Geografia amuzanta

Culmea geografiei: să deschizi Porțile de Fier cu Cheile Bicazului; și să te joci cu cercul polar.

Cuvântul "geografia" provine din limba greacă și s-ar traduce prin "a descrie Pământul". Este știința care studiază învelișul terestru, cu toate elementele sale - relief, climă, ape, vegetație, distribuția populației, activitățile umane etc.

Desigur că am studiat geografia la școală, și n-am trecut chiar ca peștele prin apă, dar nici nu s-au lipit prea multe in creierul meu. Sigur, mă descurc... Știu să deosebesc o apă curgătoare de una stătătoare... Nu mă laud, dar mă număr printre cei care se rătăcesc într-o cameră goală; știu să citesc o hartă - in mod sigur ajung in locuri încă nedescoperite!

Lăsând gluma, mi-a plăcut geografia, dar nu am excelat - e adevărat, nu mi-au plăcut profesorii pe care i-am avut: ne dictau din manual, nu le plăcea să discute, să răspundă la întrebările curioșilor...

Foto: https://pixabay.com/users/joa70-16807463/

Mai jos las zece glume cu tema "geografie".

Glume cu și despre geografie

Profesorul către elev:- Cum se numesc locuitorii Lisabonei?
- De unde să știu?! Sunt milioane!

Extemporal la geografie: Ce este Mamaia?

Nota maximă a luat-o Gigel, care a răspuns scurt și la obiect: "Mamaia este acea stațiune, pe țărmul Mării Negre, unde realizezi cât suntem de norocoși că există Grecia".

- Ești un elev problemă, dar îți mai dau o șansă pentru o notă de trecere. Spune-mi tot ce știi despre Carpați.

- Cu filtru sau fără?

- Cu ce obiect seamănă forma Italiei pe hartă? întreabă profesorul.

- Cu o cizmă de cauciuc - se aude o voce din rândul elevilor.

- De ce tocmai de cauciuc?

- Pentru că stă în apă, logic...

- In această noapte va avea loc o eclipsă totală de Lună. Să nu uitați să vă uitați, și discutăm data viitoare.

Un elev din ultima bancă:

- Pe ce canal?

La ora de geografie, profesorul a explicat despre latitudine, longitudine, grade și minute; pentru a co-interesa elevii, le propune o întâlnire:

- Pentru masa de prânz să ne întâlnim la 23 de grade, la 4 minute latitudine nordică, 45 de grade și 15 minute longitudine estică.

Câteva minute se lasă o tăcere confuză, apoi se aude o voce, timidă:

- Domnule profesor, cred că veți mânca singur.

În săptămâna "Școala altfel", profesorul de geografie merge cu elevii într-o excursie pe munte. Se adresează unui elev:

- Gigel! In față ai Nordul, in stânga ai Vestul, in dreapta ai Estul... Ce ai in spate?

- Rucsacul! răspunde Gigel.

Despre Facultatea de Geografie...

Ce cred profesorii: Geografia e una dintre cele mai importante științe;

Ce cred studenții: Geografie înseamnă plimbări și distracție;
Ce crede societatea: Geografie înseamnă munți și capitale;
Ce cred părinții: Geografie înseamnă șomaj și foame.
Concluzie: trăim pe Terre diferite!

Într-un avion pe cursa dintre Londra și New York: un inventator, un fizician și un geograf, discută. Să se de-a important, inventatorul zice:

- Ce ne-am fi făcut dacă o minte sclipitoare nu ar fi inventat minunăția care este avionul?

Ușor iritat, fizicianul zice:

- Ce ne-am fi făcut dacă, înainte de avion, niște genii nu ar fi studiat portanța, aerodinamica și propulsia?

La care, are și geograful o replică:

- Dacă cineva nu ar fi descoperit și desenat pe hartă America, azi doi încrezuți ar fi stat acasă...

Întrebare: De ce populația României este de 20 de milioane de locuitori?

Răspuns: Pentru că cealaltă jumatate e in Germania, Spania, Italia, Marea Britanie, Canada, SUA.

Postare programată

Iubește și fă ce-ți place

Mircea Eliade, autor și istoric al religiilor, s-a născut în 13 martie 1907 la București și a murit la Chicago, in 22 aprilie 1986.

Mai jos, pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț, am copiat un text din volumul Fragmentarium, de Mircea Eliade, volum apărut la Editura Humanitas, București, in 1994.

Dilige...

Am găsit destul de târziu în viață această propoziție a Fericitului Augustin: dilige et quod vis fac - iubește și fă ce-ți place! Este, fără îndoială, una din cele mai curajoase afirmații ale creștinismului; și, in același timp, formula cea mai cuprinzătoare a mesajului lui Cristos; cuvântul care îl rezumă. Libertatea absolută se câștigă prin dragoste. Pentru că numai prin dragoste omul își iese din fire, se eliberează de bestie și de demon. Numai o asemenea libertate este nevătămătoare pentru aproapele, pentru "colectivitate".

Mult timp după Fericitul Augustin, Rabelais a făcut pe umaniști să viseze in fața inscripției din Thélème*: fais ce que voudras. Câte pagini nu s-au scris asupra acestei inscripții! Câte nostalgii nu s-au mistuit cu mintea la acea încântătoare mînăstire in care oricine putea face ce voia! Și, cu toate acestea, textul lui Rabelais nu e chiar atât de comod. Omul vrea uneori să facă o sumă de lucruri prea puțin plăcute vecinului; câteodată, asemenea lucruri pot fi amuzante sau ridicole - alteori, însă, ele pot fi teribile sau dezgustătoare. Omul "pur și simplu", omul "în toată firea" e de cele mai multe ori deprimant. Numai când iubește, când e scos din fire poate fi liber și poate rămâne, totdeodată, in comunitate.

Augustin și Rabelais, două idealuri opuse, două lumi opuse: creștinătatea, întemeiată pe comunitatea de dragoste - și lumea modernă, întemeiată pe egalitate etc... sau pe contracte sociale etc., sau pe interese economice comune etc. De la Renaștere încoace omul visează să poată face ce vrea. Uită că acest quod vis fac își pierde sensul uman, dacă e întrebuințat cu nostalgia rabelaisiană, scos din comunitatea de dragoste, rupt de porunca esențială: dilige.

Lumea modernă e exasperată de "teroarea" creștină. Într-adevăr, teroare e reală. Ce poate fi mai nesuferit decât această veșnică invitație la iubire, această libertate absolută care ți se oferă numai atunci când iubești, când renunți de a mai fi tu însuți, om în toată firea?!...

--------

*Thélème. Abația Thélème e prima utopie din literatura franceză, descrisă de François Rabelais in Gargantua, lucrare publicată prima dată în 1534, ediție definitivă în 1542.

Mircea Eliade, câteva date biografice

Din păcate - ca și Emil Cioran, și alții - Mircea Eliade îmbrățișează ideologia Mișcării Legionare/Legiunea Arhanghelului Mihail/Garda de Fier. Din fericire - dacă se poate spune astfel și are cine știe ce valoare - se manifestă (puțin) în apărarea lui Mihail Sebastian în câteva ocazii - acesta, prieten bun, îi iartă antisemitismul (am dedus din Jurnalul lui M.S.)

Nae Ionescu, profesorul lui de logică și metafizică (la Universitatea din București), consider că a avut o influență nefastă asupra lui Mircea Eliade. A sfârșit prin a deveni activist convins - a scris articole favorabile Mișcării Legionare și s-a implicat în campania pentru alegerile din 1937, făcând parte din gruparea adunată în jurul lui Nae Ionescu.

In timpul unei campanii autorizate de regele Carol al II-lea împotriva Gărzii de Fier, alături de lideri ai Mișcării Legionare a fost arestat și Mircea Eliade (14 iulie 1938). După ce trei săptămâni s-au făcut presiuni asupra lui, să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier (a refuzat), a fost transferat, in august, într-un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc unde a stat până în octombrie când, din cauza stării de sănătate, a fost transferat la un sanatoriu, și in noiembrie a fost eliberat.

Până să se stabilească în Statele Unite, Mircea Eliade a călătorit în India, la Paris, a fost atașat pe lângă ambasada României din Londra, pe lângă cea din Lisabona. In Chicago a ajuns in 1956 și din 1957 a fost profesor la universitatea din Chicago, fiind titular al catedrei de istoria religiilor.

Deși îi era dor de țară, Mircea Eliade a refuzat să se întoarcă, chiar dacă regimul comunist, in anii 1960, i-a "reabilitat" numele.

Mai multe: https://www.lib.uchicago.edu/e/scrc/findingaids/view.php?eadid=ICU.SPCL.ELIADEM

Foto de aici: https://muzeulexiluluiromanesc.ro/colectii/colectia-mircea-eliade/

Gazeta de Transilvania, 1838

Din inițiativa și sub conducerea lui George Barițiu, apare la Brașov, in 12 martie 1838 (24 martie pe stil nou), Gazeta de Transilvania, primul ziar politic românesc.

Primul număr al publicației a fost scris cu caractere chirilice, și mulți ani fost așa; în numărul 1/2 ianuarie 1852, pe prima pagină a apărut primul articol scris (in totalitate) cu caractere latine. In timp, pe măsură ce se rezolvau problemele in tipografie și literele chirilice erau înlocuite (costurile difereau în funcție de literele folosite) ziarul a apărut tipărit integral folosindu-se alfabetul latin.

Ziarul își încetează apariția în anul 1946, din cauza presiunii exercitate de comuniștii ajunși la putere.

Anunț publicitar în numărul din 19 septembrie/2 octombrie 1910:

Caut om însurat, amândoi activi pentru moşie îa judeţul Vaslui El sa cunoască îngrijirea vitelor, ea bucătăria şi economia casnică. — Ofer pentru amândoi 450 lei anual, mâncare, casă şi încălzit la curte. Pot întră hi 1 Octomvrie.

Detalii prin corespondenţă. Comandor Ciuchi, 1192,1—3. Galaţi (Romania)

De aici: http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/68676

Și textele de mai jos (cu albastru) le-am copiat de pe site așa cum sunt scrise în primul număr al Gazetei din anul 1945, 1 ianuarie (singurul găsit pe site):

Feciorul lui badea Nicolae e reacționar, de Dr. N. Căliman

Aşa glăsuește o hârtie scrisă către o autoritate românească:

Având îa vedere ca.......... având în vedere. . . . considerând. . . . considerând. . . . cinci păcate mari, toate acestea îl clasează pe feciorul lui badea Nicolae între elementele reacţionare, periculoase intereselor de stat.

Până mai alaltăieri această decretare de „periculos intereselor de stat“ se făcea în altă limbă. Astăzi sunt făcute aceste consideraţii în limba românească. Acum, feciorul lui badea Nicolae nu se prea sperie de astfel de judecăți strâmbe şi aspre. In copilăria Iui, el umbla cu vitele noaptea, prin întunerec şi a învățat să nu i fie frică.

Aşa l-a învăţat badea Nicolae. Şi el aşa a rămas. Nu tremură şi nu-i este frică nici de întunerecul iadului. Tremură şi se cutremură numai acei oameni, care nu prea au conştiinţa curată. Unii ca aceştia tremură şi de umbra lor. Şi se sperie de vorbe şi oameni numai aceia care au conştiinţa încărcată cu păcate omeneşti, sau cu păcate naţionale şi sociale,. Şi — har Domnului ! — nu o spune ca vameşul, o spune numai (indescifrabil) lui badea Nicolae, este conplet sănătos şi are conştiinţa de tot liniştită. Nu o are încărcată cu păcate omeneşti de neiertat; şi nu o are încărcată mai cu seamă cu păcate naţionale şi sociale. De aceea nu se teme şi nu tremură nici de oamenii care sunt cătrăniţi rău de tot şi nici de vorbele lor.

Puţin îl cam doare şi-l supără răutatea şi reaua credinţă a lor. Mai cu seamă reaua credinţă. Această boală morală de care sufere aşa de mulţi Românaşi de ai noştri şi de care se face uz în zilele noastre aşa de mult. Aceasta îl supără mai mult. Şi apoi oamenii care vorbesc şi scriu azi au pentru scrisul şi vorbele lor o circumstanţă atenuantă.

Vorbele şi părerile lor nu mai au valoarea lor adevărată. Sunt ca banul de azi, cu o valoare foarte scăzută. Azi prea mulţi oameni strigă tare de tot în pieţe şi gazete. Foarte mulţi însă nu au bine lămurite nici vorbele, nici noţiunile şi nici principiile pe care le strigă. 

Şi vorbele, şi noţiunile, şi principiile ies foarte deseori numai din gură, sau din pana prea ușoară la scris. Ele nu mai ies din adâncimile inimii şi ale sufletului.

Nu te fereşti pe stradă sau în vieaţa publică din calea unui grăbit, sau a unui îndrăsneț - şi sunt foarte mulți de aceștia - îţi strigă pe loc în mijloc de stradă sau în ziarul său, cât îl ține gura şi pana: reacţionarule, fascistule, hitleristule, întocmai cum altădată alţi viteji îţi strigau bolșevicule!

Aceste noțiuni au ajuns să fie azi vândute în piețe publice, cum vinzi ceapa şi varza. Cu deosebirea că acestea din urmă nu se prea găsesc, iar primele se găsesc din belşug la tot pasul.

Aşa, nu prea sunt în curat oamenii de azi nici cu noţiunea de reacționar. Numai aşa ne putem explica faptul că sunt clasaţi între reacţionari oameni care n’au nimic cu reacţionarismul.

Căci ce înseamnă reacţionarism ? Dorința de a schimba forma de guvernământ a statului, cea de azi cu cea de ieri. In cazul nostru: de a vrea să readuci din nou dictatura sau desmăţul vechiu de guvernări. Poate să vrea acest lucru feciorul lui „badea Nicolae“ ? Cred că nici acuzatorii lui nu sunt capabili de atâta răutate, încât să presupună acest lucru. II cunosc ei prea bine. Dar reacţiunea este o lege a naturii. O acţiune produce totdeauna o reacţiune. Aşa se întâmplă în natură, aşa în vieaţă şi aşa se întâmplă în societatea omenească.

Cu acest înţeles privită reacţiunea, feciorul lui „badea Nicolae“ le face plăcerea acuzatorilor săi să se declare sus şi tare, fără să se ascundă, de reacţionar. El reacţionează în contra tuturor acelora care vor să introducă în ţara românească în locul desmăţului trecutului un alt desmăţ, în locul unei tiranii, o altă tiranie. Reacţionează contra tuturor acelora care se încărdăşesc cu străinii contra intereselor neamului românesc. Contra tuturor care nu vor să mai ştie nimic nici de datina, nici de onestitatea, nici de simţul de dreptate şl legalitate, nici de tradiţia, nici de trecutul şi nici de geniul acestui neam românesc.

El nu vrea ca neamul său să intre în cosmopolitism cum intră un râu în apa mării, fără să i se mai cunoască individualitatea. El vrea ca neamul său să rămână cu geniul său naţional, cu individualitatea sa naţională. Fiindcă feciorul lui „badea Nicolae“ nu vrea să trăiască numai prezentul, el poartă în sine şi un trecut mare şi vrea să trăiască şi viitorul. Vrea acest fecior al lui „badea Nicolae“ ca la conducerea statului şi în vieaţa publică să troneze simţul de dreptate şi legalitate, simţul de cinste, de omenie, de onoare, de adevăr şi onestitate, credinţa puternică în puterea şi viitorul neamului, să troneze puterea de rezistenţă şi liniştea lui „badea Nicolae“. Căci aşa sunt toţi fraţii lui badea Nicolae de pe întregul cuprins al României. Acesta-i reacţionarismul feciorului lui „badea Nicolae“. Şi să ştie acuzatorii lui, că astfel de reacţionari sunt mulţi de tot pe tot pământul românesc.

*

Pro domo

Cenzura militară a Presei cu Nr. 2056 din 30 Nov. 1944 a aprobat apariţia „Gazetei Transilvaniei“. Autorizajia este semnată de: Şeful Cenzurii Militare a Presei, Lt. col. magistrat T. Ulea.

De aici: http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/81663

Acest prim număr din 1945 pare a fi ultimul, exceptând cazul in care altele nu au fost găsite sau au fost găsite și sunt prea deteriorate sau nu au fost scanate.

Postarea e înscrisă în jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Din paginile publicate am ales numai aceste texte pentru că primul mă amuză, al doilea mi se pare gen "bate șaua să priceapă iapa" și al treilea pentru că abia acum aflu că, la un moment dat, era obligatoriu ca în paginile ziarelor să apară aprobarea cenzurii - cenzura a continuat în era comunistă, dar nu s-a mai declarat public.

Mai multe informații despre Gazeta de Transilvania:

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/gazeta-de-transilvania-ziarul-unei-constiinte-179364.html

De-a lungul timpului, ziarul a "cochetat" cu diverse ideologii: naționalist-transilvăneană, țărănistă, legionară și, după 1989, neocomunistă.

A susținut principii democratice, naționaliste și iluministe, având un rol important în lupta politică a românilor din Imperiul Austro-Ungar, și a fost solidară cu cercurile progresiste din Principate.

In diverse perioade, a apărut săptămânal, bisăptămânal, cotidian. Comuniștii au închis redacția, care se redeschide după 1989, dar criza economică o închide definitiv în 2009.

Cuore, de Edmondo de Amicis

Cuore e un roman scris de Edmondo de Amicis, publicat în 1886 - a avut un succes fulminant, s-ar putea spune; e lucrarea care îl face cunoscut pe autor dincolo de hotarele Italiei (romanul a fost tradus in peste 20 de limbi).

Romanul e scris sub forma unui jurnal, prezentând experiențele unui elev italian - Enrico Bottini - pe parcursul unui an școlar; sunt relatate povești și lecții de viață; sunt povești despre respect, curaj, prietenie, solidaritate, dragoste de familie și de patrie. E despre formarea caracterului și despre puterea bunătății.

Structura cărții - am citi pe undeva - este una inovatoare pentru vremea sa: fiecare lună a anului școlar este marcată de notele lui Enrico, dar și de scrisori ale părinților și de celebrele narațiuni exemplare despre eroi anonimi ai vieții cotidiene.

Nu am citit romanul, ci numai așa numitele povestiri lunare - la sfârșitul fiecărei luni, învățătorul cu elevii săi citesc câte o povestioară al cărei erou e un băiat italian care-și jertfește viața sau îndeplinește o mare acțiune pusă în slujba binelui sau a patriei.

Volumul cu povestiri pe care îl am a fost publicat în 1957 la Editura Tineretului, București. Am copiat fragmente din povestirea Micul toboșar sard.

In prima zi a bătăliei de la Custozza - era în 24 iulie 1848 - vreo șaizeci de soldați dintr-unul din regimentele noastre de infanterie, trimiși să ocupe o casă singuratică ce se afla pe un deal, se pomeniră deodată atacați de două companii de austrieci, care, trăgând asupra lor din toate părțile, de-abia le mai dădură răgazul să se ascundă în casă și să încuie ușile, nu fără a lăsa pe câmp câțiva morți și răniți.

Cu soldații se afla și un mic toboșar din Sardinia, un băiețel de vreo 14 ani, dar care nu părea să aibă mai mult de 12, așa era de mărunt. (...) Micul toboșar, cam galben la față, dar bine înfipt pe picioare, se cocoțase pe o măsuță și își întindea de zor gâtul, ținându-se de perete, ca să vadă ce se întâmplă afară. (...)

Casa era așezată pe culmea unui povârniș și nu avea spre vale decât o ferestruie, sus, la mansardă. Iată de ce austriecii nici nu o atacau din partea aceea. Povârnișul era liber. Vrăjmașul nu trăgea decât spre fațadă și spre aripile casei.

Pe scurt, infanteriștii italieni erau încercuiți și la un pas de a fi uciși sau luați prizonieri. Undeva, in vale, erau trupe ale armatei italiene, care le-ar fi putut veni în ajutor dacă ar fi reușit să comunice cu acei soldați.

Trupa din casa asediată era condusă de doi sergenți și un căpitan morocănos de felul său, dar hotărât și curajos. Căpitanul a scris un bilețel și i-a propus băiețelului să alerge după ajutor. Bineînțeles că acesta a acceptat și a fost coborât prin fereastra îngustă a mansardei.

A alergat copilul cât l-au ținut picioarele. Când a căzut, sub ploaia de gloanțe austriece, căpitanul l-a crezut mort, dar băiatul s-a ridicat și, chiar dacă alerga mai încet, continua ce începuse. Când au sosit ajutoarele au înțeles că mărunțelul reușise.

Totuși, după două zile, italienii au pierdut lupta și au pornit pe drumul dureros al retragerii, spre râul Mincio. Căpitanul, deși rănit, mergea alături de soldați. Au ajuns într-un orășel, unde căpitanul a întrebat de unul dintre locotenenții săi - a fost îndrumat spre o biserică unde erau tratați răniții ce zăceau in paturi sau pe jos pe saltelele înșirate pe două rânduri (...) Îl căuta din priviri pe locotenent. Deodată auzi aproape, foarte aproape de el, pe cineva care îl strigă încetișor:

- Domnule capitan!

Se întoarse: era micul toboșar. (...) Era galben și slab, dar avea aceiași ochi scânteietori, ca două diamante negre.

- Aici erai? îl întrebă căpitanul, mirat dar repezit. Bravo! Ți-ai făcut datoria!

- Am făcut și eu tot ce am putut! răspunse micul toboșar.

- Ești rănit? îl întrebă căpitanul, cercetând chipurile răniților din paturile vecine, nerăbdător să-și vadă cât mai repede ofițerul.

- Ce să-i faci? răspunse băiatul care, dacă n-ar fi fost atât de mândru de rana lui, nici n-ar fi îndrăznit să deschidă gura in fața căpitanului. (...) Dacă nu mă nimereau ajungeam cu un sfert de ceas mai devreme! (...) După ce m-au atins a fost un chin, numai eu știu cum am coborât! Mi-era sete, mă temeam că n-o să mai ajung, plângeam de groază la gândul că fiece clipă de întârziere însemna viața unuia dintre ai noștri... (...) Am făcut și eu ce-am putut și-mi pare bine!... Vai de mine, domnule căpitan, vă curge sânge!

Din palma căpitanului, bandajată la repezeală, se prelingeau de-a lungul degetelor câteva picături de sânge.

Copilul i-a cerut permisiunea să lege el bandajul, mai bine și ofițerul i-a permis. Ridicând capul de pe pernă, băiețelul îngălbeni și fu nevoit să se culce din nou.

- Lasă, ajunge! spuse căpitanul (...) Vezi-ți de tine și pe urmă gândește-te la alții. Dacă nu te îngrijești, orice fleac îți poate dăuna mai târziu! (...) Se vede că ai pierdut mult sânge, de vreme ce ești atât de slăbit, adăugă căpitanul, uitându-se la el cu mai multă băgare de seamă.

- Sânge? făcu băiatul și un surâs sfios îi lumină obrazul. Am pierdut și altceva! Priviți!

Băiețelul a tras pătura la o parte și căpitanul a văzut, îngrozit, că mărunțelul avea piciorul stâng tăiat deasupra genunchiului și ciotul rămas era înfășurat în bandaje pline de sânge.

In clipa aceea, un medic militar trecea pe acolo, și fără să știe cine e căpitanul, i-a spus acestuia că ar fi putut trata rana împușcată dacă băiatul n-ar fi făcut sforțarea nebunească pe care a făcut-o, și i-a mai spus cât de viteaz a fost copilul: o lacrimă nu i-a curs, nici n-a crâcnit.

Căpitanul, după plecarea medicului, a privit lung către copil, cu sprâncenele încruntate, a acoperit trupușorul firav și, privindu-l țintă, și-a dus mâna la cap și s-a descoperit.

- Domnule căpitan! strigă băiatul uluit. Ce faceți, domnule căpitan? Mă salutați? Pe mine?

Și atunci, ostașul acela posac, care nu spusese niciodată o vorbă bună unui inferior, rosti cu glas nespus de blând și drăgăstos:

- Eu nu sunt decât un simplu căpitan. Tu însă ești un erou.

Apoi se avântă cu brațele deschise spre micul toboșar și, îmbrățișându-l, îl sărută de trei ori.

Am înscris postarea la Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Edmondo de Amicis, câteva date biografice

Edmondo De Amicis (n. 21/31 octombrie 1846, Oneglia, Regatul Sardiniei - d. 11 martie 1908, Bordighera, Italia) a fost romancier, povestitor, poet, autor de cărți de călătorie și povești pentru copii.

S-a născut într-o familie bogată, tatăl lui fiind bancher regal in sectorul sării și al tutunului.

Cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o la Torino. A fost educat la academia militară din Modena, și a luat parte la luptele duse de poporul italian in perioada 1859-1870 împotriva austriecilor care stăpâneau Lombardia, provincie in nordul Italiei. După eliberarea Lombardiei și Romei renunță la tunica militară și se dedică scrisului.

A scris, pentru jurnalul armatei L'Italia militare (la care devine redactor-sef in 1867), numeroase schițe din viața militară; povestirile le-a adunat în La vita militare. In 1872 a publicat Novelle (Povestiri scurte) - lucrare pe care unii critici o consideră cea mai bună lucrare a sa, dar publicul pare să considere mai bună cartea Cuore.

In 1880 a publicat un volum de poezii. A călătorit în mai multe țări, scriind jurnale de călătorie pe care le-a publicat alegând ca titlu numele țării respective (Spania, Olanda, Constantinopol, Maroc etc.)

A ales politica spre sfârșitul vieții - a fost membru al Camerei Deputaților din Italia din partea Partidului Socialist Italian, din 1906. Unele dintre romanele sale reflectă interesul pentru reformă socială, educație și drepturile lucrătorilor.

A fost căsătorit cu Teresa Boassi și a avut doi fii: Furio și Ugo.

Ultimii ani din viață i-au fost marcați de tragedii personale. A fost profund marcat de moartea mamei sale, de conflictele conjugale și de sinuciderea lui Furio, fiul cel mare - după moartea acestuia și-a petrecut următoarea perioadă a vieții în izolare, părăsind Torino și ducând o existență nomadă care a inclus perioade în Florența și Catania (in Sicilia).

A murit în timpul unui sejur in Bordighera, in Liguria, in urma unei hemoragii cerebrale, in "Hotel Regina" - îl alesese pentru că poetul scoțian George MacDonald, pe care îl admira, locuise acolo cu câțiva ani mai devreme.

A fost înmormântat la Torino, în mormântul familiei.

Să citesc? Nu citesc. MFC

Imagini pentru Miercurea fără cuvinte, joc găzduit de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Graham Bell, 10 martie 1876, primul apel telefonic

Se spune că primele cuvinte rostite de cineva la telefon au fost ale lui Alexander Graham Bell către colaboratorul său Thomas A. Watson care se afla într-o cameră alăturată: Domnule Watson, vino aici; vreau să te văd.

Foto: Dorling Kindersley / Getty Images

In 10 martie 1867, Alexander Graham Bell, recunoscut ca inventator al telefonului, a realizat primul apel, după ce, cu trei zile in urmă și-a brevetat invenția cu doar câteva ore înaintea lui Elisha Gray, care a perfecționat și a pus în funcțiune aparatul de vorbit la distanță construit in 1861 de profesorul german Johann Philipp Reis.

Cei doi inventatori au avut numeroase procese în instanță, dar e clar cine a avut câștig de cauză. Timp de 18 ani Bell a fost chemat în instanță, fiind nevoit să își testeze dispozitivul de sute de ori.

Pentru invenția sa, in anul 1880, Bell a primit un premiu de 50 de mii de franci din partea guvernului francez (din juriu făceau parte, între alții, Alexandre Dumas fiul și Victor Hugo). Cu acești ani bani a înființat Biroul Volta (după numele premiului câștigat), dar apoi numele a fost schimbat în Bell Labs. La un an de la primul apel telefonic apărea Bell Telephone Company, prima companie de telefonie din lume, care a devenit ulterior parte din American Bell Telephone Company (azi AT&T).

Începând cu 1974, guvernul SUA a spart monopolul AT&T și Bell Labs. A ajuns sub tutela Lucent Technologies (desprinsă din AT&T in 1996), care, apoi, a fuzionat cu Alcatel (companie franceză) și, in 2016, Nokia a cumpărat compania Alcatel-Lucent Bell Labs a ajuns sub tutela Nokia).

Cercetătorii de la Bell Labs au adunat de-a lungul timpului nouă premii Nobel.

Bell Labs a mai intrat în istorie și pentru prima transmisie TV la distanță, între Washington și New York, in 1927. Tot aici s-a inventat tranzistorul, laserul; a fost descoperită teoria informației și a fost realizat sistemul de operare Unix.

Alexander Graham Bell inventatorul

American de origine scoţiană, Alexander Graham Bell s-a născut în 3 martie 1847, la Edinburgh, al doilea dintre cei trei fii ai lui Alexander Melville Bell și ai Elizei Grace Symonds Bell. A avut și o soră.(prenumele Graham i-a fost adăugat inventatorului când avea vârsta de 11 ani, pentru că și-a dorit un al doilea prenume).

Familia sa a fost recunoscută, timp de două generații, ca autoritate în dicție și în corectarea vorbirii. Cei trei fii ai fost instruiți să continue profesiunea familiei. El a fost profesor, cercetător, audiolog, inventator. 

La vârsta de 12 ani a inventat o mașinărie cu perii și palete pentru a ușura munca pentru tatăl celui mai bun prieten care se plângea cât e de anevoios procesul de decorticare a grâului.

A învățat singur să cânte la pian; și-a dat seama că poate fi ventriloc; a inventat un sistem de semne pentru a se înțelege cu mama sa, care începuse să surzească - fapt ce l-a determinat că mai târziu să studieze acustica. (Bell s-a căsătorit cu o femeia care nu auzea).

Utilizând sistemul tatălui său, a dovedit că vorbirea poate fi predată celor fără auz și a instruit personal care să o poată face.

Pe lângă inventarea telefonului, Bell a inventat un detector de metale (1881), a făcut cercetări în aeronautică, acustică, genetică.

A avut și alte patente, nu doar pentru telefon, ci și pentru: telegraf, fotofon, fonograf, vehicule aeriene, hidroaeroplan, celule de selenium.

In casa lui era un aparat de climatizare primitiv, cu un ventilator care sufla aer peste un cub de gheață. A experimentat toilete cu compost.

Pe lângă invenții și alte realizări, Alexander Graham Bell a rămas în istorie și pentru bel și decibel, unitățile de măsură a intensității sunetului (cercetătorii de la Bell Labs au ales denumirile).

Bell moare la 2 august 1922 în Nova Scotia, Canada. In ziua înmormântării, in onoarea lui, toate telefoanele de pe continentul american au rămas mute tip de un minut (erau vreo 14 milioane de telefoane).

Trei citate atribuite lui Alexander Graham Bell

Marile descoperiri și îmbunătăţiri implică în mod invariabil cooperarea mai multor minți. Eu am primit recunoașterea pentru că am croit traseul, dar când mă uit la evoluțiile ulterioare simt că recunoașterea se datorează altora și nu mie.

Inventatorul... privește lumea și nu e mulțumit cu lucrurile așa cum sunt. El vrea să îmbunătățească orice vede, vrea să ajute lumea; el e bântuit de o idee. Spiritul invenției îl posedă, căutând materializare.

Nu poți forţa ideile. Ideile de succes sunt rezultatul creșterii lente. Ideile de succes nu ating perfecțiunea într-o zi, indiferent cat de mult studiu au la bază.

Ziua Detinutilor Politici Anticomunisti

In data de 9 martie e marcată, in România, Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989, victime ale unui regim totalitar instaurat după al doilea război mondial; ziua e instituită prin Legea 247 din 2011 și e dedicată memoriei celor care au fost închiși, deportați sau persecutați pentru opoziția față de regimul comunist.

Probabil că nu întâmplător a fost aleasă această zi pentru a coincide cu data la care, in calendarul ortodox, sunt pomeniți cei 40 de Mucenici din Sevastia. Aceștia erau un grup de soldați creștini în armata romană staționată in Sevastia, in primele decenii ale secolului al IV-lea, într-o perioadă marcată de persecuții împotriva creștinilor, in timpul domniei împăratului Licinius, co-împărat roman cunoscut ca fiind ostil noii credințe. Cei 40 au refuzat să aducă jertfe zeilor păgâni și să-și renege credința, gest considerat de autorități un act grav de nesupunere. In plină iarnă, dezbrăcați, au fost aruncați într-un lac înghețat, torturați astfel pentru a fi determinați să se dezică de Hristos. Soldații au indurat până la capăt suferința, cu credința neclintită.

Sunt amintiți in fiecare an, in 9 martie, românii care au luptat împotriva regimului totalitar comunist, mărturisind și credința religioasă împotriva ateismului, și care au ajuns să fie închiși în lagăre și închisori, unde au îndurat grele suferințe, mulți plătinând prețul suprem.

La Brașov, la Monumentul Luptătorilor Anticomuniști din Piața Teatrului Sică Alexandrescu, a avut loc o ceremonie militară și religioasă dedicată Zilei Deținuților Politici Anticomuniști din România.

Din istorie

Partidul comunist a început să se formeze, in România, din 1921...

In anul 1944 se poate spune că cel de-al doilea război mondial s-a încheiat. România a fost ocupată de armata sovietică pentru mai mult de zece ani, țara intrând în sfera de influență a URSS. De la Moscova au fost impuși oameni la conducerea țării și a fost sprijinită acapararea tuturor instituțiilor statului de comuniști. In 6 martie a fost instaurat primul guvern condus de comuniști (Petru Groza); regele a fost obligat să abdice in 30 decembrie 1947. Trupele sovietice s-au retras în 1958.

Ce au făcut comuniștii

Susținuți puternic de sovietici, acționând în ilegalitate in timpul războiului, spre final au "ieșit la lumină" și au fost utili in politica de atunci, dar ce a urmat... 

Democrația a fost "eradicată", înlocuită cu un regim totalitar ce a durat până în decembrie 1989.

Pluralismul politic a fost eliminat; un partid unic, Partidul Comunist Român, era suficient. Dar până atunci... In 1948, Partidul Social Democrat (PSD) a fuzionat cu Partidul Comunist (PC), rezultând un partid unic: Partidul Muncitoresc Român (PMR). Socialiștii adevărați au avut de suferit ulterior (nu toți trecuseră de partea comuniștilor). In 1965 Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comunist Român.

La începutul erei comuniste, tinerii care proveneau din familii de oameni înstăriți și/sau din unele familii de intelectuali nu aveau dreptul să se înscrie nici la învățământ mediu, cu atât mai puțin la studii superioare. Mulți intelectuali, mulți dintre cei cu o stare materială bună până atunci nu au avut dreptul la pensie (dacă aveau vârsta), aveau dreptul, eventual, la o muncă prost platită...

Proprietatea privată a fost limitată; fabrici, uzine, bănci, cooperative etc. au fost naționalizate; țăranii înstăriți au fost obligați să își înscrie terenurile agricole în cooperative de stat; cetățenii aveau dreptul să aibă în proprietate o singură locuință - ce avuseseră in plus a fost naționalizat - in cazul unora s-a naționalizat totul, proprietarii fiind, in unele cazuri, obligați să trăiască în vreo cămăruță, in restul casei fiind instalate familii aduse la muncă, cetățeni care s-au evidențiat în rândurile comuniștilor etc.

La un moment dat s-au închis granițele - călătoriile erau permise, mai apoi, in "țări prietene" (= cu regim totalitar), iar în țări "vestice" in anumite condiții, cu aprobări speciale. Legăturile cu cetățeni străini erau interzise. Deținerea valutei a fost interzisă.

Ascultarea posturilor de radio străine și cititul publicațiilor primite din străinătate nu erau acceptate; multe cărți au fost efectiv interzise, in sensul că nu aveai voie să le ai in bibliotecă și nici să le împrumuți de la biblioteca publică - de predat la școală anumiți autori, filosofi etc. nici nu se punea problema.

Presa, filmele, cărțile etc. erau cenzurate.

Justiția avea ca misiune înfăptuirea politicii de stat; procurorii erau instrumente executive ale partidului unic; procesele erau rapide, pedepsele foarte mari; uneori, din completele de judecată făceau parte asesori populari. Securitatea statului putea desfășura anchete penale și putea să rețină oameni, chiar fără măcar un proces mascaradă. Miliția era un organ represiv al statului. 

Unii cetățeni - prea puțini, din păcate - au înțeles ce se întâmplă și, bogați sau săraci, intelectuali sau muncitori, au sperat la o eliberare de armata de ocupație și de comuniști și s-au opus regimului care se instaura; așa a început rezistența.

Ce s-a întâmplat cu nemulțumiții de regim

Unii erau nemulțumiți de noul regim, de alții era nemulțumit noul regim...

Politicieni din partidele tradiționale - liberali, conservatori, țărăniști - au fost arestați și unii au murit în închisoare.

După unificarea PSD cu PC, în 1948, mai mulți fruntași socialiști sunt arestați; liderii sunt condamnați la ani grei de închisoare, sub acuzația de "înaltă trădare" - în închisori precum Jilava, Văcărești, Gherla (unii au murit în închisoare, alții curând după eliberare din cauza bolilor grave contractate).

Mulți dintre liderii politici și religioși care au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri, participând la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, au sfârșit în temnițele noii puteri "proletare".

Preoți și credincioși au fost închiși, unele lăcașuri de cult au fost închise sau dărâmate.

Țăranii care se opuneau colectivizării au fost bătuți, arestați sau omorâți (sau toate trei).

Unii oameni au fost dați afară de la locul de muncă, altora li s-a interzis accesul în anumite unități de învățământ, alții au fost mutați în alte localități sau li s-a impus domiciliu forțat.

Un fel de concluzie

Intrarea sovieticilor in România a însemnat instaurarea unui regim de teroare... Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, in timpul regimului comunist, in țară au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici, în care au suferit peste 3 milioane de români, dintre care 800 de mii au murit.

N-au scăpat de represalii nici unii dintre cei care au contribuit la Marea Unire.

In timpul lui Ceaușescu Nicolae au făcut o șmecherie, pentru ca dictatorul să se poată lăuda că în țara lui nu există deținuți politici: cetățenii ostili regimului erau "judecați" și condamnați pentru așa-zise infracțiuni de drept comun (furt, speculă etc.)

Ar trebui să cercetăm rațional trecutul (nu judecând doar după ceea ce a trăit fiecare personal, in pătrățica lui) și să nu-i uităm pe cei care s-au sacrificat pentru a le fi mai bine lor și urmașilor lor. Ce facem cu libertatea la care ei au contribuit din plin arată în ce măsură le apreciem sacrificiul.

Din punctul meu de vedere, lupta anticomunistă continuă și azi și va mai continua, probabil, câteva decenii, pentru că Statul și instituțiile sale sunt conduse, încă, de foști comuniști, de rude sau prieteni etc. ai foștilor comuniști.