Vâscul
(Viscus album) e o plantă semiparazită care crește pe alte
plante, dar nu e total dependent de copac: are capacitatea de a
produce clorofilă și de a trage energie de la soare.
Influențată,
probabil, de poveștile cu și despre druizi, mult timp am crezut că
vâscul crește numai pe stejari, dar am aflat că și alți copaci
„găzduiesc” vâsc: mesteacăn, plop, tei, salcie, paltin,
jugastru, păducel, măr, păr, brad, molid, pin. Vâscul de stejar
diferă, un pic: are frunze căzătoare și fructul are o singură
sămânță.
Într-o
zi de iarnă, pe cale ferată ce trece printre munți și dealuri, am
văzut în depărtare, în copacii golași, o mulțime de
„cuiburi” ca niște sfere verzui, și mă minunam cât de multe
sunt! Habar nu aveam ce vedeam! Am aflat mai târziu – în timp –
că acele „cuiburi” erau... vâsc! Toantă mă mai am!
Vâscul
rămâne verde și iarna, fiind rezistent la frig și întuneric, dar
e o plantă periculoasă pentru copacul pe care crește; a fost numit
și „planta-vampir”, pentru că extrage substanțele nutritive,
mineralele și apa de care planta are nevoie, rămânând astfel
verde tot anul și rezistând perioadelor de secetă.
Un copac pe care vâscul s-a dezvoltat în exces va slabi și, în
final, va muri pentru că devine sensibil la atacurile dăunătorilor;
ramurile parazitate de vâsc se vor usca în timp – totuși, vâscul
crește lent. Cu toate că e semiparazit, e important în ecosistem
(adăpost și hrană pentru diferite specii) și în viața oamenilor
(în medicină).
Fructele
albicioase (rozalii sau roșiatice, în funcție de specie) apar spre
sfârșitul toamnei, începutul iernii și sunt toxice. Nu sunt
toxice și pentru sturzi și mătăsari, care sunt foarte atrași de
bobițele albe. Aceste păsări fac ca vâscul să crească atât de
sus în copaci: își ascut ciocurile de o creangă sau își lasă
fecalele în zonele înalte ale copacilor, semințele de vâsc
lipindu-se astfel de scoarța copacului.
În
credințele popoarelor europene, dar nu numai, vâscul (numit și
„creanga de aur”) e considerat o plantă sacră, cu proprietăți
magice. E simbol al curățeniei spirituale, al armoniei și
libertății, dar reprezintă și sănătatea, viața lungă, norocul
și bucuria – pentru anul care vine.
Grecia
antică este cea mai veche cultură cunoscută pentru venerarea
vâscului
– grecii antici numeau fructele sale „sperma stejarului” și au
considerat planta un simbol al fertilității masculine. În
mitologia greacă, Eneas avea asupra sa vâsc („creanga de aur” -
doi porumbei l-au îndrumat spre aceasta) pentru a fi protejat în
călătoria sa în infern și pentru a-și asigura reîntoarcerea.
Vâscul
era considerat plantă sacră și de norvegieni, de celți, de vechii
germani (care credeau că planta provine direct din cer), dar și de
indienii nord-americani.
Popoarele
germanice o considerau și plantă medicinală (are proprietăți
medicinale); planta a fost numită iarba-druizilor, fuga-dracului,
mătura-vrăjitoarelor (în America de Nord) s.a.
În
cultura anticilor, vâscul era considerat plantă magică și era
folosită ca afrodisiac pentru a stimula fertilitatea. Era așezat
în leagănele copiilor pentru a nu fi furați de zâne. În țara
Galilor se credea că, așezat sub pernă, induce vise premonitorii.
În Suedia era ținut în case pentru a preveni incendiile; italienii
aveau aceeași credință:
protecția împotriva focului. În unele zone era legat în ciorchini
și agățat în fața caselor pentru a speria demonii care trec pe
acolo. În alte locuri, vâscul
era folosit în ritualuri dedicate pentru găsirea comorilor. A fost
considerat și panaceu.
Celții
considerau această plantă ca fiind de esență divină, cel mai
prețios vâsc fiind cel de stejar (se găsea cel mai rar), pe care
îl numeau „lacrima stejarului”. Culegerea vâscului
de stejar – în apropierea solstițiului de iarnă - era însoțită
de ceremonii fastuoase. Druizii, îmbrăcați în alb, tăiau vâscul
cu o seceră de aur – planta nu trebuia să atingă pământul,
pentru a nu-și pierde proprietățile magice - apoi îl înveleau
într-o mantie albă. Se adunau ofrande, se jertfeau doi tauri albi,
se înălțau rugi către zei pentru a fi gonite duhurile rele.
Atârnau crengile de vâsc deasupra ușilor pentru a-și proteja
locuințele împotriva fulgerelor și spiritelor rele.
În
credința druizilor, vâscul era simbol pentru pace și prietenie.
Tradiția cerea ca dușmanii care se întâlneau în pădure,
întâmplător, sub un pom în care era vâsc, să depună armele și
să accepte un armistițiu până a doua zi.
Vâscul
și obiceiul sărutatului
În
mitologia scandinavă boabele albe ale vâscului
se spune că sunt lacrimile vărsate de zeița Frigga la moartea
fiului ei Baldur
(Balder/altele)
–
devenind astfel un simbol al dragostei. Alții spun că s-ar fi
convenit – după moartea lui Baldur – că oricare doi oameni care
trec pe sub vâsc să schimbe un sărut în memoria frumosului zeu.
Sărutul
sub vâsc a fost asociat cu festivalurile organizate cu ocazia
Saturnaliilor; mai târziu, cu tradițiile legate de căsătorie –
una dintre credințele care au stat la baza obiceiului era ideea că
vâscul e un leac pentru infertilitate.
În
țările anglo-saxone, mai ales, tradiția spune că cei care se
sărută sub o ramură de vâsc vor avea parte de fericire și
bucurie. E semn de bun augur al dragostei: de Crăciun, oricare fată
stătea sub o creangă de vâsc nu putea refuza sărutul, ceea ce
putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Fata care se găsea sub
vâsc și rămânea nesărutată
avea
ghinion în dragoste în anul care urma, și rămânea nemăritată.
Dacă
un cuplu îndrăgostit se sărută
sub
vâsc înseamnă că vor avea o relație lungă și fericită.
Se
spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta
o femeie trebuia să rupă și una dintre bobițele albe ale vâscului
– când nu mai erau bobițe pe creanga (coronița) de vâsc nimeni
nu se mai săruta sub ea. Cei care refuză un sărut sub vâsc se
spune că vor avea ghinion în anul următor. În unele culturi
sărutul sub vâsc este o promisiune de căsătorie.
Washington
Irving
a scris, în anul 1820, în „Ajunul Crăciunului” (a treia
povestire din cinci adunate într-o carte despre Crăciun): Un
tânăr ar trebui să culeagă o boabă de fiecare dată când sărută
o fată sub planta agățată, iar când boabele s-au terminat
puterea romantică a plantei încetează.
De atunci, mulți tineri au căutat ramuri de vâsc pline cu boabe
albe, pe care le-au atârnat în casele lor.
În
multe zone, obiceiul sărutatului
sub vâsc se practică și de Crăciun și de Anul Nou; în alte
zone, ori de Crăciun, ori de Anul Nou.
Simbol
al sărbătorilor de iarnă
Considerat
protector pentru casă și familie, vâscul a devenit, în timp, un
simbol al sărbătorilor de iarnă. În ajun de Crăciun, oamenii își
împodobesc casele cu vâsc, pentru pace sufletească (și ca simbol
al bucuriei). Agățat deasupra ușii, de Anul Nou, în special,
vâscul
aduce noroc în casă, bunăstare și fericire.
Conform
unor tradiții, vâscul ar trebui păstrat în casă până în anul
următor – se credea că protejează casa de fulgere și foc. O
crenguță de vâsc era adesea ținută
afară,
agățată pe clădirea ce se dorea protejată, timp de douăsprezece
luni, până la următoarea
sărbătoare de Crăciun, când era schimbată.
Această
mulțime de obiceiuri dovedesc că vâscul a avut un efect profund
asupra vieții și imaginației oamenilor.
Imagine de
congerdesign de la
Pixabay