Doua stiluri de viata. RiO

Reflexii in oglindă, joc inițiat de SoriN, găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

sursa foto: https://pixabay.com/users/jplenio-7645255/

sursa foto: https://pixabay.com/users/konpik-25133414/

Imagini suprapuse: pisica si nori. MFC

Miercurea fără cuvinte, joc al imaginilor găzduit de Carmen pe blogul Între vis și realitate. 

sursa foto: https://pixabay.com/users/tama66-1032521/

sursa foto: https://pixabay.com/users/cocoparisienne-127419/

De ce i-au făcut aici?

In peregrinările zilnice merg des cu autobuzul și, din când în când, aud și conversații care nu mă privesc. In general, reușesc să nu ascult, dar sunt unele conversații care caracterizează, practic, oamenii. 

Săptămână trecută, in autobuz, stăteam în picioare undeva la mijlocul autobuzului cu trei uși, unde e locul mai larg. In dreapta, pe doua scaune, două femei discutau de zor ele știu ce. La un moment dat, aud cuvântul imigranți și... ciulesc urechile. Femeia A, să zic așa, spunea că așa cum românii au plecat în alte țări au venit și în România străini care, unii, au făcut copii aici. Femeia B, revoltată, zice, destul de tare: Să plece cu plozi cu tot! Cine i-a pus să facă aici copii?

Femeia A a replicat că ea are nepoți născuți în străinătate și nu i-ar plăcea ca țara gazdă să-i trimită în România. Sunt cazuri diferite! pare că dă înapoi femeia B. Femeia A încearcă să explice că nu e prea diferit, B insistă că e, A își argumentează părerea în mai multe feluri și B se enervează, așa că se răstește: Mie nu-mi pasă! N-am pe nimeni în străinătate! 

Femeia A nu a mai insistat. Din atitudinea lor, bănuiesc că se cunoșteau, nu erau doar două femei cu chef de vorbă în autobuz. M-am gândit că ceea ce susține femeia B e prostie...

Sigur că nu e prima discuție de gen pe care am auzit-o (și citit-o) in ultimul timp și, poate, n-o povesteam in scris aici dacă nu s-ar fi adunat prea multe perplexități care, cumva, mă sperie. Sunt sigură că mulți gândesc astfel, zi și noapte, la orice nivel intelectual ar fi, doar că își țin pentru ei părerile de gen. Sunt însă momente când cei mai mulți își strigă adevăratul eu. Poate e doar prostie, nu răutate sau... un amestec nefericit de răutate și prostie?!

Iepurele de pe Luna. RiO

Se spune că privind cu atenție Luna plină putem vedea, in unele nopți, Iepurașul de Jad care, in folclorul chinez, e companionul zeiței Chang'e (care locuiește în Palatul Lunii) și cel care prepară elixirul nemuririi.

Iepurele de Jad e un simbol comun în diferitele zone din estul Asiei, dar legendele care îi sunt asociate diferă, mai mult sau mai puțin. Una dintre legende o scriu aici, cu ocazia jocului Reflexii in oglindă, inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Împăratul de Jad s-a deghizat într-un bătrân sărac, flămând, și a cerut mâncare de la maimuță, vidră, șacal și iepure. Maimuța a adunat fructe și i le-a oferit; vidra i-a dat pește, șacalul a prins o șopârlă. Iepurele a putut aduna doar iarbă, dar știind că oamenii nu se hrănesc cu iarbă s-a sacrificat pe sine aruncându-se in focul pe care acel bătrân flămând îl aprinsese. Dar iepurele nu a ars. Impresionat de sacrificiul iepurelui, bătrânul s-a dezvăluit ca fiind Împăratul de Jad și în semn de prețuire l-a trimis pe Lună, pentru a deveni nemuritor. Iepurele a devenit mai apoi cunoscut ca Iepurele de Jad nemuritor care cunoaște secretul elixirului nemuririi. De oriunde am privi, vedem conturul iepurelui amestecând cu pistilul in mojar.

Iepurele de Jad e simbol al altruismului și sacrificiului.

Stăpânul fulgerelor. MFC

Miercurea fără cuvinte, pe blog la Carmen: Între vis și realitate.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/elg21-3764790/

Sursa foto: https://pixabay.com/users/mythologyart-34077399/ (IA)

Sistem si antisistem

Ce este sistemul?

Există o mulțime de sisteme: informațional, metric, tehnic, solar, nervos, social, economic, politic etc.

În dicționarul explicativ al limbii române scrie că sistemul este ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit.

Termenul sistem mai poate fi înțeles ca metodă de lucru, mod de organizare a unui proces, a unei operații, a unui mod de a lucra. Pe scurt, sistem înseamnă organizare.

Ce este sistemul politic?

O definiție universal acceptată nu știu să existe (nu înseamnă că nu s-a căzut de acord asupra uneia).

Foarte pe scurt, sistemul politic e un sistem parțial al societății și cuprinde  ansamblul relațiilor, instituțiilor, concepțiilor, comunicărilor de natură politică, prin care se asigură organizarea, funcționarea și conducerea societății. Sistemul politic este un subsistem al sistemului social (global sau altfel), sistem care îndeplinește funcții de natură politică și privește guvernarea.

Omul, ca ființă socială, poate exista și acționa numai în cadrul organizat al unui sistem social, ceea ce înseamnă că e necesar să se organizeze, iar sistemul politic e o componentă esențială a acestui sistem social. In cazul comunităților umane nu poate exista un șef de turmă, cum e in cazul unor specii de animale.

Sistemul politic trebuie să fie flexibil, să fie într-o continuă autoreglare și perfecționare - aceste aspecte sunt in mare măsură determinate de gradul dezvoltării politice și mai ales de democratismul politic. 

Ce este antisistemul?

În dicționar, anti- este explicat astfel: element de compunere însemnând împotriva, in contra, opus, care servește la formarea unor substantive și adjective.

Pe scurt, antisistem, in context, înseamnă împotriva la tot ce am scris despre sistem, adică: împotriva organizării, funcționării, relațiilor etc. Mai pe scurt, antisistem înseamnă anarhie, haos. 

Dar... există și teoria privind antisistemul etnic.

Lev Nicolaevici Gumilev (01.10.1912-15.06.1992), un controversat, dar popular istoric rus, avea o teorie despre antisistemul etnic. El definea antisistemul etnic drept o unitate sistemică a indivizilor cu viziuni negative față de lume, o atitudine specifică față de lumea materială, exprimată prin tendința de a simplifica sistemele prin micșorarea densității relațiilor din cadrul sistemului. Relațiile sistemice sunt reduse la zero, ceea ce înseamnă anihilarea sistemului, fie el un stat, landșaft sau etnie. Pentru antisistem, indiferent de ideologia membrilor săi, este caracteristică existența unei fixații comune: negarea lumii reale, in calitatea ei de sistem complex, in numele unor scopuri abstracte. Printre membrii antisistemului predomină indivizi care au senzația că viitorul este singura realitate posibilă, trecutul fiind inexistent, iar prezentul e calificat doar ca o perioadă premergătoare viitorului. Ideologia antisistemului se opune oricărei tradiţii etnice. (https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Lev_Gumiliov)

Un fel de concluzie

Sistemul (politic) înseamnă întreaga funcționare a unui stat, cu partide politice, instituții de stat cu tot ce înseamnă acestea: școală, spital, primărie, justiție, președinte, parlament etc.

O comparație plastică: omul este un sistem in sine (corpul, organismul), care are - ca și sistemul social - mai multe (sub)sisteme: respirator, nervos, limfatic, endocrin, circulator etc. In momentul in care ceva atacă un sistem din corpul uman există pericolul ca omul să fie distrus în întregime.

Carlo M Cipolla, despre prostie

Veți crede, probabil, că vreau a mă convinge că nu-s proastă rău, 'că tot scriu despre prostie. Poate și asta, dar altceva vreau să subliniez cu prima ocazie.

In scurtul dialog avut la o postare anterioară cu Daniela, mi-am amintit de Carlo M. Cipolla (15.08.1922-05.09.2000), filosof italian, profesor de istorie economică, cel care a scris câteva lucrări de popularizare a istoriei financiar-economice-sociale ale Europei din secolele XI-XVII.

A scris și eseul Legile fundamentale ale prostiei umane, in 1976. Scris în limba engleză, eseul a circulat mai întâi între prieteni. Fiind specializat in istoria economiei autorul abordează prostia umană din punct de vedere economic și politic. Susține că populația planetară a proștilor este mult mai puternică decât orice altă comunitate umană și produce societăților mai multe pierderi decât orice altă categorie de populație.

In cartea publicată în anul 1988, apar două eseuri: cel amintit mai sus și Allegro ma non troppo, un termen muzical - un ritm rapid, dar nu prea rapid.

Legile fundamentale ale prostiei umane in viziunea lui C.M.Cipolla

1. Întotdeauna și inevitabil, toți subestimează numărul proștilor în circulație.

Indiferent de câți idioți ai bănui că ești înconjurat, invariabil vezi mai diminuat totul. Problema e agravată de presupunerilor părtinitoare conform cărora unii oameni sunt inteligenți, in baza unor factori superficiali: locul de muncă, nivelul de educație sau alte caracteristici pe care nu le credem trăsături ale prostiei.

2. Probabilitatea că o anumită persoană este (va fi) proastă e independentă de orice altă caracteristică a acestei persoane.

Autorul afirmă că a făcut studii asupra funcționarilor, profesorilor, studenților, muncitorilor și chiar asupra unor laureați ai Premiului Nobel. Tind să nu mă îndoiesc pentru că nu degeaba, probabil, există zicala unde-i multă deșteptăciune e și multă prostie. Astfel stând lucrurile, pot fi de acord și cu afirmația că numărul proștilor e mereu constant, indiferent de mărimea grupului studiat.

Cipolla presupune că prostia e o variabilă care rămâne constantă în toate populațiile. Fiecare categorie care poate fi imaginată - de sex, rasă, naționalitate, nivel de educație, venit - deține un procent fix de oameni proști. Există profesori universitari proști; sunt înalți-funcționari proști; există oameni proști in orice națiune de pe Terra, la orice nivel. Nu vom putea afla niciodată numărul oamenilor proști.

3. O persoană stupidă este o persoană care provoacă pierderi altei persoane sau unui grup de persoane fără a obține foloase pentru sine și, posibil, având propriile pierderi.

Autorul a numit aceasta lege Legea de Aur a prostiei.

Cum poți convinge un stupid că ceea ce face, zice, nu-ți face rău doar ție, ci îi poate face rău și lui? El va merge înainte, uneori chiar bănuind că își va face rău și lui, dar neluând în serios perspectiva.

Oamenii care sunt capabili de gândire critică evaluează consecințele propriilor acțiuni, analizând ce posibile consecințe pot avea acțiunile asupra lor și/sau asupra altora. Omul prost acționează pur și simplu, înfingându-se ca râma-n piatră.

4. Cei care nu sunt proști subestimează întotdeauna puterea distrugătoare a proștilor.

Cei care nu sunt proști uită mereu că, indiferent de timp, de loc, de circumstanțe, să ai de-a face cu proști sau să te asociezi cu proști se dovedește in mod sigur a fi o greșeală costisitoare.

Omul prost e impredictibil deci imposibil de controlat. Apoi?! Cum îți dai seama că un om chiar e prost? Când îți dai seama e, de regulă, prea târziu. Vorba nu-mai-știu-cui: și zeii sunt neputincioși împotriva prostiei. Cine se confruntă cu un prost e total la mila lui.

Proștii sunt incapabili să-și recunoască propria ignoranță - spune C. M. Cippola; se poate prezice, mai afirmă autorul eseului, cum ar putea acționa o persoană inteligentă, una egoistă sau un răufăcător, dar un om prost se comportă irațional, făcându-l imposibil de analizat și de combătut rațional.

5. O persoană proastă e cel mai periculos tip de persoană.

Corolarul, pe care îl știu (și) de la Dietrich Bonhoeffer este: prostul e mai periculos decât un răufăcător.

Hoții provoacă pagube furând și se îmbogățesc mai mult sau mai puțin, pe termen mai lung sau mai scurt - societatea, in ansamblu, nu se schimbă fundamental, dar proștii provoacă pagube tuturor, mai mult sau mai puțin direct.

De ce un om prost este periculos dacă ajunge să aibă putere am scris când l-am citat pe Dietrich Bonhoeffer.

Cum ajung proștii în poziții de putere?! Răspunsurile sunt mai multe, dar autorul nu le caută, ci doar își exprimă uimirea că proștii pot ajunge în poziții care le permit să ia decizii care afectează viața altora. Potențialul devastator al oamenilor proști depinde, in mare măsură, de poziția de putere pe care o ocupă în societate.

Ideea lui Cipolla despre prostia umană e mai profundă decât ar putea părea la prima vedere. Autorul susține că prostia nu e despre lipsa de cunoștințe, de educație, ci despre un comportament distructiv și lipsit de sens, comportament care se poate manifesta in orice context. Un prost, in viziunea autorului, este acea persoană care provoacă in mod constant pierderi altora, fără a câștiga ceva in schimb, ba chiar făcându-și rău și lui, in unele cazuri.

C.M.Cipolla consideră că prostia este un real pericol pentru societate. Dar... Dacă prostia nu înseamnă carențe de cunoștințe, de educație...?! Autorul crede că e de la... gene, și nu e nimic de făcut. Diferența dintre societățile care se prăbușesc sub greutatea cetățenilor lor proști și cele care le transcend sunt preponderența non-proștilor.

Referitor la legea a treia, autorul eseului a creat o diagramă prin care împarte oamenii în patru tipologii, pornind de la capacitatea lor de a producecâștig / pierdere:

1. Oameni inteligenți - se ajuta pe ei și pe alții; contribuie la bunăstarea societății și își valorifică această contribuție în beneficii personale.

2. Oamenii naivi/neputincioși/nenorocoși - îi ajută pe alții dar își fac rău singuri; aici ar putea intra și o anumită categorie de răufăcători. Naivii, neajutorații, contribuie la bunăstarea societății, dar se profită de ei. Conduita lor permite o diminuare a bunăstării societății. De regulă, aceștia îmbogățesc pe alții.

3. Oamenii proști - produc pagube și altora și lor; sunt contraproductivi și în interes propriu și pentru societate.

4. Răufăcătorii - acționează în propriul avantaj, aducând pierderi celorlalți; psihopații, alți anti-sociali non patologici sunt cei care acționează în deplină înțelegere a consecințelor pe care acțiunile lor le pot avea asupra unei societăți cu care nu se identifică și de care, in general, nici nu le pasă. Aceștia, însă, pot fi opriți. Proștii nu pot fi opriți, nu pot fi ușor recunoscuți.

Autorul mai numește o grupă, adițională: oamenii ineficienți; grupă care poate fi de sine stătătoare, fie considerată a fi în centrul graficului.

Doar proștii rămân consecvenți, cei din categoriile celelalte pot fluctua, acționând când inteligent, când egoist, când naiv, sau puțin din toate (la fel și în cazul ineficienților).

Carlo M. Cipolla consideră prostia ca fiind cea mai mare amenințare existențială a umanității.

Societățile care progresează în ciuda prostiei cetățenilor lor au în proporție mai mare oameni care acționează inteligent, contrabalansând pierderile prostului, producând câștiguri pentru ei și semenii lor.

Societățile în declin au același procent de oameni proști ca și cele de succes, dar au și procente mari de oameni neputincioși și, in plus, o proliferare alarmantă de răufăcători cu înclinație spre prostie.

O astfel de schimbare în compoziția populației non-proaste întărește in mod inevitabil puterea distructiva a proștilor și face ca declinul să fie o certitudine. Și țara se duce spre iad.

Toate cele de mai sus le-am scris consultând notițe luate pe la sfârșitul anilor 1990, și sunt cam incomplete, din ce mi-am dat seama. Sper că am reușit, totuși, să fi păstrat în ordine ideile.

Postarea e înscrisă în tabelul jocului Citate favorite, joc găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț.

La începutul mileniului al III-lea, tendința de prosteală a umanității a primit un nume (in neuroștiințe): Efectul Flynn (EF), de la numele celui care a lansat conceptul - James R. Flynn. Acesta susține că, in pofida progresului, posibilităților, oportunității și dinamicii vieții, omul contemporan pare a regresa din punct de vedere al inteligenței, devenind din ce in ce mai fără voință, fără rațiune, depersonalizat, dominat de spiritul gregar (mentalitatea de turmă). Ups! Când numărul de proști dintr-o societate crește acea societate are șanse puține spre deloc să supraviețuiescă (l-am parafrazat pe Carlo M. Cipolla).

Sursa foto: https://pixabay.com/users/sergeitokmakov-3426571/

Turbo-democratia si megastarul

Cei care au fost atenți la alegerile electorale (politice) care au avut loc în lume au observat că în multe state nu a prea contat puterea partidelor, voința șefilor de partid și a acoliților, ci a contat in foarte mare măsură voința cetățenilor, independentă de vreo doctrină de partid. Altfel spus, au fost votați/aleși oameni, și mai puțin partide.

Acești oameni - fără o doctrină anume, dar buni oratori - nu pot înlocui partidele politice (nu e indicat ca niște persoane fizice să înlocuiască o structură, o instituție, un sistem etc.) Se poate ajunge în situația ca un stat - și cetățenii acestuia - să fie la cheremul unui individ care va lua hotărâri în funcție de cum se trezește dimineața: cu fața la cearceaf sau binedispus.

Concurența politică e foarte bună, dar când cetățenii încep să se comporte ca niște fani ai unei persoane sau alta, persoană care promite desființarea partidelor, desființarea unor instituții, nu mai e vorba despre concurență politică, ci mai mult despre anarhie. Oamenii devin mai importanți decât partidele, dar o societate (un sistem social) nu poate exista fără organizare, fără structuri.

Un lucru, cred, este clar: structurile politice tradiționale par a se descompune, diminuând sistemele politice. Democrațiile par a se prăbuși - in general din cauza accidentelor financiare. Anul 2020 a fost începutul unei crize economice-financiare mondiale la care toți cei sus-puși s-au așteptat, și s-au pus la adăpost. Anul 2020 poate apărea și ca o scuză pentru ceea ce oricum ar fi urmat... Astea pot fi luate ca presupuneri - trec peste.

Modul în care se poziționează oamenii e mai mult despre ei (despre cum înțeleg ceea ce se întâmplă în jurul lor), și mai puțin despre politică, despre politicieni. Poți înlocui un politician (capabil sau nu, incompetent sau nu) cu un megastar, dar ar fi naivitate să crezi că îți va fi bine. Megastarurile, in majoritate covârșitoare, sunt niște oameni cu fel de fel de pretenții (de la echipele lor, de la fani etc.) și care-și schimbă mofturile în funcție de dispoziție. Aceste megastaruri urmate de cetățeni care se comportă ca niște fani nu pot conduce un stat. Fanii pot trece cu vederea derapajele starului adulat, dar când de acel star depinde și viața, și bunăstarea celor care nu sunt fani e nasol.

In constituțiile statelor democratice sunt menționate partidele politice, aceste structuri implicate în formarea voinței poporului. Nu în sensul că un partid impune voința cetățenilor, ci în sensul că cetățenii care au aceleași valori se pot organiza în partid politic și pot încerca să facă lucrurile așa cum cred ei că e bine - asta, foarte pe scurt și simplist; un partid cu tendințe fasciste, de exemplu, ar fi cazul să fie oprit cât mai din timp (legal, nu altfel).

Partidele nu devin inutile doar pentru că tehnologia permite cetățenilor să se adune în grupuri și grupulețe pe așa-numitele rețele de socializare, grupuri de oameni cu aceleași valori, dorințe sau frustrări și mai apoi merg să voteze. Această așa-zisă turbo-democrație (termenul nu-mi aparține) aduce cel puțin două mari probleme:

1. Instabilitatea. Dacă megastarul nu face ce vor fanii aceștia se vor ridica împotriva lui, vor încerca să-l înlocuiască, atunci, pe loc (asta in cazul in care megastarul ales nu se va fi transformat între timp într-un tiran care își va renega fanii revoltați). Un megastar nu va pregăti oameni care l-ar putea înlocui in caz de nevoie. Statutul unei funcții publice nu seamănă cu statutul unui star. Funcția publică e una restrictivă și, deseori, plictisitoare, și vine cu responsabilități serioase. Mai mult decât mai puțin, funcția politică promovează stabilitatea.

2. Blocajul. In turbo-democrație, dacă sunt promovați oameni cu caracteristicile unui star și doar atât, e probabil ca oamenii pe care acest star ii promovează în jurul lui să nu convină fanilor și/sau să fie total netalentat in ceea ce trebuie să facă. Mesajele negative se răspândesc, întotdeauna, mai repede decât cele pozitive, iar analizele sociale reale se pierd printre aceste mesaje transmise în flux continuu de fani nemulțumiți. Negativismul prinde mult mai repede in mintea și atenția publicului, iar publicul fixat doar in ideea grupului din care face parte va îmbrăca o armură care să-l apere de rațiune, și de orice mesaj care nu se potrivește cu mentalitatea lui, cu credințele lui. Așa ceva conduce la un veritabil blocaj în ceea ce înseamnă guvernare politică.

Partidele politice sunt o necesitate într-o democrație. Sunt organizații permanente care sunt forțate să aibă grijă de interesele tuturor cetățenilor. Pot fi forțate să accepte puncte diferite de vedere. Partidele aflate la putere sunt monitorizate, să zic așa, de cele aflate în opoziție.

La fel de necesar este, în democrație, un parlament bicameral. Un stat cu parlament unicameral, și un singur partid, este orice, dar nu democrație: o mare adunare națională formată din membrii unicului partid = acești oameni vor putea face absolut tot ce vor, cui vor, când vor și nu, nu vor avea grijă ca toți copiii să meargă la școală, să aibă ce să mănânce...

Megastarurile, in general, mai fac opere de binefacere - nu toate megastarurile, și nu prea des cele mai multe - și numai cât fanul respectiv să fie mulțumit, să îl laude pentru faptele lui bune, să nu țipe că nu primește o îmbrățișare, o strângere de mână, un autograf cu poză și-apoi să-i treacă prin minte să-și caute alt idol.

Un fel de concluzie. Concurența politică e bună, mentalitatea de fan e dăunătoare în politică. Partidele politice au nevoie să se reorganizeze, oamenii care le populează să învețe că s-a schimbat contextul (tehnologic, financiar, economic, social etc.), s-a schimbat... paradigma mondială. Un megastar își poate permite fițe, își poate permite să discrimineze (chiar dacă mai apoi plătește amendă), dar un lider politic care susține că reprezintă o întreagă națiune nu își poate permite să discrimineze un cetățean în baza etniei, statutului social, orientării sexuale, orientării religioase etc., nu-și poate permite să amenințe o femeie cu agresiunea sexuală.

Pentru a exista in continuare, partidele politice sunt obligate să reînvețe să inspire și să mobilizeze oamenii. Altfel, tinerii (dar nu doar ei) vor ajunge să-și concentreze energia politică prin grupuri cu probleme.

Cu unele modificări, modul în care se guvernează cetățenii din statele democratice ar trebui să fie o constantă, pentru că aproape totul s-a schimbat în ceea ce facem: cumpărăm, călătorim, întâlnim, comunicăm, citim, învățăm etc.

Partidele democratice trebuie să se adapteze mileniului III.

sursa foto: https://pixabay.com/users/alexas_fotos-686414/

Intre rautate si prostie

La un moment dat, circula o zicală pe internet: A dezbate cu un idiot este ca și cum ai incerca să joci șah cu un porumbel - trântește piesele, se răhățește pe tabla de joc apoi zboară la stolul lui și se laudă că te-a bătut la șah. O scenă amuzantă, s-ar putea spune, dar... înlocuind porumbelul cu un om incult devine îngrijorător. Sigur, toți suntem, măcar din când în când, proști (facem prostii, spunem prostii, înțelegem greșit etc.) și avem în jurul nostru, între apropiați, oameni care nu știu unele lucruri, care înțeleg ceva greșit sau... traduc greșit pentru că nu stăpânesc argoul din altă limbă - cum a fost cazul unei tipe din cercul mai larg de cunoștințe... La o întâlnire amicală, băieții vorbeau la un moment dat, cu perdea, despre ceva chestii sexuale; unul a rostit la un moment dat handjob, la care tipa amintită a sărit: și mie îmi place lucrul manual. Ce faci in așa caz? Râzi înfundat, treci peste - îi explică soțul care-i treaba. Femeia a spus o prostie, dar asta n-o face, neapărat, proastă. N-a înțeles despre ce era vorba... Nu le are cu subtilitățile. Vorba 'ceea: Cel care pretinde că e cel mai deștept din încăpere e cel mai prost. (din seria The Paladin Prophecy/Profeția Paladinului, de Mark Frost)

Ne amuzăm când cineva face o gafă, din neștiință, neatenție etc. dar omul cu prea multe lacune intelectuale ajunge să fie manipulat, luând de bun orice i se spune. Ne distrăm când vedem în filme (Idiocracy / Supremația nătângilor; Stan și Bran, Mr. Bean etc.) manifestări ale prostiei... Dar... Din păcate, prostia are o parte întunecată.

Filozoful și teologul Dietrich Bonhoeffer susține că omul prost este adesea mai periculos decât omul rău. Prostia nu este ceva ce majoritatea ia în serios, nu sunt condamnați oamenii pentru ignoranță, nu sunt huiduiți cei care nu știu anumite lucruri. Pe de altă parte, un om prost nu e deschis spre rațiune. Când un om prost este confruntat cu fapte care nu pot fi infirmate, dar pe care el le neagă, devine violent (verbal și/sau fizic). Afirmă tot D. Bonhoeffer: Nici argumentele, nici folosirea forței nu are succes in astfel de situații; argumentele se izbesc de urechi surde; faptele care contrazic prejudecățile cuiva pur și simplu nu sunt crezute - in astfel de cazuri omul prost este auto-mulțumit de sine și ușor iritabil, devenind agresiv - și când faptele nu pot fi contrazise omul prost le ignoră ca fiind lipsite de importanță, ca fiind ceva întâmplător.

Răul poate fi demascat și oprit prin folosirea forței, pe când împotriva prostiei suntem lipsiți de apărare. [...] Un idiot puternic e mai dăunător decât o gașcă de infractori.

Oamenii răi nu sunt cea mai mare amenințare, fie că sunt infractori violenți, dictatori care încalcă drepturile și libertățile omului etc., pentru că sunt cunoscuți și se poate lupta împotriva lor. Când ceva rău este cunoscut oamenii se pot uni să lupte împotriva acestuia. Se poate protesta împotriva răului; acesta poate fi expus și, dacă e cazul, prevenit prin folosirea forței. Răul poartă întotdeauna în sine germenul propriei distrugeri.

Cu prostia nu se poate lupta atât de ușor pentru că majoritatea oamenilor tolerează prostia, spre deosebire de tolerarea răului, a răutății. E foarte rău atunci când prostia vine cu o mare putere și, prea adesea, prostia merge mână in mână cu puterea. La o observare mai atentă, devine evident că fiecare consolidare a puterii în sfera publică - fie de natură politică, fie de natură religioasă - infectează o mare parte a omenirii cu prostie.

Prostia nu împiedică pe nimeni să dețină funcții importante sau autoritate - istoria e plină cu exemple despre proști care au ajuns la putere (iar oamenii inteligenți au fost alungați, marginalizați, decredibilizați sau uciși). D. Bonhoeffer mai face o observație: natura puterii cere ca oamenii să renunțe la anumite facultăți necesare gândirii inteligente - facultăți precum independența, gândirea critică, reflecția. Pentru zona politică D. B. argumentează că un individ, cu cât devine mai mult parte a unei instituții, cu atât devine mai puțin el însuși. O persoană carismatică, inteligentă, cu planuri serioase devine aproape imbecilă după ce preia mandatul. Puterea scurge inteligența dintr-o persoană, lăsând-o asemenea unui manechin animat. Este ca și cum sloganurile, cuvintele de referință și altele asemenea au pus stăpânire pe om; e vrăjit, orbit și agresat in chiar esența lui. Puterea transformă oamenii în automate. Când oamenii se alătură unui partid politic pare că cei mai mulți aleg să urmeze exemplul majorității mai degrabă decât propria conștiință, aleg să-și folosească mai mult zâmbetul decât creierul.

In opinia lui D. Bonhoeffer, prostia ar trebui privită ca fiind mai gravă decât răutatea pentru că are un potențial mai mare de a distruge viața unei comunități, a unui popor. Stupiditatea e o armă periculoasă în mâinile oamenilor rău intenționați; oamenilor răi le e greu să preia puterea - pentru că imediat ce recunosc răul oamenii bine intenționați se unesc împotriva acestuia; pentru a prelua puterea oamenii rău intenționați au nevoie de oameni proști care să facă lucrurile pentru ei. Ca oile pe câmp, oamenii ignoranți pot fi manipulați și conduși pentru a face orice își doresc cei rău intenționați. Răul este maestrul păpușar care nu iubește nimic mai mult decât marionetele fără minte care îl ajută să obțină și să păstreze ceea ce vrea. Putem să ne amuzăm in momentele de prostie nevinovată, dar ar trebui să ne temem când prostia e la putere, e instituționalizată.

Notă. Dietrich Bonhoeffer s-a născut în 4 februarie 1906, la Breslau (Imperiul German), azi Wroclaw (Polonia). A fost filosof, poet, teolog, pastor evanghelic-lutheran, opozant al național-socialismului. A murit în 9 aprilie 1945 în lagărul de concentrare de lângă orașul Flossenbürg, Bavaria, Reich-ul German.

Teoria lui Bonhoeffer despre prostie a fost explicată în termeni clari de Jonny Thomson, fost profesor de filosofie la Universitatea Oxford, Anglia:
https://bigthink.com/thinking/bonhoeffers-theory-stupidity-evil/

Sursa foto: https://pixabay.com/users/geralt-9301/

Actiune si Miscare. Citate favorite

Cugetări despre acțiune și mișcare

Dacă medităm mai adânc, toate chestiunile privind sufletul și nemurirea sufletului (precum cele ce privesc paradisul și infernul) nu sunt in fond decât un mod de a vedea acest simplu fapt: că orice acțiune a noastră se transmite altora după valoarea ei - bună sau rea - trece din tată in fiu, de la o generație la alta, într-o continuă mișcare. (Antonio Gramsci, Lettere dal carcere - Scrisori din închisoare)

Dacă e nevoie ca în curgerea veșnică a evenimentelor să stabilim conceptele fără de care realitatea nu ar putea să fie înțeleasă, trebuie in mod necesar să stabilim și să amintim că realitatea în mișcare și conceptul de realitate - chiar dacă sunt noțiuni distincte din punct de vedere logic - trebuie însă, din punct de vedere istoric, concepute ca o realitate de nedespărțit. (Antonio Gramsci, Il materialismul storico - Materialismul istoric)

Deși Antonio Gramsci (22.01.1891-27.04.1937) a fost, in anul 1921, unul dintre cofondatorii Partidului Comunist Italian (un timp, liderul acestui partid), și un important filosof marxist - și detest cu pasiune tot ceea ce e legat de doctrina comunistă - am ales să copiez aici, pentru Citate favorite, jocul găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț - cele două fragmente de mai sus pentru că rezonez, într-o anumită măsură, cu ideile cuprinse strict in cele două fragmente. Deși a trăit puțin - din cauza lui Mussolini, practic - a avut o carieră academică remarcabilă și e considerat unul dintre personajele importante ale filosofiei politice din secolul trecut. Din punctul meu de vedere, a fost un filosof marxist... interesant.

Fragmentele din această postare sunt copiate din cartea Proverbe și cugetări italiene, antologie de Mihail Ionescu, Editura Albatros, București, 1982.

Acțiunea e cu adevărat acțiune numai în măsura în care este voluntară. [Benedetto Croce (25.02.1866-20.11.1952), Estetica; a fost un filosof idealist, critic literar, scriitor, politician, agnostic, care a avut o influență importantă asupra lui Antonio Gramsci]

Nu orice lucru care constituie un început este și cauză; astfel punctul este începutul liniei, dar nu e cauza ei; clipa e începutul acțiunii, nu și cauza ei; punctul de plecare al unei mișcări e începutul, dar nu și cauza ei. (Giordano Bruno)

Corpul natural este mobil prin însăși natura sa, dat fiind că natura a fost definită ca principiu de mișcare. (Galileo Galilei, Opere)

Mișcarea e generatoarea oricărui fel de viață. (Leonardo da Vinci, Pensieri - Cugetări)

Viața practică se dezvoltă in prezent, cea contemplativă, in trecut. Acțiune și memorie. (Cesare Pavese, Il mestiere di vivere - Meseria de a trăi) Cesare Pavese (09.09.1908-27.08.1950), a fost scriitor, poet, critic literare și traducător italian. In 1947 s-a înscris în Partidul Comunist Italian, in august 1950 se sinucide in camera unui hotel din Torino. E considerat unul dintre cei mai importanți scriitori italieni ai secolului XX.

O acțiune se poate considera morală nu numai pentru că este făcută așa cum trebuie, ci și pentru că e făcută din respect pentru datoria împlinită. (Nicola Abbagnano, Per o contro l'uomo - Pentru sau împotriva omului) Nicola Abbagnano (15.07.1901-09.09.1990) își definește viziunea filosofică existențialism pozitiv - considera rațiunea umană ca principal instrument capabil să garanteze o valoare pozitivă împotriva oricărui posibil nihilism.

Acțiunile omului au fiecare vârsta lor. (Alba de Cespedes, Nessuno torna indietro - Nimeni nu se întoarce) Alba de Cespedes (11.03.1911-14.11.1997), scriitoare cubano-italiană întemnițată de două ori pentru activități anti-fasciste. După război a plecat la Paris, unde a continuat să scrie.

Proverbe despre acțiune și mișcare

Cine începe rău, sfârșește prost.

Cine incepe bine se și află la jumătatea acțiunii.

Cine muncește pentru sine, muncește ca pentru trei.

Lucrările lungite devin șerpi.

Vals. Ziua Internationala a Dansului

In 29 aprilie, an de an, e marcată Ziua Internațională a Dansului. Pentru că tot mi-a fost amintită această zi am zis să nu las momentul să treacă, ci să profit, să scriu despre dansul numit vals. Și melodiile după care se dansează tot vals se numesc. Cea mai celebră astfel de melodie este Dunărea albastră, compusă de Johann Strauss II, fiul cel mare al compozitorului Johann Strauss - considerat tatăl valsului; fiul și-a câștigat titlul de regele valsului.

Ziua Internațională a Dansului nu e despre vals, in mod special, ci despre dans in general și e celebrată în 29 aprilie - începând din anul 1982 - pentru că aceasta e data nașterii celui care e considerat părintele baletului modern: Jean Georges Noverre (29.04.1727-19.10.1810) - dansator și maestru de balet francez care a adus o nouă concepție in arta baletului, l-a reformat și a pus bazele coregrafiei moderne.

Tot ce scriu mai jos despre vals am aflat zilele trecute, documentându-mă pentru acest text. Primul lucru aflat: valsul e de două feluri - vals vienez și vals lent. Haaabaaaar n-aveam! Hm, și mai multe stiluri: vals estonian, peruvian, francez etc.

Valsul vienez - istoric

Ce este valsul vienez

Este cel mai vechi dintre dansurile de bal actuale. Este un dans in care partenerii se întorc incontinuu, fie spre stânga fie spre dreapta, in jurul propriului ax și în jurul ringului de dans in sens invers acelor de ceasornic - deplasări continue, rotiri largi și ușoare aplecări de corp care creează senzația de plutire permanentă, de zbor în ritmul muzicii. Un vals vienez clasic are cel mult trei figuri: întoarcere dreapta, întoarcere stânga și pasul de schimbare. Dansul e relativ vioi, dinamic.

Originea valsului vienez

Originea dansului nu e foarte sigură, dar cei mai mulți cunoscători o plasează undeva prin 1520, când în Germania a apărut primul strămoș al valsului. Austria și Franța au vrut și ele vals și și-au inventat propriile forme.

In alte surse apare că își are originea in muzica populară din regiunea vestică a landului Tirol (Austria), dansul fiind numit ländler, iar alți autori asociază coregrafia valsului cu volta (sau lavolta), un dans german, de cupluri, din secolul al XVI-lea.

Pe la începutul secolului al XVII-lea valsul a început să fie dansat în palatele Curții Habsburgice, dar mai devreme a fost dansat de țăranii din Austria și Bavaria. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea a devenit popular in Franța un stil de dans apropiat de vals, cu mâinile la nivelul umerilor, fără a schimba perechea, cu poziția dansatorilor foarte apropiată.

Nici originea denumirii nu e sută la sută certă, dar se pare că provine de la walzen, care înseamnă a se întoarce în limba germană. S-a ajuns, totuși, la consensul că valsul vienez ar fi cel original, primul dansat cu apropierea partenerilor și care a stârnit controverse la început.

Oricare ar fi originea, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea acest vechi dans austriac țărănesc a început a fi dansat în toată Europa, popularizat in rândul tinerilor din clasele de mijloc, dar curând și în înalta societate.

Ajungând dans de salon, s-a transformat într-un dans elegant, muzica devenind mai rafinată și orchestrată, instrumentele cele mai utilizate fiind pianul, vioara și basul.

Muzicienii și valsul

Cu trecerea timpului, valsul a devenit tot mai popular, iar curtea regală a fost determinată să construiască numeroase săli de dans. In plus, majoritatea muzicienilor au început să recunoască frumusețea noului stil și au compus din ce in ce mai multe opere pentru acest dans. Dintre aceștia, începând cu 1864, Johann Strauss II a compus exclusiv muzică de vals, propulsând astfel acest gen pe culmile popularității, muzicianul câștigând titlul de Regele valsului. In 1867 a compus Dunărea albastră, cântec considerat și azi ca imnul austriac neoficial.

Johann Strauss II (25.10.1825-03.06.1899) a creat cel mai frumos vals din istoria muzicii (deși nu sunt mare amatoare de muzică clasică, aș putea asculta în buclă Dunărea albastră). Lucrarea lui ajunsese senzația vremii, devenind cunoscută în toată lumea. Strauss a concertat cu valsul său la multe curți regale, in fața capetelor încoronate.

Valsul e legat de Viena prin muzica familiei Strauss, dar valsurile vieneze au fost consacrate și de alți compozitori celebri de muzică clasică, transformând un simplu dans de țară în opere pline de vervă.

Valsurile lui Frédéric Chopin diferă de valsurile vieneze anterioare, fiind compuse pentru concerte nu pentru dans, dar cunoscătorii recunosc influența. In Rusia, Piotr Ceaikovski a folosit valsul în unele dintre baletele lui: Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci. La celebritatea valsului a contribuit și Josef Lanner.

Decăderea și noua glorie a valsului

In concursurile internaționale, până în anii 1940 valsul vienez a continuat să fie popular. Mișcarea și sentimentele anti-germane au făcut ca valsul să fie aproape eliminat din seria de dansuri standard existente în competiții. In 1950, Paul Krebs și soția sa Margit au câștigat cu acest stil de dans la campionatele profesionale germane și au fost invitați să ofere o reprezentație pentru British Dance Council. Cei doi au dansat atât de frumos un vals vienez încât membrii consiliului au înțeles adevărata valoare a dansului și au readus valsul la statutul pe care îl are și astăzi.

Valsul lent - istoric

Ce este valsul lent

Este un dans lin, progresiv, caracterizat prin mișcări lungi, cursive, întoarceri continue și urcări și coborâșuri, dansatorii alunecând pe ringul de dans aproape fără efort. In mare parte ritmul e lent, dar muzica impune adesea mișcări puternice și dinamice din partea dansatorilor.

Originea valsului lent

In prima jumătate a secolului al XIX-lea, valsul a fost introdus in Statele Unite, alături de dansuri precum Mazurka, Varșoviana și Polka, devenind cunoscut ca round dance.

Prima atestare documentară e din Massachusetts, anul 1834, despre un profesor de dans care făcea parte din protipendada orașului Boston: Lorenzo Papanti. Invitat la o petrecere organizată de doamna Otis Beacon Hill a făcut o demonstrație de vals vienez.

Deoarece acest vals era destul de pretențios pentru dansatorii de ocazie compozitorii au început să scrie muzică de vals cu ritm mai accesibil și astfel, in 1870, a apărut o formă mai lentă a rapidului vals vienez.

Valsul acesta lent a fost cunoscut la început ca Boston - caracterizat de întoarceri lente, cu mișcări lungi și alunecare, partenerii ținându-și mâinile unul pe șoldurile celuilalt.

Boston e la originea valsului englez, cunoscut astăzi ca vals lent pentru a fi deosebit de valsul vienez și de valsul francez. Varianta modernă a dansului a apărut în jurul anului 1910, fiind elaborată de profesori de dans din Anglia.

Dansul Boston a dispărut odată cu sfârșitul primului război mondial, dar e considerat precursorul valsului de stil internațional cunoscut astăzi ca vals lent.

Valsul - critici și nemulțumiri

Cei mai mulți maeștri ai dansului se opuneau acestui dans și pentru că-l considerau o amenințare la adresa profesiei lor. Era un dans ușor de învățat, nu precum menuetul și alte dansuri practicate la curte, care erau mai dificil de învățat pentru că aveau figuri complexe și maeștrii aveau un rol important inclusiv în conducerea dansului la petreceri. In plus, menuetul și celelalte dansuri țineau dansatorii la o lungime de braț, abia atingându-și degetele (cel mult să se țină de mâini), iar valsul a permis partenerilor să-și pună brațele în jurul celuilalt in timp ce se învârteau pe ringul de dans.

In forma de bază a valsului, perechile dansau în poziție depărtată, uneori chiar lateral unul față de celălalt, dar succesul dansului a fost garantat de faptul că era pentru prima dată când se putea dansa in cuplu - până atunci dansurile se practicau cu toți ceilalți dansatori, cu un maestru de ceremonii care ghida dansatorii astfel ca fiecare să facă același pas.

Cei care au criticat valsul cel mai vocal au fost moraliștii. Poziția foarte apropiată a trupurilor partenerilor și întoarcerile rapide erau de neconceput - apropierea trupurilor era considerată imorală, in public, la acea vreme. Liderii religioși și conducătorii conservatori din comunitatea austriacă îl considerau vulgar și păcătos. Valsul era supranumit dansul interzis. 

In 1797, criticul german Salomon Jakob Wolf a publicat un pamflet împotriva dansului, cu titlul: Dovada că Waltzing este principala sursă de slăbiciune a corpului și a minții în generația noastră. Intr-o altă revistă, din 1799, valsul era descris ca fiind un dans in care doamnele își ridică rochiile astfel încât să nu le târâie pe jos și pentru a nu le călca în picioare.

Pe cât era de criticat în Austria, pe atât de popular era. In anul 1806 s-a deschis Zum Sperl, și în 1808 Apollo - locuri unde puteau dansa vals vienez sute de dansatori.

In Anglia a fost introdus in anul 1812, devenind cunoscut sub numele de Valsul German. In anul 1816, valsul a fost inclus la un bal din Londra, organizat de Prinț. Evenimentul a fost criticat în editorialul din The Times. In 1818, Madame de Genlis (1746-1830), scriitoare de origine franceză, guvernantă a familiei regale franceze, a scris in una dintre cărțile sale: O tânără, îmbrăcată sumar, se aruncă în brațele unui tânăr. O strânge la piept și o cucerește cu atâta impetuozitate încât în curând își simte inima zbătându-se violent. Asta este ceea ce ei numesc vals! In 1833, un manual britanic de bune maniere recomanda ca numai femeile căsătorite să danseze vals, fiind considerat imoral pentru tinerele necăsătorite. In 1866, tot nu era acceptat, fiind criticată moralitatea valsului într-o revistă englezească. Generația conservatoare a continuat să dezaprobe dansul, dar Regina Victoria îl iubea, și era o bună dansatoare, așa că a continuat să-l promoveze.

Pentru tineri, valsul era un dans preferat și a continuat să fie dansat.

Un fel de rezumat

Valsul a apărut undeva in Germania sau Austria, prin anul 1520, ca dans popular preferat de săteni, dar și-a făcut repede loc în saloanele cu pretenții.

Aspru criticat de lideri religioși și lideri conservatori avut succes in saloane - era preferat de tineri (care pentru prima dată puteau dansa împreună, cu trupurile apropiate, fără să schimbe partenerii) și promovat chiar de regina Angliei, Victoria.

A câștigat teren ca urmare a Congresului de la Viena, la începutul secolului al XIX-lea (1814-1815) și a faimoaselor compoziții ale familiei Strauss (tatăl și fiul cel mare) și ale lui Josef Lanner.

Balurile vieneze își au originea în secolul al XVIII-lea, in perioada Imperiului Habsburgic, când aristocrația organiza astfel de ceremonii la curtea imperială. După Congresul de la Viena balurile au fost accesibile și burgheziei. In secolul al XIX-lea, valsul vienez a devenit elementul definitoriu al acestor recepții, tradiție existentă și în prezent.

Astăzi, la Viena, in fiecare an se desfășoară Sezonul Balurilor. Peste 450 de baluri au loc numai în Viena, anual, cu începere din 11 noiembrie și până de Mardi Gras, punctul culminant fiind în ianuarie și februarie. Aceste baluri sunt organizate de diferite asociații (ca exemple: a vânătorilor, a medicilor, a cafenelelor etc.) Balul din ajunul Anului Nou deschide, de regulă, sezonul și Balul de la Opera de Stat îl închide.

Sursa foto: https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Vals_(dans) (domeniu public)

Surse folosite pentru text:

https://stop-and-dance.ro/vals_vienez.html

https://www.lotusdance.ro/nunta/exploreaza-lumea-prin-magia-dansului/vals-vienez/

https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Vals_(dans)

https://lilianabudau.weebly.com/vals.html

https://www.descopera.ro/cultura/20332383-johann-strauss-ii-regele-valsului-vienez

https://logadance.ro/dansuri/standard/vals-lent/

https://danielpetre.ro/despre-stilul-de-dans-vals-lent/

https://danielpetre.ro/blog/valsul-o-istorie-controversata/

https://dance-pizazz.com/waltz/

Tata in 12 citate si 5 proverbe

Citate despre tată

1. Dragostea unui tată este, în tăcere, o sursă de forță pentru copilul său. (Euripide)

2. Iubirea tatei strălucește și după ce el nu mai este. O comoară ascunsă în inimile copiilor săi. (John Mark Green)

3. In inima fiecărui copil, tatăl său este un erou. (Brad Meltzer)

4. Inima unui tată e o capodoperă a naturii. (Antoine Francois Prevost)

5. Tatăl meu mi-a oferit cel mai frumos dar care poate fi oferit: a crezut în mine. (Jean Valvano)

6. Când tata nu mă ținea de mână îmi apăra spatele. (Linda Poindexter)

7. Un tată nu îți spune cum să trăiești; el trăiește și îți arată prin exemplul lui cum să o faci. (Mark Twain)

8. Când aveam 14 ani, tatăl meu era atât de ignorant încât abia dacă îl suportam in preajma mea. Apoi, când am ajuns la 21 de ani, am fost uluit să descopăr cât de multe învățase în șapte ani. (Mark Twain)

9. Tată este acel tip care a înlocuit bancnotele din portmoneu cu poze ale copiilor săi. (Michael Forest)

10. A fi tată înseamnă a fi suficient de puternic ca să fii slab. (Criss Jami)

11. Mama mea m-a protejat de lume, iar tatăl meu m-a amenințat cu ea. (Quentin Crisp)

12. Dragostea unui tată pentru copilul său e nevăzută, nespusă, dar întotdeauna prezentă, ca o lumină călăuzitoare. (Victor Hugo)

Proverbe despre tată

1. Dragostea unui tată este mai înaltă decât muntele; grija lui este mai adâncă decât oceanul. (proverb japonez)

2. Un tată e cineva care își duce copilul pe umeri pentru a-i arăta lumea. (proverb german)

3. Fiecare fată are admirație față de tatăl ei. (proverb arab)

4. Cel care-l socotește prost pe tatăl său dă dovadă de prostie. (proverb arab)

5. Un tată își învață copilul să stea in picioare chiar și când el însuși se simte slab. (proverb chinezesc)

Am ales citatele (și proverbele) de mai sus pentru jocul Citate favorite găzduit de Suzana pe blogul Floare de colț. Cine le-a scris prima dată nu sunt sigură în toate cazurile, dar sunt sigură în unele cazuri că, de exemplu, nu Euripide a plagiat un scriitor, actor, sportiv etc. contemporan, ci invers.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/belif-26993644/ (IA)

Minunate lumini artificiale. RiO

Ce să fie, ce să fie, pentru jocul Reflexii in oglindă inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate?!

Când nu sunt hotărâtă... las numărătoarea să răspundă. Pe site-ul cu imagini am ales poze cu reflexii și am zis că voi posta foto zece. E cea publicată. Dacă aș fi reîncărcat pagina ar fi fost alta, și alta... Aș fi putut să mai adaug vreo două, dar nu vreau să abuzez, chiar dacă sunt poze cu licență gratis - e suficient câte descarc săptămânal de când accesul la pagina preferată - cu fotografii - de pe FB îmi e greu accesibilă.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/jameswheeler-5314099/

Sfantul Gheorghe.Religie,mitologie,basme

Sfântul Gheorghe in religie

Despre viața celui care va deveni Sfântul Gheorghe nu se știu prea multe. S-a născut într-o familie creștină de origine greacă din Cappadocia și a trăit în timpul domniei împăratului Dioclețian.

Tradiția spune că Sfântul Gheorghe s-a înrolat în armata împăratului și a ajuns ofițer; s-a remarcat prin îndemânarea cu care mânuia armele.

In anul 303 Dioclețian a dat un decret împotriva creștinilor, urmărind un război împotriva acestora, promițând daruri celor care vor renunța la religia creștină. Sfântul Gheorghe a ales să-și mărturisească public credința creștină. Din ordinul împăratului, a fost întemnițat și supus torturii pentru a-și renega credința. Deși a suferit chinuri teribile nu a cedat. In final, a fost decapitat.

Pentru români, este unul dintre cei mai prezenți sfinți - multe biserici poartă hramul său. Există orașe cu numele Sfântului și unul din brațele Dunării se numește Sfântul Gheorghe. Este ocrotitorul Forțelor Terestre ale României.

Variațiuni ale prenumelui Gheorghe sunt multe, și între acestea se numără Iorgu, și Iordache (eu am aflat ieri).

Iconografie

Icoanele creștine îl reprezintă pe sfânt călare, doborând cu sulița un balaur. Acest balaur ar putea simboliza pe diavol sau Imperiul Roman in luptă împotriva creștinilor.

In general, e reprezentat călare, purtând o mantie roșie - culoare tradițională pentru martiri - dar și ca războinic pedestru sau ca tribun militar purtând diadema, cu platoșă sub mantie, ținând în mâna dreaptă o cruce și în stânga o sabie.

Legenda potrivit căreia Sfântul ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară e o legendă târzie, medievală, cu origine (presupusă) in mitologiile antice (mituri erou-balaur). In unele icoane creștine apare și o femeie care asistă, în depărtare, la lupta dintre sfânt și balaur.

Sunt și icoane in care apare alaturi de alți doi sfinți militari: Teodor-Tiron și Dimitrie.

Balaurul e menționat și în Biblie, in Cartea Apocalipsei 12:3,4,9,14... În Vechiul Testament creaturile mitice precum balaurul sunt folosite in sens metaforic pentru a descrie vrăjmașii lui Dumnezeu - Psalmul 74:14, de exemplu.

Sfântul Gheorghe in mitologie

Cea mai cunoscută faptă a Sfântului Gheorghe este cea a uciderii balaurului. Undeva lângă cetatea Beirut, nu departe de Lida, era un iezer mare unde viețuia un balaur înfricoșător care ucidea mulți oameni pentru a se hrăni. Pentru a nu pieri toți oamenii au hotărât să dea ca hrană balaurului, prin tragere la sorți, pe copiii lor. Când a venit rândul fiicei împăratului a apărut Sfântul Gheorghe și a salvat-o, rănind balaurul cu sulița și omorându-l cu sabia. Se crede că, in reprezentarea iconografică, balaurul ucis de Sfântul Gheorghe nu închipuia altceva decât forțele ostile ale universului, grindina fiind asociată frecvent cu balaurul (Marcel Lutic, Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Editura Fundației Academice AXIS, Iași, 2006).

Legenda circulă in mai multe variante, nu foarte diferite, fiind plasată pentru prima dată în Cappadocia, primele surse apărând în secolele al XI-lea și al XII-lea, dar a fost transferată în Libia în Legenda de Aur din secolul al XIII-lea. Două variante mai jos:

1. Intr-o legendă se spune că un balaur (dragon sau crocodil) și-a făcut bârlog deasupra unui izvor de unde luau apă oamenii din orașul Silene. Pentru a le permite să ia apa, balaurul le cerea locuitorilor ofrande: animale, mâncare. Când au rămas fără bunuri de dat, balaurul a cerut fecioare - acestea erau trase la sorți. Într-o zi soarta a hotărât că e rândul unei prințese; a fost dusă la balaur, dar chiar atunci a apărut Sfântul Gheorghe, care s-a apărat cu semnul crucii, a înfruntat și a omorât balaurul. Văzând minunea, oamenii din Silene s-au convertit la creștinism.

2. Un balaur imens a poposit lângă orașul Selena (Silene) din Libia și locuitorii erau obligați să-i ofere zilnic oi pentru a-și potoli foamea. Când localnicii nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata împăratului. Un viteaz creștin s-a oferit să răpună balaurul. In unele icoane timpurii prințesa e înfățișată in gura balaurului, in timp ce un viteaz cu o suliță se luptă cu acesta. După ce a străpuns balaurul, a salvat prințesa, a dus-o la palatul împăratului, care i-a oferit jumătate de împărăție și pe fiica lui de soție. Viteazul a refuzat pentru că mai avea multe de îndeplinit in lupta sa pentru apărarea bisericii, pentru ajutorarea celor săraci și celor nedreptățiți. Le-a spus că numele lui e Gheorghe și și-a văzut de drum.

Narațiunea are origini precreștine: Iason și Medeea, Perseus și Andromeda, Thyphon etc. Până a fi atribuită in mod specific Sfântului Gheorghe a fost amintită și în viețile altor sfinți - Sfântul Teodor-Tiron, de exemplu, in secolele al IX-lea și al X-lea; mai apoi, uciderea balaurului a fost atribuită Sfântului Gheorghe (amintită într-un text georgian).

Răspândită prin sfera culturală bizantină a ajuns la tradiția creștină occidentală prin cruciade (secolul al XII-lea). Cavalerii primei cruciade credeau că Sfântul Gheorghe, împreună cu sfinții săi soldați (Dimitrie, Mauriciu, Teodor și Mercurius) au luptat alături de ei la Antiohia și Ierusalim. La început, legenda a fost legată doar de romantismul cavaleresc, iar în secolul al XIII-lea a devenit subiect literar preferat și al pictorilor, in Evul Mediu târziu și în Renaștere fiind parte a tradiției creștine - orientale și occidentale - legate de Sfântul Gheorghe.

Sulița folosită de Sfântul Gheorghe in lupta cu balaurul avea un nume in povestirile romantice din Evul Mediu: Ascalon, de la orașul Ashkelon din Levant.

Uciderea balaurului (dragonului) poate fi considerată parabolă.

Mitul eroului care ucide balaurul e considerat de mai mulți cercetători ca fiind indo-european, supraviețuind sute de ani in cântece, balade și basme care relatează istoria unei lighioane uriașe care face mult rău și care trebuie răpusă de erou.

În miturile străvechi românești se spune că de Sângiorz este și Paștele Blajinilor. Blajinii sunt semidivinități care ajută sufletele morților să treacă în lumea cealaltă, ajutându-i să treacă vămile și apa Sâmbetei. Blajinii țin post și se roagă pentru oameni, îi ajută să fie buni, drepți; luptă împotriva marilor distrugeri naturale (cutremure, întunecarea Soarelui și a Lunii, inundațiilor); trăiesc la marginile pământului, pe un alt tărâm, in afara Pământului, in Ostroavele Albe ale apei Sâmbetei, apa morții. Pentru a susține Pământul pe apele cosmice au întărit cerul cu stâlpi din piatră scumpă.

Cândva, de Paștele Blajinilor aveau loc ritualuri complexe, dar care acum se mai păstrează în unele locuri ca folclor.

Sfântul Gheorghe in tradiția populară

In tradiția populară Sfântul Gheorghe e cunoscut sub numele de Sângiorz (Sângeorz) și e considerat a fi un zeu al vegetației, protector al naturii înverzite, al vitelor și oilor. Ion Ghinoiu scrie că 23 aprilie înseamnă și începutul Anului Nou Pastoral și că peste un zeu al vegetației, protector al cailor, vitelor cu lapte și holdelor semănate (...), Cavalerul trac, creștinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe, numit și Sângiorz, care împarte anul pastoral in două anotimpuri simetrice: vara între Sângiorz și Sânmedru, și iarna între Sânmedru și Sângiorz. (din Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Editura Universul Enciclopedic Gold, București, 2020).

Odată cu această sărbătoare are loc Alesul Oilor, formarea turmelor pentru vărat, dar și Măsurișul Laptelui - se calcula fiecărui sâmbraș brânza cuvenită la spargerea stânei. Pe vremuri, la acest praznic se încheiau învoieli, de unde zicala: Sfântul Gheorghe tocmește și Sfântul Dumitru plătește.

Legende și basme

In legendele populare și in basme, Sfântul Gheorghe este considerat străjer al timpului, alături de Sfântul Dumitru. Se spune că Dumnezeu le-a încredințat cheile vremii și aceștia pot închide sau deschide vremea in funcție de purtarea oamenilor. Amândoi sunt reprezentați călare: Sfântul Gheorghe, când aleargă călare face iarba și copacii să înverzească, deschide pământul și aduce primăvara, iar Sfântul Dumitru desfrunzește copacii și aduce frigul, zăpada, iarna. Între cei doi ar exista un legământ pe viață și pe moarte: dacă nu e codrul înfrunzit in 23 aprilie, Sâmedru (Sfântul Dumitru) îl omoară pe Sângiorz (Sfântul Gheorghe), și invers, dacă de ziua lui Sâmedru (26 octombrie), Sângiorz va găsi frunze pe ramurile copacilor.

Se spune că atunci când broaștele cântă pentru prima dată Sângeorz ia cheile de la Sâmedru (Simedru, Sânmedru, Sumedru) pentru a deschide drumul naturii spre viață.

Sfântul Gheorghe mai este numit și capul primăverii. El poate învinge vrăjitoarele sau le poate zădărnici vrăjile, poate arăta aleșilor locul comorilor; e garantul tuturor învoielilor, patronul tinerilor și al armoniei in familie.

In mai toate poveștile, basmele, filmele apare un erou negativ care pune în valoare eroul pozitiv. In multe basme românești (și nu numai) balaurul este unul dintre personajele negative, un monstru uriaș, cu aspect oribil, de șarpe sau crocodil (sau combinație) cu aripi și picioare, cu trei, șapte, nouă și chiar douăsprezece capete (cifre magice in basme și credințe), care poate viețui în munți, prăpăstii, fântâni, lacuri adânci, păduri.

Se poate spune că este una dintre cele mai înfricoșătoare apariții din basmele românești, întruchipare a răului - se aseamănă cu dragonul din alte mitologii mai ales când scoate flăcări pe nări, dar și cu hidra din mitologia greacă.

Mai mult sau mai puțin îmi amintesc basmele copilăriei, dar numai Balaurul cu șapte capete, de Petre Ispirescu, are ca erou negativ clar numit un balaur care trăiește într-o prăpastie (parcă).

In folclorul românesc, balaurul apare și ca Laur-Balaur - zic folcloriștii, eu nu-mi amintesc să fi citit acest nume. Când Laur-Balaur iese din fântâna unui sat poate fi ucis numai de Sfântul Gheorghe; balaurul de văzduh este alungat de Sfântul Ilie și numai Balaurul din prăpăstii (de pământ) poate fi învins de Făt Frumos (personaj de basm cu rol pozitiv).

Etnologul, folcloristul, scriitorul Tudor Pamfile (11.06.1883-21.10.1921) identifică în mitologia românească trei tipuri de balauri: 1. de apă - trăiește în fântână satului și este ucis de Busuioc sau de Sfântul Gheorghe; 2. de uscat - trăiește prin prăpăstii și făurește piatra scumpă; 3. de văzduh - alăturați norilor de furtună și controlați de către un solomonar. (Mitologie românească, Tudor Pamfile, Editura All, 1997).

Balada Iovan Iorgovan

Aceasta baladă românească e larg răspândită mai ales în partea de sud a României.

Aproape toate variantele baladei descriu întâmplarea cu trei surori care merg prin pădure și, la un moment dat, se opresc pentru odihnă. Cea mică adoarme și surorile ei o părăsesc. Când se trezește singură in pădure fata roagă cucul s-o ajute sa găsească drumul de întoarcere, dar cucul refuză să răspundă. Fata aude răgetele balaurului și începe să strige. O aude Iovan și se grăbește să o salveze, depășind anumite încercări până să ajungă la ea. Înainte de a incepe lupta cu balaurul acesta îl avertizează pe Iovan că de va fi ucis din capul lui va ieși o muscă foarte rea, care poate omorî cai, vaci și chiar oameni. Iovan îl asigură că-i va învăța pe oameni cum să ucidă musca și să scape de pericol. Iovan ucide balaurul. In unele variante, eroul vrea să se însoare cu fata, dar ea își dă seama, după asemănarea dintre ei, că sunt frate și soră, căsătoria fiind un păcat în aceste circumstanțe.

Balada cuprinde anumite motive mitice: somnul - intrarea pe un alt tărâm, instrucțiunile despre cum va fi ucisă musca - erou civilizator, și altele.

Enache Nedelea și Mihai Florea au adunat în volumul Iorgovan - mit, legendă, baladă (Casa Editorială Cuget, Simțire și Credință, București, 1995) 43 de variante ale baladei populare dedicate acestui erou mitic asemănat cu Hercules de unii autori.

In tradițiile indo-europene, balaurii reprezintă simboluri ale elementelor haotice din natură, iar eroii și zeii legendari trebuie să lupte cu ei și să-și impună puterea asupra acestor forțe distrugătoare pentru a restabili ordinea cosmică.

Credințe și superstiții de Sfântul Gheorghe

Sunt mai multe superstiții și credințe, cam ca la toate sărbătorile religioase, pentru că înainte de credința creștină oamenii credeau în diferiți zei și/sau ființe magice.

Se credea că în ziua de 22 aprilie și noaptea ce urma ajunului sărbătorii e un timp in care bântuie duhurile rele, putând lua mana vitelor cu lapte, rodul câmpului, visul fetelor etc. și atunci feciorii aprindeau focul viu, în hotarul satelor, pentru a purifica spațiul, pentru a avea noroc, pentru a fi feriți de calamități - săreau peste el și rosteau descântece. Din cenușa acestui foc amestecată cu anumite plante se pregăteau leacuri pentru bolile de piele.

Se spunea în popor că numai în noaptea Sfântului Gheorghe înfloresc nucii. Tot în această noapte se zice că se aprind focurile de pe comori și unii oameni le pot zări.

In ajun de Sângeorz (noaptea dintre 22 și 23 aprilie), se credea că fetele de măritat își pot vedea ursitul privind într-o cofă plină cu apă.

Tot in ajun, tinerii mergeau într-o dumbravă cu o cofă cu apă neîncepută; la răsăritul soarelui privea fiecare în cofa sa - cel care vedea un fir de iarbă in apă urma să se însoare cu aleasa inimii; cel care vedea o floare uscată nu se căsătorea in anul respectiv; dacă în apă era pământ se credea că feciorul respectiv va muri curând.

Înainte de răsăritul soarelui oamenii se cântăreau pentru a fi feriți de farmece.

În dimineața zilei de Sângeorz, capul familiei așeza la stâlpii porților și caselor, la ferestre și uși (la case și grajduri), în grădini și pe morminte ramuri verzi, pentru a proteja oamenii, gospodăria și animalele de forțele malefice. Aceste ramuri verzi erau păstrate pentru a fi folosite ca leacuri împotriva bolilor sau puse în hrana animalelor.

Femeile căsătorite mergeau în pădure și culegeau anumite plante, pe care le adăugau in hrana vitelor pentru ca vacile să dea lapte mult și bun.

Tot de dimineață, fetele mergeau în pădure pe furiș și culegeau două plante anume pe care le puneau în pod sau sub streașină ca să aibă pețitori bogați. Tot fetele, tot dimineață, puneau în mijlocului drumului brazde verzi împodobite cu coronițe pentru a observa care fecior va călca peste ele - dacă flăcăii nu călcau coronițele era semn că fetele se vor mărita in acel an.

In Bucovina, dimineața, fetele strângeau roua de pe câmp curat și se spălau pe ochi pentru a fi frumoase și atrăgătoare.

Dimineața, flăcăii căutau iarba fiarelor, o plantă miraculoasă care putea deschide lacăte.

In ziua de Sfântul Gheorghe se obișnuia ca părinții să-și urzice copii pentru a fi iuți, harnici, sănătoși și pentru a-i feri de dureri de oase (reumatism).

Nimeni nu dormea în timpul acestei zile dacă nu voia să fie somnoros tot anul.

In prima zi de luni după Duminica Tomii (prima duminică după Paște), femeile își plângeau morții și dădeau drumul pe ape curgătoare la coji roșii de ouă și firimituri de colăcei, ca să ajungă și în lumea Blajinilor.

Se pare că, dintre multele obiceiuri se mai păstrează - mai ales în unele comunități sătești - doar tradiția împodobirii stâlpilor de la poartă cu ramuri verzi.

Sursa foto Wikipedia.

Alte cărți consultate: Balada populară română, de Gheorghe Vrabie, editura Academiei Republicii Socialiste, 1966; Istoria credințelor și ideilor religioase, de Mircea Eliade, Editura Științifică, București, 1991.

Lalele din curtea mamei. MFC

Miercurea fără cuvinte, joc cu imagini găzduit de Carmen pe blogul Între vis și realitate.

Universul vazut de antici

Azi, 22 aprilie, se sărbătorește Ziua Planetei Pământ. E o zi dedicată Pământului de un senator american care și-a propus să-i trezească pe politicieni cu privire la protejarea mediului. Din punctul meu de vedere, nu prea i-a ieșit - politicienii dorm in continuare sforăind bani, putere, bani.

Am ales să scriu azi despre ce credeau unii filosofi, astronomi etc. ai antichității despre ce și cum cu Pământul, cu universul.

Thales (Tales) din Milet

Thales din Milet (cca. 624-546 a.C. - in alte surse alte date) s-a născut la Milet, Ionia, Turcia. Tot ceea ce se știe despre el, despre filosofia lui, a ajuns la noi prin scrierile altora. Herodot ar fi primul care îl menționează.

Thales din Milet și-a câștigat titlul de filosof prin încercarea de a oferi o descriere rațională a lumii. El pune întrebarea: care e izvorul tuturor lucrurilor? Răspunsul lui: apa. Susținea că totul se naște din apă și că pământul plutește pe apă ca un buștean. Aristotel discută această concepție in lucrarea lui, Metafizica, și subliniază că și apa pe care plutește Pământul trebuie să se sprijine, și ea, la rândul ei, pe ceva.

După toate probabilitățile, a călătorit în Egipt pentru a învăța astronomia, geometria și deprinderile practice legate de măsurarea și amenajarea pământului și a apei.

Anaximandru

Anaximandru (cca. 610-546 a.C.), e descris de Teofrast drept succesor și elev al lui Thales. De la el s-a păstrat doar un fragment din cartea care i se atribuie, Cu privire la natură. A fost primul care a îndrăznit să deseneze pe o tăbliță lumea locuită - a afirmat Agathemerus.

El vedea Pământul sub forma unui cilindru și considera că stelele sunt mai apropiate de noi decât Soarele și Luna. Aprecia că nu toți aștrii sunt la aceeași distanță de Pământ. Își dă seama că Soarele e considerabil mai mare decât Pământul. El sugera că pământul nu e susținut de nimic, ci stă deoarece se afla la o distanță asemănătoare de toate lucrurile.

Susținea că materia originară din care s-au format lumea este apeiron, o substanță fără limite, măsură ori definiție. Probabil voia să spună că apeiron-ul e infinit din punct de vedere spațial sau că e nedefinit in sensul că nu seamănă cu niciun fel de materie din universul fizic; dar e posibil să se fi gândit la ambele sensuri.

Anaximandru credea că între toate lucrurile se menține un soi de echilibru fundamental - sau stare de dreptate - probabil prin interacțiuni între contrariile cosmice: cald și rece, uscat și umed. Un pasaj din Plutarh amintește de această cosmogonie a lui Anaximandru:

El spune că ceea ce este productiv din caldul și recele etern s-a separat la nașterea lumii noastre și că din acestea s-a format un soi de glob de flăcări în jurul aerului care înconjoară pământul, ca scoarța unui copac. Când acest înveliș s-a desfăcut in anumite cercuri, s-au format soarele și luna și stelele.

Anaximene

Anaximene (cca. 585-528 a.C.), ca și Anaximandru, susținea că principiul primordial al tuturor lucrurilor este infinit, dar era gata să specifice că acest principiu primordial este aerul. Teofrast (Teophrast) unul dintre elevii lui Aristotel, relatează că Anaximene credea că și alte substanțe materiale provin din aer prin procese de rarefiere și condensare:

Rafinându-se, devine foc, îngroșându-se, devine vânt, apoi nor, apoi (îngroșându-se mai mult) apă, apoi pământ, apoi piatră; iar restul se naște din acestea. Și el spune că mișcarea este eternă și că și schimbarea e produsă de ea.

Singura rămășiță din scrierile lui Anaximene este fraza:

După cum sufletul nostru, fiind aer, ne ține laolaltă și ne stăpânește, tot așa vântul [sau respirația] și aerul cuprind întreaga lume.

Anaximene își învăța discipolii că pământul este plat și atârnă in aer, că stelele sunt implantate ca niște cuie în cristalin, iar corpurile cerești se mișcă în jurul pământului așa cum se învârtește o pălărie in jurul capului nostru. Explica producerea cutremurelor referindu-se la alternarea pământului între uscăciune și umezeală. Când se usucă, pământul se crapă și este scuturat de vârfurile care se rup astfel și cad înăuntru. Ploaia se produce când aerul se îngroașă pentru a forma nori, care sunt apoi comprimați până când se stoarce umezeala din ei. Grindina e rezultatul coalescenței apei și zăpezii când se amestecă vântul cu umezeala. Aerius relatează că Anaximene a afirmat despre Soare că e plat ca o frunză și că toate corpurile cerești sunt focuri aprinse care au printre ele și corpuri pământești.

Anaximene nu numai că s-a străduit să găsească explicații naturale pentru toate fenomenele, dar, prin concepția sa că aerul ține legate atât sufletele oamenilor cât și lumea, pare să sugereze o unitate organică ce îmbrățișează tot ce există, inclusiv ființele omenești.

Pitagora

Pitagora (571-496 a.C. - alte surse notează că s-a născut cândva între anii 590-570 a.C.) a fost matematician și gânditor mistic. S-a născut, probabil, in Samos, o insulă în largul coastelor Ioniei, dar și-a petrecut o mare parte a vieții la Crotona, in sudul Italiei.

Pitagora e cel care denumește cerul Cosmos.

Întreg Universul e conceput de Pitagora ca o sferă, de la el și de la pitagoreici pornind teoria sferelor și a mișcărilor perfect circulare ale planetelor (care inițial a reprezentat o aproximație utilă, pentru ca mai târziu să devină total nesatisfăcătoare pentru explicarea mișcărilor din sistemul planetar)

Teza după care Pământul nu se află imobil in centrul Universului, ci în mișcare, in jurul unui foc central, apare pentru prima dată - susțin unele surse - in istoria gândirii umane în cadrul școlii pitagoreice. Ideea sfericității impunându-se in Grecia cam între 550-450 a.C.

După pitagoreici Pământul e un corp ceresc, care, ca și alte corpuri cerești, se mișcă pe traiectorii circulare in jurul focului central.

Din moment ce Pământul și-a pierdut situația privilegiată in Univers, nimic nu împiedică pe pitagoreici să formuleze ideea pluralității lumilor.

Anaxagora din Clazomene

Anaxagora sau Anaxagoras (c. 500-429 a.C.) s-a născut la Klazomenai, Izmir, Turcia, și s-a stabilit la Atena, in anul 460 a.C. A incercat să explice rațional fenomenele astronomice din natură, negând existența zeilor. Concepea Soarele ca un glob de metal incandescent și Luna ca un corp întunecat, cu munți și șesuri; a explicat in mod corect fazele Lunii, eclipsele de Soare și de Lună, precum și apariția meteoriților.

Pentru a arăta de ce Soarele, Luna și ceilalți aștri despre care afirma că se rotesc în jurul Pământului nu cad pe suprafața sa, Anaxogara spunea că era din același motiv pentru care piatra din ghiocul praștiei nu cade pe mâna care o rotește, ci descrie un cerc în jurul ei. Adăuga, de câte ori avea ocazia, că un cult religios închinat aștrilor nu are niciun sens. A fost întemnițat și numai protecția ilustrului său elev, Pericle, l-a scăpat de condamnarea la moarte.

A făcut și afirmații care s-au dovedit greșite: Soarele e mai mic decât Pământul, Luna e cam de mărimea Peloponezului (actuala peninsulă Moreea din sudul Greciei).

Pentru cum a explicat fenomenele cerești a fost considerat ca precursor al lui Laplace și Newton.

Parmenide din Eleea

Parmenide (c. 515-470 a.C), conform lui Teophrast, ar fi susținut și el teoria sfericității Pământului. Plutarh scria că Parmenide ar mai afirmat că Luna, mișcându-se în jurul Pământului, iluminează nopțile cu o lumină împrumutată.

Filolaus (Philolaus) din Tarent

A fost primul filosof care a atribuit mișcare Pământului. Atribuie nu numai Pământului, ci tuturor astrelor, o formă sferică, singura formă perfectă. Despre Pământ afirma că nu are nici sus nici jos și nu e centru al Universului.

Philolaus (c. 450-400 a.C.), pitagoreician, a spus că Pământul, Soarele și Luna sunt planete și se învârt în jurul unui foc, dar de pe pământ nu se poate vedea focul pentru că un obiect se învârte în jurul focului între Pământ și foc. Potrivit acestor afirmații, revoluția Pământului în jurul acestui foc e de 24 de ore.

Susținea că nouă corpuri cerești se rotesc în jurul unui foc central, cel mai aproape de centru, antichton sau antipământul, o planetă invizibilă, apoi Pământul, Luna, Soarele, cinci planete, după care urma sfera purtătoare a stelelor fixe. Dincolo de acest strat exterior, un zid din eter fierbinte închidea universul din toate părțile. Acest foc exterior era o a doua sursă de lumină.

Eudoxus (Eudoxius) din Cnidus (Knidos)

Astronom, matematician, filosof, Eudoxus (n. c. 395-390 a.C - d. c.342-337 a.C. - sau 408-355 a.C.?) e autorul teoriei omocentrice, teorie schițată de Pitagora și reluată de Platon.

Afirma în anul 370 a.C. că o sferă uriașă se învârte în jurul Pământului și că în această sferă sunt mai multe sfere transparente interconectate. Scrierile sale nu s-au păstrat, dar contribuțiile sale sunt cunoscute de la alți antici care i-au studiat teoriile. Între altele, Eudoxus a contribuit la identificarea constelațiilor.

A conceput un model cu 27 de sfere pentru a explica mișcările planetelor și Lunii in jurul Pământului. Mai târziu, marii gânditori ai antichității măresc numărul de sfere și complică tot sistemul. Calippus adoptă un număr de 35 de sfere, Aristotel ajunge la 55.

A susținut faptul că planetele cunoscute atunci (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn), Soarele și celelalte stele, se rotesc în jurul Pământului care e fix. Considera că mișcarea fiecărui corp ceresc e dirijată după un anumit număr de sfere - teorie prin care explică mișcarea retrogradă a planetelor.

Aristotel

Aristotel (384-322 a.C.) s-a născut la Stagira, in peninsula Calcidica din nordul Greciei. La vârsta de 18 ani pleacă la Atena și devine discipolul lui Platon.

Concepe sistemul de planete folosind 55 de sfere imaginare. Aduce probe valide privind sfericitatea Pământului. A susținut geocentrismul și imobilitatea Pământului, și ideea de perfecțiune și eternitate a corpurilor cerești cunoscută ca armonia mișcărilor perfecte.

Heraclit (Heraclid) din Pont

Heraclit (388-355 a.C.), filosof și astronom grec, e cel care a afirmat că Pământul se rotește în jurul axei sale, de la vest la est, o dată la 24 de ore, ceea ce duce la iluzia rotației diurne a cerului. Se poate spune despre el că e inițiatorul teoriei heliocentrice, dar aspectul e contestat.

Contemporan cu Aristotel, un nonconformist notoriu, detronează Pământul de pe poziție sa de centru al revoluției tuturor planetelor, cel puțin pentru orbitele planetelor Mercur și Venus și dă acest rang Soarelui.

Autorii din antichitate au spus despre el: el face ca Pământul să se rotească în jurul său însuși în decursul unei zile, in timp ce cerul e in repaus. El mișcă Pământul ca o sfârlează, de la Vest la Est, in jurul propriului său centru; el face ca Venus să se rotească în jurul Soarelui și nu al Pământului; el face ca eliptica să fie descrisă de către Pământ, iar Soarele dobândește rolul unei stele fixe.

Eratostene din Alexandria (din Cyrene, Libia de azi)

Eratostene (276, Cirene - 194 a.C., Alexandria, Regatul Ptolemeu - Egipt), matematician, poet, muzicolog, atlet, geograf și astronom s.a., membru al Academiei din Alexandria, e considerat fondatorul geografiei matematice. El a măsurat aproximativ circumferința planetei Pământ și înclinația axei acestei planete.

Aristarh (Aristarchos) din Samos

Aristarh (310 a.C, Samos, Grecia - 230 a.C., Alexandria, Egipt) a fost astronom și matematician grec. O singură lucrare a lui s-a păstrat: Despre dimensiunile și distanțele Soarelui și Lunii - o lucrare în care încerca să determine, prin observații, distanțele până la Lună și Soare - i-a reușit destul de corect. In ceea ce privește concepția lui cosmologică, i se atribuie teoria unei mișcări combinate pentru Pământ.

A fost primul care a susținut că Pământul și alte planete se învârt în jurul Soarelui, că Pământul se învârte în jurul axei sale o dată la 24 de ore. Elaborează schema primului sistem planetar heliocentric (anul 288 a.C.) A arătat imensa depărtare a stelelor față de Pământ, subliniind că dimensiunea cercului descris de Pământ în jurul Soarelui e ca un punct față de distanțele până la stele - de unde se putea deduce ideea că sistemul nostru planetar e doar o insulă infimă in spațiul cosmic. A fost ridiculizat pentru convingerile sale. Cei mai mulți filosofi greci considerau Pământul o planetă statică in jurul căreia se roteau celelalte planete.

A suferit osânda grea a exilului, după ce stoicul Cleantes, discipol al lui Zenon, ceruse chiar să fie demascat ca hulitor al zeilor deoarece încercase să mute vatra lumii.

Apoloniu din Pergam (Perga)

Apoloniu (n. 262 a.C. in Perga, Antalya, Turcia - d. 190 a.C. in Alexandria, Egipt) a fost astronom și geometru, aparținând Școlii din Alexandria. A introdus teoria mișcării circulare uniforme a corpurilor cerești in jurul Pământului considerat imobil. A introdus noțiunile de excentric și epiciclu. Excentricitatea orbitală e o măsură a abaterii (deformării) orbitei eliptice a unei planete sau a unui satelit de la forma perfect circulara.

In locul sferelor cerești folosește deferenți și epicicluri pentru a explica mersul planetelor. Prin parcurgerea de deferenți și epicicluri se puteau reprezenta unele neregularități ale mișcărilor planetare, dar era o soluție aproximativă, geometrică și nu fizică.

Prin deferent se înțelege un cerc mare pe care se deplasează centrul epiciclului planetelor aflate într-o mișcare uniformă. Apoloniu a plasat acest cerc cu centrul nu in Pământ, ci pe linia Pământ - Soare. Prin epiciclu se înțelegea un mic cerc suplimentar, al cărui centru se afla pe orbita principală a planetei.

Hiparh (Hipparchus)

Hiparh (c.190 in Niceea, Turcia - 125 a.C. in Rodos, Grecia), astronom, matematician, geograf, e considerat unul dintre marii astronomi ai antichității și fondatorul astronomiei științifice. A alcătuit un catalog de stele care cuprindea pozițiile a peste o mie de stele, clasificate pe șase mărimi stelare (clasificarea stelelor după strălucire). A introdus determinarea poziției unui punct pe suprafața Pământului cu ajutorul latitudinii și longitudinii geografice. A determinat durata anului stelar și a calculat destul de precis distanța dintre Pământ și Lună. A descoperit fenomenul de precesie al echinocțiilor - deplasarea în lungul eclipticii a punctelor echinocțiale vernal și autumnal.

In timpul șederii în Insula Rodos conduce observații astronomice și, in baza acestora, determină durata anotimpurilor și constată faptul că mișcarea Soarelui in jurul Pământului nu e uniformă; descoperă neregularități și în mișcarea Lunii.

S-a bazat pe concepția lui Apoloniu, ceea ce i-a permis să calculeze tabele destul de exacte pentru acea vreme ale mișcării Soarelui și Lunii, prevăzând de asemenea, cu un grad înalt de precizie, pozițiile viitoare ale planetelor, menținându-se in cadrul sistemului geocentric. Ordinea componentelor sistemului planetar devine astfel (de la centru): Pământ - Lună - Mercur - Venus - Soare - Marte - Jupiter - Saturn - stelele. Ordinea a fost determinată după legea cu cât o planetă are o perioadă de revoluție mai îndelungată, cu atât este vorba de o planetă mai îndepărtată. 

A scris cel puțin 14 lucrări, dar numai trei din Comentariile despre Fenomenele lui Eudoxius și Aratos s-au păstrat până azi.

Claudiu Ptolemeu

Claudiu Ptolemeu (90/100 d.C. - 160/170 d.C.), astronom, cartograf, matematician, fizician, filosof și muzician, a dezvoltat modelul lui Hiparh care va domina astronomia până la Copernic. A observat refracția luminii stelelor in atmosferă și explica în mod logic teoria geocentrică care, din punct de vedere matematic, nu e absurdă.

Un fel de concluzie

Dintre cei amintiți mai sus numai Heraclit, Aristarh din Samos și Hiparh s-au gândit la un sistem planetar heliocentric, dar toți au avut contribuții importante în domeniul astronomiei, ajungând la teoriile lor prin observație, și fără instrumente de mare precizie prin care poate fi observat cerul, de exemplu.

In antichitate s-a făcut diferența între stele și planete și s-a precizat, in final, că forma Pământului e sferică (Pitagora, Anaxagora, Parmenide, Filolaus, Eudoxus, Aristotel și următorii), planeta ajungând să fie privită că un corp ceresc, considerat in general de a ocupa o poziție centrală (sistem geocentric). Filolaus a fost primul care a afirmat că Pământul se mișcă.

Au fost făcute primele măsurători (Eratostene, e unul) ale dimensiunile Terrei și a primelor distanțe cosmice - depărtarea Lunii de Pământ și circumferința Pământului sunt singurele masuri determinate sigur (Hiparh)

Soarele, Luna și planetele constituie un sistem a cărui limită nu trece de orbita celei mai îndepărtate planete care poate fi văzută cu ochiul liber: Saturn. Celelalte stele sunt considerate a fi fixe pe o sferă care înglobează sistemul geocentric (Anaximene).

Progresele astronomiei au fost împiedicate cu înverșunare de concepția religioasă.

Notă

Lista nu are caracter exhaustiv - am ales să amintesc numai acei antici despre care aveam deja notițe și cărți.

Anii între care au trăit cei pe care i-am amintit mai sus diferă - mai mult sau mai puțin - în funcție de diferitele surse. Vârsta anticilor este calculată, in general, după lucrările scrise sau alte documente  (unde s-au păstrat) sau după ce au scris alții despre ei. La fel se întâmplă în cazul numelor proprii.

Poate, dacă nu ar fi fost distrusă biblioteca din Alexandria (Egipt) ar fi stat un pic altfel lucrurile, având mult mai multe informații despre savanții antichității și scrierile lor. Azi, doar două cauze ale distrugerii sunt susținute de cercetători: distrugerea parțială e atribuită războiului civil dintre Cezar și Pompei, in anul 48 a.C.., iar o aripă a bibliotecii a fost distrusă de creștini în anul 391 d.C., in urma edictului dat în acel an de împăratul Theodosius prin care religiile păgâne erau scoase în afara legii.

Imaginile sunt de pe Wikipedia.

Bibliografie: Mic dicționar al filosofiei occidentale, de Diane Collinson, Editura Nemira, București, 1995. Notițe din Figuri ilustre al antichității, Editura Tineretului, București,1967, dar și din alte cărți pe care nu le-am notat când am ales ideile de reținut.