Cuore, de Edmondo de Amicis

Cuore e un roman scris de Edmondo de Amicis, publicat în 1886 - a avut un succes fulminant, s-ar putea spune; e lucrarea care îl face cunoscut pe autor dincolo de hotarele Italiei (romanul a fost tradus in peste 20 de limbi).

Romanul e scris sub forma unui jurnal, prezentând experiențele unui elev italian - Enrico Bottini - pe parcursul unui an școlar; sunt relatate povești și lecții de viață; sunt povești despre respect, curaj, prietenie, solidaritate, dragoste de familie și de patrie. E despre formarea caracterului și despre puterea bunătății.

Structura cărții - am citi pe undeva - este una inovatoare pentru vremea sa: fiecare lună a anului școlar este marcată de notele lui Enrico, dar și de scrisori ale părinților și de celebrele narațiuni exemplare despre eroi anonimi ai vieții cotidiene.

Nu am citit romanul, ci numai așa numitele povestiri lunare - la sfârșitul fiecărei luni, învățătorul cu elevii săi citesc câte o povestioară al cărei erou e un băiat italian care-și jertfește viața sau îndeplinește o mare acțiune pusă în slujba binelui sau a patriei.

Volumul cu povestiri pe care îl am a fost publicat în 1957 la Editura Tineretului, București. Am copiat fragmente din povestirea Micul toboșar sard.

In prima zi a bătăliei de la Custozza - era în 24 iulie 1848 - vreo șaizeci de soldați dintr-unul din regimentele noastre de infanterie, trimiși să ocupe o casă singuratică ce se afla pe un deal, se pomeniră deodată atacați de două companii de austrieci, care, trăgând asupra lor din toate părțile, de-abia le mai dădură răgazul să se ascundă în casă și să încuie ușile, nu fără a lăsa pe câmp câțiva morți și răniți.

Cu soldații se afla și un mic toboșar din Sardinia, un băiețel de vreo 14 ani, dar care nu părea să aibă mai mult de 12, așa era de mărunt. (...) Micul toboșar, cam galben la față, dar bine înfipt pe picioare, se cocoțase pe o măsuță și își întindea de zor gâtul, ținându-se de perete, ca să vadă ce se întâmplă afară. (...)

Casa era așezată pe culmea unui povârniș și nu avea spre vale decât o ferestruie, sus, la mansardă. Iată de ce austriecii nici nu o atacau din partea aceea. Povârnișul era liber. Vrăjmașul nu trăgea decât spre fațadă și spre aripile casei.

Pe scurt, infanteriștii italieni erau încercuiți și la un pas de a fi uciși sau luați prizonieri. Undeva, in vale, erau trupe ale armatei italiene, care le-ar fi putut veni în ajutor dacă ar fi reușit să comunice cu acei soldați.

Trupa din casa asediată era condusă de doi sergenți și un căpitan morocănos de felul său, dar hotărât și curajos. Căpitanul a scris un bilețel și i-a propus băiețelului să alerge după ajutor. Bineînțeles că acesta a acceptat și a fost coborât prin fereastra îngustă a mansardei.

A alergat copilul cât l-au ținut picioarele. Când a căzut, sub ploaia de gloanțe austriece, căpitanul l-a crezut mort, dar băiatul s-a ridicat și, chiar dacă alerga mai încet, continua ce începuse. Când au sosit ajutoarele au înțeles că mărunțelul reușise.

Totuși, după două zile, italienii au pierdut lupta și au pornit pe drumul dureros al retragerii, spre râul Mincio. Căpitanul, deși rănit, mergea alături de soldați. Au ajuns într-un orășel, unde căpitanul a întrebat de unul dintre locotenenții săi - a fost îndrumat spre o biserică unde erau tratați răniții ce zăceau in paturi sau pe jos pe saltelele înșirate pe două rânduri (...) Îl căuta din priviri pe locotenent. Deodată auzi aproape, foarte aproape de el, pe cineva care îl strigă încetișor:

- Domnule capitan!

Se întoarse: era micul toboșar. (...) Era galben și slab, dar avea aceiași ochi scânteietori, ca două diamante negre.

- Aici erai? îl întrebă căpitanul, mirat dar repezit. Bravo! Ți-ai făcut datoria!

- Am făcut și eu tot ce am putut! răspunse micul toboșar.

- Ești rănit? îl întrebă căpitanul, cercetând chipurile răniților din paturile vecine, nerăbdător să-și vadă cât mai repede ofițerul.

- Ce să-i faci? răspunse băiatul care, dacă n-ar fi fost atât de mândru de rana lui, nici n-ar fi îndrăznit să deschidă gura in fața căpitanului. (...) Dacă nu mă nimereau ajungeam cu un sfert de ceas mai devreme! (...) După ce m-au atins a fost un chin, numai eu știu cum am coborât! Mi-era sete, mă temeam că n-o să mai ajung, plângeam de groază la gândul că fiece clipă de întârziere însemna viața unuia dintre ai noștri... (...) Am făcut și eu ce-am putut și-mi pare bine!... Vai de mine, domnule căpitan, vă curge sânge!

Din palma căpitanului, bandajată la repezeală, se prelingeau de-a lungul degetelor câteva picături de sânge.

Copilul i-a cerut permisiunea să lege el bandajul, mai bine și ofițerul i-a permis. Ridicând capul de pe pernă, băiețelul îngălbeni și fu nevoit să se culce din nou.

- Lasă, ajunge! spuse căpitanul (...) Vezi-ți de tine și pe urmă gândește-te la alții. Dacă nu te îngrijești, orice fleac îți poate dăuna mai târziu! (...) Se vede că ai pierdut mult sânge, de vreme ce ești atât de slăbit, adăugă căpitanul, uitându-se la el cu mai multă băgare de seamă.

- Sânge? făcu băiatul și un surâs sfios îi lumină obrazul. Am pierdut și altceva! Priviți!

Băiețelul a tras pătura la o parte și căpitanul a văzut, îngrozit, că mărunțelul avea piciorul stâng tăiat deasupra genunchiului și ciotul rămas era înfășurat în bandaje pline de sânge.

In clipa aceea, un medic militar trecea pe acolo, și fără să știe cine e căpitanul, i-a spus acestuia că ar fi putut trata rana împușcată dacă băiatul n-ar fi făcut sforțarea nebunească pe care a făcut-o, și i-a mai spus cât de viteaz a fost copilul: o lacrimă nu i-a curs, nici n-a crâcnit.

Căpitanul, după plecarea medicului, a privit lung către copil, cu sprâncenele încruntate, a acoperit trupușorul firav și, privindu-l țintă, și-a dus mâna la cap și s-a descoperit.

- Domnule căpitan! strigă băiatul uluit. Ce faceți, domnule căpitan? Mă salutați? Pe mine?

Și atunci, ostașul acela posac, care nu spusese niciodată o vorbă bună unui inferior, rosti cu glas nespus de blând și drăgăstos:

- Eu nu sunt decât un simplu căpitan. Tu însă ești un erou.

Apoi se avântă cu brațele deschise spre micul toboșar și, îmbrățișându-l, îl sărută de trei ori.

Edmondo de Amicis, câteva date biografice

Edmondo De Amicis (n. 21/31 octombrie 1846, Oneglia, Regatul Sardiniei - d. 11 martie 1908, Bordighera, Italia) a fost romancier, povestitor, poet, autor de cărți de călătorie și povești pentru copii.

S-a născut într-o familie bogată, tatăl lui fiind bancher regal in sectorul sării și al tutunului.

Cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o la Torino. A fost educat la academia militară din Modena, și a luat parte la luptele duse de poporul italian in perioada 1859-1870 împotriva austriecilor care stăpâneau Lombardia, provincie in nordul Italiei. După eliberarea Lombardiei și Romei renunță la tunica militară și se dedică scrisului.

A scris, pentru jurnalul armatei L'Italia militare (la care devine redactor-sef in 1867), numeroase schițe din viața militară; povestirile le-a adunat în La vita militare. In 1872 a publicat Novelle (Povestiri scurte) - lucrare pe care unii critici o consideră cea mai bună lucrare a sa, dar publicul pare să considere mai bună cartea Cuore.

In 1880 a publicat un volum de poezii. A călătorit în mai multe țări, scriind jurnale de călătorie pe care le-a publicat alegând ca titlu numele țării respective (Spania, Olanda, Constantinopol, Maroc etc.)

A ales politica spre sfârșitul vieții - a fost membru al Camerei Deputaților din Italia din partea Partidului Socialist Italian, din 1906. Unele dintre romanele sale reflectă interesul pentru reformă socială, educație și drepturile lucrătorilor.

A fost căsătorit cu Teresa Boassi și a avut doi fii: Furio și Ugo.

Ultimii ani din viață i-au fost marcați de tragedii personale. A fost profund marcat de moartea mamei sale, de conflictele conjugale și de sinuciderea lui Furio, fiul cel mare - după moartea acestuia și-a petrecut următoarea perioadă a vieții în izolare, părăsind Torino și ducând o existență nomadă care a inclus perioade în Florența și Catania (in Sicilia).

A murit în timpul unui sejur in Bordighera, in Liguria, in urma unei hemoragii cerebrale, in "Hotel Regina" - îl alesese pentru că poetul scoțian George MacDonald, pe care îl admira, locuise acolo cu câțiva ani mai devreme.

A fost înmormântat la Torino, în mormântul familiei.

Să citesc? Nu citesc. MFC

Imagini pentru Miercurea fără cuvinte, joc găzduit de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Graham Bell, 10 martie 1876, primul apel telefonic

Se spune că primele cuvinte rostite de cineva la telefon au fost ale lui Alexander Graham Bell către colaboratorul său Thomas A. Watson care se afla într-o cameră alăturată: Domnule Watson, vino aici; vreau să te văd.

Foto: Dorling Kindersley / Getty Images

In 10 martie 1867, Alexander Graham Bell, recunoscut ca inventator al telefonului, a realizat primul apel, după ce, cu trei zile in urmă și-a brevetat invenția cu doar câteva ore înaintea lui Elisha Gray, care a perfecționat și a pus în funcțiune aparatul de vorbit la distanță construit in 1861 de profesorul german Johann Philipp Reis.

Cei doi inventatori au avut numeroase procese în instanță, dar e clar cine a avut câștig de cauză. Timp de 18 ani Bell a fost chemat în instanță, fiind nevoit să își testeze dispozitivul de sute de ori.

Pentru invenția sa, in anul 1880, Bell a primit un premiu de 50 de mii de franci din partea guvernului francez (din juriu făceau parte, între alții, Alexandre Dumas fiul și Victor Hugo). Cu acești ani bani a înființat Biroul Volta (după numele premiului câștigat), dar apoi numele a fost schimbat în Bell Labs. La un an de la primul apel telefonic apărea Bell Telephone Company, prima companie de telefonie din lume, care a devenit ulterior parte din American Bell Telephone Company (azi AT&T).

Începând cu 1974, guvernul SUA a spart monopolul AT&T și Bell Labs. A ajuns sub tutela Lucent Technologies (desprinsă din AT&T in 1996), care, apoi, a fuzionat cu Alcatel (companie franceză) și, in 2016, Nokia a cumpărat compania Alcatel-Lucent Bell Labs a ajuns sub tutela Nokia).

Cercetătorii de la Bell Labs au adunat de-a lungul timpului nouă premii Nobel.

Bell Labs a mai intrat în istorie și pentru prima transmisie TV la distanță, între Washington și New York, in 1927. Tot aici s-a inventat tranzistorul, laserul; a fost descoperită teoria informației și a fost realizat sistemul de operare Unix.

Alexander Graham Bell inventatorul

American de origine scoţiană, Alexander Graham Bell s-a născut în 3 martie 1847, la Edinburgh, al doilea dintre cei trei fii ai lui Alexander Melville Bell și ai Elizei Grace Symonds Bell. A avut și o soră.(prenumele Graham i-a fost adăugat inventatorului când avea vârsta de 11 ani, pentru că și-a dorit un al doilea prenume).

Familia sa a fost recunoscută, timp de două generații, ca autoritate în dicție și în corectarea vorbirii. Cei trei fii ai fost instruiți să continue profesiunea familiei. El a fost profesor, cercetător, audiolog, inventator. 

La vârsta de 12 ani a inventat o mașinărie cu perii și palete pentru a ușura munca pentru tatăl celui mai bun prieten care se plângea cât e de anevoios procesul de decorticare a grâului.

A învățat singur să cânte la pian; și-a dat seama că poate fi ventriloc; a inventat un sistem de semne pentru a se înțelege cu mama sa, care începuse să surzească - fapt ce l-a determinat că mai târziu să studieze acustica. (Bell s-a căsătorit cu o femeia care nu auzea).

Utilizând sistemul tatălui său, a dovedit că vorbirea poate fi predată celor fără auz și a instruit personal care să o poată face.

Pe lângă inventarea telefonului, Bell a inventat un detector de metale (1881), a făcut cercetări în aeronautică, acustică, genetică.

A avut și alte patente, nu doar pentru telefon, ci și pentru: telegraf, fotofon, fonograf, vehicule aeriene, hidroaeroplan, celule de selenium.

In casa lui era un aparat de climatizare primitiv, cu un ventilator care sufla aer peste un cub de gheață. A experimentat toilete cu compost.

Pe lângă invenții și alte realizări, Alexander Graham Bell a rămas în istorie și pentru bel și decibel, unitățile de măsură a intensității sunetului (cercetătorii de la Bell Labs au ales denumirile).

Bell moare la 2 august 1922 în Nova Scotia, Canada. In ziua înmormântării, in onoarea lui, toate telefoanele de pe continentul american au rămas mute tip de un minut (erau vreo 14 milioane de telefoane).

Trei citate atribuite lui Alexander Graham Bell

Marile descoperiri și îmbunătăţiri implică în mod invariabil cooperarea mai multor minți. Eu am primit recunoașterea pentru că am croit traseul, dar când mă uit la evoluțiile ulterioare simt că recunoașterea se datorează altora și nu mie.

Inventatorul... privește lumea și nu e mulțumit cu lucrurile așa cum sunt. El vrea să îmbunătățească orice vede, vrea să ajute lumea; el e bântuit de o idee. Spiritul invenției îl posedă, căutând materializare.

Nu poți forţa ideile. Ideile de succes sunt rezultatul creșterii lente. Ideile de succes nu ating perfecțiunea într-o zi, indiferent cat de mult studiu au la bază.

Ziua Detinutilor Politici Anticomunisti

In data de 9 martie e marcată, in România, Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989, victime ale unui regim totalitar instaurat după al doilea război mondial; ziua e instituită prin Legea 247 din 2011 și e dedicată memoriei celor care au fost închiși, deportați sau persecutați pentru opoziția față de regimul comunist.

Probabil că nu întâmplător a fost aleasă această zi pentru a coincide cu data la care, in calendarul ortodox, sunt pomeniți cei 40 de Mucenici din Sevastia. Aceștia erau un grup de soldați creștini în armata romană staționată in Sevastia, in primele decenii ale secolului al IV-lea, într-o perioadă marcată de persecuții împotriva creștinilor, in timpul domniei împăratului Licinius, co-împărat roman cunoscut ca fiind ostil noii credințe. Cei 40 au refuzat să aducă jertfe zeilor păgâni și să-și renege credința, gest considerat de autorități un act grav de nesupunere. In plină iarnă, dezbrăcați, au fost aruncați într-un lac înghețat, torturați astfel pentru a fi determinați să se dezică de Hristos. Soldații au indurat până la capăt suferința, cu credința neclintită.

Sunt amintiți in fiecare an, in 9 martie, românii care au luptat împotriva regimului totalitar comunist, mărturisind și credința religioasă împotriva ateismului, și care au ajuns să fie închiși în lagăre și închisori, unde au îndurat grele suferințe, mulți plătinând prețul suprem.

La Brașov, la Monumentul Luptătorilor Anticomuniști din Piața Teatrului Sică Alexandrescu, a avut loc o ceremonie militară și religioasă dedicată Zilei Deținuților Politici Anticomuniști din România.

Din istorie

Partidul comunist a început să se formeze, in România, din 1921...

In anul 1944 se poate spune că cel de-al doilea război mondial s-a încheiat. România a fost ocupată de armata sovietică pentru mai mult de zece ani, țara intrând în sfera de influență a URSS. De la Moscova au fost impuși oameni la conducerea țării și a fost sprijinită acapararea tuturor instituțiilor statului de comuniști. In 6 martie a fost instaurat primul guvern condus de comuniști (Petru Groza); regele a fost obligat să abdice in 30 decembrie 1947. Trupele sovietice s-au retras în 1958.

Ce au făcut comuniștii

Susținuți puternic de sovietici, acționând în ilegalitate in timpul războiului, spre final au "ieșit la lumină" și au fost utili in politica de atunci, dar ce a urmat... 

Democrația a fost "eradicată", înlocuită cu un regim totalitar ce a durat până în decembrie 1989.

Pluralismul politic a fost eliminat; un partid unic, Partidul Comunist Român, era suficient. Dar până atunci... In 1948, Partidul Social Democrat (PSD) a fuzionat cu Partidul Comunist (PC), rezultând un partid unic: Partidul Muncitoresc Român (PMR). Socialiștii adevărați au avut de suferit ulterior (nu toți trecuseră de partea comuniștilor). In 1965 Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comunist Român.

La începutul erei comuniste, tinerii care proveneau din familii de oameni înstăriți și/sau din unele familii de intelectuali nu aveau dreptul să se înscrie nici la învățământ mediu, cu atât mai puțin la studii superioare. Mulți intelectuali, mulți dintre cei cu o stare materială bună până atunci nu au avut dreptul la pensie (dacă aveau vârsta), aveau dreptul, eventual, la o muncă prost platită...

Proprietatea privată a fost limitată; fabrici, uzine, bănci, cooperative etc. au fost naționalizate; țăranii înstăriți au fost obligați să își înscrie terenurile agricole în cooperative de stat; cetățenii aveau dreptul să aibă în proprietate o singură locuință - ce avuseseră in plus a fost naționalizat - in cazul unora s-a naționalizat totul, proprietarii fiind, in unele cazuri, obligați să trăiască în vreo cămăruță, in restul casei fiind instalate familii aduse la muncă, cetățeni care s-au evidențiat în rândurile comuniștilor etc.

La un moment dat s-au închis granițele - călătoriile erau permise, mai apoi, in "țări prietene" (= cu regim totalitar), iar în țări "vestice" in anumite condiții, cu aprobări speciale. Legăturile cu cetățeni străini erau interzise. Deținerea valutei a fost interzisă.

Ascultarea posturilor de radio străine și cititul publicațiilor primite din străinătate nu erau acceptate; multe cărți au fost efectiv interzise, in sensul că nu aveai voie să le ai in bibliotecă și nici să le împrumuți de la biblioteca publică - de predat la școală anumiți autori, filosofi etc. nici nu se punea problema.

Presa, filmele, cărțile etc. erau cenzurate.

Justiția avea ca misiune înfăptuirea politicii de stat; procurorii erau instrumente executive ale partidului unic; procesele erau rapide, pedepsele foarte mari; uneori, din completele de judecată făceau parte asesori populari. Securitatea statului putea desfășura anchete penale și putea să rețină oameni, chiar fără măcar un proces mascaradă. Miliția era un organ represiv al statului. 

Unii cetățeni - prea puțini, din păcate - au înțeles ce se întâmplă și, bogați sau săraci, intelectuali sau muncitori, au sperat la o eliberare de armata de ocupație și de comuniști și s-au opus regimului care se instaura; așa a început rezistența.

Ce s-a întâmplat cu nemulțumiții de regim

Unii erau nemulțumiți de noul regim, de alții era nemulțumit noul regim...

Politicieni din partidele tradiționale - liberali, conservatori, țărăniști - au fost arestați și unii au murit în închisoare.

După unificarea PSD cu PC, în 1948, mai mulți fruntași socialiști sunt arestați; liderii sunt condamnați la ani grei de închisoare, sub acuzația de "înaltă trădare" - în închisori precum Jilava, Văcărești, Gherla (unii au murit în închisoare, alții curând după eliberare din cauza bolilor grave contractate).

Mulți dintre liderii politici și religioși care au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri, participând la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, au sfârșit în temnițele noii puteri "proletare".

Preoți și credincioși au fost închiși, unele lăcașuri de cult au fost închise sau dărâmate.

Țăranii care se opuneau colectivizării au fost bătuți, arestați sau omorâți (sau toate trei).

Unii oameni au fost dați afară de la locul de muncă, altora li s-a interzis accesul în anumite unități de învățământ, alții au fost mutați în alte localități sau li s-a impus domiciliu forțat.

Un fel de concluzie

Intrarea sovieticilor in România a însemnat instaurarea unui regim de teroare... Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, in timpul regimului comunist, in țară au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici, în care au suferit peste 3 milioane de români, dintre care 800 de mii au murit.

N-au scăpat de represalii nici unii dintre cei care au contribuit la Marea Unire.

In timpul lui Ceaușescu Nicolae au făcut o șmecherie, pentru ca dictatorul să se poată lăuda că în țara lui nu există deținuți politici: cetățenii ostili regimului erau "judecați" și condamnați pentru așa-zise infracțiuni de drept comun (furt, speculă etc.)

Ar trebui să cercetăm rațional trecutul (nu judecând doar după ceea ce a trăit fiecare personal, in pătrățica lui) și să nu-i uităm pe cei care s-au sacrificat pentru a le fi mai bine lor și urmașilor lor. Ce facem cu libertatea la care ei au contribuit din plin arată în ce măsură le apreciem sacrificiul.

Din punctul meu de vedere, lupta anticomunistă continuă și azi și va mai continua, probabil, câteva decenii, pentru că Statul și instituțiile sale sunt conduse, încă, de foști comuniști, de rude sau prieteni etc. ai foștilor comuniști.

Lista rusinii si viata privata

Ultima dată am auzit despre "lista rușinii" în legătură cu China. Acolo, se zice, autoritățile știu totul despre toți și toate - le e foarte utilă tehnologia pentru un control aproape total. Citeam că, în China autoritățile publică numele celor cu datorii, trimit mesaje pe telefoanele rudelor, vecinilor etc. datornicilor anunțând că X e dator, că nu își îndeplinește obligațiile față de stat și implicit față de cetățenii corecți.

Înainte de propunerea prezentă s-a mai practicat în România, in 2016 (insistându-se de prin 2007), dar - după ce s-a publicat lista, s-au judecat oamenii cu Statul, s-au constatat multe erori etc. - s-a renunțat. La acel moment, Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal a amendat ANAF pentru șmecheria asta.

O noutate! De data asta au în proiect să publice și o listă cu cei care nu au restanțe! Au luat-o razna?! Adică, publică numele și adresele (aproape) tuturor cetățenilor țării? Voi afla adresa de domiciliu a tuturor funcționarilor publici - politicieni sau nu?

Politrucii români s-au gândit - din nou! - să publice o listă cu cetățenii care au datorii la stat, mai mari de 3000 de lei. Vor publica nume, adresa domiciliului fiscal, suma... De ce nu publică și o listă cu numele, adresa etc. hoților din buzunare, hoților din locuințe etc., să știm cam pe unde locuiesc aceștia când nu sunt la închisoare? Ah, da! Ce amețită sunt! Protejarea datelor cu caracter personal, dreptul la viață privată (între altele)! Ca să vezi! Când ești dator la stat "te fac de rușine" punându-te in pericol. După ce că ești sărac te trec și pe o listă, publică, a "rușinii", să te vulnerabilizeze și mai și.

De ce nu o listă cu cei care au peste zece contracte cu Statul? Dacă e să fie transparență fiscală atunci să fie!

Până în anul 1989 (era comunistă, altfel spus), in gara Brașov, aproape de ieșirea din clădire, era un panou cu poze și nume, și scria mare "nu faceți ca ei!" Erau numele și pozele (extraordinar de neclare) ale unor hoți care operau in zonă. La ce era util știu numai ăia care au avut ideea, pentru că hoții erau tot hoți, iar ceilalți nu i-ar fi putut recunoaște după acele fotografii. Sigur, era o "chestie psihologică".

Pentru că nu există o astfel de "listă a rușinii" nu se plătesc taxele in România. Când va apărea lista, în România nu vor mai exista datornici.

Printr-o astfel de formă arhaică de umilire publică politrucii speră că vor crește încasările la bugetul de stat, la bugetele locale. E doar bătaie de joc. Statul are proceduri prin care poate recupera sumele. Mâine, poimâine, vom avea închisoarea datornicilor?

Reacțiile conaționalilor la ideea cu lista rușinii

Ce spun doi primari (a căror opinie a fost făcută publică) despre acest proiect de lege? "Nu cred că se va rezolva problema, dar măcar îi faci de râs". Ce mentalitate! De ce i-ar păsa unuia că îl face "de râs", dacă e printre cei cărora nu le pasă că sunt datori la Stat? Apoi, de ce crede el că e corect să facă "de râs" un om sărac sau unul care a avut o dificultate temporară?

Celălalt își exprimă speranța că cei care au bani vor veni să-și plătească datoriile. Poate da, poate nu - sunt câțiva milionari care au datorii de milioane, dar nu se deranjează. Oricum, cei care au bani plătesc la timp, de regulă, dar li se poate întâmpla să întârzie.

Sute de instituții ale statului au datorii la... Stat. Să credem că reprezentanții acestora se vor rușina și vor achita datoriile? Poate că, înainte de a "face de râs" cetățenii, ar trebui ca Statul, prin reprezentanții săi, să dea exemplu de bun-platnic. Oh! Da! Pentru că unii nu plătesc taxele instituțiile sunt datoare! Nu.

Unii cetățeni, opriți pe stradă, spuneau răspicat că e foarte bine să fie o astfel de listă publică. De ce unii să plătească și alții nu? se mai întrebau câțiva... Mdeh. Să moară... capra vecinului... Aș vrea să mă înșel, dar cred că foarte mulți vor da năvală să citească o astfel listă, să știe dacă vecinul, colegul etc. are datorii la Stat. De ce i-o interesa pe unii ce și cum despre alții?

O persoană zicea că "pe vremuri", la școală, exista "scaunul măgarului" (ceva de gen) unde erau trimiși elevii care deranjau orele.

Dintre cei intervievați pe stradă (și "dați pe post") o singură persoană a spus că nu are sens, având în vedere că salariile, pensiile sunt mici, și toate scumpe... 

Ce ți se poate întâmpla dacă ai datorii la stat

Între altele, conform proiectului, îți este îngrădit dreptul de la a cumpăra casă, apartament, teren, mașină. In cazul in care proiectul absurd va deveni lege vei putea cumpăra cele amintite mai sus numai dacă prezinți o adeverință că nu ai datorii la Stat. Glumă de prost-gust. Există mai multe metode prin care poate fi ocolită aberația.

In general, dacă ai venit Statul ar putea să-ți pună poprire pe acesta și să recupereze sumele pe care le datorezi, din ultimii cinci ani (o zi in plus peste cinci ani lasă Statul cu ochii în soare: datoria e prescrisă - sigur, poți plăti de bună-voie, dar nu mai poți fi obligat). E adevărat, dacă venitul e mic "ratele" către Stat vor fi mici - și Statul nu are răbdare când vrea să-ți ia.

Ce ți se poate întâmpla dacă apari pe "lista rușinii"

Depinde: dacă ești persoană juridică sau persoană fizică. Dacă ești instituție de stat n-ai probleme... funcționezi in continuare fără îngrădiri.

Dacă ești persoană juridică poți pierde contracte, colaborări etc. Ideea e că, atunci când vrei să colaborezi cu o firmă, te informezi; între altele,  accesezi bilanțul anual al firmei in cauză - e public, pe site-ul Ministerului de Finanțe. Altfel spus: "lista rușinii" pentru aceste entități e doar o cheltuială (a Statului) in plus.

Dacă ești persoană fizică... Te poți aștepta la multe - până la a te trezi cu ceva cămătari la ușă, care să-ți propună un împrumut, să nu mai ai de ce te rușina sau o vizită a samsarilor imobiliari. Te mai poți aștepta la atacuri de tip phishing, înșelătorie (scam), inginerie socială*.

Mai sunt cei care colectează astfel de date și le întrebuințează in algoritmi automatizați în relația cu instituții de credit, anumite platforme financiare, care ar putea penaliza respectivele persoane pe termen lung, in baza unor date istorice, chiar eronate. In caz de eroare (și/sau de achitare) sau dificultăți economice temporare rectificarea datelor ar putea deveni inutilă pentru recuperarea reputației deoarece nu există (nu poate exista) un remediu efectiv din partea Statului.

Vor fi publicate și numele celor care se judecă, in instanță, cu Statul, privind unele taxe, impozite, amenzi? N-ar fi corect: cetățeanul ar putea dovedi că nu e dator la stat.

Scopul publicării datelor personale ale datornicilor la Stat

Din punctul meu de vedere, scopul acestei măsuri: plata taxelor de rușinea celorlalți. Statul nu poate numi asta "interes justificat" pentru divulgarea datelor personale a unor cetățeni, mai ales că există proceduri prin care-și poate obține de la datornici sumele restante.

Publicarea acestor date e justificată de politrucii care au venit cu ideea: transparență fiscală. Conform legii, colectarea datelor se face pentru scopuri determinate, explicite și legitime. "Transparența fiscală" nu cred că poate fi încadrată aici. Dacă ei insistă că publicarea unei astfel de liste se justifică atunci să fie publicată și lista celor care au contracte cu statul... (între altele) Să fie o listă completă cu denumirea firmei, numele celor care o controlează etc., să nu mai căutăm, bezmetici, informații - să fie "de-a gata".

De ce e ilegală publicarea datelor personale

Pentru că așa "zice" legea, pentru că România e membră a Uniunii Europene unde Statele protejează (pe cât posibil) datele personale ale cetățenilor. Aici, Statul divulgă datele personale ale cetățenilor pe motiv de "transparență fiscală". 

Tot pe motiv de "transparență" fiscală nu mai e obligatoriu să fie publice declarațiile de venit și de interes ale funcționarilor statului?

Concluzie

Publicarea datelor personale (numele, domiciliul fiscal și datoriile persoanelor fizice) pe site-urile autorităților ridică riscuri de neconformitate cu prevederile GDPR, deoarece aceste date pot afecta dreptul la viață privată. Vorba 'ceea, pe listele cu cheltuieli pentru întreținere, în condominii, e interzisă publicarea numelui (dacă cetățeanul nu solicită altfel), dar online e perfect să publice Statul inclusiv adresa la care poate fi găsită o persoană.

Publicarea pe internet trebuie justificată printr-un interes legitim care să nu afecteze excesiv persoana. Care poate fi acest interes legitim? Sumele nu vor fi recuperate în mod automat.

Politicienii din România par a nu înțelege: datele cu caracter personal NU pot face obiectul datelor deschise deoarece nu sunt date care pot fi reutilizate la liber, ci au un regim juridic specific. Unii nici nu-și pot imagina ce se poate face cu aceste date.

Datele publicate pe Internet, accesibile oricui, pot fi folosite de oricine în orice alt scop. Numai printr-o cerere expresă poți afla cui au mai fost dezvăluite datele tale personale.

Ce dovedește statul prin această soluție arhaică? Incapacitatea de a colecta taxe și impozite, sume din amenzi.

Publicarea unor astfel de date poate fi exploatată foarte ușor de persoane rău-intenționate; Statul transformă datele și secretele fiscale în vulnerabilități de securitate pentru cetățeni (având în vedere cât de evoluată este tehnologia, și viața digitală a celor mai mulți).

Atingerea adusă protecției datelor cu caracter personal nu se justifică pentru a asigura recuperarea creanțelor, ci din contră, publicarea acestor date e disproporționată și incontrolabilă. Incapacitatea Statului de a colecta creanțele fiscale e transformată într-o publicitate punitivă. Datele care în mod normal ar fi constituit secret fiscal vor fi preluate automat de terți, ceea ce face ca informația să rămână accesibilă publicului mult după ce datoria a fost achitată.

Există mai multe pârghii și mecanisme de colectare a creanțelor, inclusiv coercitive, și care își ating scopul fără ingerințe in viața privată a cetățenilor. Publicarea datelor doar afectează dreptul la viață privată și reputația persoanei (se poate întâmpla oricui să aibă probleme la un moment dat, să fie uituc sau să fie sărac).

sursa foto: https://pixabay.com/ro/users/gdj-1086657/

* Ingineria socială e o formă de a manipula oamenii astfel încât aceștia să divulge informații confidențiale, să ofere acces la sisteme securizate sau să efectueze acțiuni care le compromit securitatea (financiară sau cibernetică). Această formă de manipulare nu vizează echipamentele sau programele (hardware sau software), ci exploatează emoțiile: încrederea, frica sau curiozitatea. Altfel spus: nu se bazează pe breșe tehnice și poate fi realizată de aproape oricine, pentru că nu e nevoie de abilități speciale. 

Atacurile de inginerie socială implică adesea doar un număr de telefon și/sau e-mail. E bună și o adresă fizică - infractorul ar putea afla, despre tine, unele informații utile (pentru ei) de la vecini.

De exemplu, tehnologia cunoscută sub denumirea de VoIP (Voice over Internet Protocol) permite atacatorului să-și facă apelul să pară că e făcut de pe telefonul țintei - e o tehnologie disponibilă și nu necesită experiență. 

Laura Stoica. In memoriam

Laura Stoica (Adriana Laurenția Stoica) s-a născut în 10 octombrie 1967, la Alba Iulia, unde și-a petrecut primii ani, apoi familia s-a mutat la Târgoviște, orașul natal al părinților, oraș în care a și învățat. In ultimul an de liceu a urmat și cursuri de canto, la Școala Populară de Artă. In anul 2000 termină cursurile de artă-actorie la Universitatea Ecologică București.

A participat la Cântarea României, și la multe festivaluri de muzică ușoară, in anii 1980-1989; primul festival la care a participat a fost la Amara, in 1987, unde a obținut premiul doi.

In anul 1990 a participat, din nou, la festivalul de la Mamaia, unde a obținut mai multe premii, inclusiv premiul cel mare. Mai participase la Mamaia in anii 1987, 1988 și 1989, dar fără rezultate notabile.

In 1991 a fost declarată cea mai buna solistă pop-rock din România. A mai avut și în alți ani astfel de nominalizări.

In 1994, solista înființează Fundația Laura Stoica, in scopul de a sprijini tinerele talente, dar s-a implicat și în strângerea de fonduri pentru sprijinirea copiilor orfani și a participat la acțiuni caritabile dedicate strângerii de fonduri destinate copiilor din Romania afectați de HIV.

In 1995 se înființează trupa Laura Stoica Band.

In 1999, Laura Stoica debutează ca actriță, pe scena Teatrului Nottara din București.

(mai multe info: https://www.laurastoica.ro/)

Cred că în 1990 am ascultat-o prima dată, dar nu în cadrul festivalului de la Mamaia. Mi-a plăcut foarte mult vocea ei, și stilul, in general.

Când, in 9 martie 2006, am aflat că a decedat într-un accident de mașină, alături de bateristul Cristian Mărgescu, care urma să-i devină soț, am avut un moment de încremenire: cum să moară?! Apoi, evident, m-am resemnat... A fost așa o apariție... atrăgătoare in peisajul muzical românesc! Dacă se poate spune așa, a fost și mai trist: Laura Stoica abia aflase vestea că e însărcinată, și era foarte fericită pentru că nu mai credea că poate deveni mamă.

Poate că uitam și în acest an să scriu despre Laura Stoica, dar mi-a amintit serios de ea, ca solistă, tânăra Alexandra Căpitănescu, cea care va reprezenta România la Eurovision. 😊

Ziua Internationala a Femeii,2026

Mileniul trei, 8 martie 2026... Nicio națiune n-a atins performanța eliminării decalajelor juridice dintre femei și bărbați - la nivel mondial, femeile au numai 64% din drepturile legale pe care le au bărbații.

In domenii fundamentale ale vieții - munca, salarizarea, afacerile, pensionarea, proprietatea, mobilitatea, familia, siguranța - legea dezavantajează sistematic femeile.

In multe state, legea permite căsătoria timpurie - inclusiv a copiilor - ceea ce erodează întregul potențial a milioane de femei.

In acest an, Ziua Internațională a Femeii are ca temă de dezbatere Drepturi. Justiție. Acțiune. Pentru toate femeile și fetele. Sunt necesare acțiuni prin care să fie eliminate barierele in calea justiției egale: legile discriminatorii, protecția juridică slabă, practicile dăunătoare și normele sociale care erodează drepturile femeilor și fetelor.

Un raport recent, intitulat Asigurarea și consolidarea accesului la justiție pentru toate femeile și fetele, avertizează că sistemele menite să protejeze femeile și fetele nu o fac - femeile rămân expuse abuzurilor, nedreptății și impunității, pe fondul unei reacții tot mai puternice împotriva egalității de gen și al încălcărilor tot mai frecvente ale drepturilor lor fundamentale (vezi mai mult pe site-ul Națiunilor Unite: https://www.un.org.com)

Violența împotriva femeilor rămâne una dintre cele mai insiduoase bariere în calea sănătății și bunăstării femeii. Aproape una din trei femei se confruntă cu violență fizică și/sau sexuală cel puțin o dată în viață, cel mai adesea din partea unui partener intim.

Foarte puține state au adoptat politicile minime de servicii de sănătate recomandate de OMS pentru îngrijirea post-viol. Există voci care susțin ca femeia care rămâne însărcinată în urma unui viol să nască acel copil (in unele state chiar se întâmplă); sunt voci care susțin că o fetiță în vârstă de 11-12 ani să devină mamă dacă tot a rămas însărcinată; există foarte multe adolescente devenite mame de la vârsta de 14-15 ani și unora li se pare cât se poate de firesc - și, in loc să li se ofere tinerilor educație sexuală li se oferă adolescentelor-mamă bani, pentru a-și continua studiile (dacă vor).

In The Guardian, a fost publicat un sondaj global (desfășurat în 29 de țări, inclusiv Marea Britanie, SUA, Brazilia, Australia și India, participând 23000 de persoane) in care se arată că o treime dintre bărbații din generația Z (născuți între anii 1997-2012) sunt de părere că soțul ar trebui să aibă ultimul cuvânt în deciziile importante, în comparație cu bărbații din generația Baby Boomer (născuți între 1946-1964), care numai 13% consideră că soția ar trebui să asculte întotdeauna de soț. In cazul femeilor din generația Z, 18% sunt de acord ca soția să asculte de soț, comparativ cu Baby Boomers, unde numai 6% au această părere.

Pentru un sondaj la nivel global mi se pare cam mic numărul 23 de mii... Nu am încredere în sondaje pentru că seamănă a propagandă (opinie personală, evident). Nici în unele "rapoarte" nu am prea mare încredere.

In România, 6 din 10 cetățeni sunt de părere că femeia ar trebui să stea acasă și să se ocupe de copii și de treburile casnice.

In mai toată Europa (și nu numai) majoritatea femeilor - deși au partener - au un loc de muncă și se ocupă și de copii, și de casă. Egalitatea de gen e un concept îndepărtat.

Altfel spus: ziua de 8 martie nu e numai pentru a oferi femeilor ceea ce se poate cumpăra cu bani... și când au nevoie de protecție împotriva unor indivizi agresivi li se oferă o dulce ridicare din umeri.

Sursa imaginii: https://pixabay.com/users/geralt-9301/

🌹La mulți ani! cu sănătate și egalitate în drepturi, tuturor femeilor și fetelor! 🌹🌹