană de mamă și e nevoită să renunțe la școală pentru a avea grijă de tată, de frați, de casă - ziua făcea treburile casei, noaptea citea și învață pentru a nu pierde contactul cu ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă.

Nu am cultură oficială, decât două clase secundare. Am învățat și citit singură tot ce am vrut să știu, i-a scris într-o scrisoare lui Gheorghe Bogdan-Duică (critic literar, membru titular în Academia Română, 1919).

La vârsta de 17 ani moare și tatăl. Toți copiii sunt împrăștiați pe la rude; Elena ajunge la Brăila, la un frate al mamei ei.

La vârsta de 18 ani se îmbolnăvește grav și e internată la Spitalul Colțea din București. In timpul convalescenței stă la fratele ei mai mare, stabilit în București, dar apoi e nevoită să muncească pentru a se întreține. Ajunge in casa ziaristului și omului politic Gh. Panu, unde îl întâlnește pe dramaturgul I. L. Caragiale care, aflându-i povestea vieții, ar fi exclamat: O viață de roman, subiect de dramă.

Timp de doi ani va fi guvernantă in casa lui Caragiale, având grijă de copiii acestuia. Aici cunoaște o mulțime de scriitori și ziariști, toți având un rol în deciziile ei ulterioare.

Il cunoaște pe economistul Francisc Farago și se va căsători cu el. In 1898 debutează în viața literară cu un reportaj semnat cu pseudonimul Fatma. A scris epigrame, apoi a devenit cunoscută pentru poeziile pentru copii. Istoricul Nicolae Iorga, bun prieten și sfătuitor, a convins-o să renunțe la pseudonim și să semneze cu numele real. Adevăratul debut e in 1902, cu poezia Gândul trudiților, publicată în ziarul România muncitoare.

Alaturi de soțul ei trăiește puțin timp în orașele Constanța și Brăila - e perioada in care renunță la pseudonim (1903). In 1905, soțul e numit director al Băncii Populare și Craiova și se va muta acolo.

In 1907, familia adoptă un băiat, Mihnea. Elena scrie in această perioadă volume întregi de literatură și poezie pentru copii (Bobocica, A ciocnit un ou de lemn, ca exemple)

După răscoale țărănești din 1907, împarte familiilor țăranilor uciși banii primiți de la Nicolae Iorga pentru poeziile publicate. Pentru că s-a "asociat" cu răsculații a fost întemnițată, pentru puțin timp - a scăpat de închisoare datorită intervențiilor lui Iorga.

In 1908 obține marele premiu al Academiei Române pentru volumul Șoapte in umbră. E recunoscută drept cea mai mare poeta a vremii. 

In 1913 naște o fată, Cocuța/Coca (Ana Virginia nume de botez) - pentru ea și pentru Mihnea va scrie, in 1913, volumele Copiilor și Pentru copii.

Premii și distincții obținute: Premiul International Femina (1924), Premiul Neuschotz al Academiei Române (1927) - pentru Ziarul unui motan (1924) - Premiul Național pentru Literatură (1938). Pentru merite literare, regele Carol al II-lea îi oferă medalia Bene Merenti - clasa I și Ordinul Meritului Cultural - Cavaler clasa a II-a.

In 1921 e numită la conducerea Fundației Alexandru și Aristia Aman, din Craiova, unde va rămâne 30 de ani. Pe lângă fundație înființează o Universitate liberă, un loc unde intelectualii se puteau întâlni și ține prelegeri. Pentru a fi mai aproape de colaboratori își mută locuința în curtea fundației.

Dintre poeziile ei îmi sunt mai cunoscute Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Motanul pedepsit, Doi frați cuminți.

Se stinge din viață în 4 ianuarie 1954, la Craiova, după o lungă suferință.

Motanul pedepsit, poezie de Elena Farago

Rândunica e plecată

După hrană pentru pui,

Cuibu-i singurel sub streșini

Și prin curte nimeni nu-i.

Râde sub mustăți motanul:

- Ce noroc!... Păcat să-l scap!...

Iute sus!... Dar, poc, o piatră

Îl lovește drept în cap.

Trist se tânguie motanul:

- Miau și vai de capul meu.

Petrișor îl ia în brațe:

- Iartă-mă te rog, căci eu

Te-am lovit, și rău îmi pare,

Dar de bieții puișori

Ție cum nu ți-a fost milă,

Când săriseși să-i omori?

Ghilotina, revolutionari si copii

Joseph-Ignace Guillotin moare in 26 martie 1814. De numele lui a rămas legat de mecanismul devenit celebru în timpul Revoluției franceze, când erau executați oameni după o foarte sumară cercetare.

Cine a fost Joseph-Ignace Guillotin

Joseph Guillotin s-a născut în 28 mai 1739; a fost un medic francez, faimos mai ales pentru dispozitivul de execuție numit după el: "ghilotina". El n-a fost, de fapt, inventatorul acestui dispozitiv, ba mai mult: a încercat să pună capăt pedepsei capitale într-o perioadă macabră din Franța revoluționară. Practic, deși are legătură cu ghilotinarea, numele medicului a fost greșit asociat dispozitivului.

Și-a obținut diploma in medicină în 1768 (la Reims și mai târziu la Paris) după ce, mai mulți ani, a predat literatura la Bordeaux. Mai apoi a ales și cariera de politician.

In 1784, Ludovic al XVI-lea l-a numit într-un comitet format din cinci membri, prezidat de Benjamin Franklin, pentru a evalua afirmațiile lui Franz Anton Mesmer despre magnetismul animal - a declarat mesmerismul o farsă.

In 1789 a fost ales în Stările Generale - o adunare legislativă și consultativă - devenind secretar. Acest organism nu avea o putere reală, ci doar consilia Coroana. A fost cel care a propus reconvocarea Stărilor Generale, dar nu ca o adunare a Stărilor, ci a "Poporului" - așa a luat naștere Adunarea Națională. In 9 iulie 1789 Adunarea Națională se transformă în Adunarea Națională Constituantă.

Pe lângă reformele susținute cu privire la justiția penală, Joseph-Ignace Guillotin a fost unul dintre primii medici francezi care au susținut descoperirea beneficiilor vaccinării făcută de Edward Jenner; a devenit președinte al Comitetului Central de Vaccinare din Paris (1805); a fondat ceea ce va deveni mai târziu Academia Națională de Medicină din Franța.

Legătura lui Joseph Guillotin cu ghilotina

Pe scurt, este cel care a propus ghilotina ca instrument de executare a condamnaților la moarte prin decapitare.

Joseph-Ignace Guillotin s-a opus pedepsei cu moartea, considerând că infractorii ar trebui să aibă dreptul de-a alege dacă să fie voluntari pentru experimente medicale in loc să fie supuși pedepsei capitale. N-a reușit să convingă guvernul noii Republici așa că, in 10 octombrie 1789, a recomandat ca execuțiile să fie efectuate mai uman, cu un dispozitiv mecanic, pentru a pune capăt execuțiilor crude anterioare. A monitorizat dezvoltarea primului prototip, realizat de medicul curții regale și un constructor de piane. In 1792 a fost folosită pentru prima dată și - spre oroarea medicului - a fost numită imediat "ghilotină".

Înainte de reformele lui Guillotin, pedeapsa cu moartea era aplicată cu toporul sau sabia - in cazul nobililor - spânzurătoarea pentru toți ceilalți. Până la inventarea lațului spânzurătorii spânzurarea era un proces lung și chinuitor. Cu toporul sau sabia, uneori călăul nu reușea de la prima lovitură... Alte metode folosite pentru executarea pedepsei capitale erau arderea pe rug, moartea prin fierbere, tragerea pe roată.

Pentru această propunere, acceptată de autorii "terorii", numele său a devenit eponim.

A făcut nenumărate cereri către guvern pentru ca dispozitivul să nu mai fie numit după numele său, dar n-a avut succes. Familia a ales să-și schimbe numele pentru a evita asocierea cu dispozitivul.

Reformele în domeniul pedepselor umane ale lui Guillotin

Pedepsele pentru aceeași categorie de infracțiuni vor fi aceleași, indiferent de clasa socială a infractorului.

Când pedeapsa e moartea, pedeapsa se va executa prin decapitare, efectuată cu un dispozitiv.

Familia condamnatului nu va suferi nicio discriminare legală.

Va fi ilegal pentru oricine să reproșeze familiei vinovatului fapta condamnatului, pedeapsa primită.

Bunurile condamnaților nu vor fi confiscate.

Cadavrele celor executați vor fi returnate familiei, la cerere.

Ce este ghilotina

Ghilotina este un mecanism gravitațional prevăzut cu un cuțit mobil, masiv, de formă trapezoidală, care alunecă ghidat, construit in scopul decapitării rapide a condamnatului la moarte.

Denumirea "ghilotină" datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mai precis din perioada Revoluției franceze, dar dispozitivul nu a fost inventat atunci - exista de câteva secole. In Germania și Flandra era folosit un astfel de dispozitiv in Evul Mediu; in Anglia exista "spânzurătoare din Halifax" - se presupune că era folosită pentru decapitare încă din antichitate.

Ghilotina franceză ar fi fost inspirată de două mecanisme existente: mannaia, din Italia renascentistă, și fecioara (the maiden), din zona Scoției. Există dovezi că și pe teritoriul Franței s-a folosit încă din Evul Mediu o formă primitivă a ghilotinei. (historia.ro)

Introducerea ghilotinei ca mod de execuție a condamnaților a nemulțumit pe foarte mulți, pe motiv că nu se mai puteau bucura de un spectacol mai lung.

Unii oameni veneau zilnic să se bucure de moartea unor semeni. Spectatorii puteau cumpăra suveniruri, iar înainte de execuții, in timp ce era citită lista cu numele condamnaților, puteau lua o gustare la un local din apropiere (Cabaret de la Guillotine); un grup de femei obișnuia să se așeze în apropiere de eșafod și în pauzele dintre execuții tricotau.

Ghilotina devenise o muză! I-au fost închinate cântece, poezii și circulau bancuri pe temă. Condamnații s-au dedat și ei spectacolului: mulți dansau in timp ce urcau scările eșafodului, spuneau glume și ofereau mulțimii "ultimele cuvinte".

Copiii și ghilotina

In vremurile când execuțiile condamnaților erau făcute în public nu doar că era mare înghesuială, dar nu lipseau nici copiii. Sigur, in vremuri apuse erau condamnați la moarte inclusiv copiii mici, pentru infracțiuni derizorii. Altfel spus, copiii erau obișnuiți cu violența de mici și chiar se distrau când aveau loc execuții in public.

De când cu ghilotina, mulți dintre copii aveau acasă ghilotine in miniatură, cu rol de jucării. In 1790, o replică de jumătate de metru, făcută din cherestea, era jucăria preferată a copiilor francezi. Efectuau întregul proces și decapitau păpuși sau rozătoare mici. Totuși, multe orașe au interzis, ulterior, această jucărie, considerând-o influență negativă.

Revoluționarii din 1789 și micul prinț

Toți cei care am trecut pe la școală, măcar un pic, știm - in linii generale - ce și cum cu Revoluția franceză de la 1789, așa că nu insist.

Se poate spune că 14 iulie 1789 - căderea Bastiliei - a fost un eveniment marcant al Revoluției. Mulțimea s-a înarmat cu puști și tunuri, iar mulți soldați erau de partea acesteia.

Convenția Națională e denumirea dată Adunării Naționale care a guvernat Franța între 21 septembrie 1792 și 26 octombrie 1795 in timpul Revoluției franceze. Această Convenție a avut, in fapt, două perioade distincte: 1. Convenția Girondină, in cadrul căreia va fi proclamată Republica, și care a avut o decizie radicală - ghilotinarea regelui Ludovic al XVI-lea, acuzat de trădare. 2. Convenția Iacobină (iunie 1793-iulie 1794) - debutul unui regim de teroare absolută.

In urma unei lovituri de stat, in 2 iunie 1793, girondinii sunt înlăturați de la putere de iacobinii ai căror lider era Maximilien François Marie Isidore de Robespierre - pe scurt, Robespierre (citindu-i biografia m-am întrebat cum a putut ajunge să facă ce a făcut).

Alături de Robespierre mai erau la conducere Saint Just, Jean Paul Marat și Georges Danton. Convenția condusă de aceștia a deschis calea spre tirania arbitrajului - orice persoană bănuită că submina revoluția era arestată, supusă unei judecăți sumare, apoi ghilotinată. Girondinii s-au opus total acestui regim pentru că și ei erau vizați de pogromurile cumplite declanșate la instigarea lui Robespierre.

Louis Charles de France (Ludovic al XVII-lea, cum îl numeau regaliștii după moartea tatălui său în 21 ianuarie 1793) a fost fiul regelui Ludovic al XVI-lea și al reginei Maria Antoaneta. S-a născut în 27 martie 1785.

După moartea regelui pe eșafod, Louis Charles, un copil, a fost smuls de revoluționari din grija mamei lui și pus sub supravegherea unuia dintre cei mai exaltați iacobini: un pantofar bețiv, temnicer la închisoarea Temple, care urma să facă din copilul de rege un bun cetățean al noii republicii, să-l dezbare de prejudecățile trecutului regal. Robespierre și Marat l-au recomandat pe pantofar pentru acest "serviciu".

Pantofarul a inițiat imediat reeducarea micului prizonier. Mai întâi, l-a privat de somn - îl chema noaptea, după ce adormea, și când copilul venea îl trimitea înapoi cu un șut, strigându-i invective. A fost învățat să își înjure familia, aristocrația și să hulească pe Dumnezeu. A fost forțat să bea alcool până s-a deprins cu băutura. L-au forțat să se culce cu prostituate (s-a molipsit de boli venerice și de tuberculoză). Era amenințat constant cu ghilotina, ceea ce-i provoca leșinuri frecvente. Suferea de diaree continuă.

In cele din urmă a fost pus să semneze o declarație prin care recunoștea că mama lui l-a învățat să se masturbeze și că s-a culcat cu ea (a fost pus să repete aceste lucruri în fața mamei și a mătușii lui).

Mărturia copilului, in lipsa oricăror alte probe, a fost folosită pentru condamnarea la moarte a mamei sale, in procesul intentat de revoluționari. In 16 octombrie 1793, regina Maria Antoaneta a fost ghilotinată.

Pantofarul a fost rechemat la municipalitate și copilul a rămas singur într-o celulă izolată. A murit de tuberculoză, într-un mister sordid, in 8 iunie 1795. Avea vârsta de numai zece ani.

(Fotografiile de pe en.wiki)

Rezumat

Joseph-Ignace Guillotin, medic și politician francez, n-a inventat ghilotina, dar a propus dispozitivul pentru că n-a reușit să convingă guvernul să elimine pedeapsa cu moartea. Dorea pentru condamnați o moarte mai ușoară decât sub lovituri de sabie sau topor. Numele lui a rămas legat de acest mecanism de ucis - și în timpul Revoluției (dar nu numai) au căzut destule capete, la propriu.

Joseph-Ignace Guillotin a făcut ceva reforme în sistemul de justiție penală.

Dispozitivul pe care l-a recomandat - și a supravegheat construirea lui - a fost o unealtă perfectă în mâinile iacobinilor (conduși de Robespierre) care au instaurat "Regimul terorii", trimițând pe eșafod, după o judecată superficială, orice persoană bănuită că subminează Revoluția.

Îngrozit că dispozitivul a ajuns să fie numit după numele lui face petiții la guvern, să fie schimbată denumirea acestuia, dar nu are succes. Își schimbă numele, să nu mai fie asociat cu "aducătoarea de moarte".

Ghilotina devenise muză la un moment dat: îi erau dedicate cântece și poezii, apăruseră bancuri. Populația venea la execuții ca la spectacol și nu lipseau copiii. Aceștia din urmă aveau și ei o ghilotină de juma' de metru, unde maimuțăreau procese și decapitau păpuși și rozătoare mici. Chiar și unii condamnați urcau treptele spre moarte dansând, spunând bancuri, adresându-se mulțimii.

De ce Robespierre și alții au ales ca un copil, Louis Charles, fiul regelui Ludovic al XVI-lea și al reginei Maria Antoaneta, să fie izolat la închisoare, batjocorit, torturat efectiv? Puțin probabil să se fi așteptat să trăiască... Să mă întreb de ce au procedat așa - cu un copil care avea vreo opt ani când a fost luat de lângă mama lui - niște adulți care se dădeau intelectuali și vociferau despre libertate, egalitate, fraternitate? Nu mă întreb. Azi se întâmplă multe nenorociri copiilor din lumea largă.

Doar o vorba. George Pruteanu

Doar o vorbă "săț-i"mai spun: turul doi "ânapoi"...

Doar o vorbă "săț-i" mai spun a fost o emisiune scurtă (cinci minute), difuzată, pe rând, la mai multe posturi de televiziune, realizată de George Pruteanu, lingvist, filolog, profesor universitar, critic literar, eseist, colaborator la mai multe publicații, politician. Devenise cunoscut și pentru criticile aduse divertismentului de proastă calitate și manelelor.

Aș zice: păcat că a călcat în politică. Despre el ca politician nu am o părere bună și nu doar pentru că a fost "traseist": s-a înscris întâi în Partidul Național Creștin și Democrat, a trecut la Partidul Social Democrat și apoi a trecut pe la Partidul România Mare, un partid extremist din toate punctele de vedere (opinia mea) și mai puțin naționalist, cum voiau unii să se creadă. Din punctul meu de vedere, cine afirmă că-și iubește țara nu ar trebui să se afilieze unor grupuri radicale...

A fi naționalist înseamnă a avea conștiința apartenenței la un neam, și e firesc să existe voința de a fi afirmate și apărate limba, istoria, cultura, religia - un naționalist, însă, nu doar că-și iubește neamul, ci îl respectă pe cel care, de alt neam fiind, e naționalist. Naționalismul nu înseamnă xenofobie, rasism, antisemitism, homofobie etc.

Nu-l vorbesc de rău, exprim fapte și opinii personale. In fond, toți avem defecte - mai multe sau mai puține, mai mari sau mai mici. Poate că George Pruteanu, deși membru într-un partid pe care îl consider extremist, nu era extremist...

Foto: imagine decupată dintr-o emisiune de pe YT (arhiva TVR)

L-am "cunoscut" prin emisiunea Doar o vorbă "săț-i"/"s-ăți" mai spun... in cadrul căreia explica... limba română, ironiza anumite traduceri, critica greșelile produse din neștiință etc. A insistat, in special, pentru vorbirea corectă a limbii române la televizor, scrierea corectă în presa scrisă. Sunt greșeli, făcute de purtătorii de microfon, de cititorii de prompter, de politicieni, care îți cam netezesc circumvoluțiunile când le auzi... Politicienii ca politicienii... dar jurnaliștii? Pe vremea mea 😁 era o condiție de bază cunoașterea limbii române în domenii precum jurnalismul.

In această emisiune aborda teme diverse, din mai toate domeniile, dar erau abordate prin prisma limbii române. Avea un stil captivant când spunea ce avea de spus. Era scurt și la obiect.

Un lucru e cert: George Pruteanu a iubit limba română, a iubit România și a făcut ce a crezut că e mai bine... Într-un fel, a fost un... idealist extremist. Recunosc, aflând "credințele" lui politice am început să mă distanțez... din instinct de conservare! Cred că e organică respingerea mea a tot ceea ce are iz de naționalism... radical.

Poate greșesc, dar cred că tipul care n-a mai apucat "turul doi" (la alegerile prezidențiale din 2024), și l-ar vrea "ânapoi", ar fi fost izvor nesecat de perle pentru George Pruteanu. Mi-ar fi plăcut să aflu părerea filologului despre "limba bătrână" în care "apocalipsa" înseamnă "apucă lipsa". Circulă pe internet un adevărat dicționar "limba bătrână" - limba română...

Sigur, nu vreau să mă gândesc cum m-ar fi desființat pe mine! 😃

George Pruteanu a tradus in limba română Divina Comedie a lui Dante; a scris și câteva cărți. A militat pentru vorbirea corectă a limbii romane și din inițiativa lui a apărut Legea 500/2004 prin care se instituia obligația ca toate textele publice (inclusiv reclamele) in limbi străine să conțină și traducerea în limba română - a fost adoptată de parlamentari, dar fără (destul de greu de înțeles de ce) sancțiunile prevăzute în proiect (o lege fără sancțiuni nu prea poate fi numită lege - părerea mea).

George Pruteanu - câteva date biografice

George-Mihail Pruteanu s-a născut în 15 decembrie 1945, la București. Tatăl său, Paul Pruteanu (născut Pincu Solomonovici) a fost medic și profesor universitar în Bârlad, cu preocupări în organizarea sistemului sanitar și interesat de istoria medicinei din Moldova. Mama lui, Sofia Pruteanu, a fost funcționară.

George Pruteanu a studiat literatura la universitățile din Iași și București, obținând ulterior titlul de doctor în filosofie.

A decedat la București, in 27 martie 2008, in urma unei afecțiuni cardiace; e înmormântat în cimitirul Bellu.

Una peste alta sau una lângă alta, mi-a plăcut emisiunea Doar o vorbă "săț-i" mai spun... și mi-a plăcut George Pruteanu pentru erudiția lui, pentru simțul umorului...