Universul vazut de antici

Azi, 22 aprilie, se sărbătorește Ziua Planetei Pământ. E o zi dedicată Pământului de un senator american care și-a propus să-i trezească pe politicieni cu privire la protejarea mediului. Din punctul meu de vedere, nu prea i-a ieșit - politicienii dorm in continuare sforăind bani, putere, bani.

Am ales să scriu azi despre ce credeau unii filosofi, astronomi etc. ai antichității despre ce și cum cu Pământul, cu universul.

Thales (Tales) din Milet

Thales din Milet (cca. 624-546 a.C. - in alte surse alte date) s-a născut la Milet, Ionia, Turcia. Tot ceea ce se știe despre el, despre filosofia lui, a ajuns la noi prin scrierile altora. Herodot ar fi primul care îl menționează.

Thales din Milet și-a câștigat titlul de filosof prin încercarea de a oferi o descriere rațională a lumii. El pune întrebarea: care e izvorul tuturor lucrurilor? Răspunsul lui: apa. Susținea că totul se naște din apă și că pământul plutește pe apă ca un buștean. Aristotel discută această concepție in lucrarea lui, Metafizica, și subliniază că și apa pe care plutește Pământul trebuie să se sprijine, și ea, la rândul ei, pe ceva.

După toate probabilitățile, a călătorit în Egipt pentru a învăța astronomia, geometria și deprinderile practice legate de măsurarea și amenajarea pământului și a apei.

Anaximandru

Anaximandru (cca. 610-546 a.C.), e descris de Teofrast drept succesor și elev al lui Thales. De la el s-a păstrat doar un fragment din cartea care i se atribuie, Cu privire la natură. A fost primul care a îndrăznit să deseneze pe o tăbliță lumea locuită - a afirmat Agathemerus.

El vedea Pământul sub forma unui cilindru și considera că stelele sunt mai apropiate de noi decât Soarele și Luna. Aprecia că nu toți aștrii sunt la aceeași distanță de Pământ. Își dă seama că Soarele e considerabil mai mare decât Pământul. El sugera că pământul nu e susținut de nimic, ci stă deoarece se afla la o distanță asemănătoare de toate lucrurile.

Susținea că materia originară din care s-au format lumea este apeiron, o substanță fără limite, măsură ori definiție. Probabil voia să spună că apeiron-ul e infinit din punct de vedere spațial sau că e nedefinit in sensul că nu seamănă cu niciun fel de materie din universul fizic; dar e posibil să se fi gândit la ambele sensuri.

Anaximandru credea că între toate lucrurile se menține un soi de echilibru fundamental - sau stare de dreptate - probabil prin interacțiuni între contrariile cosmice: cald și rece, uscat și umed. Un pasaj din Plutarh amintește de această cosmogonie a lui Anaximandru:

El spune că ceea ce este productiv din caldul și recele etern s-a separat la nașterea lumii noastre și că din acestea s-a format un soi de glob de flăcări în jurul aerului care înconjoară pământul, ca scoarța unui copac. Când acest înveliș s-a desfăcut in anumite cercuri, s-au format soarele și luna și stelele.

Anaximene

Anaximene (cca. 585-528 a.C.), ca și Anaximandru, susținea că principiul primordial al tuturor lucrurilor este infinit, dar era gata să specifice că acest principiu primordial este aerul. Teofrast (Teophrast) unul dintre elevii lui Aristotel, relatează că Anaximene credea că și alte substanțe materiale provin din aer prin procese de rarefiere și condensare:

Rafinându-se, devine foc, îngroșându-se, devine vânt, apoi nor, apoi (îngroșându-se mai mult) apă, apoi pământ, apoi piatră; iar restul se naște din acestea. Și el spune că mișcarea este eternă și că și schimbarea e produsă de ea.

Singura rămășiță din scrierile lui Anaximene este fraza:

După cum sufletul nostru, fiind aer, ne ține laolaltă și ne stăpânește, tot așa vântul [sau respirația] și aerul cuprind întreaga lume.

Anaximene își învăța discipolii că pământul este plat și atârnă in aer, că stelele sunt implantate ca niște cuie în cristalin, iar corpurile cerești se mișcă în jurul pământului așa cum se învârtește o pălărie in jurul capului nostru. Explica producerea cutremurelor referindu-se la alternarea pământului între uscăciune și umezeală. Când se usucă, pământul se crapă și este scuturat de vârfurile care se rup astfel și cad înăuntru. Ploaia se produce când aerul se îngroașă pentru a forma nori, care sunt apoi comprimați până când se stoarce umezeala din ei. Grindina e rezultatul coalescenței apei și zăpezii când se amestecă vântul cu umezeala. Aerius relatează că Anaximene a afirmat despre Soare că e plat ca o frunză și că toate corpurile cerești sunt focuri aprinse care au printre ele și corpuri pământești.

Anaximene nu numai că s-a străduit să găsească explicații naturale pentru toate fenomenele, dar, prin concepția sa că aerul ține legate atât sufletele oamenilor cât și lumea, pare să sugereze o unitate organică ce îmbrățișează tot ce există, inclusiv ființele omenești.

Pitagora

Pitagora (571-496 a.C. - alte surse notează că s-a născut cândva între anii 590-570 a.C.) a fost matematician și gânditor mistic. S-a născut, probabil, in Samos, o insulă în largul coastelor Ioniei, dar și-a petrecut o mare parte a vieții la Crotona, in sudul Italiei.

Pitagora e cel care denumește cerul Cosmos.

Întreg Universul e conceput de Pitagora ca o sferă, de la el și de la pitagoreici pornind teoria sferelor și a mișcărilor perfect circulare ale planetelor (care inițial a reprezentat o aproximație utilă, pentru ca mai târziu să devină total nesatisfăcătoare pentru explicarea mișcărilor din sistemul planetar)

Teza după care Pământul nu se află imobil in centrul Universului, ci în mișcare, in jurul unui foc central, apare pentru prima dată - susțin unele surse - in istoria gândirii umane în cadrul școlii pitagoreice. Ideea sfericității impunându-se in Grecia cam între 550-450 a.C.

După pitagoreici Pământul e un corp ceresc, care, ca și alte corpuri cerești, se mișcă pe traiectorii circulare in jurul focului central.

Din moment ce Pământul și-a pierdut situația privilegiată in Univers, nimic nu împiedică pe pitagoreici să formuleze ideea pluralității lumilor.

Anaxagora din Clazomene

Anaxagora sau Anaxagoras (c. 500-429 a.C.) s-a născut la Klazomenai, Izmir, Turcia, și s-a stabilit la Atena, in anul 460 a.C. A incercat să explice rațional fenomenele astronomice din natură, negând existența zeilor. Concepea Soarele ca un glob de metal incandescent și Luna ca un corp întunecat, cu munți și șesuri; a explicat in mod corect fazele Lunii, eclipsele de Soare și de Lună, precum și apariția meteoriților.

Pentru a arăta de ce Soarele, Luna și ceilalți aștri despre care afirma că se rotesc în jurul Pământului nu cad pe suprafața sa, Anaxogara spunea că era din același motiv pentru care piatra din ghiocul praștiei nu cade pe mâna care o rotește, ci descrie un cerc în jurul ei. Adăuga, de câte ori avea ocazia, că un cult religios închinat aștrilor nu are niciun sens. A fost întemnițat și numai protecția ilustrului său elev, Pericle, l-a scăpat de condamnarea la moarte.

A făcut și afirmații care s-au dovedit greșite: Soarele e mai mic decât Pământul, Luna e cam de mărimea Peloponezului (actuala peninsulă Moreea din sudul Greciei).

Pentru cum a explicat fenomenele cerești a fost considerat ca precursor al lui Laplace și Newton.

Parmenide din Eleea

Parmenide (c. 515-470 a.C), conform lui Teophrast, ar fi susținut și el teoria sfericității Pământului. Plutarh scria că Parmenide ar mai afirmat că Luna, mișcându-se în jurul Pământului, iluminează nopțile cu o lumină împrumutată.

Filolaus (Philolaus) din Tarent

A fost primul filosof care a atribuit mișcare Pământului. Atribuie nu numai Pământului, ci tuturor astrelor, o formă sferică, singura formă perfectă. Despre Pământ afirma că nu are nici sus nici jos și nu e centru al Universului.

Philolaus (c. 450-400 a.C.), pitagoreician, a spus că Pământul, Soarele și Luna sunt planete și se învârt în jurul unui foc, dar de pe pământ nu se poate vedea focul pentru că un obiect se învârte în jurul focului între Pământ și foc. Potrivit acestor afirmații, revoluția Pământului în jurul acestui foc e de 24 de ore.

Susținea că nouă corpuri cerești se rotesc în jurul unui foc central, cel mai aproape de centru, antichton sau antipământul, o planetă invizibilă, apoi Pământul, Luna, Soarele, cinci planete, după care urma sfera purtătoare a stelelor fixe. Dincolo de acest strat exterior, un zid din eter fierbinte închidea universul din toate părțile. Acest foc exterior era o a doua sursă de lumină.

Eudoxus (Eudoxius) din Cnidus (Knidos)

Astronom, matematician, filosof, Eudoxus (n. c. 395-390 a.C - d. c.342-337 a.C. - sau 408-355 a.C.?) e autorul teoriei omocentrice, teorie schițată de Pitagora și reluată de Platon.

Afirma în anul 370 a.C. că o sferă uriașă se învârte în jurul Pământului și că în această sferă sunt mai multe sfere transparente interconectate. Scrierile sale nu s-au păstrat, dar contribuțiile sale sunt cunoscute de la alți antici care i-au studiat teoriile. Între altele, Eudoxus a contribuit la identificarea constelațiilor.

A conceput un model cu 27 de sfere pentru a explica mișcările planetelor și Lunii in jurul Pământului. Mai târziu, marii gânditori ai antichității măresc numărul de sfere și complică tot sistemul. Calippus adoptă un număr de 35 de sfere, Aristotel ajunge la 55.

A susținut faptul că planetele cunoscute atunci (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn), Soarele și celelalte stele, se rotesc în jurul Pământului care e fix. Considera că mișcarea fiecărui corp ceresc e dirijată după un anumit număr de sfere - teorie prin care explică mișcarea retrogradă a planetelor.

Aristotel

Aristotel (384-322 a.C.) s-a născut la Stagira, in peninsula Calcidica din nordul Greciei. La vârsta de 18 ani pleacă la Atena și devine discipolul lui Platon.

Concepe sistemul de planete folosind 55 de sfere imaginare. Aduce probe valide privind sfericitatea Pământului. A susținut geocentrismul și imobilitatea Pământului, și ideea de perfecțiune și eternitate a corpurilor cerești cunoscută ca armonia mișcărilor perfecte.

Heraclit (Heraclid) din Pont

Heraclit (388-355 a.C.), filosof și astronom grec, e cel care a afirmat că Pământul se rotește în jurul axei sale, de la vest la est, o dată la 24 de ore, ceea ce duce la iluzia rotației diurne a cerului. Se poate spune despre el că e inițiatorul teoriei heliocentrice, dar aspectul e contestat.

Contemporan cu Aristotel, un nonconformist notoriu, detronează Pământul de pe poziție sa de centru al revoluției tuturor planetelor, cel puțin pentru orbitele planetelor Mercur și Venus și dă acest rang Soarelui.

Autorii din antichitate au spus despre el: el face ca Pământul să se rotească în jurul său însuși în decursul unei zile, in timp ce cerul e in repaus. El mișcă Pământul ca o sfârlează, de la Vest la Est, in jurul propriului său centru; el face ca Venus să se rotească în jurul Soarelui și nu al Pământului; el face ca eliptica să fie descrisă de către Pământ, iar Soarele dobândește rolul unei stele fixe.

Eratostene din Alexandria (din Cyrene, Libia de azi)

Eratostene (276, Cirene - 194 a.C., Alexandria, Regatul Ptolemeu - Egipt), matematician, poet, muzicolog, atlet, geograf și astronom s.a., membru al Academiei din Alexandria, e considerat fondatorul geografiei matematice. El a măsurat aproximativ circumferința planetei Pământ și înclinația axei acestei planete.

Aristarh (Aristarchos) din Samos

Aristarh (310 a.C, Samos, Grecia - 230 a.C., Alexandria, Egipt) a fost astronom și matematician grec. O singură lucrare a lui s-a păstrat: Despre dimensiunile și distanțele Soarelui și Lunii - o lucrare în care încerca să determine, prin observații, distanțele până la Lună și Soare - i-a reușit destul de corect. In ceea ce privește concepția lui cosmologică, i se atribuie teoria unei mișcări combinate pentru Pământ.

A fost primul care a susținut că Pământul și alte planete se învârt în jurul Soarelui, că Pământul se învârte în jurul axei sale o dată la 24 de ore. Elaborează schema primului sistem planetar heliocentric (anul 288 a.C.) A arătat imensa depărtare a stelelor față de Pământ, subliniind că dimensiunea cercului descris de Pământ în jurul Soarelui e ca un punct față de distanțele până la stele - de unde se putea deduce ideea că sistemul nostru planetar e doar o insulă infimă in spațiul cosmic. A fost ridiculizat pentru convingerile sale. Cei mai mulți filosofi greci considerau Pământul o planetă statică in jurul căreia se roteau celelalte planete.

A suferit osânda grea a exilului, după ce stoicul Cleantes, discipol al lui Zenon, ceruse chiar să fie demascat ca hulitor al zeilor deoarece încercase să mute vatra lumii.

Apoloniu din Pergam (Perga)

Apoloniu (n. 262 a.C. in Perga, Antalya, Turcia - d. 190 a.C. in Alexandria, Egipt) a fost astronom și geometru, aparținând Școlii din Alexandria. A introdus teoria mișcării circulare uniforme a corpurilor cerești in jurul Pământului considerat imobil. A introdus noțiunile de excentric și epiciclu. Excentricitatea orbitală e o măsură a abaterii (deformării) orbitei eliptice a unei planete sau a unui satelit de la forma perfect circulara.

In locul sferelor cerești folosește deferenți și epicicluri pentru a explica mersul planetelor. Prin parcurgerea de deferenți și epicicluri se puteau reprezenta unele neregularități ale mișcărilor planetare, dar era o soluție aproximativă, geometrică și nu fizică.

Prin deferent se înțelege un cerc mare pe care se deplasează centrul epiciclului planetelor aflate într-o mișcare uniformă. Apoloniu a plasat acest cerc cu centrul nu in Pământ, ci pe linia Pământ - Soare. Prin epiciclu se înțelegea un mic cerc suplimentar, al cărui centru se afla pe orbita principală a planetei.

Hiparh (Hipparchus)

Hiparh (c.190 in Niceea, Turcia - 125 a.C. in Rodos, Grecia), astronom, matematician, geograf, e considerat unul dintre marii astronomi ai antichității și fondatorul astronomiei științifice. A alcătuit un catalog de stele care cuprindea pozițiile a peste o mie de stele, clasificate pe șase mărimi stelare (clasificarea stelelor după strălucire). A introdus determinarea poziției unui punct pe suprafața Pământului cu ajutorul latitudinii și longitudinii geografice. A determinat durata anului stelar și a calculat destul de precis distanța dintre Pământ și Lună. A descoperit fenomenul de precesie al echinocțiilor - deplasarea în lungul eclipticii a punctelor echinocțiale vernal și autumnal.

In timpul șederii în Insula Rodos conduce observații astronomice și, in baza acestora, determină durata anotimpurilor și constată faptul că mișcarea Soarelui in jurul Pământului nu e uniformă; descoperă neregularități și în mișcarea Lunii.

S-a bazat pe concepția lui Apoloniu, ceea ce i-a permis să calculeze tabele destul de exacte pentru acea vreme ale mișcării Soarelui și Lunii, prevăzând de asemenea, cu un grad înalt de precizie, pozițiile viitoare ale planetelor, menținându-se in cadrul sistemului geocentric. Ordinea componentelor sistemului planetar devine astfel (de la centru): Pământ - Lună - Mercur - Venus - Soare - Marte - Jupiter - Saturn - stelele. Ordinea a fost determinată după legea cu cât o planetă are o perioadă de revoluție mai îndelungată, cu atât este vorba de o planetă mai îndepărtată. 

A scris cel puțin 14 lucrări, dar numai trei din Comentariile despre Fenomenele lui Eudoxius și Aratos s-au păstrat până azi.

Claudiu Ptolemeu

Claudiu Ptolemeu (90/100 d.C. - 160/170 d.C.), astronom, cartograf, matematician, fizician, filosof și muzician, a dezvoltat modelul lui Hiparh care va domina astronomia până la Copernic. A observat refracția luminii stelelor in atmosferă și explica în mod logic teoria geocentrică care, din punct de vedere matematic, nu e absurdă.

Un fel de concluzie

Dintre cei amintiți mai sus numai Heraclit, Aristarh din Samos și Hiparh s-au gândit la un sistem planetar heliocentric, dar toți au avut contribuții importante în domeniul astronomiei, ajungând la teoriile lor prin observație, și fără instrumente de mare precizie prin care poate fi observat cerul, de exemplu.

In antichitate s-a făcut diferența între stele și planete și s-a precizat, in final, că forma Pământului e sferică (Pitagora, Anaxagora, Parmenide, Filolaus, Eudoxus, Aristotel și următorii), planeta ajungând să fie privită că un corp ceresc, considerat in general de a ocupa o poziție centrală (sistem geocentric). Filolaus a fost primul care a afirmat că Pământul se mișcă.

Au fost făcute primele măsurători (Eratostene, e unul) ale dimensiunile Terrei și a primelor distanțe cosmice - depărtarea Lunii de Pământ și circumferința Pământului sunt singurele masuri determinate sigur (Hiparh)

Soarele, Luna și planetele constituie un sistem a cărui limită nu trece de orbita celei mai îndepărtate planete care poate fi văzută cu ochiul liber: Saturn. Celelalte stele sunt considerate a fi fixe pe o sferă care înglobează sistemul geocentric (Anaximene).

Progresele astronomiei au fost împiedicate cu înverșunare de concepția religioasă.

Notă

Lista nu are caracter exhaustiv - am ales să amintesc numai acei antici despre care aveam deja notițe și cărți.

Anii între care au trăit cei pe care i-am amintit mai sus diferă - mai mult sau mai puțin - în funcție de diferitele surse. Vârsta anticilor este calculată, in general, după lucrările scrise sau alte documente  (unde s-au păstrat) sau după ce au scris alții despre ei. La fel se întâmplă în cazul numelor proprii.

Poate, dacă nu ar fi fost distrusă biblioteca din Alexandria (Egipt) ar fi stat un pic altfel lucrurile, având mult mai multe informații despre savanții antichității și scrierile lor. Azi, doar două cauze ale distrugerii sunt susținute de cercetători: distrugerea parțială e atribuită războiului civil dintre Cezar și Pompei, in anul 48 a.C.., iar o aripă a bibliotecii a fost distrusă de creștini în anul 391 d.C., in urma edictului dat în acel an de împăratul Theodosius prin care religiile păgâne erau scoase în afara legii.

Imaginile sunt de pe Wikipedia.

Bibliografie: Mic dicționar al filosofiei occidentale, de Diane Collinson, Editura Nemira, București, 1995. Notițe din Figuri ilustre al antichității, Editura Tineretului, București,1967, dar și din alte cărți pe care nu le-am notat când am ales ideile de reținut.

Oua rosii bine sparte

Vineri am avut două mâini stângi - fiind dreptace a fost destul de aiuristic - și juma' de neuron... Pocinog după pocinog. Pe la ora 19 am zis gata, nu mai fac nimic! Nu m-a ținut mult pentru că nu vopsisem ouă... Era și azi o zi, dar nu voiam să fie și mai aglomerată așa că am trecut la pregătit ouă roșii de Paște. Doar cinci ouă, doar roșii. Anul trecut am vopsit șapte, cu ceva ani in urmă doar trei. Am vrut șapte și în acest an, dar mai erau doar șase în frigider și unul - mi-a zis bucătarul șef - e pentru altceva. Cinci ouă să vopsesc? Ok.

Am spălat ouăle și le-am pus la fiert și - ca niciodată! - am făcut ca la carte (zic unii că așa se face): după ce începe apa să fiarbă se mai lasă pe foc 7-10 minute. Unul s-a crăpat ușor, dar tot l-am pus în vasul cu vopsea roșie.... Și le-am uitat în vopsea! Au ieșit roșu închis. Las' că-i bine și-așa rău.

După ce s-au răcit, să le dau luciu. Am avut numai ulei pentru asta și am trecut la fapte. Apoi le-am pus, temporar, într-un castron mic, din plastic. Mi-am admirat, o clipă, opera.

Când m-am ridicat de la masă... Pfuuuu! Am atins - habar n-am cum am reușit! - micul castron. Castronul era pe masă și mă holbam că-i gol! Mi-am dat seama că am dat ouăle pe jos doar când am auzit poc, poc, poc... niște sunete înfundate. Ouăle erau împrăștiate în jurul meu... Singura reacție: am râs în hohote, și m-a ținut mult! Nu-mi dispărea din minte sunetul ouălor căzute în cascadă!

John Locke si natura cunoasterii

Concepțiile filosofice (și politice) ale lui John Locke (1632-1704) au fost foarte bine primite de contemporani. Fiind un adept al empirismului susținea că în ultimă instanță cunoștințele omenești provin din experiența senzorială: Nimic nu este in minte dacă n-a fost mai întâi în simțuri (un principiu empirist).

John Locke este considerat întemeietorul empirismului și Rene Descartes întemeietorul raționalismului, două curente filosofice antitetice, care nu rivalizau ca simple doctrine gnoseologice, ci ca veritabile paradigme de raționalitate alternative.

In anul 1690, Locke a publicat Încercare asupra intelectului uman (sau Eseu asupra intelectului omenesc, pe care a revizuit-o de trei ori), in care își expunea teoria cunoașterii. Această teorie a cunoașterii e importantă in filosofia empirică și pentru că urmează raționalismului continental întemeiat de Descartes.

Tot în 1690 a publicat Două tratate asupra guvernării, in care aduce argumente împotriva dreptului divin al regilor și susține că toți oamenii sunt liberi și egali în statul natural și posedă anumite drepturi naturale. Doctrinele politice ale lui John Locke au fost incorporate în Constituția americană și în Constituția adoptată în Franța în 1871.

Principala preocupare filosofică a lui Locke, dar și altor gânditori din secolele XVII și XVIII, era legată de capacitatea minții omenești și de natura cunoașterii. Într-un pasaj din Epistola către cititor (prefață la Încercare asupra intelectului uman) descrie sarcina filosofului ca fiind cea a unei calfe de constructor, care trebuie să curețe puțin terenul, înlăturând o parte din resturile și molozul care stau in calea cunoașterii. El simțea că raționalismul acceptase ideea că puterea rațiunii poate face mai mult decât era efectiv cazul, și prin aceasta produsese o reacție sceptică la fel de excesivă. Locke considera că, dacă ar putea descoperi limitele puterilor mintale, atunci cunoștințele lui i-ar putea face pe oameni mai prudenți când e vorba de a se juca cu lucrurile ce depășesc puterea de cuprindere a minții și asta le-ar da posibilitatea să se oprească atunci când coarda ei e întinsă la maximum și să se așeze liniștiți într-o ignoranță calmă a acelor lucruri care, dacă sunt cercetate, se dovedesc a depăși limitele capacității noastre.

In cartea I din Încercare... ia în considerație apoi respinge părerea că anumite idei sunt înnăscute; adică, avem unele idei care nu sunt dobândite prin experiență, ci sunt prezente ca parte constitutivă a minții omenești.

In cartea II susține că mintea este ca hârtia albă, goală de orice semne, fără niciun fel de idei și se întreabă: Cum ajunge să se mobilizeze? Răspunsul lui este că experiența, sub forma senzațiilor și reflecțiilor, furnizează materii prime, pe care apoi mintea le prelucrează, analizandu-le și organizându-le în modalități complexe. Senzațiile se primesc când organele senzoriale sunt stimulate și apoi produc efecte în conștiință; reflecția este felul cum mintea ia notă de propriile sale operații și de maniera în care se desfășoară ele și se bizuie pentru materialul ei pe alte activități mintale generate de senzații.

Locke numește idee orice lucru de care mintea este astfel conștientă, și distinge între idei simple precum: amar, acru, rece, cald, care nu conțin alte idei și care nu pot fi create de mintea omului și, pe de altă parte, idei complexe, care sunt produse de minte când adună și combină idei simple. Ideile complexe se pot referi la lucruri neobișnuite - cum ar fi inorogul ori satirii care nu există in realitate - dar vor fi întotdeauna analizabile ca un amestec de idei simple, dobândite prin experiență.

El subliniază că grupurile de idei simple merg constant împreună, adică formează obiecte pe care le denumim arbori, mere, câini etc., și zice: Dacă nu ne imaginăm cum pot subzista prin ele însele aceste idei simple, ne deprindem să presupunem existența unui substrat in care subzistă, și din care rezultă ele, și deci îl denumim substanță. Cineva, căruia i se cer detalii precise despre ce este exact acest substrat, nu poate răspunde decât că este ceva, dar nu știu ce. Locke, deși a susținut că toate conceptele omului provin din experiență, nu a respins ca lipsită de sens noțiunea de substanță. Nu a renunțat la conceptul de substanță - explică el într-o scrisoare - pentru că ar fi o contradicție să susții existența calităților, fără ca ele să existe având drept suport substanța. El presupune inclus in conceptul de existență, in mod necesar, conceptul de substanță, dar acest lucru nu e deloc evident de la sine.

Pe scurt, consecințele teoriei lui J. Locke par să fie că oamenii nu percep niciodată direct lumea, pentru că percep numai ideile provocate de stimularea simțurilor (o teorie a percepției cu caracter cauzal: trebuie să ne gândim la niște stimuli fizici care acționează asupra simțurilor, generând astfel în minte idei). Desigur, există obiecții serioase la această teorie. Sunt o mulțime de întrebări care au fost puse și la care Locke nu pare să fi avut un răspuns satisfăcător.

El îi laudă pe unii contemporani ai săi - Boyle, Newton - savanți care s-au străduit să explice lumea pe baza structurilor ei mai degrabă decât pe baza calităților ei și credeau că experiența omului în privința unor calități cum ar fi culoarea, parfumul etc. poate fi explicată prin prisma structurilor mai degrabă decât prin cea a entităților distincte de structuri. Adoptând ideile acestea, Locke distinge între ceea ce se numește în general calitate primară și calitate secundară.

Calitățile primare sunt cele total inseparabile de trup, indiferent de starea în care se află, și pe care, indiferent de modificările și transformările prin care trece, indiferent de toată forța exercitată asupra lui, le păstrează constant. Unul dintre exemplele lui: boaba de grâu - oricât de mult o sfărâmăm, fiecare fărâmă își păstrează soliditatea, întinderea, aspectul și mobilitatea care constituie calitățile ei primare.

Calitățile secundare nu sunt nimic din obiectele in sine, ci doar puteri de a produce în noi diferite senzații prin calitățile lor primare, adică prin volum, înfățișare, textură și mișcare a părților lor insensibile, cum ar fi culori, sunete, gusturi etc. Altfel spus: volumul, numărul, aspectul etc. sunt efectiv înlăuntrul obiectelor, pe când culoarea, parfumul, căldura, răceala nu sunt.

Locke denumește calitățile primare reale, pentru că sunt prezente in obiecte indiferent dacă simțurile cuiva le percep sau nu. Despre calitățile secundare spune: Îndepărtați din ele senzația; nu lăsați ochii să vadă lumină ori culori și nici urechile să audă sunete; cerul gurii să nu guste, nasul să nu miroasă, și atunci toate culorile, gusturile, mirosurile și sunetele - fiind asemenea idei particulare - dispar și încetează și sunt reduse la cauzele lor, adică volum, înfățișare și mișcare a părților.

Prin această teorie, Locke pune in discuție părerea lui Aristotel, care consideră că gusturile, culorile și mirosurile sunt lucruri în sine. Locke mai specifică un al treilea tip de calitate pe care o posedă obiectele: puterea pe care o au corpurile de a face o asemenea schimbare in volumul, înfățișarea, textura și mișcarea altui corp, încât să-l facă să acționeze altfel decât înainte asupra simțurilor noastre. Exemplul lui: puterea focului de a face plumbul să fie moale și fluid. Această calitate, puterea de a transforma, o posedă un obiect în virtutea calităților sale primare și nu e ceva deosebit de ele.

Subiectul cărții a III-a din Încercare... este despre limbă (filosofia limbajului), dar nu insist aici. Scriu doar ideea de bază a teoriei lui Locke: fiecare limbă sau sistem conceptual nu e altceva decât un mod particular de a structura și percepe o realitate, care, așa cum e ea, in sine însăși, rămâne inaccesibilă.

Mai există și cartea a IV-a - Despre cunoștințe și opinii. Cunoștințele, spune Locke, constituie o percepție a conexiunii și acordului, sau dezacordului și respingerii, față de oricare dintre ideile noastre.

(Din Mic dicționar al filozofiei occidentale, de Diane Collinson, Editura Nemira, București, 1995; traducere de Andrei Bantaș).

Citate despre cunoaștere, John Locke

Câteva citate sub semnătura lui John Locke, pentru a înscrie postarea, fără ezitări, în tabelul jocului Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț:

Opiniile noi sunt întotdeauna suspecte și, de regulă, contrazise, fără alt motiv decât că nu sunt deja comune.

Puțini oameni se gândesc că, totuși, toți vor avea păreri. Prin urmare, opiniile oamenilor sunt superficiale și confuze.

Singura apărare împotriva lumii este o cunoaștere aprofundată a acesteia.

Cititul oferă minții numai materiale ale cunoașterii; gândirea este cea care face ca ceea ce citim să fie al nostru.

Discursurile lungi și lecturile filosofice, in cel mai bun caz, uimesc și zăpăcesc copiii, dar nu îi instruiesc.

Adesea e mai mult de învățat din întrebările neașteptate ale unui copil decât din discursurile adulților.

Scopul nostru aici nu e să cunoaștem toate lucrurile, ci doar pe acelea care privesc conduita noastră.

Cunoștințele niciunui om nu pot depăși experiența lui.

Suntem precum cameleonii, luăm culoarea caracterului moral de la cei care ne înconjoară.

Citate si proverbe despre bani si avere. CF

Banu-i ochiul dracului - spune un proverb. Cum să fie? întreabă unii. Cum te descurci fără bani? Și, in gând, le zic: pricepeți ioc despre ce-i vorba în propoziție. Banii sunt necesari, dar sunt ochii dracului atunci când unii încep să-i iubească și să facă orice pentru ei: să fure, să înșele, să ucidă, să vândă droguri, să vândă oameni, să se căsătorească etc. pentru bani. Mai sunt avarii: ăștia, practic, colecționează bani și când trebuie să dea o sumă cât de mică (chiar și numai în interes personal) doar că nu-i lovește damblaua. Sunt și unii cu foarte mulți bani și care devin aroganți, crezându-se stăpânii universului deși mai au greieri in călcâie. Diavolul, altfel spus, le face cu ochiul... și pune stăpânire pe ei.

Fie vorba: e super-extra-fain când banii sunt mulți sau... cât să acopere necesitățile și ceva in plus, pentru plăceri diverse: daruri, donații, călătorii, cărți etc.

Iubirea de bani este rădăcina tuturor lucrurilor, scrie undeva in Biblie. O avea cineva argumente care să contrazică afirmația? Oh, unii ar încerca, confundând iubirea de bani cu necesitatea...

M-a apucat cârcotitul! Am fost parte într-o discuție mai amplă despre bani, și mi-a venit ideea să caut citate despre bani, pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

Proverbe despre bani

Cei mai buni bani sunt cei pe care îi folosești.

Banii pe care îi aduc vânturile ii iau înapoi uraganele.

Banii cu bani se câștigă.

Nu sunt pierduți banii care îți sporesc mintea.

Toți cei care au bani sunt mândri.

Dacă ai bani de risipit, ridică mai bine case din ruine.

E bine să cheltuiești, dar dacă întreci măsura se cheamă că risipești.

Banii adunați de zgârciți sunt mâncați de cel care stă liniștit deoparte.

Maxime și cugetări despre bani

Ibn Al-Muaqaffa':

Cei mai primejdioși bani sunt aceia din care nu se cheltuiește. (Kalila și Dimna)

Nu te întrista dacă ai puțini bani. (Kalila și Dimna)

Cel care are minte nu se bucură de banii mulți și nu se întristează dacă sunt puțini, căci banii sunt mintea și munca sa. (Literatura mică)

*

Bani sunt asemenea unei orgi care scoate, pentru cel care nu știe să cânte bine la ea, melodii neplăcute. Banii sunt asemenea dragostei; îl ucid pe cel care este zgârcit cu ei și îl învie pe cel care îi dăruiește cu generozitate. (Djubran, Zâmbet și lacrimă)

Noi avem mai mulți bani decât aceia care trăiesc în sat, dar ei sunt mai nobili decât noi sufletește. Noi suntem sclavii ambițiilor noastre, iar ei sunt fiii mulțumirii cu ceea ce au. (Djubran, Miresele poienilor)

Dacă omul ar avea două văi pline cu bani, ar dori o a treia. Pe om nu-l satură decât țărâna. (Hadis)

Unde se îngrămădesc banii vin și grijile. (Horațiu)

Banii nu trebuie să intre în casa oamenilor cinstiți decât pe calea virtuții. (Jacques Amyot)

Banii sunt un bun servitor, dar un râu stăpân. (Francis Bacon)

Proverbe despre avere

Cea mai buna avuție este mulțumirea cu puțin.

Cel la care a plouat își închipuie că peste tot a plouat.

Cel căruia nu-i pasă de averea sa înseamnă că se respectă pe sine.

Beția bogăției e mai primejdioasa decât beția vinului.

Maxime și cugetări despre avere

Averile părinților aduc de cele mai multe ori nenorociri copiilor. Acele haznale largi pe care truda tatălui și a mamei le-au făcut să fie pline se preschimbă in temnițe înguste și întunecoase pentru urmași. Acel zeu măreț cu forma de dinar, pe care îl adoră oamenii, se preschimbă într-un diavol înfricoșător, care chinuie sufletele și ucide inimile. (Djubran, Aripile frânte)

Din averea ta ai atât cât mănânci și totuși vei pieri, atât cât îmbraci și totuși ceea ce porți se va rupe (...), restul este pentru moștenitori (Djahiz, Avarii)

Averea pentru mine nu-i / Cât sănătatea trupului. (poet neidentificat)

Averea care-ți ajunge pentru mâncare și băutură este suficientă. (Imru Al-Qays)

Ibn Al-Muqaffa':

Nu există avere mai bună decât mintea. (Literatura mică)

Să știi că averea ta nu-i poate îmbogăți pe toți oamenii, așa că împarte-o doar acelora care pe drept o merită. (Literatura mare)

Să nu-l socoți bogat pe acela care nu a contribuit la strângerea averii sale. (Literatura mică)

Să nu te încânte faptul că cineva te onorează pentru o poziție sau pentru o funcție pe care o ai, fiindcă funcția este lucrul care trece cel mai repede in lume. Să nu te încânte nici faptul că cineva te onorează pentru avere, căci, după funcție, ea dispare cel mai repede. (Kalila și Dimna)

Al-Mutanabbi:

Nu are faimă-n lume cel cu averi puține / Și n-are avere-n lume cel ce faima nu-și ține.

Tot ce deasupra țărânii se află, țărână va fi.

Unde-s slăviții regi ce-au adunat comori? / Din ele și din regi nici pulberi nu măsori. 

*

Bogăția face nefericit pe cel care o are și totuși tremură când e să o folosească la ceva. (Aristotel)

Ceea ce face bogăția noastră nu e mulțimea averilor noastre, ci chipul nostru de a viețui. A nu fi lacom este un bun asigurat. A nu cumpără nimic pe toane e un venit. (Cicero)

Nici sărăcia nu poate înjosi sufletele mari, nici bogăția nu poate înălța pe cele josnice. (Vauvenargues)

Avuția este ca apa sărată: cu cât se bea, cu atât ațâță setea. (Schopenhauer)

Bogăția sufletului este singura bogăție; celelalte bunuri sunt bogate in dureri. (Lucian, Antologia)

Copiate din Proverbe, maxime și aforisme arabe, Editura Albatros, București, 1976 și din Cugetări și maxime, Editura Tineretului, București, 1968.

Asa era la unu noaptea. MFC

Miercurea fără cuvinte, la Carmen, pe blogul Între vis și realitate.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/cocoparisienne-127419/

Ziua Internationala a Romilor 2025

Ce și de ce se sărbătorește în 8 aprilie?

Romii sunt cea mai numeroasă minoritate din Europa. In anul 1990, ziua de 8 aprilie a fost declarată oficial Ziua Internațională a Romilor, in Polonia, la cel de-al patrulea Congres Mondial al Uniunii Internaționale a Romilor, in onoarea primei mari întâlniri internaționale a reprezentanților romilor, întâlnire care a avut loc între 7-12 aprilie 1971, intr-o localitate din apropierea Londrei.

Tot azi se celebrează, din 2006, Sărbătoarea etniei romilor din România.

Astăzi ar trebui să sărbătorim cultura romilor, să ne amintim istoria lor, istorie care a fost parte integrantă a lumii, îndrăznesc să afirm, nu doar a Europei. Cu toate că sunt minoritatea cea mai numeroasă în Europa, comunitățile de romi sunt in continuare victime ale discriminării și marginalizării pe scară largă.

Originea romilor

Bogdan Petriceicu Hașdeu îi numea pe țigani (romi, cum sunt cunoscuți azi) poporul enigmatic, și nu cred că exagera, având în vedere că nu sunt multe popoare (care există și azi) a căror istorie este înconjurată de mister. La această situație au contribuit originea, statutul de nomazi, filosofia lor de viață și, nu in ultimul rând, tradițiile.

Originea romilor a fost una dintre cele mai controversate probleme de istorie a popoarelor. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, întâietate a avut ipoteza originii egiptene a țiganilor. In prezent, pare că s-a impus ideea originii indiene a romilor. (din Istoria țiganilor, de Lucian Cherata, Editura Nemira, București (1995, cred). Limba lor, romani, face parte din limbile indo-ariene.

Drumul spre Europa pare a se fi stabilit mai ales în baza dovezilor lingvistice - via Persia, Armenia și Asia Mică, in epoca Imperiului Bizantin.

Romii au fost și - in general, in fapt - au rămas marginalizați in societate, istoria lor fiind cel mai adesea ignorată in istoria oficială - se știu, încă, destul de puține despre istoria și cultura acestui popor.

Migrația, discriminarea și marginalizarea romilor

In Europa ar fi ajuns in secolul al XV-lea. In Valahia și Moldova au fost robi, in Europa Occidentală au fost marginalizați și persecutați.

In secolul al XVIII-lea (Epoca Luminilor in istoria europeană) au fost privați de libertate în Spania, in Imperiul Austro-Ungar au fost asimilați forțat, prin lege. In Imperiul Rus au fost tratați ca supuși egali.

In a doua jumătate a secolului al XIX-lea a avut loc o a doua migrație, când grupuri de romi din Europa Centrală și de Sud-Est pleacă spre alte zone europene și, uneori, spre continentul american.

Între secolele XIX-XX au loc schimbări majore (politice, in special) care conduc la o intensificare a discriminării, romii având de suferit chiar și în zonele în care au avut cândva statut de egalitate cu toți ceilalți.

Genocidul nazist constituie, într-un fel, apogeul unei atitudini seculare de discriminare, stigmatizare și persecuție.

In anii 1960, afirmă cercetătorii, a început o a treia migrație, care continuă și azi - dinspre Est spre Vest, migrație care a debutat în cadrul mișcărilor muncitorilor care emigrează spre Europa Occidentală și care s-a intensificat odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice și a sateliților săi și cu dezintegrarea Republicii Federale Socialiste Iugoslavia. Chiar și romii care emigrează din cauza războiului din statul de reședință sunt văzuți ca refugiați doar pe motive economice.

Situația generală conduce, in final, spre autoorganizarea pentru emancipare și lupta pentru drepturile omului, la nivel internațional.

Robia romilor pe teritoriul României

Chiar și pe ulițele orașului Iași, in tinerețile mele, am văzut ființe omenești purtând lanțuri la mâini sau la picioare (...) Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închideri în închisori particulare, aruncați goi in zăpadă sau in râuri înghețate, iată soarta nenorociților de țigani! Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii răpiți de la sânul născătorilor lor răzleți și despărțiți unii de alții și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători in cele patru colțuri ale României - scria Mihail Kogălniceanu in Tainele inimii, Editura pentru Literatură, București, 1964.

Dezrobirea robilor romi

Dezrobirea a fost un proces de lungă durată, început în anul 1843, când a fost dată prima lege în Țara Românească prin care sunt eliberați robii domnești. Dezrobirea se încheie în 20 februarie 1856.

In acest proces a contat mult și rolul călătorilor și/sau diplomaților străini care ajungeau în Țara Românească: ...in țară nu se face comerț regulat cu acești sclavi, nici nu se obișnuiește să expui in public pe cei care urmează să fie vânduți. Atât vânzarea, cât și cumpărarea se fac pe cale particulară. (Petre Cernavodeanu, coordonator, Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, vol. I, Editura Academiei Române, București 2003)

Deportarea romilor din România

Decizia de a-i evacua pe romi dincolo de Nistru a fost luată personal de Antonescu, in mai 1942. Recensământul a fost efectuat, in 25 mai, de Jandarmerie și Poliție în toată țara. Antonescu a urmărit stabilirea persoanelor care făceau diverse probleme, și au fost înregistrați romii nomazi (împreună cu familiile lor), iar dintre romii stabili (sedentari) au fost înregistrați cei care suferiseră condamnări, cei fără mijloace de existență sau fără o ocupație din care să poată trăi.

In Raportul Comisiei Internaționale pentru studierea Holocaustului din România scrie că Institutul Central de Statistică estima că populația romă la data aceea (1942) era de două sute și ceva de mii, dar numai 41 de mii au fost recenzate. In iunie 1942 a început deportarea romilor în Transnistria - douăzeci și cinci de mii au fost deportați; aproape jumătate au murit în Transnistria.

Meșteșugurile romilor

De la prelucrarea fierului la confecționarea unor bijuterii unice se pricep cam la orice. Au spirit artistic și ceea ce lucrează e, in general, strâns legat de istoria lor și de cultură (de tradiții).

Prelucrarea metalului (fauri și căldărari)

Prelucrarea metalului e un meșteșug ancestral, transmis din generație în generație, dar există riscul să se piardă pentru că tinerii, nefiind nevoiți, nu prea sunt atrași de acest meșteșug.

Sunt meșteșuguri practicate în mod tradițional de romii nomazi sau semi-nomazi, dar au fost adaptate la prezent, multe dintre obiectele lucrate regăsindu-se in aranjamente de design interior, dar și ca obiecte de decor unicat.

Faurii prelucrează fierul - confecționează unelte, lacăte și chei, diferite tipuri de mobilier din fier forjat, potcoave și altele.

Căldărarii sunt specializați în prelucrarea cuprului și fabricarea de obiecte diverse: ibrice, ceaune, căni, tigăi, căldări etc.

Femeile căldărese se ocupă cu diferite practici magice, premonitorii (ghicitul) și reparatorii (descântece, de exemplu).

Prelucrarea argintului

Argintarii, cum mai sunt numiți, au o îndemânare și o creativitate excepțională! Am văzut într-un târg, cu ani în urmă, ce pot face (inclusiv pe loc). Sunt modele complexe, unele încărcate cu simboluri din natură și mitologie, dar și cu simboluri religioase. În copilărie am primit un inel de la un corturar. Ca și bijuteriile nativilor americani cele lucrate de romi sunt vibrante și pot spune povești.

Prelucrarea lemnului

Cei care sunt specializați în prelucrarea obiectelor din lemn se mai numesc și lăicari sau rudari - lucrează piese de mobilier, unelte, vase, jucării etc. In cazul prelucrării lemnului există și specializări: rudăritul propriu-zis, practicat de butnari - confecționează obiecte casnice din lemn: căni, donițe, blide etc.; covătari/albieri - confecționează albii și coveți; lingurari - lucrează linguri, spatule, lingurițe, cupe, polonice s.a.; fusari - meșteri in confecționarea fusurilor; lăicari - lucrează mobilier (mese, scaune, dulapuri, lăcrițe (cutii mici din lemn), tronuri (lăzi mari in care se ține mălaiul și alte cereale), hambare; corfari - sunt cei care împletesc corfe sau coșuri din nuiele de alun, răchită sau salcie.

(corfa = coș, de obicei rotund, cu fundul tare și cu o toartă prin care se petrece brațul, având diverse întrebuințări in gospodărie)

Prelucrarea textilelor

Croitoresele și cusătoresele creează haine in culori vibrante, adesea cu broderii complicate și modele unice. Aceste obiecte nu sunt doar haine, ci și expresii ale identității și statutului social în comunitate.

Umblatul cu ursul

Cei care dresau urșii (ursari) oferind spectacole în diverse localități. Mă bucur că a dispărut acest obicei, așa cum mă bucur să nu văd animale dresate, la circ.

Cei mai mulți ursari au devenit lăutari, fierari, pieptănari - prelucrează osul și cornul, confecționând piepteni și alte obiecte, ciurari - confecționează ciururi și site, dar prelucrează și pieile de animale. Sunt, totuși, ocupații care dispar încetișor.

Neamul nu e dat aceeași ocupație (cum greșit cred mulți, inclusiv unii cercetători), pentru că argintarii, de exemplu, se ocupă și cu prelucrarea aurului, rudarii și de cărămidărit și de împletirea de coșuri.

Mai sunt și alte ocupații, cândva tradițional ale romilor, dar nu le mai scriu aici. Amintesc doar faptul că unele sunt considerate de o importanță mai mare - prelucrarea metalelor, a lemnului, a osului și cornului, cărămidăritul, ca exemple - și au dezvoltat și o latură mistică, magico-ritualică: potcovitul ouălor, ca ritual de inițiere în breasla fierarilor; fierarul-vraci, in special pentru animale s.a.

Muzica romilor

Muzica romani

Fie e că e vocală sau instrumentală e parte a manifestărilor artistice ale comunității rome; poate avea caracter ritualic - cântecul de nuntă, bocetul - sau neritualic - cântecul de dragoste, cântecul de leagăn etc.

Muzica lăutărească

Acest gen de muzică face parte dintre ocupațiile tradiționale ale romilor și aparține profesioniștilor interpreți, vocal sau instrumental. Lăutarii mai preiau motive, teme muzicale și chiar stilul de interpretare al muzicii romani, transpunându-le in muzica lăutărească.

Muzica lăutărească e una dintre cele mai cunoscute meserii rome.

Practica magică

Trebuie făcută distincția între magie ca ocupație - practicată în special cu / pentru cei care nu sunt romi - și magicul din interiorul comunității, care nu e ocupație, ci tradiție: magia de legare a ploii, practicată de cărămidari (cărămizile din chirpici erau uscate la soare), diferite tipuri de -manție (prezicere) și magie curativă, rituri magice de inițiere, prenupțiale etc.

Ca ocupație, magia practicată se referă la cea premonitorie, reparatorie, cea inductiv-pozitivă, pentru că aceste tipuri răspund unor cerințe legate de viața cotidiană care nu presupun neapărat apartenența la un anumit spațiu cultural.

Un fel de concluzie

Nu trebuie să fii istoric pentru a înțelege că meșteșugarii romi au ocupat un rol important în economia Țărilor Române (și nu numai), lucrând în domenii care nu puteau fi satisfăcute de forța de lucru a celorlalți. Neamurile de meșteșugari romi au fost, cumva, bresle naturale.

Șase sute de ani de sclavie, vreo două sute de ani de stigmatizare colectivă, i-au împins pe romi spre marginea societății unde, întâi din ordinul stăpânului (boier, mănăstire, domnitor), apoi din nevoia de supraviețuire (după dezrobire) au fost forțati să practice ocupații care nu aveau nimic comun cu spiritul culturii lor, cu ceea ce știau să facă la nivel de artă în multe cazuri.

Chiar și azi s-a păstrat ideea că romilor li se potrivesc meserii precum măturător, gunoier, hornar, om de serviciu, lustragiu, slugă, văzător de vechituri și altele de gen. Desigur, toate meseriile sunt onorabile - ce s-ar face domnii fără gunoieri, de exemplu? - dar de aici până la a dezvolta un model mental colectiv că unora li se potrivesc anumite ocupații ar trebui să fie cale lungă.

In ceea ce privește statutul romilor din Imperiul Otoman, istoricii au ajuns la concluzia că printre romi, pe lângă meșteșugarii cu profesiuni tradiționale, au existat unii cu meserii precum măcelari, paznici de închisoare, ieniceri, polițiști, fabricanți de brânză, chirurgi, medici - e atestat in registrul fiscal din 1522-23.

E greșit să ne imaginăm că după sute de ani de călătorii (liberi în adevăratul sens al termenului), după alte sute de ani de robie, de marginalizare romii se pot integra în câteva zeci de ani între oameni care continuă (in prea mare parte) să-i marginalizeze. E ca și cum le-ai pretinde agricultorilor de zeci de generații ca într-o sută de ani să devină nomazi, să se descurce și să le și placă.

Știu că am scris mult - și prea puțin pentru câte sunt de scris, de spus - dar azi este Ziua Internațională a Romilor. 😊

Sursa foto 2:https://pixabay.com/users/miracosic-1326551/

Oglinda omului. RiO

Poza de mai jos nu am ales-o întâmplător pentru jocul Reflexii in oglindă inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate. Nu e tocmai o reflexie, conform jocului, dar e, totuși, una: peste timp - imaginându-mi că ovalul cu chipul tinerei e oglindă.

Luni - sau marți?! nu contează - m-a rugat o vecină să merg cu ea in piață să facă mai multe cumpărături și să o ajut la cărat, să nu facă zece drumuri. Era în jurul orei 11 - piața era aglomerată, dar nu chiar ca-n urmă cu 4-5 ani când am început să fac și eu cumpărături din piață, și mergeam de credeam că stau. Eu târam după mine un cărucior de piață, vecina, in fața mea, se oprea pe la tarabe. După ce am umplut căruciorul ne-am îndreptat spre una dintre porți, mergând încet, in urma altor bătrânei. Un bărbat înalt, solid, la vreo 50 de ani (după aprecierea mea de doi lei) se grăbea nevoie mare. La un moment dat era în fața mea, in spatele vecinei, și-l aud: Hai, babo, mișcă, că ne ia moartea aici! Nu sunt sigură dacă vecinei i s-a adresat sau doamnei care era în fața noastră cu câteva persoane și se deplasa cu ajutorul unui cadru, dar indiferent cui s-a adresat am simțit - aproape la propriu! - cum mi se adună tot sângele în cap. 

În fracțiuni de secundă am scos acul decorativ din reverul hainei și l-am înfipt în punga subțire unde, individul, avea cartofi. L-am înfipt în partea de jos a pungii întinsă la maxim de cartofi și am tras în sus cât s-a putut, cu intenția de-a o rupe prin zgâriere - individu' nu a sesizat nimic suspect. Îmi făcusem singură o astfel figură, cu ani în urmă, sfâșiind o astfel pungă cu vârful spiței de la umbrelă. Cartofii individului nu s-au împrăștiat, spre marea mea nemulțumire, dar mă calmasem. După câțiva pași, însă, in aproape aceeași formație, individul a început să culeagă cartofi printre picioarele oamenilor neînțelegători cu problema lui. Înjura de zor, oamenii vociferau că încurcă locul, dar nimeni nu l-a ajutat. S-a auzit și o voce: Dumnezeu nu bate cu bățul. Individul a înjurat și mai tare, și mai urât.

Ce-am povestit s-a întâmplat în cel mult două minute de înghesuială. Nu i-am spus vecinei, nu le-am spus alor mei (încă). Cred că nu a observat nimeni ce am făcut deoarece m-am prefăcut că am treabă cu o roată a căruciorului pe care-l aveam.

Știiiiuuuu, e oribil ce-am făcut! In acel moment radiam de satisfacție! Și după vreo cinci minute îmi părea rău că l-am pus în acea situație... Poate că se grăbea la o nevastă cicălitoare sau la una bolnavă sau din ultimii bani și-a cumpărat acei cartofi... sau... sau... Mai apoi mi-a părut îngrozitor de rău, nu doar rău, dar mi-a trecut destul de repede, in ideea că ar fi trebuit să-și țină frustrările pentru el, nu să spună ce a spus - vecina alături de care eram a fost tare supărată auzind vorbele inițiale ale individului, dar mai apoi s-a înseninat puțin, când tipul aduna cartofi in înghesuială. Acea slabă consolare a ei mi-a mers la suflet. Știu că îmi voi primi răsplata: acțiune și reacțiune, așa-i legea. 😃 Și... mai știu un lucru: aș face la fel dacă aș mai avea parte de-o ocazie asemănătoare. Ups.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/beasternchen-32364022/ (generată cu IA)