Oua rosii bine sparte

Vineri am avut două mâini stângi - fiind dreptace a fost destul de aiuristic - și juma' de neuron... Pocinog după pocinog. Pe la ora 19 am zis gata, nu mai fac nimic! Nu m-a ținut mult pentru că nu vopsisem ouă... Era și azi o zi, dar nu voiam să fie și mai aglomerată așa că am trecut la pregătit ouă roșii de Paște. Doar cinci ouă, doar roșii. Anul trecut am vopsit șapte, cu ceva ani in urmă doar trei. Am vrut șapte și în acest an, dar mai erau doar șase în frigider și unul - mi-a zis bucătarul șef - e pentru altceva. Cinci ouă să vopsesc? Ok.

Am spălat ouăle și le-am pus la fiert și - ca niciodată! - am făcut ca la carte (zic unii că așa se face): după ce începe apa să fiarbă se mai lasă pe foc 7-10 minute. Unul s-a crăpat ușor, dar tot l-am pus în vasul cu vopsea roșie.... Și le-am uitat în vopsea! Au ieșit roșu închis. Las' că-i bine și-așa rău.

După ce s-au răcit, să le dau luciu. Am avut numai ulei pentru asta și am trecut la fapte. Apoi le-am pus, temporar, într-un castron mic, din plastic. Mi-am admirat, o clipă, opera.

Când m-am ridicat de la masă... Pfuuuu! Am atins - habar n-am cum am reușit! - micul castron. Castronul era pe masă și mă holbam că-i gol! Mi-am dat seama că am dat ouăle pe jos doar când am auzit poc, poc, poc... niște sunete înfundate. Ouăle erau împrăștiate în jurul meu... Singura reacție: am râs în hohote, și m-a ținut mult! Nu-mi dispărea din minte sunetul ouălor căzute în cascadă!

John Locke si natura cunoasterii

Concepțiile filosofice (și politice) ale lui John Locke (1632-1704) au fost foarte bine primite de contemporani. Fiind un adept al empirismului susținea că în ultimă instanță cunoștințele omenești provin din experiența senzorială: Nimic nu este in minte dacă n-a fost mai întâi în simțuri (un principiu empirist).

John Locke este considerat întemeietorul empirismului și Rene Descartes întemeietorul raționalismului, două curente filosofice antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de raționalitate alternative.

In anul 1690, Locke a publicat Încercare asupra intelectului uman (sau Eseu asupra intelectului omenesc, pe care a revizuit-o de trei ori), in care își expunea teoria cunoașterii. Această teorie a cunoașterii e importantă in filosofia empirică și pentru că urmează raționalismului continental întemeiat de Descartes.

Tot în 1690 a publicat Două tratate asupra guvernării, in care aduce argumente împotriva dreptului divin al regilor și susține că toți oamenii sunt liberi și egali în statul natural și posedă anumite drepturi naturale. Doctrinele politice ale lui John Locke au fost incorporate în Constituția americană și în Constituția adoptată în Franța în 1871.

Principala preocupare filosofică a lui Locke, dar și altor gânditori din secolele XVII și XVIII, era legată de capacitatea minții omenești și de natura cunoașterii. Într-un pasaj din Epistola către cititor (prefață la Încercare asupra intelectului uman) descrie sarcina filosofului ca fiind cea a unei calfe de constructor, care trebuie să curețe puțin terenul, înlăturând o parte din resturile și molozul care stau in calea cunoașterii. El simțea că raționalismul acceptase ideea că puterea rațiunii poate face mai mult decât era efectiv cazul, și prin aceasta produsese o reacție sceptică la fel de excesivă. Locke considera că, dacă ar putea descoperi limitele puterilor mintale, atunci cunoștințele lui i-ar putea face pe oameni mai prudenți când e vorba de a se juca cu lucrurile ce depășesc puterea de cuprindere a minții și asta le-ar da posibilitatea să se oprească atunci când coarda ei e întinsă la maximum și să se așeze liniștiți într-o ignoranță calmă a acelor lucruri care, dacă sunt cercetate, se dovedesc a depăși limitele capacității noastre.

In cartea I din Încercare... ia în considerație apoi respinge părerea că anumite idei sunt înnăscute; adică, avem unele idei care nu sunt dobândite prin experiență, ci sunt prezente ca parte constitutivă a minții omenești.

In cartea II susține că mintea este ca hârtia albă, goală de orice semne, fără niciun fel de idei și se întreabă: Cum ajunge să se mobilizeze? Răspunsul lui este că experiența, sub forma senzațiilor și reflecțiilor, furnizează materii prime, pe care apoi mintea le prelucrează, analizandu-le și organizându-le în modalități complexe. Senzațiile se primesc când organele senzoriale sunt stimulate și apoi produc efecte în conștiință; reflecția este felul cum mintea ia notă de propriile sale operații și de maniera în care se desfășoară ele și se bizuie pentru materialul ei pe alte activități mintale generate de senzații.

Locke numește idee orice lucru de care mintea este astfel conștientă, și distinge între idei simple precum: amar, acru, rece, cald, care nu conțin alte idei și care nu pot fi create de mintea omului și, pe de altă parte, idei complexe, care sunt produse de minte când adună și combină idei simple. Ideile complexe se pot referi la lucruri neobișnuite - cum ar fi inorogul ori satirii care nu există in realitate - dar vor fi întotdeauna analizabile ca un amestec de idei simple, dobândite prin experiență.

El subliniază că grupurile de idei simple merg constant împreună, adică formează obiecte pe care le denumim arbori, mere, câini etc., și zice: Dacă nu ne imaginăm cum pot subzista prin ele însele aceste idei simple, ne deprindem să presupunem existența unui substrat in care subzistă, și din care rezultă ele, și deci îl denumim substanță. Cineva, căruia i se cer detalii precise despre ce este exact acest substrat, nu poate răspunde decât că este ceva, dar nu știu ce. Locke, deși a susținut că toate conceptele omului provin din experiență, nu a respins ca lipsită de sens noțiunea de substanță. Nu a renunțat la conceptul de substanță - explică el într-o scrisoare - pentru că ar fi o contradicție să susții existența calităților, fără ca ele să existe având drept suport substanța. El presupune inclus in conceptul de existență, in mod necesar, conceptul de substanță, dar acest lucru nu e deloc evident de la sine.

Pe scurt, consecințele teoriei lui J. Locke par să fie că oamenii nu percep niciodată direct lumea, pentru că percep numai ideile provocate de stimularea simțurilor (o teorie a percepției cu caracter cauzal: trebuie să ne gândim la niște stimuli fizici care acționează asupra simțurilor, generând astfel în minte idei). Desigur, există obiecții serioase la această teorie. Sunt o mulțime de întrebări care au fost puse și la care Locke nu pare să fi avut un răspuns satisfăcător.

El îi laudă pe unii contemporani ai săi - Boyle, Newton - savanți care s-au străduit să explice lumea pe baza structurilor ei mai degrabă decât pe baza calităților ei și credeau că experiența omului în privința unor calități cum ar fi culoarea, parfumul etc. poate fi explicată prin prisma structurilor mai degrabă decât prin cea a entităților distincte de structuri. Adoptând ideile acestea, Locke distinge între ceea ce se numește în general calitate primară și calitate secundară.

Calitățile primare sunt cele total inseparabile de trup, indiferent de starea în care se află, și pe care, indiferent de modificările și transformările prin care trece, indiferent de toată forța exercitată asupra lui, le păstrează constant. Unul dintre exemplele lui: boaba de grâu - oricât de mult o sfărâmăm, fiecare fărâmă își păstrează soliditatea, întinderea, aspectul și mobilitatea care constituie calitățile ei primare.

Calitățile secundare nu sunt nimic din obiectele in sine, ci doar puteri de a produce în noi diferite senzații prin calitățile lor primare, adică prin volum, înfățișare, textură și mișcare a părților lor insensibile, cum ar fi culori, sunete, gusturi etc. Altfel spus: volumul, numărul, aspectul etc. sunt efectiv înlăuntrul obiectelor, pe când culoarea, parfumul, căldura, răceala nu sunt.

Locke denumește calitățile primare reale, pentru că sunt prezente in obiecte indiferent dacă simțurile cuiva le percep sau nu. Despre calitățile secundare spune: Îndepărtați din ele senzația; nu lăsați ochii să vadă lumină ori culori și nici urechile să audă sunete; cerul gurii să nu guste, nasul să nu miroasă, și atunci toate culorile, gusturile, mirosurile și sunetele - fiind asemenea idei particulare - dispar și încetează și sunt reduse la cauzele lor, adică volum, înfățișare și mișcare a părților.

Prin această teorie, Locke pune in discuție părerea lui Aristotel, care consideră că gusturile, culorile și mirosurile sunt lucruri în sine. Locke mai specifică un al treilea tip de calitate pe care o posedă obiectele: puterea pe care o au corpurile de a face o asemenea schimbare in volumul, înfățișarea, textura și mișcarea altui corp, încât să-l facă să acționeze altfel decât înainte asupra simțurilor noastre. Exemplul lui: puterea focului de a face plumbul să fie moale și fluid. Această calitate, puterea de a transforma, o posedă un obiect în virtutea calităților sale primare și nu e ceva deosebit de ele.

Subiectul cărții a III-a din Încercare... este despre limbă (filosofia limbajului), dar nu insist aici. Scriu doar ideea de bază a teoriei lui Locke: fiecare limbă sau sistem conceptual nu e altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate, care, așa cum e ea, in sine însăși, rămâne inaccesibilă.

Mai există și cartea a IV-a - Despre cunoștințe și opinii. Cunoștințele, spune Locke, constituie o percepție a conexiunii și acordului, sau dezacordului și respingerii, față de oricare dintre ideile noastre.

(Din Mic dicționar al filozofiei occidentale, de Diane Collinson, Editura Nemira, București, 1995; traducere de Andrei Bantaș).

Citate despre cunoaștere, John Locke

Câteva citate sub semnătura lui John Locke, pentru a înscrie postarea, fără ezitări, în tabelul jocului Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț:

Opiniile noi sunt întotdeauna suspecte și, de regulă, contrazise, fără alt motiv decât că nu sunt deja comune.

Puțini oameni se gândesc că, totuși, toți vor avea păreri. Prin urmare, opiniile oamenilor sunt superficiale și confuze.

Singura apărare împotriva lumii este o cunoaștere aprofundată a acesteia.

Cititul oferă minții numai materiale ale cunoașterii; gândirea este cea care face ca ceea ce citim să fie al nostru.

Discursurile lungi și lecturile filosofice, in cel mai bun caz, uimesc și zăpăcesc copiii, dar nu îi instruiesc.

Adesea e mai mult de învățat din întrebările neașteptate ale unui copil decât din discursurile adulților.

Scopul nostru aici nu e să cunoaștem toate lucrurile, ci doar pe acelea care privesc conduita noastră.

Cunoștințele niciunui om nu pot depăși experiența lui.

Suntem precum cameleonii, luăm culoarea caracterului moral de la cei care ne înconjoară.

Citate si proverbe despre bani si avere. CF

Banu-i ochiul dracului - spune un proverb. Cum să fie? întreabă unii. Cum te descurci fără bani? Și, in gând, le zic: pricepeți ioc despre ce-i vorba în propoziție. Banii sunt necesari, dar sunt ochii dracului atunci când unii încep să-i iubească și să facă orice pentru ei: să fure, să înșele, să ucidă, să vândă droguri, să vândă oameni, să se căsătorească etc. pentru bani. Mai sunt avarii: ăștia, practic, colecționează bani și când trebuie să dea o sumă cât de mică (chiar și numai în interes personal) doar că nu-i lovește damblaua. Sunt și unii cu foarte mulți bani și care devin aroganți, crezându-se stăpânii universului deși mai au greieri in călcâie. Diavolul, altfel spus, le face cu ochiul... și pune stăpânire pe ei.

Fie vorba: e super-extra-fain când banii sunt mulți sau... cât să acopere necesitățile și ceva in plus, pentru plăceri diverse: daruri, donații, călătorii, cărți etc.

Iubirea de bani este rădăcina tuturor lucrurilor, scrie undeva in Biblie. O avea cineva argumente care să contrazică afirmația? Oh, unii ar încerca, confundând iubirea de bani cu necesitatea...

M-a apucat cârcotitul! Am fost parte într-o discuție mai amplă despre bani, și mi-a venit ideea să caut citate despre bani, pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Proverbe despre bani

Cei mai buni bani sunt cei pe care îi folosești.

Banii pe care îi aduc vânturile ii iau înapoi uraganele.

Banii cu bani se câștigă.

Nu sunt pierduți banii care îți sporesc mintea.

Toți cei care au bani sunt mândri.

Dacă ai bani de risipit, ridică mai bine case din ruine.

E bine să cheltuiești, dar dacă întreci măsura se cheamă că risipești.

Banii adunați de zgârciți sunt mâncați de cel care stă liniștit deoparte.

Maxime și cugetări despre bani

Ibn Al-Muaqaffa':

Cei mai primejdioși bani sunt aceia din care nu se cheltuiește. (Kalila și Dimna)

Nu te întrista dacă ai puțini bani. (Kalila și Dimna)

Cel care are minte nu se bucură de banii mulți și nu se întristează dacă sunt puțini, căci banii sunt mintea și munca sa. (Literatura mică)

*

Bani sunt asemenea unei orgi care scoate, pentru cel care nu știe să cânte bine la ea, melodii neplăcute. Banii sunt asemenea dragostei; îl ucid pe cel care este zgârcit cu ei și îl învie pe cel care îi dăruiește cu generozitate. (Djubran, Zâmbet și lacrimă)

Noi avem mai mulți bani decât aceia care trăiesc în sat, dar ei sunt mai nobili decât noi sufletește. Noi suntem sclavii ambițiilor noastre, iar ei sunt fiii mulțumirii cu ceea ce au. (Djubran, Miresele poienilor)

Dacă omul ar avea două văi pline cu bani, ar dori o a treia. Pe om nu-l satură decât țărâna. (Hadis)

Unde se îngrămădesc banii vin și grijile. (Horațiu)

Banii nu trebuie să intre în casa oamenilor cinstiți decât pe calea virtuții. (Jacques Amyot)

Banii sunt un bun servitor, dar un râu stăpân. (Francis Bacon)

Proverbe despre avere

Cea mai buna avuție este mulțumirea cu puțin.

Cel la care a plouat își închipuie că peste tot a plouat.

Cel căruia nu-i pasă de averea sa înseamnă că se respectă pe sine.

Beția bogăției e mai primejdioasa decât beția vinului.

Maxime și cugetări despre avere

Averile părinților aduc de cele mai multe ori nenorociri copiilor. Acele haznale largi pe care truda tatălui și a mamei le-au făcut să fie pline se preschimbă in temnițe înguste și întunecoase pentru urmași. Acel zeu măreț cu forma de dinar, pe care îl adoră oamenii, se preschimbă într-un diavol înfricoșător, care chinuie sufletele și ucide inimile. (Djubran, Aripile frânte)

Din averea ta ai atât cât mănânci și totuși vei pieri, atât cât îmbraci și totuși ceea ce porți se va rupe (...), restul este pentru moștenitori (Djahiz, Avarii)

Averea pentru mine nu-i / Cât sănătatea trupului. (poet neidentificat)

Averea care-ți ajunge pentru mâncare și băutură este suficientă. (Imru Al-Qays)

Ibn Al-Muqaffa':

Nu există avere mai bună decât mintea. (Literatura mică)

Să știi că averea ta nu-i poate îmbogăți pe toți oamenii, așa că împarte-o doar acelora care pe drept o merită. (Literatura mare)

Să nu-l socoți bogat pe acela care nu a contribuit la strângerea averii sale. (Literatura mică)

Să nu te încânte faptul că cineva te onorează pentru o poziție sau pentru o funcție pe care o ai, fiindcă funcția este lucrul care trece cel mai repede in lume. Să nu te încânte nici faptul că cineva te onorează pentru avere, căci, după funcție, ea dispare cel mai repede. (Kalila și Dimna)

Al-Mutanabbi:

Nu are faimă-n lume cel cu averi puține / Și n-are avere-n lume cel ce faima nu-și ține.

Tot ce deasupra țărânii se află, țărână va fi.

Unde-s slăviții regi ce-au adunat comori? / Din ele și din regi nici pulberi nu măsori. 

*

Bogăția face nefericit pe cel care o are și totuși tremură când e să o folosească la ceva. (Aristotel)

Ceea ce face bogăția noastră nu e mulțimea averilor noastre, ci chipul nostru de a viețui. A nu fi lacom este un bun asigurat. A nu cumpără nimic pe toane e un venit. (Cicero)

Nici sărăcia nu poate înjosi sufletele mari, nici bogăția nu poate înălța pe cele josnice. (Vauvenargues)

Avuția este ca apa sărată: cu cât se bea, cu atât ațâță setea. (Schopenhauer)

Bogăția sufletului este singura bogăție; celelalte bunuri sunt bogate in dureri. (Lucian, Antologia)

Copiate din Proverbe, maxime și aforisme arabe, Editura Albatros, București, 1976 și din Cugetări și maxime, Editura Tineretului, București, 1968.

Asa era la unu noaptea. MFC

Miercurea fără cuvinte, la Carmen, pe blogul Între vis și realitate.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/cocoparisienne-127419/

Ziua Internationala a Romilor 2025

Ce și de ce se sărbătorește în 8 aprilie?

Romii sunt cea mai numeroasă minoritate din Europa. In anul 1990, ziua de 8 aprilie a fost declarată oficial Ziua Internațională a Romilor, in Polonia, la cel de-al patrulea Congres Mondial al Uniunii Internaționale a Romilor, in onoarea primei mari întâlniri internaționale a reprezentanților romilor, întâlnire care a avut loc între 7-12 aprilie 1971, intr-o localitate din apropierea Londrei.

Tot azi se celebrează, din 2006, Sărbătoarea etniei romilor din România.

Astăzi ar trebui să sărbătorim cultura romilor, să ne amintim istoria lor, istorie care a fost parte integrantă a lumii, îndrăznesc să afirm, nu doar a Europei. Cu toate că sunt minoritatea cea mai numeroasă în Europa, comunitățile de romi sunt in continuare victime ale discriminării și marginalizării pe scară largă.

Originea romilor

Bogdan Petriceicu Hașdeu îi numea pe țigani (romi, cum sunt cunoscuți azi) poporul enigmatic, și nu cred că exagera, având în vedere că nu sunt multe popoare (care există și azi) a căror istorie este înconjurată de mister. La această situație au contribuit originea, statutul de nomazi, filosofia lor de viață și, nu in ultimul rând, tradițiile.

Originea romilor a fost una dintre cele mai controversate probleme de istorie a popoarelor. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, întâietate a avut ipoteza originii egiptene a țiganilor. In prezent, pare că s-a impus ideea originii indiene a romilor. (din Istoria țiganilor, de Lucian Cherata, Editura Nemira, București (1995, cred). Limba lor, romani, face parte din limbile indo-ariene.

Drumul spre Europa pare a se fi stabilit mai ales în baza dovezilor lingvistice - via Persia, Armenia și Asia Mică, in epoca Imperiului Bizantin.

Romii au fost și - in general, in fapt - au rămas marginalizați in societate, istoria lor fiind cel mai adesea ignorată in istoria oficială - se știu, încă, destul de puține despre istoria și cultura acestui popor.

Migrația, discriminarea și marginalizarea romilor

In Europa ar fi ajuns in secolul al XV-lea. In Valahia și Moldova au fost robi, in Europa Occidentală au fost marginalizați și persecutați.

In secolul al XVIII-lea (Epoca Luminilor in istoria europeană) au fost privați de libertate în Spania, in Imperiul Austro-Ungar au fost asimilați forțat, prin lege. In Imperiul Rus au fost tratați ca supuși egali.

In a doua jumătate a secolului al XIX-lea a avut loc o a doua migrație, când grupuri de romi din Europa Centrală și de Sud-Est pleacă spre alte zone europene și, uneori, spre continentul american.

Între secolele XIX-XX au loc schimbări majore (politice, in special) care conduc la o intensificare a discriminării, romii având de suferit chiar și în zonele în care au avut cândva statut de egalitate cu toți ceilalți.

Genocidul nazist constituie, într-un fel, apogeul unei atitudini seculare de discriminare, stigmatizare și persecuție.

In anii 1960, afirmă cercetătorii, a început o a treia migrație, care continuă și azi - dinspre Est spre Vest, migrație care a debutat în cadrul mișcărilor muncitorilor care emigrează spre Europa Occidentală și care s-a intensificat odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice și a sateliților săi și cu dezintegrarea Republicii Federale Socialiste Iugoslavia. Chiar și romii care emigrează din cauza războiului din statul de reședință sunt văzuți ca refugiați doar pe motive economice.

Situația generală conduce, in final, spre autoorganizarea pentru emancipare și lupta pentru drepturile omului, la nivel internațional.

Robia romilor pe teritoriul României

Chiar și pe ulițele orașului Iași, in tinerețile mele, am văzut ființe omenești purtând lanțuri la mâini sau la picioare (...) Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închideri în închisori particulare, aruncați goi in zăpadă sau in râuri înghețate, iată soarta nenorociților de țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii răpiți de la sânul născătorilor lor răzleți și despărțiți unii de alții și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători in cele patru colțuri ale României - scria Mihail Kogălniceanu in Tainele inimii, Editura pentru Literatură, București, 1964.

Dezrobirea robilor romi

Dezrobirea a fost un proces de lungă durată, început în anul 1843, când a fost dată prima lege în Țara Românească prin care sunt eliberați robii domnești. Dezrobirea se încheie în 20 februarie 1856.

In acest proces a contat mult și rolul călătorilor și/sau diplomaților străini care ajungeau în Țara Românească: ...in țară nu se face comerț regulat cu acești sclavi, nici nu se obișnuiește să expui in public pe cei care urmează să fie vânduți. Atât vânzarea, cât și cumpărarea se fac pe cale particulară. (Petre Cernavodeanu, coordonator, Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, vol. I, Editura Academiei Române, București 2003)

Deportarea romilor din România

Decizia de a-i evacua pe romi dincolo de Nistru a fost luată personal de Antonescu, in mai 1942. Recensământul a fost efectuat, in 25 mai, de Jandarmerie și Poliție în toată țara. Antonescu a urmărit stabilirea persoanelor care făceau diverse probleme, și au fost înregistrați romii nomazi (împreună cu familiile lor), iar dintre romii stabili (sedentari) au fost înregistrați cei care suferiseră condamnări, cei fără mijloace de existență sau fără o ocupație din care să poată trăi.

In Raportul Comisiei Internaționale pentru studierea Holocaustului din România scrie că Institutul Central de Statistică estima că populația romă la data aceea (1942) era de două sute și ceva de mii, dar numai 41 de mii au fost recenzate. In iunie 1942 a început deportarea romilor în Transnistria - douăzeci și cinci de mii au fost deportați; aproape jumătate au murit în Transnistria.

Meșteșugurile romilor

De la prelucrarea fierului la confecționarea unor bijuterii unice se pricep cam la orice. Au spirit artistic și ceea ce lucrează e, in general, strâns legat de istoria lor și de cultură (de tradiții).

Prelucrarea metalului (fauri și căldărari)

Prelucrarea metalului e un meșteșug ancestral, transmis din generație în generație, dar există riscul să se piardă pentru că tinerii, nefiind nevoiți, nu prea sunt atrași de acest meșteșug.

Sunt meșteșuguri practicate în mod tradițional de romii nomazi sau semi-nomazi, dar au fost adaptate la prezent, multe dintre obiectele lucrate regăsindu-se in aranjamente de design interior, dar și ca obiecte de decor unicat.

Faurii prelucrează fierul - confecționează unelte, lacăte și chei, diferite tipuri de mobilier din fier forjat, potcoave și altele.

Căldărarii sunt specializați în prelucrarea cuprului și fabricarea de obiecte diverse: ibrice, ceaune, căni, tigăi, căldări etc.

Femeile căldărese se ocupă cu diferite practici magice, premonitorii (ghicitul) și reparatorii (descântece, de exemplu).

Prelucrarea argintului

Argintarii, cum mai sunt numiți, au o îndemânare și o creativitate excepțională! Am văzut într-un târg, cu ani în urmă, ce pot face (inclusiv pe loc). Sunt modele complexe, unele încărcate cu simboluri din natură și mitologie, dar și cu simboluri religioase. În copilărie am primit un inel de la un corturar. Ca și bijuteriile nativilor americani cele lucrate de romi sunt vibrante și pot spune povești.

Prelucrarea lemnului

Cei care sunt specializați în prelucrarea obiectelor din lemn se mai numesc și lăicari sau rudari - lucrează piese de mobilier, unelte, vase, jucării etc. In cazul prelucrării lemnului există și specializări: rudăritul propriu-zis, practicat de butnari - confecționează obiecte casnice din lemn: căni, donițe, blide etc.; covătari/albieri - confecționează albii și coveți; lingurari - lucrează linguri, spatule, lingurițe, cupe, polonice s.a.; fusari - meșteri in confecționarea fusurilor; lăicari - lucrează mobilier (mese, scaune, dulapuri, lăcrițe (cutii mici din lemn), tronuri (lăzi mari in care se ține mălaiul și alte cereale), hambare; corfari - sunt cei care împletesc corfe sau coșuri din nuiele de alun, răchită sau salcie.

(corfa = coș, de obicei rotund, cu fundul tare și cu o toartă prin care se petrece brațul, având diverse întrebuințări in gospodărie)

Prelucrarea textilelor

Croitoresele și cusătoresele creează haine in culori vibrante, adesea cu broderii complicate și modele unice. Aceste obiecte nu sunt doar haine, ci și expresii ale identității și statutului social în comunitate.

Umblatul cu ursul

Cei care dresau urșii (ursari) oferind spectacole în diverse localități. Mă bucur că a dispărut acest obicei, așa cum mă bucur să nu văd animale dresate, la circ.

Cei mai mulți ursari au devenit lăutari, fierari, pieptănari - prelucrează osul și cornul, confecționând piepteni și alte obiecte, ciurari - confecționează ciururi și site, dar prelucrează și pieile de animale. Sunt, totuși, ocupații care dispar încetișor.

Neamul nu e dat aceeași ocupație (cum greșit cred mulți, inclusiv unii cercetători), pentru că argintarii, de exemplu, se ocupă și cu prelucrarea aurului, rudarii și de cărămidărit și de împletirea de coșuri.

Mai sunt și alte ocupații, cândva tradițional ale romilor, dar nu le mai scriu aici. Amintesc doar faptul că unele sunt considerate de o importanță mai mare - prelucrarea metalelor, a lemnului, a osului și cornului, cărămidăritul, ca exemple - și au dezvoltat și o latură mistică, magico-ritualică: potcovitul ouălor, ca ritual de inițiere în breasla fierarilor; fierarul-vraci, in special pentru animale s.a.

Muzica romilor

Muzica romani

Fie e că e vocală sau instrumentală e parte a manifestărilor artistice ale comunității rome; poate avea caracter ritualic - cântecul de nuntă, bocetul - sau neritualic - cântecul de dragoste, cântecul de leagăn etc.

Muzica lăutărească

Acest gen de muzică face parte dintre ocupațiile tradiționale ale romilor și aparține profesioniștilor interpreți, vocal sau instrumental. Lăutarii mai preiau motive, teme muzicale și chiar stilul de interpretare al muzicii romani, transpunându-le in muzica lăutărească.

Muzica lăutărească e una dintre cele mai cunoscute meserii rome.

Practica magică

Trebuie făcută distincția între magie ca ocupație - practicată în special cu / pentru cei care nu sunt romi - și magicul din interiorul comunității, care nu e ocupație, ci tradiție: magia de legare a ploii, practicată de cărămidari (cărămizile din chirpici erau uscate la soare), diferite tipuri de -manție (prezicere) și magie curativă, rituri magice de inițiere, prenupțiale etc.

Ca ocupație, magia practicată se referă la cea premonitorie, reparatorie, cea inductiv-pozitivă, pentru că aceste tipuri răspund unor cerințe legate de viața cotidiană care nu presupun neapărat apartenența la un anumit spațiu cultural.

Un fel de concluzie

Nu trebuie să fii istoric pentru a înțelege că meșteșugarii romi au ocupat un rol important în economia Țărilor Române (și nu numai), lucrând în domenii care nu puteau fi satisfăcute de forța de lucru a celorlalți. Neamurile de meșteșugari romi au fost, cumva, bresle naturale.

Șase sute de ani de sclavie, vreo două sute de ani de stigmatizare colectivă, i-au împins pe romi spre marginea societății unde, întâi din ordinul stăpânului (boier, mănăstire, domnitor), apoi din nevoia de supraviețuire (după dezrobire) au fost forțati să practice ocupații care nu aveau nimic comun cu spiritul culturii lor, cu ceea ce știau să facă la nivel de artă în multe cazuri.

Chiar și azi s-a păstrat ideea că romilor li se potrivesc meserii precum măturător, gunoier, hornar, om de serviciu, lustragiu, slugă, văzător de vechituri și altele de gen. Desigur, toate meseriile sunt onorabile - ce s-ar face domnii fără gunoieri, de exemplu? - dar de aici până la a dezvolta un model mental colectiv că unora li se potrivesc anumite ocupații ar trebui să fie cale lungă.

In ceea ce privește statutul romilor din Imperiul Otoman, istoricii au ajuns la concluzia că printre romi, pe lângă meșteșugarii cu profesiuni tradiționale, au existat unii cu meserii precum măcelari, paznici de închisoare, ieniceri, polițiști, fabricanți de brânză, chirurgi, medici - e atestat in registrul fiscal din 1522-23.

E greșit să ne imaginăm că după sute de ani de călătorii (liberi în adevăratul sens al termenului), după alte sute de ani de robie, de marginalizare romii se pot integra în câteva zeci de ani între oameni care continuă (in prea mare parte) să-i marginalizeze. E ca și cum le-ai pretinde agricultorilor de zeci de generații ca într-o sută de ani să devină nomazi, să se descurce și să le și placă.

Știu că am scris mult - și prea puțin pentru câte sunt de scris, de spus - dar azi este Ziua Internațională a Romilor. 😊

Sursa foto 2:https://pixabay.com/users/miracosic-1326551/

Oglinda omului. RiO

Poza de mai jos nu am ales-o întâmplător pentru jocul Reflexii in oglindă inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate. Nu e tocmai o reflexie, conform jocului, dar e, totuși, una: peste timp - imaginându-mi că ovalul cu chipul tinerei e oglindă.

Luni - sau marți?! nu contează - m-a rugat o vecină să merg cu ea in piață să facă mai multe cumpărături și să o ajut la cărat, să nu facă zece drumuri. Era în jurul orei 11 - piața era aglomerată, dar nu chiar ca-n urmă cu 4-5 ani când am început să fac și eu cumpărături din piață, și mergeam de credeam că stau. Eu târam după mine un cărucior de piață, vecina, in fața mea, se oprea pe la tarabe. După ce am umplut căruciorul ne-am îndreptat spre una dintre porți, mergând încet, in urma altor bătrânei. Un bărbat înalt, solid, la vreo 50 de ani (după aprecierea mea de doi lei) se grăbea nevoie mare. La un moment dat era în fața mea, in spatele vecinei, și-l aud: Hai, babo, mișcă, că ne ia moartea aici! Nu sunt sigură dacă vecinei i s-a adresat sau doamnei care era în fața noastră cu câteva persoane și se deplasa cu ajutorul unui cadru, dar indiferent cui s-a adresat am simțit - aproape la propriu! - cum mi se adună tot sângele în cap. 

În fracțiuni de secundă am scos acul decorativ din reverul hainei și l-am înfipt în punga subțire unde, individul, avea cartofi. L-am înfipt în partea de jos a pungii întinsă la maxim de cartofi și am tras în sus cât s-a putut, cu intenția de-a o rupe prin zgâriere - individu' nu a sesizat nimic suspect. Îmi făcusem singură o astfel figură, cu ani în urmă, sfâșiind o astfel pungă cu vârful spiței de la umbrelă. Cartofii individului nu s-au împrăștiat, spre marea mea nemulțumire, dar mă calmasem. După câțiva pași, însă, in aproape aceeași formație, individul a început să culeagă cartofi printre picioarele oamenilor neînțelegători cu problema lui. Înjura de zor, oamenii vociferau că încurcă locul, dar nimeni nu l-a ajutat. S-a auzit și o voce: Dumnezeu nu bate cu bățul. Individul a înjurat și mai tare, și mai urât.

Ce-am povestit s-a întâmplat în cel mult două minute de înghesuială. Nu i-am spus vecinei, nu le-am spus alor mei (încă). Cred că nu a observat nimeni ce am făcut deoarece m-am prefăcut că am treabă cu o roată a căruciorului pe care-l aveam.

Știiiiuuuu, e oribil ce-am făcut! In acel moment radiam de satisfacție! Și după vreo cinci minute îmi părea rău că l-am pus în acea situație... Poate că se grăbea la o nevastă cicălitoare sau la una bolnavă sau din ultimii bani și-a cumpărat acei cartofi... sau... sau... Mai apoi mi-a părut îngrozitor de rău, nu doar rău, dar mi-a trecut destul de repede, in ideea că ar fi trebuit să-și țină frustrările pentru el, nu să spună ce a spus - vecina alături de care eram a fost tare supărată auzind vorbele inițiale ale individului, dar mai apoi s-a înseninat puțin, când tipul aduna cartofi in înghesuială. Acea slabă consolare a ei mi-a mers la suflet. Știu că îmi voi primi răsplata: acțiune și reacțiune, așa-i legea. 😃 Și... mai știu un lucru: aș face la fel dacă aș mai avea parte de-o ocazie asemănătoare. Ups.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/beasternchen-32364022/ (generată cu IA)

Despre adevar-La Rochefoucauld

Adevărul, in orice s-ar găsi, nu poate fi eclipsat prin nicio comparație cu un alt adevăr, și orice deosebire ar fi între două lucruri, ceea ce este adevărat într-unul nu eclipsează ceea ce este adevărat în celălalt: pot avea o mai mare sau o mai mică întindere ori pot fi mai mult sau mai puțin strălucitoare, dar sunt totdeauna egale prin adevărul lor, care nu este mai adevăr în cel mai mare decât în cel mai mic. Arta războiului este mai vastă, mai nobilă și mai strălucitoare decât arta poeziei; dar poetul și cuceritorul se pot compara unul cu altul și, în măsura în care sunt cu adevărat ceea ce sunt, legislatorul și pictorul etc.

Două subiecte de reflecție de aceeași natură pot fi diferite și chiar opuse, cum sunt Scipio și Annibal, Fabius Maximum și Marcellus; totuși cum însușirile lor sunt adevărate, ele se mențin când sunt puse față in față și nu se eclipsează prin comparare. Alexandru și Cezar dăruiesc regate; văduva dăruiește un pit: oricât de diferite ar fi aceste daruri, dărnicia este adevărată și egală în fiecare dintre ele și fiecare dăruiește in raport cu situația lui.

O persoană poate avea mai multe adevăruri, iar alta poate să nu aibă decât unul: persoana care are mai multe adevăruri are o valoare mai mare, și poate străluci prin aspecte in care cealaltă persoană nu strălucește; dar din privința in care și una și cealaltă sunt adevărate, ele strălucesc deopotrivă. (...) gradul de cruzime săvârșit asupra unui animal nu încetează de a sta alături, in aceeași categorie, cu cruzimea suveranilor celor mai cruzi, deoarece gradele lor diferite de cruzime au un adevăr egal. (...)

Pentru Citate favorite, pe blogul Floare de colț, din Maxime și reflexii, de Francois La Rochefoucauld, Editura Minerva, București, 1972, p.161; traducător Aurel Tita.