Sfântul Mucenic Gheorghe. Tradiții și superstiții

Sănătate, energie, bucurie, veselie, liniște sufletească pentru toți cei care poartă prenumele sfântului și „derivatele”.

 🍀 🍀 🍀

Sfântul Gheorghe a trăit în timpul împăratului Dioclețian. A fost supus la chinuri pentru credința în Hristos și a fost decapitat în 23 aprilie 303, an în care împăratul a început persecuțiile împotriva creștinilor. Sfântul Gheorghe și-a mărturisit credința în Hristos chiar înaintea împăratului. Sfântul s-a arătat ca făcător de minuni și după moarte, venind în ajutor celor care îl cheamă în rugăciuni.

Sfântul Gheorghe este „străjer al timpului”; îi sunt încredințate cheile vremii - la porunca sa se închide și se deschide anotimpul cald. Dacă iarna mai e prezentă în 23 aprilie atunci sfântul o va alunga - trecând el călare peste lume pământul se va umple de verdeață și se va deschide, grânele și florile ieșind la lumină, pădurile îmbogățindu-se cu frunze verde crud. În această zi se adună de pe câmp plantele de leac ce vor fi păstrate peste an.

Și cu ocazia acestei sărbători (mai) sunt păstrate unele tradiții și superstiții (în general, sunt diferite de la o zonă la alta dar cred că acolo unde există credința în ceva zona contează mai puțin). Pentru ca omul să domine (să alunge) strigoii se efectuează unele ritualuri: cântatul din bucium, fumigații și stropire cu apă, producerea de zgomote, focuri rituale și altele. Focurile rituale au rol de purificare a spațiului - în cazul sărbătorilor care marchează începutul unui an nou - și de înlăturare a viețuitoarelor dăunătoare, a spiritelor malefice (mai ales a strigoilor de mâna câmpului sau mâna vacilor) la început de primăvară.

În această zi de sărbătoare la porțile caselor se pun crenguțe verzi, de fag (în Oltenia), gorun sau fag în Banat, crengi de tufan sau de păr în Muntenia, rug verde sau leuștean în Transilvania, iar la stâlpii de susținere ai porților se pun brazde sau smocuri de iarbă în ideea că, atunci când vine, Sfântul Gheorghe își leagă calul de un stâlp al porții și acesta paște iarba. Unii împodobesc porțile gospodăriei cu ramuri de salcie înmugurite - planta are în această zi puteri magice și-i apară pe oameni de boli și pagube - iar alții folosesc spinii și ciulinii care, așezați lângă case și holde, alungă strigoii. Oamenii se încing cu ramuri verzi pentru ca mijlocul să nu-i doară peste an (în zona Transilvaniei știu ca sunt folosite ramurile de salcie).

Crenguțele și iarba verde simbolizează și venirea primăverii - verdele reprezintă renașterea naturii. Despre crenguțele cu muguri se spune că au puteri de ocrotire a pășunilor și fânețelor împotriva duhurilor rele. Animalele pot fi ferite de farmece, vrăjitorii și boli așezând la intrarea în grajduri crenguțe de leuștean.

Pentru a proteja grajdurile împotriva duhurilor rele și strigoilor se pune peste noapte, în dreptul ușilor și ferestrelor, o greblă cu dinții în sus, iar în seara de ajun a zilei Sfântului Gheorghe ușile și ferestrele grajdurilor trebuie unse cu usturoi și vitele afumate cu tămâie. Oamenii ar trebui să mănânce usturoi, să se ungă și pe corp, pe frunte, pe spate, la încheieturi pentru a fi protejați de orice acțiuni nefaste. Pentru a fi protejați de junghiuri și boli necruțătoare trec prin fumul și flăcările unui foc.

Se spune că Sfântul Gheorghe este și protectorul păstorilor - în acest sens, în această zi se dau de pomană lapte, brânză și caș. Ca să apere oile de vrăji și de luatul manei, ciobanii se trezesc în zori de zi, de Sfântul Gheorghe, și buciumă - se crede că până unde ajunge buciumul până acolo merg vrăjile.

Este și patronul măcelarilor, agricultorilor, călăreților, fermierilor și al bolnavilor de lepră.

De Sfântul Gheorghe ard comorile pământului și cei care le caută le pot vedea, dar trebuie să păstreze secretul pentru ca duhul comorii să nu-i amuțească.

În noaptea din ajun forțele malefice se manifestă puternic și de aceea în ziua de Sfântul Gheorghe există obiceiul scăldatului sau stropitului ritual al oamenilor, animalelor, al obiectelor din gospodărie pentru a fi asigurată sănătatea și prosperitatea pe tot anul.

Dacă până în 23 aprilie nu plouă trebuie udată toată ograda; în unele zone băieții udau fetele să le apere de strigoaice sau să nu se transforme ele în strigoaice.

Cel care se spală cu rouă de pe busuioc semănat înainte de răsăritul soarelui în ziua de Sfântul Gheorghe va fi cinstit de toată lumea.

Cine doarme în această zi va lua somnul mieilor și va fi somnoros tot anul. Cine aleargă înainte de răsăritul soarelui în dimineața zilei de Sfântul Gheorghe va fi sprinten și sănătos tot anul. În Bucovina se practică obiceiul „urzicatului”: în zorii zilei tinerii își ating mâinile și picioarele cu urzici pentru a fi iuți, sănătoși și harnici tot anul. Va avea noroc tot anul cel care va merge pe malul unei ape, va sta pe burtă și va vedea un pește.

*

Mi-ar plăcea să aflu ce se înțelege prin „somnul mieilor”. Acolo unde e vorba despre „rug verde” mă gândesc că poate fi orice fel de ramură verde de arbust gen măceș, mur etc.

Pe aceeași temă, altfel:

Sfântul Gheorghe și Cavalerul trac

Parabola Sfântului Gheorghe și a dragonului

Sfântul Gheorghe ocrotitor al soldaților.

Imagine de M Klisch de la Pixabay

Păpădia. Legende și povești

Legenda păpădiei

S-a întâmplat cu mult timp în urmă, nimeni nu mai știe când. Pe cer trăiau cândva și mai multe steluțe strălucitoare, alături de părinții lor, Soarele și Luna. Mamei lor, Luna, îi plăcea să le dea strălucire imediat ce se întuneca și toate veneau când le chema, să strălucească pentru a lumina lumea. Într-o zi, un grup de steluțe n-a venit la chemarea mamei lor ci au continuat să se zbenguie, ascunzându-și fețele, puse pe șotii. Tot jucându-se, steluțele neascultătoare au alunecat, și-au alunecat până când au ajuns pe pământ, unde s-au simțit foarte singure și au început să plângă de dorul mamei și au plâns toată noaptea și le-a părut foarte rău că n-au ascultat. Dimineața, când tatăl lor, Soarele, a strălucit cu putere totul s-a trezit din somn, inclusiv micile steluțe - și-au început din nou să plângă când au văzut unde sunt. Soarele le-a strigat și când ele au privit spre el le-a zâmbit și steluțele au redevenit fericite. Apoi, Soarele le-a spus că de acum trebuie să strălucească pe pământ, nu pe cer, să facă pământul frumos.

De atunci, în fiecare dimineață când răsare soarele, păpădia se deschide și arată ca o stea galbenă care strălucește în iarbă. Păpădiile sunt fericite pentru că marginile de drum, câmpurile, grădinile - chiar și cele neîngrijite - sunt înfrumusețate cu lumina lor aurie.

Floarea copiilor

Cu mult, mult timp în urmă florile au avut o ceartă teribilă, care nu se mai termina, despre care este cea mai frumoasă, cea mai iubită de oameni și de zâne. În final, au căzut de acord să lase Zânele Florilor să decidă. Acestea au trimis pe cea mai bună și blândă zână să facă pace între flori și să aleagă pe aceea care va primi titlul de „floare perfectă”. Micuța zână a hotărât să supună florile unui test, adresându-le tuturor aceeași întrebare: „Unde ți-ar plăcea cel mai mult să trăiești?” Prima floare întrebată a fost Trandafirul. Trandafirul a răspuns că i-ar plăcea să crească pe lângă zidul castelului pentru ca reginele, regii, nobilii care treceau pe acolo zilnic să-i admire frumusețea și parfumul, petalele catifelate. Puțin încântată de răspunsul trandafirului, zâna a trecut mai departe și a întrebat Laleaua unde i-ar plăcea să trăiască. Mândră, înaltă, laleaua a răspuns: „Vreau să trăiesc într-o grădină publică unde oameni de toate condițiile ar veni să-mi admire culorile minunate, ținuta dreaptă și mândră.” Și de lângă lalea Zâna a plecat tristă, și-a tot mers până a ajuns într-o pădure, unde a întâlnit câteva Violete cărora le-a adresat aceeași întrebare. „Ne place în pădure, unde să nu ne vadă nimeni și unde copacii împiedică Soarele să ne strice frumoasa culoare.” Zâna a plecat mai departe, căutând alte flori pe care să le întrebe unde le-ar plăcea să trăiască. A vorbit cu Crinul Tigru, care i s-a părut mult prea sălbatic și mândru de culorile și parfumul său. Floarea Soarelui abia i-a răspuns la întrebare, fiind prea ocupată să se învârtă după Soare. Orhideele voiau să fie scoase la dans pe rochiile tinerelor. Narcisa era preocupată să-și admire reflexia în oglindă apei...

Dezamăgită, cu lacrimi în ochi, Zâna era pe cale să renunțe, când a ajuns pe un câmp cu flori galben-portocaliu, pufoase, strălucitoare, pe tulpini lungi și subțiri; aveau frunze lungi și zimțate foarte aproape de sol, ca niște raze verzi. Păreau atât de fericite și de vesele pe acel câmp încât Zâna le-a privit nedumerită, pentru că nu le cunoștea. Le-a întrebat cum se numesc și unde ar vrea să trăiască. „Suntem păpădii” - a răspuns o floricică. „Vrem să trăim acolo unde putem fi găsite cât mai repede, unde sunt copii - să fim primele flori pe care le culeg primăvara copiii și le duc mamei și, mai apoi, când ne suflă semințele și-și doresc ceva să le purtăm dorința pe aripi de vânt. Vrem să trăim pe lângă drumuri și pe pajișți, să răsărim prin crăpăturile asfaltului pentru ca toți cei care ne văd să zâmbească fericiți văzând culoarea noastră strălucitoare.”

Pe măsura ce păpădia glăsuia Zâna se însenina tot mai mult și zâmbetul ei era tot mai larg. Știa că a găsit floarea perfectă. A spus păpădiei: „Păpădie mică, ești floarea o specială, perfectă, și dorința ta va fi îndeplinită. Veți înflori peste tot, din primăvară până în toamnă și veți fi cunoscute cu numele de „floarea copiilor”.

De atunci, Păpădia apare primăvara devreme și e întâlnită până toamna târziu, răsărind în cele mai neașteptate locuri, cu putere și hotărâre.

Nehotărâta care obține ce-și dorește

La începutul Lumii, Creatorul a trimis un înger să întrebe toate plantele cum vor să arate. Cu excepția Păpădiei toate au știut. Păpădia a primit răgaz o zi, să se mai gândească. În acea zi, Păpădia a privit spre Soare și văzându-l așa de frumos și-a dorit să fie galbenă și frumoasă ca Soarele. Până să apară îngerul a venit seara și Păpădia a văzut cât de frumoase sunt Luna și stelele, așa că s-a răzgândit: voia să fie ca Luna și stelele. Când a sosit, îngerul a găsit-o nehotărâtă: voia să fie ca Soarele, ca Luna și ca stelele. Ce să facă îngerul? I-a îndeplinit toate dorințele: păpădia arată mai întâi ca Soarele, apoi e rotundă și argintie ca Luna și mai apoi se transformă în steluțe.

Vântul de Sud și Fata cu părul de aur

Vântul de Sud, mult mai blând - și mai leneș - decât frații săi din Est, Vest și Nord, avea o deosebită plăcere să se miște încetișor, să se bucure de frumusețea lumii sau să stea nemișcat pur și simplu. Era, de felul lui, și cam timid. Într-o zi de primăvară, privind pe pajiște, a văzut o minunată ființă îmbrăcată în verde, cu părul uimitor de galben - ca razele de soare. S-a îndrăgostit pe loc, dar n-a îndrăznit să se apropie și să-i vorbească, mulțumindu-se s-o admire de la distanță; s-a gândit că-i poate vorbi a doua zi. S-a dus la culcare oftând, hotărât ca în ziua următoare să-i vorbească. A văzut-o și a doua zi, dar iar a ezitat, crezând că nu trebuie să fie prea grăbit, pentru că voia să-i propună să se căsătorească. În fiecare zi ezita, și timpul trecea. Într-o dimineață abia dacă i-a mai zărit părul de aur și s-a gândit că și-a așezat pe cap șalul verde, fiind supărata din cine știe ce motiv și nu era momentul s-o deranjeze. În ziua următoare a constatat c-a așteptat prea mult: părul ei strălucitor devenise alb, ca al unei femei bătrâne. Vântul de Sud a oftat de durere și dezamăgire și atunci aerul s-a umplut de pufuri argintii care zburau care-ncotro, și când a privit din nou spre ea, dispăruse. Le-a povestit fraților săi ce i s-a întâmplat, întrebându-i dacă nu e vina lor pe undeva. Aceștia au râs cu lacrimi auzindu-l și i-au zis că s-a îndrăgostit de Păpădie.

(o legendă a nativilor americani)

Tânărul grădinar și păpădia 

Cândva, cu mult timp în urmă, un tânăr a plantat în grădina casei sale o mulțime de semințe de flori alese să fie una și una de frumoase. Când florile au crescut și s-au deschis tânărul a constatat că între toate cele plantate de el sunt o mulțime de păpădii. Nedorind buruieni în grădina pe care o dorea cea mai frumoasă a luat legătura cu maeștrii grădinari de pretutindeni și fiecare i-a oferit câte o soluție, dar niciuna n-a avut rezultatele scontate: păpădiile continuau să apară. În final, tânărul s-a hotărât să meargă la palatul șeicului și să ceară sfatul înțeleptului grădinar regal. Acesta a stat cu el în grădină mult timp, discutând cum să scape de buruieni; i-a dat toate sfaturile pe care le primise deja și n-au dat rezultatele dorite. Atunci, bătrânul grădinar l-a privit lung pe tânăr și i-a spus: „Singurul lucru pe care ți-l mai pot sugera este să înveți să iubești păpădiile”.

(poveste sufi)

Sursa fotografii: Brașov, orașul sufletului meu.

Marele incendiu din Brașov. 21 aprilie 1689

Aflat la „intersecție de drumuri comerciale”, datorită libertăților comerciale și privilegiilor fel de fel obținute de la regii Ungariei, de la domnii Moldovei și Ţării Românești, datorită rețelei comerciale pe care o aveau negustorii brașoveni în Peninsula Balcanică și chiar mai departe, atelierele meșteșugărești, puternicele bresle din Brașov au adus o bogăție foarte mare orașului. Brașov a fost cândva o cetate puternică și bogată. Apoi, într-o singură zi, aproape totul s-a prefăcut în scrum...

O zi de primăvară caldă, cu vânt puternic se pare că ar fi fost în acel 21 aprilie. Din motive niciodată elucidate, pe strada Fânarilor (numită azi Castelului) a izbucnit un incendiu care s-a întins cu repeziciune - mai ales din cauza vântului - și-a transformat aproape tot burgul în cenușă pentru că cele mai multe case erau construite din lemn (și cele care erau din piatră erau acoperite cu șindrilă din lemn) și au ars total. Partea dinspre Tâmpa a orașului era în flăcări.

Unele surse documentare atestă că circa 300 de oameni au murit arși sau asfixiați. În numai câteva ore ardea aproape tot orașul: magazinele, atelierele breslelor, locuințele erau mistuite de foc. Incendiul s-a extins pe Târgul Cailor (str. George Barițiu de azi), pe strada Porții (azi Republicii), pe străzile Spitalului (Postăvarului de azi), Vămii (azi Mureșenilor), și pe Târgul Grâului (partea estică a Pieței Sfatului) și s-a extins la Casa Sfatului, unde era păstrată arhiva orașului, documentele „de afaceri”, „socotelile orașului”, între altele. Casa Hirscher a fost puternic afectată. S-a dărâmat și turnul Casei Sfatului, fiind afectate și turnurile de apărare aflate în exteriorul cetății: Turnul Alb și Turnul Negru (numit astfel după incendiul care i-a înnegrit zidurile). Casa Sfatului și Bastionul Fierarilor au fost aproape ruină timp de doi ani, refăcute serios fiind abia după 20 de ani. Incendiul a cuprins și cartierul Șchei.

Tunurile de pe Cetățuie au început să bubuie, ca să anunțe pericolul, bubuiturile speriind și mai tare oamenii care oricum nu prea mai știau de capul lor.

Cel mai bogat oraș din sud-estul Europei (dintre Viena și Constantinopol, cum spune o sursă a vremii) ardea din temelii. Economic, orașul n-a mai ajuns la același statut niciodată. Cel mai bogat oraș al Transilvaniei, și unul dintre cele mai frumoase, a fost distrus.

Biserica Sfânta Maria a fost grav avariată - întâi a ars acoperișul, care s-a prăbușit, apoi mobilierul și toate materialele sensibile la foc din interiorul lăcașului de cult. Istoricul de artă Balint Agnes afirmă că în incendiu altarul și orga au ars și s-au topit clopotele (zdrobindu-se în cădere). De atunci, lăcașul a primit denumirea Biserica Neagră - zidurile erau de un cenușiu închis. În cronica sa din anii 1689-1691, preotul Markus Fronius scria că e ciudat faptul că, în timp ce acoperișul bisericii ardea, focul nu cuprinsese și bolta, deși ardea și în biserica, unde nu doar lemnul ci și zidurile au fost distruse.

În marele incendiu din 21 aprilie 1689 au fost distruse toate manuscrisele și cărțile din vasta colecție a bibliotecii fondate de cărturarul Johannes Honterus.

Din cauza devastatorului incendiu puterea economică a Cetății a scăzut extrem de mult, spre faliment. Mulți ani mai apoi burgul a fost o ruină înnegrită. În urma calamității, autoritățile brașovene au interzis construirea caselor din lemn.

Lucrările de reconstrucție pentru Biserica Neagră au început aproape imediat și au durat 80-100 de ani (depinde pe cine întrebi). S-a extins acoperișul (de atunci are forma de azi) și deasupra galeriei, care înainte era descoperită - galeria e sculptată cu patru lobi ajurați și înconjura biserica la baza acoperișului.

Pentru a fi refăcută biserica au fost chemați meșteri din Gdańsk (Polonia), deoarece meșterii locali nu știau - se pare - să închidă bolți atât de mari și noile bolți sunt executate în stil baroc, lăcașul pierzându-și, în interior, mare parte din influențele gotice (bolțile gotice inițiale au fost înlocuite cu bolți semicilindrice). Pentru a mari capacitatea bisericii - enoriașii care asistau la slujbe fiind din ce în ce mai mulți - între anii 1710-1720 au fost construite în navele laterale galerii în stil baroc (care se integrează armonios în arhitectura gotică a lăcașului).

Amvonul s-a pierdut în marele incendiu; cel de azi datează din anul 1696 și a fost ridicat cu sprijinul financiar al maistrului măcelar Laurenz Bömches, iar monograma lui se află pe coroana ornamentală, pe una dintre laturile amvonului.

Cristelnița din bronz - donată de parohul Johannes Reudel în anul 1472 - nu a fost afectată de incendiul din 1689 și este una dintre cele mai de seamă lucrări ale meșterilor locali turnători în bronz. În anul 1716, fierarul Meensen Hannes a confecționat un grilaj din fier forjat frumos ornamentat, pentru împrejmuirea cristelniței.

Pictura murală din pridvorul sudic, realizată după anul 1476, care reprezintă figura Mariei cu pruncul, așezată între Sfânta Ecaterina (cu simbolurile ei, roata și paloșul) și Sfânta Varvara (țînând în mână un turn) am dedus că a fost ocolită de limbile de foc. În colțurile de jos ale picturii se află stemele regelui Matei Corvin și stemele soției sale Beatrice de Napoli-Aragon.

În anul 2019 s-au descoperit două tavane (în două clădiri din apropierea Bisericii Negre) de dinaintea „Marelui Incendiu”.

Lucrările la biserică au fost încheiate în 1722, odată cu noua inaugurare. Tot cam pe atunci a fost terminată și reconstrucția orașului.

*

S-a presupus că focul a fost pus de o mâna criminală - și adevărul nu va fi aflat niciodată. Se spune că trupele austriece nu au uitat refuzul brașovenilor de a ceda orașul și s-au răzbunat. Izvoarele timpului atestă o scrisoare a generalului austriac Caraffa, din anul 1688, în care îi avertiza pe brașoveni că de se vor opune instalării trupelor austriece orașul lor va fi făcut praf și cenușă. În anul următor a avut loc incendiul.

În 1688, s-ar fi semnat la Făgăraș un tratat prin care cetatea brașoveană trebuia să găzduiască o garnizoană austriacă și localnicii s-au revoltat. Austriecii ar fi asediat cetatea și lângă zidurile ei s-ar fi dus lupte grele. Judele orașului și mai mulți oameni de vază ar fi fost arestați de protestatari pentru că au cedat ușor, vânzând cetatea austriecilor. În final, capii revoltei au fost încercuiți și au predat cheile orașului. După un an, la 21 aprilie 1689, are loc cel mai mare incendiu din istoria burgului brașovean.

A fost răzbunarea austriecilor? Nu ar fi avut vreun interes, din contră, ar fi dăunat și trupelor imperiale care socoteau orașul a fi punctul de plecare pentru campania de cucerire a Țării Românești. A fost răzbunarea protestatarilor? Puțin probabil să-și fi distrus singuri orașul, pentru că dintr-o cetatea foarte bogată a ajuns aproape un târg la margine de imperiu, în plin război. A fost un accident? Probabil că nici nu mai contează.

Sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu. (Orașul Vechi văzut de pe Tâmpa, 2013)

Referințe online:

http://www.honterusgemeinde.ro/ro/biserica-neagr259/

http://www.brasovultau.ro/articol/legende/-incendiul-care-a-distrus-brasovul.html

http://adevarulesubochiitai.blogspot.com/2018/09/brasov-incendiul-din-anul-1689.html

Publicitate. Miercurea fără cuvinte

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte, joc preluat de Zina de la Carmen.

sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu.

Postarea e înscrisă și aici:

https://comedy-plus.com/wordless-wednesday-196/

https://natashamusing.com/2021/04/i-am-enough-blessings-amidst-the-despair-wordlesswednesday-wednesdaywisdom/

http://myworldthrumycameralens.blogspot.com/2021/04/my-corner-of-world_01437583597.html

Tratament cu indiferență

În 9 aprilie, vineri seara, când străzile se închid la ora 20 și magazinele la ora 18, unii dintre administratorii statului au dat dispoziție ca pacienții de la „ortopedie” - spital de stat - să fie alungați din unitate pentru a face loc altora, aflați în stare gravă. Pe același bulevard, ceva mai încolo, un spital privat, de ortopedie și chirurgie plastică - nu-și permit administratorii statului să-i tulbure activitatea. În baza legii în care a fost instaurată starea de urgență scrie clar că în situații de criză (și criză numesc cei mai mulți ceea ce trăim - ba, mai rău: război!) pot fi rechiziționate spitale și clinici private. Acum e stare de alertă, poporenii sunt ținuți ca-n stare de urgență, dar spitalele private își încasează sumele ca-n stare de normalitate. Când scriam (și) anul trecut că mai sunt și altfel de bolnavi în Ro - și n-au parte de tratamentul necesar bolilor lor - m-au luat unii că „nu pricep” cât de gravă e situația. Pricep. Ce nu pricep este de ce nu pricep ei că există și alți bolnavi în Ro. Cei care au fost la "Foișor" pentru a li se pune un membru în ghips unde vor merge pentru a le fi scos ghipsul? La medicul de familie?!

E miștocăreală a face diferența între „...vid” și „cronic”/"acut" - toți sunt bolnavi, toți au dreptul la egalitate de tratament (conform tuturor tratatelor internaționale pe temă). Dar, nu! Băgau la greu asimptomaticii în spital, să aglomereze tot ce se poate, să crape cei care au probleme (tot) serioase, de ani! Care mai de care îți spunea, la TV: „ai simptome, vino la spital”. Pe de altă parte, strigau ca disperații - tot la TV - că nu mai sunt locuri în spitale! Vino, dar vii degeaba, altfel spus.

Toți medicii sunt îngeri - dar să nu uităm că există și îngeri ai morții, și-ar trebui să începem să facem diferența și să nu mai aplaudăm tot ce apare la TV. Mare tragedie este faptul că „personal medical” nu pot fi numiți absolut toți cei care lucrează în spitale - oamenii cu adevărat dedicați profesiei sunt epuizați și în situațiile obișnuite pentru un spital pentru că-și respectă jurământul rostit la acceptarea în profesie. Alții și-au făcut studiile pe repede înainte (poate doar și-au ridicat diplomele - sau le-au fost trimise acasă, să nu se deranjeze prea mult) iar unii au diplome false sau au adeverințe că au terminat ceva școală. N-am să-i spun „asistentă medicală” uneia care spune: „Și ce vrei să-ți fac?” unei paciente care se plânge că are dureri mari de cap după o operație la ochi. Și nu-i voi spune „medic” unuia care spune unei paciente grav bolnavă, pentru care nu mai pot fi făcute multe: „De acum, doar sapa și lopata” și nu-i voi spune „om” unuia care declară public că-i așteaptă la spital cu lumânări pe cei care nu iau în serios criza.

În acea vineri de 9 aprilie se evacuau o parte dintre pacienții aflați în spitalul „Foișor” - ortopedie. Îmi făcea rău să privesc, dar m-am forțat - unii trăiau ceea ce eu doar vedeam. Pe unii i-au aruncat transferat la alte spitale, pe alții urma să vină familia să-i ducă acasă. A fost - și nu doar în acest caz (s-a întâmplat și anul trecut, dar gradat, să zic așa, nu cu „heirup”) - o reeditare a închiderii spitalelor de stat din 2010, când guvernul de atunci a închis 61 de spitale (politicienii voiau să închidă 200, din cauza crizei economice) - prin spital înțelegându-se ambulatorii de specialitate, policlinici, dispensare, centre de sănătate, cabinete medicale, laboratoare medicale, centre de transfuzii etc..

Mă întreb: ce-aș fi făcut într-o astfel de situație?! Să mă sune cineva vineri seara să-mi spună că trebuie să mă descurc și să vin să-mi iau ruda cu șoldul rupt abia operat din spitalul lor. Și s-o transport în orașul de domiciliu într-o mașină obișnuită, pe serpentine. Azi m-aș descurca să-mi transport ruda în condiții cât mai bune dar... voi mai putea peste zece ani?! De ce mă arunc în viitor așa de departe când nu știu ce-mi rezervă ziua de mâine? Pentru că toate nenorocirile care se întâmplă de 13 luni se vor repeta aproape ciclic (exemple din anii: 2002 - SARS, a bântuit până prin 2004; 2006 - gripă aviară; 2009 - gripă porcină, a ținut 19 luni; 2013 - altă porcină etc.). Epidemii fel de fel sunt, practic, anual prin lume. Azi mai pot câte ceva, dar pe la vreo 80 de ani (dacă mai apuc!) mă vor îndopa cu un medicament intravenos (c-așa-i „protocolul”, indiferent ce afecțiuni am) care-mi dă organismul peste cap, mă vor arunca pe un pat ATI cu un furtun în gât, vor mări presiunea la oxigen și apoi vor zice: „Asta e, nu-i nimeni vinovat; doar sistemul!” Sistemul e vinovat când tubul de oxigen din care trage (să moară) un pacient e gol de trei ore; sistemul e vinovat când tatăl al cărui copil a murit la naștere e plimbat - sus-jos - prin spital să-și ia soția acasă; prea mulți dintre cei care fac parte din sistem nu se mai comportă ca niște oameni - și nu doar de anul trecut începând (dacă sunt abrutizați ar trebui să lase locul altora). Sistemul, da! Pentru acest sistem - cu nu prea mulți ani în urmă - a fost atenționată România (de la O.M.S.) că are 30 de decese, anual, la suta de mii de oameni, provocate de boli care pot fi tratate cu succes, prelungind viața pacienților (dar, cum zicea un agent de asigurări: e mai ieftină moartea). Chiar în halul acesta au ajuns unii? Să nu-i considere oameni pe vârstnici, pe bolnavi, pe săraci?! Apare câte un terchea-berchea care a avut șansa de studii și oportunități politice la vârf datorită părinților și / sau prietenilor / rudelor și-și bate joc de oameni?

Pe cei morți aproape că i-au aruncat ca pe câini în groapă - câinii cu stăpân au parte de înmormântare, oamenii din Ro (dacă nu-s parte din „elită”) nu au (nu au avut) parte de înmormântare creștinească în „grava” situație de azi! E gravă situația, și nu doar din motivul pentru care susțin unii asta, de 13 luni.

Își bat joc de noi! Și noi ce facem? În primul rând ne bucurăm că nu suntem în situația aceea. În al doilea rând, când ni se ordonă „adunarea pe clanță” ne batem care să fie primul. Azi nu sunt în situația aceasta nenorocită, dar știu ce va fi mâine? Poate că-mi va veni rândul și ceilalți se vor bucura că nu sunt în situația mea...

Administratorilor statului român nu le pasă de cei vii, deci cu atât mai puțin le pasă de cei morți pe care acum îi plâng cei care i-au iubit.

În unele state - Germania, Franța, de exemplu, dar mai sunt - membrii familiei celui bolnav aveau permisiunea să-l viziteze în spital, costumați adecvat, încă de anul trecut - în Ro, abia după atâtea scandaluri se permite anul acesta, și sunt „puși în temă” că pe cei dragi îi vor vedea, probabil, plini de pete vineții și iritații dacă sunt la terapie intensivă. În alte state nu am aflat să fi fost scoși din spital pacienți abia operați pentru a aduce alții - nu au existat „spitale dedicate”, „spitale nededicate”, pentru a nu face discriminare între pacienți, în primul rând, asigurându-se siguranța și tratamentul pentru toți. Ne tot comparăm cu alții privind ceea ce unii cetățeni nu fac - hai să comparăm și faptele administratorilor statului român cu ale celor din alte state.

Ni s-a tot spus că O.M.S. zice aia și aia: să stăm în casă, să ne spălăm des pe mâini și să purtăm mască. Sunt convinsă că între recomandările de la O.M.S. nu există vreuna prin care trebuie supuși riscului bolnavii cronici sau accidentații pentru a fi tratați cât mai bine cei care au avut neșansa să se îmbolnăvească de boala care bântuie acum. Toți trebuie tratați în mod egal, fără a le fi lezată demnitatea, fie că-s tineri sau bătrâni, săraci sau bogați, că-s răciți sau au cancer. Dar când s-a întâmplat așa, cu adevărat, în RO? Sigur, sunt și cazuri în care nu s-a făcut vreo diferență, dar sunt (aparent, cel puțin) rare și le numim excepții, deși invers ar trebui să fie excepțiile.

Image by Patter Hill from Pixabay

Luna Aprilie cu ale ei

Cred că nimeni nu ar putea spune cu certitudine de unde-și trage numele luna aprilie, dar unele explicații există. În latină, luna e numită Aprilis, și ar proveni de la cuvântul „aperio”, „aperire”, care se traduce „a deschide” - în ideea, probabil, că în această luna se deschid mugurii plantelor. Cu mii de ani în urmă (înainte de anul 700 i.Hr.), luna aprilie era a doua în calendarul roman și avea 29 de zile. În anul 45 i.Hr., când Iulius Cezar a introdus noul calendar (calendarul iulian), luna aprilie a devenit a patra lună din an și avea 30 de zile.

Alte explicații ale denumirii lunii aprilie: ar proveni de la numele grecesc al zeiței frumuseții: Afrodita (Aphros) sau numele etrusc: Apru; în Roma antică luna aprilie era dedicată zeiței frumuseții; în prima zi a acestei luni avea loc un festival dedicat zeiței.

Grecii antici numeau luna aprilie Mounichion (de fapt, astfel se numea jumătate din aprilie și jumătate din mai); atenienii antici aveau mai multe calendare.

În calendarul popular românesc luna aprilie se numește și Prier (deschizător); unii cercetători sunt de părere că „Prier” provine de la verbul „a prii” - timp prielnic pentru semănături și lucrări în gospodărie. Vremea înșelătoare, timpul neprielnic pentru lucrările de primăvară (friguros, secetos) anunță sărăcie și luna aprilie mai e numită „Traistă-n băț”. În folclorul românesc se spune că „Prier priește, dar și jupuiește” - aluzie la zilele neprielnice muncii la câmp. Alta denumire: Florariu (înfloritor).

În Prier, câmpurile se închideau - oile și vitele nu mai erau lăsate să pască libere. Se începea formatul turmelor, se tundeau oile care urmau să urce la munte, ciobanii începeau repararea (sau construirea) stânelor, țarcurilor pentru animale.

Se spune că atunci când vine cucul (pe la jumătatea lunii aprilie) se instalează cu adevărat primăvara.

Curiozitate? Luna aprilie începe, în anii bisecți, cu aceeași zi a săptămânii ca luna ianuarie și cu aceeași zi a săptămânii ca și iulie în toți anii.

Superstiții despre vreme în aprilie

Vremea în aprilie e capricioasă: când frig, când cald; cald sau ger.

Dacă în luna Prier este vreme frumoasă, călduroasă luna mai va fi rece, cu posibile înghețuri și vara va fi furtunoasă Dacă e frig și înnorat în aprilie în luna mai va fi cald și frumos. Dacă tună și fulgeră în aprilie de ger nu trebuie să ne temem. Negura la răsărit e semn bun pentru anul în curs.

Sărbători în luna aprilie

În această lună sunt și unele sărbători/comemorări religioase și laice. Între acestea:

Ziua Păcălelilor, de 1 aprilie. O superstiție spune că păcăleala de 1 Aprilie trebuie făcută până la ora 12, altfel aduce ghinion.

În ziua de 1 aprilie este marcată și Ziua internațională a păsărilor; evenimentul marchează reîntoarcerea păsărilor din zonele unde au iernat și are ca scop conștientizarea publicului despre necesitatea ocrotirii habitatelor acestora.

3 aprilie e Ziua Jandarmeriei Române - e marcată data la care, în anul 1850, domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, a aprobat hotărârea Divanului Obștesc și a semnat actul de înființare.

În 7 aprilie e ziua internațională a sănătății - e marcată înființarea Organizației Mondiale a Sănătății în anul 1948.

În 8 aprilie este Ziua Internațională a Romilor - declarată oficial în anul 1990, în Polonia, la al patrulea Congres Mondial al Uniunii Internaționale a Romilor, pentru a marca prima mare întâlnire internațională a reprezentanților romilor care a avut loc între 7-12 aprilie 1971 în apropiere de Londra.

În ziua de 11 aprilie este pomenit Sfântul Antipa, despre care se crede că vindecă durerile de dinți. Sfântul s-a rugat ca cei care îi vor face pomenire să fie feriți de patimi și de boli (între care și durerile de dinți).

18 aprilie, Ziua Internațională a Monumentelor și Siturilor Istorice - această zi a fost instituită în anul 1983 de Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO).

21 aprilie (1689) - Marele incendiu din Brașov.

22 aprilie - Ziua Planetei Pământ; e ziua în care s-a născut mișcarea pentru protejarea mediului înconjurător. A fost fondată în anul 1970 de un senator american, cu scopul de a trezi clasa politică din dezinteresul pe care îl arată pentru mediu.

22 aprilie - începe în Bucuresti "fenomenul Piața Universității".

https://daurel.wordpress.com/2021/04/22/mfc-22-aprilie-in-istorie/

Ziua de 23 aprilie este dedicată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință.

24 aprilie - Ziua Comemorării Genocidului Armean

În 25 aprilie anul acesta este Intrarea Domnului în Ierusalim/Duminica Floriilor (Sfântul Apostol Evanghelist Marcu)

În 29 aprilie e Ziua Mondială a Dansului, celebrată din anul 1982 - e comemorată astfel și ziua de naștere a creatorului baletului modern, Jean-Georges Noverre (1727-1810).

Image by _Alicja_ from Pixabay

Jurământul medicului

Obișnuim să numim „doctor” o persoană care a terminat facultatea de medicină. Înțelesul cuvântului „doctor” e mult mai restrâns, în fapt, și se referă la un titlu academic obținut de cineva după studii aprofundate într-un domeniu (aproape oricare). Pe scurt, „doctor” este persoana care a obținut un doctorat = e super-super specializat într-un domeniu (ramură dintr-un domeniu etc.).

Desigur, sună mai bine să spunem „dna/dl doctor” decât „dna/dl medic” așa că, (și) în limba română medic și doctor sunt sinonime. Medicul este profesionistul autorizat în domeniul sănătății, care întreține/restabilește sănătatea omului practicând medicina (adică, ceea ce a învățat la facultate, după facultate, în practică, studiind continuu pentru că în acest domeniu totul pare că se dezvoltă cu viteza luminii). Medicul examinează pacienții, le revizuiește/completează acestora istoricul medical, diagnostichează boli sau leziuni. Administrează tratamente și sfătuiește pacienții cu privire la sănătatea și bunăstarea lor fizică și psihică.

Profesia de medic este una extrem de stresantă - pentru acei medici care o practică din pasiune. Medicina (ca și în cazul altor profesii) nu este pentru oricine. Mulți medici - mai ales cei din spitale, de la „unitatea primiri-urgențe”/ambulanță - sunt sub o presiune constantă, lucrează la ore imposibile și pot ajunge să fie afectați de epuizare severă (mai ales din cauza orelor insuficiente de somn), de anxietate.

Medicii nu au numai grija pacienților, ci și grija „hârtiilor”. Birocrația e o parte deloc neglijabilă în această profesie. Sigur, nu e inutilă, în cea mai mare parte, deoarece în activitatea directă de îngrijire a pacientului trebuie introduse anumite informații/documente într-o fișă/bază de date. Desigur, există și „personal auxiliar” pentru a ține în frâu birocrația (registratorii, de exemplu), dar nu în toate cazurile. Cel puțin un sfert din timpul medicilor este alocat completării de fișe, rapoarte etc..

Ce-l face medic pe un om? Bineînțeles, studiile - în urma studiilor devine recunoscut ca profesionist în domeniu. Un medic bun nu e doar o persoană bine pregătită profesional, informată; un medic bun este atent, analitic, calm, cooperant, creativ, energic, altruist, pasionat, bun observator, curios, prietenos, responsabil, înțelept, de încredere, curajos etc. și nu e străin de etică.

În cazul medicilor nu trebuie să se pună accent pe „cantitate” ci pe „calitate”. Un medic care lucrează într-un spital trebuie să aibă unele abilități speciale, aș zice: trebuie să fie capabil să lucreze, uneori, multe ore și adesea sub presiune, ceea ce înseamnă că trebuie să fie foarte bine pregătit, să fie analitic și să ia decizii rapid; trebuie să aibă abilități de conducere - fiecare medic are o echipă, și dacă echipa nu funcționează ca un mecanism bine întreținut eforturile medicului ar putea fi zadarnice. Medicul trebuie să știe să comunice și trebuie să fie empatic.

Medicii care nu dovedesc empatie, care sunt nepoliticoși cu pacienții și colegii lor (indiferent de calificarea acestor colegi), care nu dovedesc respect față de opiniile altor medici, care nu se informează despre ultimele noutăți în specialitatea lor și - nu în ultimul rând - care sunt foarte solicitați ar trebui evitați. Un medic suprasolicitat poate fi unul foarte bun, dar dorind să aibă în grijă foarte mulți pacienți ajunge să fie și foarte obosit și oboseala îl poate aduce în situația de a greși (de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor). A aștepta prea mult o programare la un astfel de medic poate fi în dauna pacientului.

Sfaturile primite - de ani de zile - de la administratorii statului despre verificarea medicilor pe care îi alegem când avem nevoie nu sunt inutile și ar trebui urmate - putem evita o tragedie verificând în registrul medicilor/stomatologilor etc. dacă X sau Y au diplomă care le atestă calificarea.

A fi medic nu este deloc ușor. 

Fiecare medic, pentru a fi acceptat în profesie, trebuie să facă un jurământ. Noțiunea de etică în practica medicală se regăsește în acest jurământ care „datează” de pe pe vremea lui Hippocrate:

Voi folosi tratamentul pentru a ajuta după judecata și abilitatea mea, dar niciodată pentru a face rău.

Nici dacă mi se cere nu voi administra vreun toxic otrăvitor nimănui și nici nu voi sfătui pe alții să o facă.

În orice casă voi intra voi acționa numai în beneficiul pacientului.

Tot ce aud și văd în practica mea medicală le voi considera secrete și nu le voi divulga nimănui.

În Declarația de la Geneva, adoptată de Adunarea Generală a Asociației Medicale Mondiale în septembrie 1948, amendată și revizuită de câteva ori, apare o revizuire (și formulare modernă) a Jurământului lui Hippocrate:

Pe timpul admiterii mele ca membru al profesiei medicale:

Sănătatea pacienţilor mei va fi prima mea îndatorire.

Voi respecta secretele care îmi sunt încredinţate chiar şi după ce pacientul a murit.

Nu voi permite consideraţiilor de vârstă, boală, dizabilităţi, credinţă, origine etnică, sex, naţionalitate, afiliere politică, rasă, orientare sexuală, statut social sau oricărui alt factor să intervină între datoria mea şi pacientul meu.

Nu îmi voi folosi cunoştinţele medicale pentru a viola drepturile omului şi libertăţile sale civile, nici chiar sub ameninţare.

Image by Clker-Free-Vector-Images from Pixabay