In fiecare an, in 29 iunie, e marcată Ziua Internațională a Dunării, cel mai mare fluviu din Europa (după Volga, care curge exclusiv pe teritoriul Rusiei).
Dunărea străbate zece țări: Germania (unde își are izvorul, in Munții Pădurea Neagră - prin unirea a două pâraie care se contopesc într-o anumită zonă, punct din care devine Dunăre), Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova și Ucraina. Pe teritoriul României se află cea mai mare parte a Dunării.
Dunărea curge spre est și trece prin câteva capitale: Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad.
Este fluviul care reprezintă o mare importanță pentru țările riverane: navigație, energie hidroelectrică, piscicultură, furnizare de apă pentru agricultură, industrie, populație.
Primul pod peste Dunăre a fost construit (in doi ani) după planurile lui Apolodor din Damasc (a trăit între c. 60 - c. 125; arhitectul favorit al împăratului roman Traian). Acel pod a avut un rol decisiv în cucerirea Daciei - trupele romane au trecut ușor pe teritoriul regelui Decebal. Ruinele podului pot fi observate la Drobeta Turnu Severin.
Un al doilea pod peste Dunăre a fost construit in vremea împăratului Constantin cel Mare. Ultimele poduri construite pe Dunăre au fost între Giurgiu și Ruse și între Calafat și Vidin.
Înainte de vărsarea in Marea Neagră, Dunărea formează o deltă - arie naturală protejată in România, mai ales pentru pădurea cu aspect tropical Letea. Din 1991 e inclusă in Patrimoniul Mondial. Delta Dunării are mai multe brațe, între care trei principale, accesibile navelor maritime de mare tonaj: Sulina, Sfântul Gheorghe și Chilia (acesta din urmă aparținând Ucrainei, in cea mai mare parte). Din Delta Dunării fluviul ajunge in Marea Neagră.
Mai știu despre Dunăre, pe de rost, despre Canalul Dunăre - Marea Neagră, construit in vremea regimului comunist. Se pare că ideea construirii acestui canal a aparținut lui Stalin, care-și dorea exterminare tuturor celor care s-au împotrivit regimului bolșevic in vremea lui (erau vizați in special intelectualii). Lucrările au început în anul 1949. Din acel moment, mii de oameni au murit pe acel șantier, mulți dintre ei fiind deținuți politic și de drept comun, minoritari etnici sau religioși. In timp, au lucrat acolo, pe lângă muncitori calificați (și plătiți), deținuți etc. și militari în termen.
Ideea canalului e de prin secolul al XIX-lea, de când Dobrogea a fost alipită României. Construcția a fost discutată și la începutul secolului XX, început șantierul in 1949, sistate lucrările câțiva ani mai târziu, reluate iar, până când Canalul a fost inaugurat in mai 1984.
In anii socialismului au fost desecate câteva lacuri, de-a lungul Dunării, care rețineau apa in timpul inundațiilor și erau o sursă importantă de pește. Desecarea lacurilor a avut consecințe grave in următorii ani, in perioadele de inundații.
Știu, desigur, despre barajul Porțile de Fier (care deservește hidrocentrala construită in colaborare cu Iugoslavia, partea iugoslavă rămasă azi in proprietatea Serbiei). Din cauza acestui baraj nu mai ajungeau sturionii (și alte specii) până la Viena - între timp, speciile rare de pești au putut fi aclimatizate din nou în special în Germania și Austria.
De Dunăre sunt legate și câteva mii de decese, in perioada comunistă - oameni care au încercat să fugă din țară în fosta Iugoslaviei și de acolo spre statele capitaliste. Părea cea mai scurtă cale de a evada din "lagărul comunist". Puțini au reușit - între care doi prieteni din anturajul pe care îl aveam atunci. Ceilalți au sfârșit înecați, uciși de gloanțele grănicerilor sau în închisorile comuniste.
Am multe amintiri legate de Dunăre; în copilărie și adolescență am petrecut în zona Dunării mare parte din vacanțele de vară. Acolo am acceptat prima dată să mănânc scoici - unele mari cam cât palma unui adult (cele mai mici nu se adunau), cu cochilii verzui. O mătușă a mamei a făcut un fel de ciorbă (și un fel de tocană) din ele, convingându-mă să gust. Mi-a plăcut atât de mult mâncarea respectivă încât am mers și eu - mai mulți kilometri, până la Dunăre - să particip la adunat. De atunci nu am mai mâncat niciodată vreun soi de scoici, și nici n-o s-o mai fac dacă nu e chestiune de supraviețuire.
Am fost, de două ori (cu mulți ani în urmă) și în Delta Dunării, dar nu mai rețin mare lucru.
Despre Dunăre sunt multe de scris, dar știu - fără a mă documenta special - ce am scris aici (și alte câteva generalități cărora nu le-am făcut loc în acest text).
Sursa foto: https://pixabay.com/users/coajacristian-23898778/
In foto doi se vede cea mai mare sculptură din piatră din Europa - chipul regelui Decebal sculptat la inițiativa (și pe banii) miliardarului originar din Lugoj: Iosif Constantin Drăgan (care timp de decenii a trăit departe de România). Se află in județul Mehedinți, zona Canalelor Dunării (Cazanele Mici). Sculptarea muntelui a început în anul 1994 și s-a încheiat în 2004, dar sculptura nu e 100% finalizată.
