De duminica, la povești!

Duminica, la povești alături de Anastasia și de cei care au mai participat.

Bine ne-am regasit! Bine ne-am regasit?!

Cele rele le las sa se spele! Cele bune sa se adune!

Ce-am facut in ultima saptamana, a doua din anul 2014? Absolut tot ce mi-am propus: nimic.

Ultimele saptamani din 2013 si prima din 2014 au fost destul de incarcate si bateriile imi functionau la cota de avarie. Cred ca fiecare a avut o perioada destul de incarcata dar si frumoasa! Incarcata frumos, altfel spus!

Revenind de pe aratura: am plimbat cainele - desi au fost zile in care imi era lene si sa ridic pleoapele, dar sa ma ridic din pat! Dar ceea ce-i musai se face cu placere!! Maaare placere! Asa ca… am lucrat, am invatat, am fost in vizite pe-aproape de casa… A! Si am fost informata despre horoscop! Stiu acum (asta, de fapt, stiam si inainte) ca sunt Cal de Foc si am ascendent in Maimuta, iar Mijlocul Cerului in Sarpe, in horoscopul chinezesc! Cu aceasta ocazie au aflat si ceilalti de ce ma maimutaresc. In horoscopul european sunt Balanta cu ascendent in Leu. De ce va informez asupra acestor aspecte? Pentru a sti si voi ce stiu si eu: nimic. Imi place sa citesc despre zodii dar… toate se potrivesc - in parte - tuturor, asa ca nu-i prea interesant. Sigur, cei mai multi afirma ca trebuie facuta o astrograma personala, pentru a se vedea asezarea planetelor pe cerul din noaptea nasterii. Asa o fi! Acum, de ce sa mint? De s-ar oferi cineva sa calculeze pentru mine si sa-mi spuna tot ce crede as accepta urgent! Dar nu un horoscop facut “pe calculator” pentru ca programele respective am inteles ca nu iau in considerare anumiti parametri necesari pentru o astrograma cat mai fidela. Plus ca - zic unii - s-a mai schimbat una-alta, si gradele zodiilor s-au mai modificat. De exemplu, cineva nascut intre 20-22 octombrie ar putea sa nu mai apara nascut pe cuspida (caracteristicile fiind diferite de cele ale nativilor din Balanta si Scorpion, fiind o… compilatie), ci ar putea fi nascut chiar in Scorpion, de cativa ani incoace.

Scriam mai sus ca revin de pe aratura! Recitind imi dau seama ca am luat-o rau pe aratura! Dar cum altfel puteam sa va descriu marele nimic pe care l-am facut in aceasta saptamana a anului abia inceput?!

Va las cu bine!

Amintiri de iarna. De duminică la povești

La bucate nu mă pricep! Știu doar ce-mi place dar nu știu să și prepar. Singurul fel de mâncare ce-mi iese perfect și fără prea multă străduință este clătita. Clătitele, însă, nu sunt mâncare tradițională de Crăciun, așa că aleg să scriu despre altceva și nu despre bucate. Dacă vreți cafea… sunt expertă și în prepararea acesteia.

Îmi amintesc acei ani în care, la această dată, era mare agitație în cartier: unii dintre adulți băteau covoare pe zăpadă și pete mari, cenușii, rămâneau pe minunatul pat de omăt alb. Cât de rău ne părea nouă, copiilor, că adulții “ne” murdăresc zăpada în care urma să ne tăvălim și din care urma să ridicăm oameni de zăpadă sau ziduri pentru “cazemată”.

Căram lopeți mari pentru a curăța patinoarul de zăpada depusă peste noapte - patinoar întreținut cu grijă de adulți și unde se adunau copiii din tot cartierul. Era un vacarm teribil! Jucam hochei, “coada de șarpe”, fotbal sau prinsea pe gheață. Acum e liniște aproape ca-n pădure, deși sunt mulți copii în cartier dar, probabil, sunt în fața computerelor sau a televizoarelor. Azi, terenul e amenajat ca parcare dar nici când era teren de joacă, după 1989, adulții nu mai amenajau patinoar - sunt montate apometre și oamenii nu mai vor să plătească pentru un consum așa mare de apă. Pentru a amenaja parcarea au scos și mesele de ping-pong (pe care jucam chiar și iarna) cu blat de beton pe picioare de oțel înfipte bine în pământ - singurele mese de ping-pong în aer liber din tot orașul și care au fost comandate și plătite de părinții noștri, așa cum fuseseră si leagănele care au fost duse la fier vechi cu mult înainte de a fi desființate mesele.

În perioada sărbătorilor de iarnă - și nu numai - tata venea încărcat cu fel și fel de alimente: carne, cârnați, caltaboși, slănină, tobă, ouă și altele. Bineînțeles, bradul de Crăciun tot el îl aducea! Primea mai multi brazi, în fiecare an, și puteam face bucurie celor care nu își permiteau un brad argintiu de Crăciun. Exceptând anul 2010, când a murit tata, am avut - și sper că vom avea - în fiecare an brad împodobit.

Unchii aduceau vin, țuică, fructe și legume. Mama și mătușile urmau să pregătească preparatele care trebuiau consumate în perioada de sărbătoare: ciorbă, sarmale, pește, friptură, cozonaci, lipii, covrigei, plăcinte, prăjituri și multe altele. Nimic nu era simandicos dar atmosfera era de sărbătoare.

Noi, copiii, reptam colindele pe care le cântam mai apoi vecinilor. Colindele au început să îmi placă abia în urmă cu vreo zece ani, dar atunci îmi plăcea să merg cu ceilalți și învățam alături de ei. În timp ce repetam devoram prăjituri și alte dulciuri sau legam sforicele bomboanelor de pom.

De prin 20 decembrie casa se aglomera cu rude sau prieteni care veneau să-și petreacă la munte zilele libere. Pregăteam săniile și schiurile. Afară se auzeau colindătorii cu Capra și nu se mai înțelegea om cu persoană! Era un vacarm minunat și părea că fiecare știe exact ce are de făcut. Masa, de 12 persoane, ocupa mijlocul sufrageriei și rămânea întinsă până după data de 7 ianuarie, când, de regulă, musafiri nu mai veneau așa de des și așa de mulți. Azi mă întreb cum de reușea mama să facă față la atâta muncă! Sigur că o ajutau și ceilalți dar cel mai mult - mi se părea mie - făcea ea. Un lucru știu sigur: mă bucur că există fast-food, mă bucur că există firme care livrează acasă preparate și semipreparate. Chiar nu mă văd în stare de un asemenea tur de forță! Ca și atunci, cea mai mare plăcere a mea este să împodobesc bradul și să pândesc darurile pe care le va lăsa Moș Crăciun.

Chiar și azi, darurile le găsesc sub pom dar nu văd când sunt puse acolo. Mulți dintre cei care mă cunosc știu că aceasta este una dintre plăcerile mele de Crăciun și le sunt recunoscătoare că au ales să se joace în continuare!

sursa foto latoro.com

Duminica, la povești alături de Anastasia și de cei care au mai participat.

Duminica la povești despre bradul de Crăciun

Pomul de Crăciun este, afirmă unii, o reminescență  a cultului arborilor, întâlnit la europenii păgâni și care a supravieţuit prin obiceiul împodobirii caselor şi a şoproanelor cu plante veşnic verzi cu ocazia Anului Nou, pentru a alunga spiritele rele şi de pregătire a unui pom pentru păsări în perioada Crăciunului. (The New Encyclopedia Britannica).

Se zice ca tradiţia bradului de Crăciun a fost instaurată pentru prima dată în Germania, cu aproape o mie de ani în urmă, când Sfântul Bonifaciu, care a convertit germanii la creştinism, a trecut pe lângă un grup de păgâni care venerau un stejar. Supărat de gestul acestora, Sf. Boniface a tăiat stejarul, iar în locul acestuia s-a înălţat un brăduţ. Uimit, Sfântul a luat micul pom ca un semn de credinţă în puterea lui Dumnezeu.

O altă legendă plasează originea bradului de Crăciun înaintea erei creştine, când copaci sau numai ramurile acestora erau folosite în ceremonii. Egiptenii, de exemplu, îşi aduceau în casă ramuri de palmier, pentru a sărbători solstiţiul de iarnă, considerat cea mai scurtă zi din an, văzându-le drept simbol al triumfului vieţii asupra morţii. Se spune că primii locuitori ai Peninsulei Scandinave obişnuiau de asemenea să omagieze bradul, în timp ce druizii aveau în casele lor ramuri de plante perene, considerate sfinte şi care simbolizau viaţa eternă. Se atârnau ramuri de plante deasupra uşilor, în scopul de a le proteja casele de vrăjitoare, fantome sau spirite rele.

Alți cercetători sunt de părere că originea pomului se află în sărbătoarea evreiască amintită în Vechiul Testament (Sărbătoarea Lumilor) şi Tu'bişvath (Anul Nou al pomilor). Sunt 112 versete din cele 39 de cărți ale Vechiului Testament care sprijină și formează temelia obiceiului de a sădi în curte pomi, mai ales un "cedru plin cu roade pământești și cerești"; asemănător apare și în cartea Iosua Navi.

Se spune că, la Castelul Chinon, în Franța, a apărut un cavaler cruciat-renegat, un templier de origine laponă, inginer de arme și mașini de asalt la curtea regelui Norvegiei, care a donat Ordinului Teuton anumite bunuri care să le fie de ajutor în activitatea lor. Acest om se numea Joda Jorgken Wfolsn Claus și a rămas în istorie drept Santa Claus sau Joulupukki (în finlandeză), Sammta în laponă. El a urmat un principiu biblic: Dragostea față de toți oamenii.

Se spune că primul brad de Crăciun împodobit a apărut, de fapt, în anul 1510, în Lituania. În Franța apare în 1521, după ce prințesa Helene de Mecklenburg s-a căsătorit cu ducele de Orleans, iar în Anglia în 1841. Însă, bradul de Crăciun, așa cum îl vedem împodobit în zilele noastre, a apărut pentru prima dată la Breslau, datorită ducesei Dorothea Sybille von Schlesian.

Bradul de Crăciun ajunge în Statele Unite în anul 1749, odată cu coloniștii germani stabiliți în Pennsylvania și cu mercenarii plătiți să lupte în Războiul de Secesiune. Dar împodobirea bradului a fost legalizată pentru prima dată în 1836, în statul Alabama.

În secolul al XII-lea, oamenii obișnuiau să atârne brazii de Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creștinătății. În jurul anului 1500 au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis și au atârnat în el mere roșii, simbol al păcatului originar. În secolul al XVI-lea familiile creștine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată, fructe și dulciuri.

La începutul secolului al XVI-lea, Martin Luther a decorat bradul cu lumânări, pentru a le sugera copiilor săi sclipirea stelelor de pe cer.

Potrivit altor istorici, până în anul 1700, tradiţia bradului de Crăciun era legată de districtul Râului Rin. Din 1700 încolo, când luminile au fost acceptate drept decoraţii, bradul de Crăciun a devenit o parte şi din tradiţiile Germaniei, apoi acest obiect a traversat Atlanticul.

Dintr-o legendă știm că Martin Luther, când se întorcea acasă într-o noapte de iarnă, a văzut stelele sclipind pe cer printre ramurile copacilor. A fost încântat de privelişte şi, când a ajuns acasă, era nerăbdător să împărtăşească acest lucru cu familia sa. Pentru a-i ajuta să-şi închipuie priveliştea s-a dus în pădure şi a tăiat un brăduţ, l-a adus în casă şi l-a împodobit cu lumânări, care imaginau sclipirea stelelor pe cer. Copiii au fost atât de încântaţi de acest pom, încât Martin a încurajat toate familiile din sat să aducă brazi în casele lor şi să-i împodobească pentru a celebra sezonul sărbătorilor.

Se mai spune că a fost ales bradul și pentru forma sa asemănătoare cu cea a unui triunghi care ar reprezenta Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Curând bradul a ajuns să fie venerat ca Pomul lui Dumnezeu. Obiceiul s-a răspândit în toată Germania și mai apoi în toată lumea.

Tradiţia pomului de Crăciun a traversat Oceanul Atlantic şi a ajuns în Statele Unite pe la sfârşitul anilor 1800, adusă de imigranţii din Anglia şi Germania. Prima menţionare a pomului de Crăciun în America a fost în 1821, iar pe la 1901 a început cultivarea brazilor în vederea comercializării de Sărbători.

În Anglia, pomul de Crăciun şi-a făcut apariţia pentru prima dată atunci când regina Victoria s-a căsătorit cu prinţul Albert, care era de origine germană. În 1841, acesta a împodobit un pom de Crăciun în Castelul Windsor de lângă Londra, pentru a-i aminti de ţara sa de baştină.

Țările din spațiul mediteranean nu s-au arătat prea interesate de brad, preferând scenele biblice așezate pe platforme triunghiulare (ceppo), bogat ornamentate.

Brazii de exterior, din spaţii publice, luminaţi electric, au apărut în Finlanda în 1906 şi în SUA (la New York) în 1912. În anul 1930, brazi de foarte mari dimensiuni sunt amplasați în spații publice. Oameni de toate confesiunile şi religiile se adună pe Oxford Street din Londra şi în Times Square din New York pentru a admira pomul şi decoraţiunile de Crăciun şi, de multă vreme, aprinderea luminilor din brad în aceste două oraşe a devenit o tradiţie foarte îndrăgită. Pomul de Crăciun pare ca a devenit un simbol universal al păcii şi bunei-credinţe.

În România, primul brad împodobit cu câteva zile înainte de sărbătoarea Nașterii Domnului, a fost prezent în palatul principelui Carol I de Hohenzollern, în anul 1866. Începând cu această dată, românii au preluat obiceiul de a împodobi bradul în apropierea Crăciunului. Bradul era prezent la români și înainte, în anumite momente importante ale vieții: naștere, căsătorie și moarte, ca pom al vieții.

Fapt divers:

Germania era cel mai mare producător și exportator al decorațiunilor de brad. După 1918, din cauza problemelor de export, Germania nu mai este principalul furnizor de decorațiunii. Locul său este luat de Japonia și SUA.

La mijlocul anilor ’60 sunt la mare modă brazii din aluminiu (argintiu), care sunt importați din S.U.A. Aceștia necesitau ca decorații numai surse de lumină colorată care se reflecta multiplu pe crengile argintii.

În anii '70 apar brazii artificiali cu aspect foarte realist, iar spre sfârșitul anilor '90 tendințele în decorarea bradului revin la ideile Victoriene, dar cu teme și concepte noi.

Despre bradul de Crăciun, Duminica, la povești, alături de Anastasia și de cei care au mai participat.

Surse: linkurile spre surse nu mai functioneaza:

http://www.agenda.ro/de-unde-vine-craciunul-de-unde-a-aparut-mos-craciun/235081

http://www.taifasuri.ro/taifasuri/mozaic/964-istoria-bradului-de-crciun.html

(actualizare in decembrie 2021)

Tradiții de Sfântul Nicolae. De Duminica la povesti

La români, Moș Nicolae s-a instalat mai întâi la oraşe şi foarte târziu la sate şi nu s-a suprapus peste ceilalţi doi moşi: Moş Ajun şi Moş Crăciun.

În mod tradițional, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, copiii își lustruiesc ghetele și le așează lângă ușă - sau undeva în apropierea ferestrei - pentru ca Moș Nicolae să le lase în ele daruri: bomboane, prăjituri, mere, portocale, nuci, covrigi şi colăcei cu miere. În unele zone, Moşul aduce şi crenguţe argintii, vopsite cu bronz, pentru copiii neascultători. Potrivit tradiţiei creştine, Sfântul Nicolae pedepsea pe cei care se abăteau de la dreapta credinţă, lovindu-i cu nuiaua peste mâini. Tradiția spune că nuielușa pentru cel neascultător trebuie să fie de măr, iar dacă aceasta, pusă în apă, va înflori până la Nașterea Domnului (Crăciun), înseamnă că sfântul "a mijlocit" iertarea celui care a greșit.

Înainte, copiii din mănăstiri agăţau la uşă şosete în care puneau scrisorile către Sfânt, lăudându-se cât de cuminți au fost.

Sărbătoarea este asociată cu darurile care le sunt oferite copiilor, dar şi celor dragi - rude şi prieteni. Figurinele de turtă dulce (inimioară, cloşcă, măr sau rândunică), preparate cu multă miere, cu nuci şi cu scorţişoară sunt dulciuri delicioase şi simboluri de longevitate.

Darurile pot fi: dulciuri, fructe (mere, struguri, nuci), cărţi educative, lumânări colorate, o pungă cu grîu sau cu orez, simboluri ale sporului în gospodărie, flori şi mai ales busuioc.

E bine să evitați a oferi celor dragi obiecte ascuţite, truse, obiecte de menaj, obiecte de culoare neagră: fulare, mărgele sau cravate.

Darurile pe care le oferiţi se înfăşoară în săculeţi de culoare albă sau aurie şi se pun în cizmuliţe sau în pantofi.

În ziua Sfântului Nicolae se aduc în casă crenguţe de pomi fructiferi, care se păstrează în apă până de Anul Nou. Dacă vor înflori până atunci înseamnă că anul care vine va fi unul bogat, plin de roade şi satisfacţii.

Zăpada adusă de moş Nicolae aduce rod bogat în grădini şi pe ogoare. Este bine ca un bulgăre din această zăpadă să fie adus în casă şi să fie pus într-un vas. După ce acesta se topeşte, apa rezultată se pune în glastrele cu flori, pentru a petrece cu bine iarna.

Sfântul Nicolae se mai serbează și pentru ajutor la boli și lovituri, dar și pentru sprijin acordat în orice situații. Se fac praznice pentru cei care au murit brusc.

Legendele vorbesc despre puterea sa neobişnuită invocată de soldaţii care porneau la luptă, de ajutorul dat corăbierilor, ca stăpân al apelor, şi de sprijinul acordat fetelor sărace când se căsătoreau. Cei care călătoresc cu diferite mijloace de transport trebuie să poarte în timpul călătoriei o iconiţă a Sfântului Nicolae.

La sate există obiceiul ca în ziua de Sfântul Nicolae feciorii să se organizeze în cete și să-și aleagă gazda unde vor merge pentru repetițiile colindelor de Crăciun și de Anul Nou.

În Ardeal, fetele se adună în ajunul sărbătorii de Moș Nicolae și fac plăcinte, iar la 9 seara fix năvălesc peste ele flăcăii și se încinge petrecerea.

Sărbătoarea prefigurează victoria binelui asupra răului şi a luminii asupra întunericului, astfel că în părţile Bucovinei se crede că Sfântul Nicolae poate fi vazut în noaptea de Anul Nou, când cerurile se deschid de trei ori.

Duminica la povesti alături de Anastasia și de cei care au mai participat.

Vezi si alte Traditii de mos Nicolae  (blogul Anastasiei)
Vezi si Povesti despre Sfantul Nicolae

Duminca, la povești despre femei

Pentru că deja magazinele au pus în vânzare decorațiuni pentru Crăciun și au început să-și orneze vitrinele - deși nu la fel de spectaculos ca în alți ani - m-am gândit să mai cumpăr câteva globuri și decorațiuni, dacă o fi ceva care să-mi placă. Plus că trebuie să mă orientez și pentru ceva cadouri.

Zis și făcut: am dat o tură printr-un supermarket, aproape de ora închiderii pentru că detest aglomerația. Mai apoi am întâlnit un grup de amici. Din vorba în vorbă s-a ajuns la discuția despre comercializarea Sărbătorii. Sigur că (pare a) se pune accentul mai mult pe consum decât pe semnificația sărbătorii dar… numai de oameni (cumpărători) depinde cât vor caștiga unii în astfel de perioade, pentru că nimeni nu ne bagă mâna în buzunar să ne ia banii. Cineva a spus, la un moment dat, că prezența bradului împodobit îi face pe aceia care nu sărbătoresc Crăciunul să se simtă… nesiguri. Mi-am amintit că am citit cândva ceva de genu’, dar nu mai știam exact ce și de ce dar ajunsă acasă am căutat articolul (am găsit ceva). Oricum, mi se pare aiuristic să facă cineva astfel de afirmații. E ca și cum ar spune că un om s-ar putea simți nesigur dacă intra într-o casă pe ai cărei pereți există - sau nu există - icoane! Părerea mea.

Căutând articolul amintit mai sus am mai dat de ceva hazliu - în opinia mea, evident: un articol în care scrie că femeile încep să se simtă împlinite cu adevărat după vârsta de 53 de ani! Cică, atunci sunt mulțumite de cum arată chiar dacă semnele îmbătrânirii se văd! Normal! Cele mai multe devin indiferente! Apoi, de la acea vârstă - mai scrie în articol - copiii sunt pe la casele lor și femeia, rămasă numai cu soțul, e mai relaxată în pat (!!!???), e încă activă profesional și are timp să… călătorească și să-și împlinească visele! Chiar așa? Adică, cele care nu au împlinit vârsta de 53 de ani, chiar dacă se simt împlinite, de fapt nu sunt?! Adică, o juma’ de secol femeia nu și-a împlinit visele dar începe la vârsta de 53 de ani?! Mai are ea timp să devină chirurg neurolog, ca exemplu, dacă acesta a fost visul ei dar nu l-a putut îndeplini din anumite motive? Dacă are vreo 60 de ani, e de curând divorțată (sau nu) și visează să cunoască, în sens biblic, mai mulți bărbați?! Va fi foarte relaxată în pat, categoric (rânjește drăcușorul din mine).

Cea mai tare observație mi s-a părut cea pe care o copiez aici:

“În urmă cu zece ani de zile, un alt sondaj dezvăluia că viaţa pentru femei începe la 41 de ani. Aşadar, ce s-a schimbat între timp? Efectele crizei economice au jucat un rol important în schimbarea concepţiilor şi, prin urmare, a vârstei” - afirmă Regina A. Corso, cea care a realizat studiul.

Ca să vezi ce face criza economică din oameni!

Faptul că un om are mai mult timp - de la o anumită vârstă - să fie preocupat numai (sau mai mult) de nevoile lui nu înseamnă că viața lui începe abia în acel moment. Zic și eu…

Duminica, la povesti alături de Anastasia și de cei care au mai participat.

Umor involuntar sau ce-o fi

Unele dintre momentele hazlii ale săptămânii care tocmai s-a încheiat:

A zis o funcționară

Cartea de identitate mi-a rămas mică și am fost să o schimb. Dar am ramas la stadiul de intenție pentru că nu mai erau bonuri - erau vreo 50 de persoane în hol. Pentru că tot am ajuns acolo, zic să plătesc ce e de plătit: 7 lei contravaloarea cărții de identitate (simplă) și de 5 lei timbru fiscal. Timbre fiscale, evident, nu au acolo unde e nevoie de ele zilnic, ci găsim la oficiile poștale sau la agenții ANAF (parcă-i începutul unei înjurături). OK, iau cererea și-o completez acasă - mă gândesc… La biroul de informații funcționara îmi spune că nu-mi poate da formular-cerere; voi completa cererea când depun actele. Mă uit luuung și întreb de ce? Îmi răspunde: Sunt făcute la xerox. Dacă greșiți aruncați foaia și datele personale bla-bla-bla (mă pierduse de când mi-a zis că-s făcute la xerox tipizatele). Și-i spun: Păi nu-i tot aia dacă descarc de pe net și greșesc? Dă mărunt din buze, ca peștele, și zice: Să listați față-verso; găsiți pe site-ul primăriei tot ce-i necesar. Sigur! Mă gândeam să caut și să descarc de pe site-ul vreunei agenții de turism!

A zis un preot

Înmormântare. Oameni îndurerați. Decedatul a fost vârstnic și cei mai mulți prezenți acolo sunt vârstnici. Cei mai mulți în putere, dar - deh! - ca vârstnicii: o afecțiune-două acolo, dar nu grave, nu chinuitoare.

În cuvântarea lui, preotul glăsuiește la un moment dat: Până la vârsta de 70 de ani trăiește omul. De la 70 la 80 de ani sunt ani dați de Dumnezeu. De la 80 de ani omul se chinuie și îi chinuie și pe ceilalți. Cuvintele lui au ajuns cu oarecare întârziere la creierul asistenței. Undeva, cineva chicotește. Cum?! păreau ca se întreabă din priviri vârstnicii de acolo, oameni care-și duc zilnic nepoții în parc, la grădiniță sau la școală, oameni care fac toate cumpărăturile necesare copiilor și nepoților majori și alte multe alte activități care numai a-i chinui pe ceilalți - și a se chinui pe sine - nu mi se pare că înseamnă.

Atât pentru această Duminică la povești, alături de Anastasia și cine a mai dorit să vină.

Duminica la povesti despre porumbelul fara coada

Porumbelul mac-mac - despre care am mai amintit - a lipsit vreo doua zile de pe marginea geamului. Ne-am gandit ca petrece mai mult timp cu porumbita pe care a intalnit-o de curand. Cand a aparut, vineri, am vazut cu spaima ca nu mai are penele cozii! Pur si simplu e cu… fundul gol! S-a asezat pe marginea geamului si s-a speriat cand am intins mana sa-i dau graunte, dar curand si-a revenit, amintindu-si ca nu e in pericol.

Vazusem niste pene imprastiate pe afara si m-am gandit ca iar a prins pisica vreun porumbel si mi-a parut rau, dar e firescul Naturii, pentru animale si pasari. Sau, poate, a incercat cineva sa-l prinda… Cand l-am vazut pe mac-mac fara pene in coada am inteles ale cui erau cele de pe trotuar si m-am bucurat sa-l revad. Sper sa ii creasca penele in timp util, pentru ca are nevoie de coada si la aterizare si la decolare si timpul frigului se apropie - e greu si fara coada si cu piciorusele reci.

Am mai inteles ceva - mai bine zis: inteleg mai bine cu fiecare intamplare. E gresit sa obisnuim animalele si pasarile (semi) salbatice cu ideea ca omul nu e pericol pentru ele. Cand un om nu vrea raul vietatilor nu se intelege ca niciun om nu le vrea raul! Noi, oamenii, stim aceasta, dar pasarile si animalele nu stiu, ci cred ca toti oamenii sunt la fel ca aceia care le hranesc si le ingrijesc si aceasta obisnuinta le pune viata in primejdie. E bine sa le hranim, dar sa nu le facem sa creada ca sunt in siguranta in compania omului daca nu alegem sa le tinem departe de alti oameni, de acei oameni care le vor raul - de cele mai multe ori numai pentru distractie.

Duminica, la povesti, ne intalnim la Anastasia

Duminica la povesti - Habar n-am cine esti

Intamplari interesante n-au avut loc saptamana aceasta, asa ca aleg o poveste de demult si o impartasesc Duminica la povesti, la Anastasia.

Asteptam autobuzul care nu mai venea si-mi doream sa nu fie aglomerat - la vremea aceea mai tot timpul erau aglomerate autobuzele. Stand eu cu privirea-n gol, se apropie o pustoaica, exuberanta.

- Buna! Ce mai faci? Ma bucur sa te vad!

Imi adun privirile de prin pomii abia inverziti si le concentrez asupra ei: categoric, n-o vazusem in viata mea, dar stiind ca nu prea tin minte nici chipurile celor pe care ii vad foarte rar ma gandesc ca o fi cineva din multimea de cunostinte si mi-e rusine sa o intreb cine e si de unde ma cunoaste - ma temeam sa n-o jignesc, pentru ca ea m-a retinut si eu nu stiu cine e. Asa ca balmajesc:

- Multumesc, bine.

Si-mi doream sa vina autobuzul, oricat de aglomerat, iar ea sa nu urce in acelasi. Am schimbat banalitati generale si a venit autobuzul - nu era aglomerat si… mi-a parut rau. Pustoaica a urcat cu mine si a continuat sa ma tina de vorba, povestind despre cum e la munca… A venit controlorul si fata n-avea bilet. Imi zice, repede:

- Composteaza-mi si mie un bilet (pe atunci biletele se compostau, nu se stampilau).

Mi se aprind beculetele de la alarma silentioasa: eu pe fata asta n-o cunosc… I-as fi dat un bilet, dar nu aveam. Am coborat unde aveam treaba, ea a ramas cu controlorii…

De atunci am mai patit de cateva ori ceva asemanator, dar am intrebat din prima cine e, scuzandu-ma ca nu-mi amintesc.  Mare greseala sa cred ca jignesc daca intreb. Mai rau e sa ma prefac a-i cunoaste si a ma comporta rezervat foarte cu cineva care poate chiar ma cunoaste.

Duminica la povești. Cosmetica.

O săptămână ca oricare alta. Momentul cel mai vesel, însă, vreau să îl notez aici, ca exemplu pentru  “nu faceți ca ea”.

Cele mai multe femei - că spun sau nu, că recunosc sau ba, oricum se vede – își mai accentuează trăsăturile feței din când în când, ceea ce e de admirat, pentru că vârsta nu e o piedică în dorința de a arăta bine.

De-a lungul timpului am făcut practică pe mine, bineînțeles. Pe la vârsta de 20 de ani - când abia începusem să fumez (acum mi-au trecut și pofta de fumat și vârsta de 20) - i-am vazut pe fumători că-și aprind țigara la flacăra aragazului. La o petrecere, am vrut să fiu șmecheră și am aprins țigara la flacăra aragazului, însă n-am ținut cont că nu toată flacăra se vede! Mirosul de păr pârlit s-a împrăștiat în toată bucătăria! Ce era de făcut? Să tai vârful genelor, să nu mai fie “încrețite” la vârf. E de bine! Au zis mulți: cu cât tai, cu atât crește mai lung părul - și genele lungi sunt frumoase! Râdeam strâmb de tot și nu era deloc râsul meu! N-au crescut genele mai lungi decât erau, dar și-au revenit după un timp (ochelarii de soare deveniseră indispensabili).

Am vrut să am și părul “blond nordic”, deci l-am făcut, folosind praf pentru decolorat. Creștetul capului era alb-alb și restul de păr în degrade de galben.  Vopsea nu aveam, erau închise magazinele la ora aceea, a doua zi dimineață trebuia să fiu la scârbici deci… îl fac permanent, să nu se mai vadă chiar așa tare diferența și ce-o ieși o ieși: așa am vrut să fie! Și l-am făcut permanent! L-am purtat strâns în coc, la ceafă, mult timp, de bine ce arăta. Când coafeza mamei a aflat ce-am făcut mi-a zis că-s norocoasă că mai am păr pe cap! Oricum n-a ținut mult permanentul - pe părul foarte lung nu prea ține, dar de unde era să știu?!

După acele experiențe - și altele de gen, pe care nu le mai amintesc - cum nu-mi place să merg la cabinete de cosmetică, în săptămâna ce tocmai s-a încheiat, am considerat că n-are ce să-mi strice să îmi vopsesc singură (pentru prima dată)  sprâncenele - că ce mare lucru o fi!? Am pregătit vopseaua așa cum scrie în prospect, am vopsit sprâncenele și am așteptat. Am curatat surplusul de vopsea și… unde-s sprâncenele?!! Erau blonde-blonde și abia se zăreau (am pus prea mult oxidant)! Asta-i rău! m-am gândit și am luat iar tubul cu vopsea maro (barna) - negru (fekete) ar fi contrastat prea tare cu nuanța părului - și am repetat operațiunea. Am curățat vopseaua și… mamă! Negre-tuci erau sprâncenele! În loc să iau tubul cu vopsea “barna” l-am luat pe cel cu vopsea “fekete”!!! No, nici așa nu-i bine! Dă-i și decolorează! După a patra vopsire sprâncenele sunt exact la nuanța părului! O zi grea în săptămână, nu-i așa?

No, fotografie n-am! N-am vrut să am!

Duminica la povesti, la Anastasia.

Duminica la povești - Nimic nou pe frontul de Centru!

Multe vizite făcute, multe vizite primite.

Mama a cules struguri, Diana i-a mâncat - și mi-a venit ideea să îi fotografiez când prea mulți n-au mai rămas; dar sunt brândușele! Brândușe nu mănânc, chiar dacă sunt culese de mama!

Am adunat… cartofi! Și a trebuit, mai apoi, să-mi tai unghiile, pentru că una n-a rezistat, s-a frânt! A fost cel mai rău moment al săptămânii! Să tot am astfel de săptămâni, în care cel mai rău lucru care se întâmplă e să rămân fără unghii lungi în urma adunatului de cartofi!

Și-am mai făcut ceva: am militat împotriva uciderii câinilor la grămadă și am împărțit fluturași cu “instrucțiuni” despre ce trebuie să știi dacă vrei să ai un câine. Înjurăturile colecționate nu le voi reproduce aici.

Ce legătură au motanii cu ce-am făcut în timpul liber?! Niciuna, da-mi plac, ca-s ai noștri! Ei sunt fotogenici dar fotograful - subsemnata - e sub orice critică!

Și-atât! 

La Anastasia, Duminica la povești 

Duminica, la povești - Una caldă, una rece

Dacă-i duminică ne întâlnim la Anastasia, la povești.

sursa

Pe la începutul săptămânii mama a găsit în drum un pui de… ceva. Veterinarul a zis că ar putea fi brumăriță, dar mai mult semăna a fâsă, doar că avea picioarele cu piele închisă la culoare… deci nu e ce zice el, dar i-a recomandat niște picături, pe care mama le-a mai cumpărat cândva și pentru un pui de porumbel care “cădea de pe picioare” și l-a făcut bine (încă mai vine la geam să mănânce). Pe puiuțul acesta l-a luat pur și simplu, pentru că nu putea zbura și se împleticea la mers. Două zile l-a hrănit și i-a dat picături, dar n-a trăit. Poate că știe ea, Natura, ce face și nu degeaba ajung unii pui să fie alungați din cuib… Supraviețuiește cel mai puternic. Tare ne-a părut rău că a trebuit să îl îngropăm.

Tot săptămâna aceasta, la geamul de la bucătărie a apărut și un pui de porumbel - un pui destul de mare, dar cu puf încă pe el. Și porumbelul acesta stă pe marginea geamului de sus - ceilalți se adună pe pervaz. Când e deranjat de la masă de semenii lui îi alungă făcând… “mac-mac”! Am încercat să-l inregistrez, dar nu se aude mare lucru cu telefonul mobil - și chiar de-aș fi reușit, nu știu cum să încarc ceva pe youtube, să audă și alții cum face porumbelul “mac”.

Am fost și în vizite săptămâna aceasta! Cum se face, cum nu se face, dar cei mai mulți dintre cei dragi mie sunt născuți toamna, așa că și toamna petrecem, și apoi petrecem și iarna, când sunt sărbătorile una-dupa alta! Și-am fost și prin oraș. Am reușit sa fotografiez porumbeii din Piața Sfatului, dar priceperea mea e lipsă la apel și n-a prea ieșit o poză reușită - dar mai încerc! Am scris și o poveste, despre parfumul credinței.

Apoi, a dat zăpada peste noi! Dar n-a ținut mult, din fericire - pentru că nu e timpul ei! Și, dacă tot e cu frig, un unchi drag s-a îmbolnăvit și l-am vizitat la spital - acum e ceva mai bine dar tot nu-i bine. Și apoi s-a stricat centrala! Noaptea trecută am ținut-o închisă, dar ce noroc! a fost mai cald decât în nopțile trecute! Și tot în acea noapte a fost și cutremur, și nu dormeam, așa că am înjurat cu voce tare! Era tot ce mai lipsea! Și m-a pufnit râsul! Și ziua încă nu s-a încheiat!

Să aveți o săptămână în care numai lucruri bune să se întâmple!

Puzzle! Întotdeauna puzzle!

Săptămâna care s-a încheiat a dus cu ea și aniversarea onomastică a mamei. Habar nu aveam că există în calendar o sfântă muceniță Sofia. O prietenă bună a mamei a venit cu un buchet de flori frumoase (prima foto - e făcută de mine și se vede că nu mă pricep) și un cadou minunat. Apoi a mai adus cineva flori, fără ocazie specială și așa s-au adunat mai multe ore frumoase în companii plăcute.

Am reușit - între altele - să termin un nou puzzle. Când vreau să adun gândurile în țarcul lor montez puzzle (la fotografii nu mă pricep).

Pentru FFFB (la anastasia), unde este și tabelul pentru înscriere.

Înainte de plimbare

Mi-am spus că nu prea am cu ce să mă laud la FFFB, pentru că fiecare zi seamănă - în cea mai mare parte - cu cealaltă. Citind, însă, rândurile Anastasiei mi-am dat seama că deși seamănă zilele între ele motanii noștri și cățeii pe care îi avem uneori în custodie ne amuză mereu cu ceva nou.

O prezint pe Miki, care adoptă poziția din foto aproape de fiecare dată când simte că ne pregătim pentru plimbare. Și, da, în plimbările noastre, mereu e ceva nou de văzut. Iată cum îmi dau seama că zilele nu sunt deloc la fel!

Plimbând câinele avem - vrem nu vrem - timp liber! Fie că plouă, fie că e vânt sau ger sau caniculă!

Pentru rubrica FFFB, la Anastasia