Insulte la "case mari". Happy Weekend!

Publicația Daily Mail a realizat un top al insultelor pe care ei le numesc… amuzante. Clasamentul a fost realizat pe baza unui sondaj la care au participat peste 2.000 de britanici.

Iată care este topul celor de la Daily Mail:

1. Replica dată de premierul britanic Winston Churchill unui parlamentar socialist, după ce acesta l-a acuzat că a apărut beat în public. Draga mea, eşti urâtă. Mâine, eu voi fi treaz, dar tu tot urâtă vei fi - i-ar fi răspuns Churchill femeii politician.

2. Replica rostită de Barack Obama după ce Sarah Palin a încercat să facă o glumă spunând că singura diferenţă dintre un pitbull şi o mamă al cărei fiu joacă fotbal european este rujul de buze. În replică, preşedintele american a spus: Poţi să pui ruj de buze pe un porc. Dar el rămâne un porc.

3. Replica pianistului Liberace, ca răspuns la o cronică negativă făcută de un critic muzical: Vă mulţumesc pentru cronica dumneavoastră foarte amuzantă. După ce am citit-o, am râs tot drumul către bancă.

4. Noel Gallagher, vorbind despre Robbie Williams: Te referi la acel dansator gras din Take That?

5. Winston Churchill cand a fost deranjat, de lordul purtător al sigiliului regal, în timp ce era la toaletă: Spune-i că nu pot să mă ocup de două rahaturi în acelaşi timp.

6. Frank Sinatra, discutând despre Robert Redford: Ei bine, cel puţin şi-a găsit iubirea adevărată - ce păcat că nu se poate căsători cu el însuşi.

7. Elizabeth Taylor, despre bărbaţii alături de care a jucat în filme: Unii dintre cei mai buni actori alături de care am jucat au fost câini şi cai.

8. Groucho Marx: Moşteneşte frumuseţea de la tatăl ei. El este chirurg plastician.

9. Bette Midler, despre prinţesa Anne, care nu este o femeie foarte atrăgătoare: Iubeşte natura, în ciuda a tot ceea ce natura i-a făcut.

10. Liam Gallagher, vorbind despre Victoria Beckham: Ea nu poate nici măcar să mestece gumă şi să meargă în linie dreaptă în acelaşi timp, darămite să scrie o carte.

Postare pentru Happy Weekend! Editia 47 - tabel de înscriere la Elly W. (Blind Love)

Sfântul Andrei - 30 noiembrie

Sărbătoarea s-a suprapus pe o sărbătoare precreștina, Sântandreiu, preluând ritualurile și păstrând superstițiile. Divinitatea geto-dacă Sântandreiu prefigura lupul, animale care trăiesc în haite și care la vremea aceea erau numeroși și răspândiți.

Sfântul Andrei este cunoscut, mai ales în Transilvania, și cu numele de Sântandrei sau Sânedru.

Credincioșii creștini, ortodocși, romano-catolici, lutherani și anglicani sărbătoresc ziua acestui sfânt în data de 30 noiembrie. Sfântul Andrei e fratele lui Simon Petru (alături de care a fost discipol al lui Isus) și fiul lui Iona din Betsaida, localitate situată pe malul Lacului Genezaret. Cei doi frați, Andrei și Petru, aveau o casă în Capernaum și erau pescari. Până să îl urmeze pe Isus Andrei a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul.

După Înălțarea lui Isus apostolul Andrei a plecat să propovăduiască creștinismul în Bitinia, Grecia, Ahaia, în părțile Mării Negre cunoscute pe vremea aceea ca Scythia. În multe locuri a fost prigonit pentru credința sa și în Sinope a fost chiar schingiuit. Întors în Bizanț a convertit la creștinism pe soția proconsulului Egheat și pe fratele acestuia; faptul a mâniat pe Egheat, care a pus ca apostolul să fi ucis prin crucificarea cu capul în jos.

Sfântul Andrei a murit ca martir în Ahaia, la Patras.

În legende­le populare din Moldova, Basarabia şi Transilvania, Apostolul Andrei apare ca un bătrân cu o aureolă luminoasă, căruia fiarele sălbatice i se supun.

Moaștele sale au fost așezate în biserica Sfinții Apostoli din Constantinopole, alături de cele ale lui Luca și Timotei, prin anul 350, aduse acolo de Constantin al II-lea, fiul lui Constantin cel Mare. Moaștele se păstrează întregi până în jurul anului 850, când împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul cedează rugăminților locuitorilor din Patras și le înapoiază capul sfântului Andrei. În anul 1208, în timpul Cruciadei a patra, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea Papa Pius al II-lea a mutat relicvele sfântului Andrei în catedrala Sfântul Petru de la Roma. În anul 1964 capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.

Este patron al Scoției (steagul scoțian reprezintă crucea sfântului Andrei), al României, al Spaniei, al Siciliei, al Greciei și al Rusiei. De asemenea, este patronul orașelor Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patras s.a.

Deoarece era pescar, sfântul Andrei este considerat de marinarii și pescarii greci drept ocrotitorul lor. În România este socotit cel care a propovăduit Evanghelia pe aceste meleaguri. Mărturie stau toponimele din zona Dobrogei (Scythia Minor) unde, se spune, a și locuit o vreme, într-o peșteră. De aici, se zice, le-ar fi predicat şi i-ar fi creştinat pe strămoşii românilor. Peştera unde tradiţia spune că s-ar fi aflat sălaşul Sfântului Andrei a devenit loc de pelerinaj, dar nu există nicio dovadă istorică incontestabilă care să ateste faptul că Sfântul Andrei ar fi ajuns într-adevăr în Dobrogea.

Superstiții: cine lucrează în ziua Sfăntului Andrei se va îmbolnăvi la Ignat; gospodarii ungeau țărușii de la porți, pragul ușilor, ferestrele și chiar fântânile cu usturoi pentru a fi feriți de moroi* și strigoi**; în această noapte se pune grâu la încolțit și după cum crește se poate afla dacă anul ce vine va fi sau ba unul bun; în unele zone ale țării fetele pun sub pernă 41 de boabe de grâu şi dacă visează că le ia cineva grâul se mărită în anul ce vine; se bea covasa - o băutură fermentată, făcută din mălai și făină, menită să apere oamenii de strigoi.

Ritualurile erau însoțite de petreceri ținute la adăpostul caselor.

Din bătrâni, ziua mai este numită şi Sântandrei, Ziua lupului sau Noaptea strigoilor. Se crede că de Sântandrei, lupul devine mai sprin­ten şi îşi poate îndoi gâtul ţea­păn - de aici şi zicala că îşi vede lupul coada. Se spune că la Sfântul Andrei creşte ziua cât bobul de mei şi că, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie - importantă pentru vrăji şi far­mece - toate animalele vorbesc între ele, dar nu este bine să le asculţi.

În calendarul popular, de-a lungul anului, sunt multe sărbători dedicate lupului, semn că acest animal era unul important în viața strămoșilor românilor.

Lupul, în tradiția geto-dacilor (și nu numai), a fost un animal inițiatic. La naștere, copiii slabi vor lua numele de lup pentru a fi tari, precum acesta. Lupul este prezent și în riturile de inițiere alături de viteji. Animalul inițiatic se oferă întotdeauna să-l ajute pe eroul aflat la ananghie, dar cu o singură condiție: acesta nu trebuie să se însoare niciodată. Ultimul moment din viața omului la care mai participă lupul este trecerea sufletului din lumea aceasta în cealaltă. Lupul participă aici în calitatea sa de animal-călăuză: Că lupul mai știe / Seama codrilor / Și-a potecilor / Și el te va scoate / La drumul de plai / La un fecior de crai / Să te duci în rai / C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul / C-acolo ți-e locul.

Note:

*) În mitologia românească se crede că moroii ar proveni de obicei dintr-un prunc mort înainte de a fi botezat, ucis sau înmormântat de viu, sau dintr-un mort neputrezit, căruia nu i s-a făcut slujba religioasă. Se crede că moroii plâng noaptea și își cer botezul (sensul difera de la regiune la alta).

**) În mitologia românească strigoii sunt sufletele rele ale morților, despre care se crede că ar ieși noaptea din mormânt și s-ar transforma într-un animal sau într-o apariție fantomatică pentru a pricinui rele celor vii.

Mult noroc, sănătate și belșug le doresc tuturor celor care poartă numele acestui sfânt!

In vitrina cu cristale. Reflexii in oglinda

Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la
"Reflexii in oglinda", la SoriN.

Câinele roșcat

Când mă simt copleșită de fapte, de oameni, aleg să mă retrag un timp departe de zonele aglomerate, să încarc bateriile. Eram cazata la Gaiser, un hotel din Timișul de Sus, în anul 1990. La câteva sute de metri de hotel era (este) un sanatoriu și acolo un parculeț neîngrijit dar cu bănci în stare destul de bună. Îmi plăcea să stau acolo și să citesc. Acolo se aduna și haita din zonă - erau unsprezece câini (știu pentru că i-am numărat). Într-o zi, un câine roșcat (numărul 12), cu pete sure, cu alură de lup (nu câine lup) s-a tolănit lângă o bancă, la soare. N-a trecut mult și au venit cei 11 câini și l-au luat la bătaie pe cel care ședea liniștit - și care încercase să fugă, dar n-a mai apucat. Se băteau în fața mea, la nici doi metri. L-ar fi umplut de sânge pe sărmanul căine roșcat. Privesc in jur: nimeni - tocmai de aceea alesesem locul, pentru că era lipsit de prezența umană. Am lasat cartea pe bancă și m-am ridicat. Mi-e imposibil să asist la așa ceva. M-am apropiat de haita care mă ignora. Unul dintre câini mă vede și mă latră. Apoi altul. Le strig: Sssst! și ei se
reîntorc la câinele roșcat. Era acolo și un căine mare-mare - maro închis. Am înțeles că acela e șeful haitei și pe acela trebuie să îl potolesc. Tot cu ssst! m-am apropiat. Băteam puternic din palme și începusem să-i iau cu “hei, tâmpițeilor!” S-au oprit din cafteală și mă priveau - unii încercau să mă impresioneze mârâind. Câinii rămân interziși când un om are tupeul să se dea șef pe teritoriul lor. Sunt animale de haită și simt frica iar atunci când cineva nu se sperie ei înțeleg cine e șeful haitei. Lătrau din ce în ce mai neconvingator. Nu prea știau ce-i cu mine, dar eu știam bine, așa că am început să mângâi unul, apoi altul - având grijă să nu fac gesturi largi, să nu creadă că vreau să-i lovesc - și care mai de care se înghesuia la mângâiat. Au uitat ce aveau de împărțit. M-am așezat pe bancă și mi-am văzut de citit. Câinele roșcat s-a așezat în stânga băncii, haita în dreapta. Totul a durat ceva timp, dar am povestit pe scurt.

A venit portarul de la sanatoriu și mi-a zis că nu sunt sănatoasa. Deh! O fi crezut că sunt la tratament! Din acea zi - cel puțin cât am fost în zonă - câinii aceia nu s-au mai încaierat. Le aduceam mâncare (resturi de la bucătăria hotelului) și le-o dădeam pe porții, având grijă ca cel care termina primul să nu se dea la mâncarea celor mai înceți. Câinele roșcat mă însoțea pretutindeni și oamenii care erau “de-ai zonei” îmi spuneau să am grijă că acela e un câine rău și încercau să îl alunge, împotriva protestelor mele, dar revenea mereu la mine. Nu era rău, era doar speriat. În primele zile nu mi-a permis să îl mângâi, dar apoi i-am câștigat încrederea. Le-am spus tuturor să nu-l mai alunge aruncând cu pietre după el și le arătam că mă lasă să îl mângâi. Nu l-au mai alungat, dar nu știu ce s-a întâmplat după ce am plecat. Sper că nu i-am făcut mai mult rău decât bine.

Nu vă hazardați să faceți așa ceva dacă aveți cel mai vag sentiment de teamă! Câinii vă simt. Dacă aveți ghinionul să dați de o haită în drumul vostru n-o luați la fugă - în niciun caz! Puteți face stânga împrejur (să nu vă opriți nicio clipă!), dar calm, chiar dacă vă mănâncă tălpile să fugiți - dacă v-au văzut grăbiți se vor orienta către voi. Dacă totuși vin, faceți un pas hotărât către ei, ușor aplecați în față, și bateți din palme, spunand nu!, marș! sau ce vă vine în minte, dar cu hotărâre! Câinii tot vor lătra, dar defensiv. Vă aplecați și luați ceva de pe jos - sau vă prefaceti că luați, dacă nu e nimic la îndemână - și dați spre ei, dar lângă câine, niciodată în el!! Plecați de acolo - dar nu alergând - când ei nu mai sunt așa de cu ochii pe voi, ci adulmecă ba pe jos, ba în stânga sau dreapta… Bineînțeles, dacă vă e frică aveți mai puține șanse să scăpați dar e mult mai bine decât să fugiți și poate să mai apară cineva care să vă ajute.

În special primăvara și toamna, când femelele sunt în călduri, masculii - în special cei necastrați - sunt mai agresivi, pentru că își apără teritoriul. Mai sunt agresivi atunci când - pe aproape - o cățea are pui pe care încă îi mai alăptează - câinii apără cățeaua și puii de eventuali intruși.

O poveste emotionanta, tot despre un caine, puteti citi la Alex - Lumea lui Alexandru 

Lupul din cartier

Prin anii 1980, în cartierul unde locuiam nu erau foarte mulți câini - prin comparație cu ultimii ani - dar erau destui pentru că unu din trei dintre cei care aveau curte aveau și un câine - în special câini lup.

La vremea aceea umblam mult - cunoșteam bine tot orașul, cu atât mai mult cartierul (deși în labirintul de străduțe din imediata apropiere mă rătăcesc și azi și încurc numele străduțelor). Cum-necum, într-o zi am ajuns la o petrecere într-o casă din labirint. Gazda deschide poarta, intrăm și eu… văd un patruped și mă reped să-l mângăi. Proprietarul țipă “NU!” însă nu știam că mi se adresează mie, să nu mă apropii de câine. Vine repede, bodogănind ceva de genu’ cum naiba a ieșit din cușcă?! Mi-am dat seama că se referă la câinele pe care deja aproape că-l țineam în brațe - și animalul se lăsa mângâiat, dând din coadă. Era un câine metis de lup, cu părul gălbui spre brun, înspicat cu gri și aspru. La lumina slabă care venea de la stâlpul de iluminat din stradă nu vedeam mare lucru dar câinele îmi plăcea, pentru că era mare și dădea din coadă de bucurie că îl mângâiam.

Proprietarul ia câinele și-l închide în țarcul lui, apoi ne vedem cu toții de petrecerea pentru care venisem. În zori, când abia se luminase, se sparge și petrecerea. Înainte să plecăm mă duc să-i spun câinelui “la revedere”. Se apropiase de gardul din sârmă și mă adulmeca, dând din coadă. Mă uit o dată, mă uit de două ori… îl privesc din față, îl privesc din profil și… dau să zic ceva, dar mi se face semn, discret, să tac. Îi las pe ceilalți să plece și zic, când am rămas doar cu proprietarul: - Ăsta-i lup! - Nu-i lup, încearcă el s-o dea la-ntors. Mi-e destul de ușor să fac pe proasta dar atunci nu voiam, pentru că era o premieră, ocazie pe care nu voiam să o ratez: să mă joc cu un lup! Ne-am lămurit, în final: era lup. L-a eliberat din cușcă și ne-am jucat, apoi i-a pus lesa și am ieșit cu lupul la plimbare. Cum să mai simt oboseala unei nopți nedormite?! Eram așa de mândră! Și voiam să le strig tuturor că duc lupul în lesă! Dar m-am abținut eroic, mulți ani chiar și după ce a murit lupul… Omu’ s-a mirat că am reușit să-mi dau seama imediat că e lup, dar nu știa că văzusem lupi destui până atunci: prima dată în cărți, apoi la grădina zoologică, apoi prin pădurile din Poiana Brașov și în cele din Dumbrăvița, o localitate din apropierea Brașovului. Știam bine cum arată lupul și îmi plăcea foarte mult. Dar atunci m-am îndrăgostit iremediabil de lupi.

Era un lup în vârstă de 10 ani - îl găsise bunicul tânărului, pe un câmp, la marginea unui sat, și l-a luat acasă pentru că nu avea mai mult de trei luni când l-a găsit și era neajutorat, singur în mijlocul unui câmp aproape înghețat. Știuse din prima clipă că e lup, dar tot l-a luat acasă, măcar până se mai încălzește vremea - și-a zis el. Și s-a încălzit vremea de zeci de ori de atunci… Avea până și medic veterinar pentru el, dar probleme n-a avut lupul până n-a îmbătrânit.

Timp de cinci ani, din când în când, m-am jucat cu lupul și l-am plimbat prin oraș. Nu-mi venea a crede ca nimeni nu se sesizează. Mici măcar caralii - dar de la aceștia nu mă aștept să se prindă de așa ceva, ei confundând - și azi! - un câine din rasa boxer cu unul din rasa pitt-bull! Nu ne plimbam în zone aglomerate, e drept, și "câinele" avea botniță când era la plimbare. Am plâns când a murit lupușorul! Proprietarul l-a incinerat într-un cuptor din secția de turnătorie a întreprinderii Tractorul. A avut o viață interesantă lupul, deci și la moarte trebuia să fie ceva mai deosebit; nu?

La câțiva ani după moartea lupului, un prieten mi-a adus un pui de câine, negru-negru, metis de câine lup cu ciobănesc mioritic. L-am numit Marco (inițial îl numisem Lord), dar n-a stat la noi decât câteva luni - era prea mare pentru un apartament de bloc așa că l-am dat unor prieteni. La aceștia a stat cațiva ani. Devenise o imensitate! Când se ridica pe labele din spate își punea labele din față pe umerii unui bărbat înalt de 195 cm. Casa noilor lui prieteni era într-o localitate aproape de Brașov, undeva lângă o pădure. A plecat cu lupii. A revenit de câteva ori, cu haita. Marco se apropia să-și vadă prietenii iar haita lupilor era la depărtare de câteva zeci de metri, și se ascundea în pădure dacă voiam să ne apropiem. După un timp Marco n-a mai venit; nici haita. Nu știam dacă murise - deși era tânăr, încă - sau dacă haita plecase din zonă, și n-a mai revenit.

Lupii sunt animale fascinante, păcat că au ajuns să fie pe cale de dispariție!

Sărbătorile Lupilor la români

Lupul, animal-devorator al Soarelui si al Lunii, datorita faptului ca vede noaptea, este adesea asociat cu simbolurile luminii. In mediul pastoral, lupul nu este vazut doar ca distrugator al turmei, ci si ca singurul animal ce poate vedea dracii, alunga bolile copiilor mici si calauzeste sufletul mortului. Se mai spune ca lupii au fost cainii lui Sanpetru pe cand acesta era cioban si ca obisnuia sa plece cu ei in cautarea cailor furati si a dracilor.

În trecut, pe teritoriul României, existau 35 de sărbători (18 cu data fixă) dedicate lupului (I. A. Candrea afirma în cartea Iarba fiarelor).

Filipii. Un lanț de sărbători ale femeilor căsătorite, dedicate unor divinități protectoare ale lupilor. Aceste sărbători pot avea un număr diferit de zile (în funcție de obiceiul satului sau al familiei) și se celebrează în perioada formării haitelor și împerecherii lupilor - între Lăsatul Secului de Crăciun (14 noiembrie) și Noaptea Strigoilor (30 noiembrie, Sf. Andrei).

Se credea că în această perioadă lupoaicele calcă hotarul satelor și vin pe lângă case, scotocesc în gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinși pe care îi mănâncă pentru a deveni mai fertile. Pentru a împiedica - sau limita - înmulțirea lupilor, femeile îndeplineau fel și fel de ritualuri: fierul de care se atârna ceaunul deasupra focului, foarfecele, cleștele, în aceste zile trebuiau legate cu sfoară (legau, simbolic, boturile lupilor); toate crăpăturile vetrei focului și ale ușii sobei erau chituite cu lut (lipeau, simbolic, ochii lupilor); femeilor le era interzis pieptănatul, să nu se îndesească pădurile și astfel lupii să se înmulțească; era interzisă prelucrarea lânii și a blănurilor, ca să nu atragă lupii; se încleștau dinții de la pieptenii daracului (încleștau, simbolic, colții lupilor); nu se pronunța cuvântul lup (se înlocuia cu Gădineț); femeile, tot în aceste zile, trebuiau să spele cămășile (A. Gorovei, în Credinți și superstiții).

Există: Filipii de Toamnă (mijlocul lui noiembrie: 13 noiembrie Ziua lupului; 12-16 noiembrie Gădineții); Filipul cel Mare (21 noiembrie) sau Filipul cel Șchiop.

Cel mai puternic și mai de temut este considerat Filipul cel Șchiop (antagonistul lui Sântoader cel Șchiop, divinitate cabalină și conducătorul cetei Sântoaderilor pe timpul verii). Toţi Filipii te mai pot ierta, dar Filipul Şchiop niciodată. Filipii o ţin şi femeile, şi bărbaţii, iar mocanii o ţin atâtea zile câţi cai au. De obicei se ţine trei zile, 12, 13 şi 14 noiembrie. Ca să mai scape de ele, le mai dau şi copiilor la căsătorie câte o zi de ţinut. Fiecare noră e datoare să ţină atâtea zile câte a ţinut soacra. (traditiile difera de la regiune la regiune).

Filipii de Iarnă (sfârșitul lunii ianuarie).

În credința populară, a doua zi după Lăsatul Secului de Paște, la Tărbacul Câinilor, avea loc lupta între divinitatea lupilor (Filipul cel Șchiop) și cea a cailor (Sântoader cel Șchiop) - lupta între spiritul iernii și spiritul verii.

Alte două serbări importante ale lupului mai sunt la 16 ianuarie - Sf. Petru de iarnă, denumit și Lanțul lui Sf. Petru sau Nedeea Lupilor - și la 29 iunie, Sf. Petru de vară, când patronul îi dezleagă și le dă voie să mănânce din vitele și din oile oamenilor. In 8 iulie, Ziua Lupului sau Ziua lui Precup.

Lucinul. O sărbătoare pastorală cu dată fixă: 18 octombrie, perioada constituirii haitelor de lupi în vederea reproducerii. E specifică regiunii Banat și era dedicată unei divinități care protejează lupii: Lupinul, scopul sărbătorii fiind de a preveni ca lupii să distrugă turmele de oi sau bovine.

Ce-a de-a treia săptămână a lunii octombrie poartă numele de Săptămâna Lucinului şi deschide un ciclu de zile festive închinate lupului, animal totem al dacilor.

O mare parte a sărbătorilor şi ritualurilor străvechi au fost canonizate, astfel Lucinul a preluat numele Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, prăznuit în aceeaşi zi de Biserica Ortodoxă. La fel s-a întâmplat şi în cazul Filipilor de Toamnă (10-30 noiembrie ), care au preluat numele Sfântului Apostol şi Evanghelist Filip, prăznuit pe 14 noiembrie . În accepţia ţăranului român, această zi anunţă începutul răstimpului în care lupii se înmulţesc, perioadă care va dura 80 de zile, până la Filipii de Iarnă, în ziua numită Dragostiţele.

La 18 octombrie, de Lucin, era interzisă scoaterea cenuşii din vatră, deoarece cărbunii aprinşi, dacă ar fi găsiţi de lupi, le-ar putea stimula fecunditatea. Ciobanii obişnuiau să ţină post şi să facă rugăciuni în Ziua Lucinului, pentru ca turmele să le fie ferite de lupi. Alte interdicţii, exceptând-o pe aceea a pronunţării numelui animalului-totem, le priveau numai pe femei: nu aveau voie să-şi descurce părul pentru ca pădurea, la rândul ei, să încurce cărările lupilor, nu aruncau gunoiul şi cenuşa din casă, nu împrumutau nimic, nu coseau, nu torceau, nu împleteau.

Tăbarcul Câinilor. Era un procedeu barbar. În prima zi după Lăsatul Secului de Paște, bărbații prindeau toți câinii din sat și îi chinuiau violent, cu diferite instrumente de tortură. Aceste practici erau folosite frecvent în Muntenia și Dobrogea. Semnificația acestui martiriu a celor mai fidele animale de lângă casa omului este aceea de a alunga lupul (câinele fiind înrudit cu lupul) și odată cu el iarna, pentru a face loc verii, patronată de cal. A doua zi după Tărbacul Câinilor începe în calendarul popular o săptămână dedicată unei divinități cabaline mitice: Caii lui Sântoader. (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare peste an).

Vezi și: Legenda Marelui Lup Alb

Legenda Marelui Lup Alb

Legenda spune că, în vremuri acum uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Era un bărbat în floarea vârstei, dar cu părul alb ca omătul și lung. Credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni ci și de Zalmoxis și de fiarele sălbatice. Menirea lui era aceea de a-i convinge pe oameni de adevărata credință, de puterea și bunătatea marelui Zamolxis.

Preumblările sale între hotarele țării au durat până când Zeul a aflat că are în el un slujitor puternic și demn de încredere, așa că l-a chemat în munți, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost și hrană de la țărani. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peșteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câtă fusese vreodată pe pământ.

Departe de oameni, preotul continua să slujească la fel de determinat ca si inainte. În scurt timp fiarele Daciei au ajuns să asculte de el și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându-i în haita, dar și preotul îi îndrăgise mult pe lupi. Stând atât timp între fiare, preotul le-a prins graiul. Haitele veneau mereu la coliba din gura peșterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, preotul mergea în fruntea lor la vânătoare, învâțându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrane. El le spunea:

- Cu toții ne-am născut pe același pământ și trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis, atotputernicul. Și eu, și voi, dar și bietele ciute. Fiecare lucru are un rost pe lume, așa că să nu ucideți decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuință.
Haitele ascultau cu luare aminte de vorbele sale. Se mai certau din când în când, dar totdeauna după astfel de clipe veneau la preot și-i cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau ca pe unul din frații lor și-l respectau ca pe o căpetenie.

Întreg poporul trăia în bună înțelegere cu jivinele de prin păduri și munți, și mai ales se înțelegeau cu haitele de lupi care creșteau și se înmulțeau sub oblăduirea Zeului. Dar lupii nu aveau un conducător, și numai foamea îi ținea împreună așa că, după un timp, Zalmoxis vorbește cu preotul său și decide că a venit timpul ca acesta să îl slujească în alt chip; după ce i-a cerut să aleagă l-a transformat in animal, așa cum a ales preotul. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută și mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare și puternic, dându-i menirea să adune toți lupii din codri pentru apărarea tărâmului.

Și i-a spus Zeul:

- Îți voi dărui nemurirea și vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă și pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca și până acum, supusul meu. Prima ta sarcină este aceea să unești toți lupii sub cuvântul și porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tâu să se adune pentru a-mi asculta porunca. Când acest lucru va fi bine dus la îndeplinire, vei veni alături mine, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru țară.

Lupul nou ivit era unic în toată seminția sa. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăraticul, labele puternice, ghearele și colții lungi și ascuțiți ca săbiile, iar blana era albă, mai albă ca laptele.

Marele Lup Alb a avut grijă să învețe haitele să nu mai atace casele și gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toții, pentru a porni la luptă. În acest timp Zamolxis le-a cerut dacilor, să-și ajute frații de sânge, cum erau considerați lupii, să le ofere hrană și adăpost ori de câte ori aveau nevoie.

Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor, era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacați și libertatea și viața le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate și loveau dușmanii de unde aceștia se așteptau mai puțin. Nenumăratele victorii ale Dacilor au fost câștigate cu ajutorul lupilor, care-și ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului ținut al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neștiuti de nimeni în taberele dușmane aducând informatii neprețuite Marelui Lup Alb, pe care acesta la rândul lui, le transmitea comandanților de oști. Marele Lup Alb avea și sarcina de a aduce în fața Zeului, la judecată, trădătorii și lașii. Acești oameni de nimic, lași și trpdatori, aveau o teamă de moarte de lup și de conducătorul lor.

Într-o zi Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de această dată pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară, dacă vrea să rămâna lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o purta în suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămână alături de Zeul său, sperând ca astfel să slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Legătura Marelui Lup Alb și, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine  înțelegeau lupii ce se întâmplă. Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul dintre aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor. Pacea Dacilor începea să se clatine din cauza fricii și a pierderii credinței strămoșești.
Din haitele numeroase ce populau țara, rămâneau pe zi ce trece tot mai puține animale, iar lupii, înfricoșați de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munți și păduri din calea asupritorilor, încercând să scape de furia dezlănțuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă frați. Puțini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb.

Lupii, câți au mai scăpat, fug în inima munților spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce-i trădaseră. Lupul Alb și Zalmoxis se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geto-dacii vor fi înfrânți de romani din cauza trădării.

Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului și al Marelui Lup Alb, acești ultimi bravi daci au fost în cele din urmă învinși, iar cei care au reușit să scape cu viață s-au refugiat în adăpostul oferit de marea Cetate a Munților Apuseni.
Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraților săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit.

După biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea însemna că erau vremuri de mare nenorocire pentru urmașii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea la Zeu povestindu-i ceea ce se întâmpla afară.

Legendele despre misiunea de creștinare a Sfântului Andrei spun că acesta a fost trimis în tărâmurile lupilor, unde a fost însoțit și călăuzit în teritoriile dacice de Marele Lup Alb.

(adaptare)

Surse (in febr 2021 cele trei link-uri sunt invalide):

http://www.lumeaspirituala.ro/maestrii_sufletului/lupul_alb.htm

http://www.artefapte.ro/r-d-cini/sfantul-andrei-i-legendele-dacice

http://lupuldacicblog.wordpress.com/legenda-lupului-dacic/

Vezi si: Sarbatorile Lupilor la român
V-ar putea interesa:

Lupul Alb - legenda japoneza publicata de HAKUROU

Solitudine. Miercurea fara cuvinte

Fotografii Wordless Wednesday! (48), la CARMEN, unde este tabelul pentru inscriere.

Prima Cruciadă, inițiată în 27 noiembrie 1095

Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul. Au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa și au participat toate clasele și păturile sociale. Expedițiile au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca războaie sfinte au fost organizate în numele eliberării așa numitelor locuri sfinte (locurile unde s-a născut, a trăit, a murit și a reînviat Cristos), în principal Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.

Prima Cruciadă (1096-1099) e considerată a fi expediția sărăcimii, condusă de Petre Pustnicul și Walter cel Sărac, și expediția cavalerilor grupați în patru corpuri principale de oaste, conduse de: Godefroy de Bouillon, ales mai târziu comandant suprem al armatei; Hugo de Vermandois, fratele regelui Filip I și Robert Courtheuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul; Robert al II-lea de Flandra; Bohemund de Taranto și Tancred de Sicilia.

Cunoscută azi ca fiind Prima Cruciadă - deși abia în secolul XIII a apărut termenul cruciadă, la 100 de ani de la cucerirea Ierusalimului - aceasta a fost primul război în care creștinii au plecat să ucidă în numele lui Dumnezeu.

Motivul declarat al Cruciadei si multe promisiuni

În 27 noiembrie 1095, la Conciliul de la Clermont, papa Urban al II-lea a declanșat această cruciadă, declarând război sfânt împotriva musulmanilor care ocupaseră Țara Sfântă, dorind să recâștige controlul asupra zonei. Urban al II-lea a fost primul papă care a propus în mod public ideea unei Cruciade pentru recucerirea Țării Sfinte, cu celebrele: Deus vult! (Dumnezeu o dorește!).

Ceea ce a urmat a rămas în istorie drept o perioadă sângeroasă de confruntări sub văl religios sintetizată prin termenul de cruciade.

Papa a cerut nobilimii și clericului francez să preia controlul Ierusalimului din mâinile musulmanilor. Franța, a afirmat el, era suprapopulată, iar în ținutul Canaanului curgeau laptele și mierea.

A vorbit despre violența și desfrâul nobililor și a afirmat că soluția pentru rezolvarea unor probleme de ordin social era de a întoarce săbiile în serviciul Domnului: Fie ca hoții să devină cavaleri - ar fi zis el.

A vorbit despre răsplată, atât pe Pământ cât și în Cer, unde iertarea păcatelor era oferită oricui ar fi putut muri în lupta pentru creștinism. Mulțimea a fost cuprinsă de entuziasm frenetic, strigând Deus vult!

Ceea ce a început ca un apel făcut cavalerilor francezi s-a transformat repede într-o migrație pe scară largă și într-o cucerire de teritorii aflate în afara Europei.

Majoritatea celor care au răspuns apelului nu erau cavaleri, ci țărani, săraci și fără pregătire militară, însă cărora această expediție le oferea o evadare de la greutățile zilnice și o descătușare a pietății personale, neîngradită de autoritățile ecleziastice și laice. Au plecat în expediție (deși papa Urban a încerca să interzică) femei, copii, bolnavi, călugări.

Relatările despre abuzurile musulmanilor asupra pelerinilor creștini care se îndreptau spre Ierusalim și alte locuri sfinte din Orientul Mijlociu au întărit zelul cruciaților. Nu doar cavalerii, dar și țăranii și nobilii din diverse țări ale Europei Occidentale, fără a avea o conducere centralizată efectivă au plecat, pe uscat și pe mare - în august 1096 - spre Ierusalim și au ocupat orașul în iulie 1099, înființând Regatul Ierusalimului și celelalte state cruciate*.

Prima cruciadă a dat semnalul începerii unei lungi perioadă de violențe împotriva evreilor în cadrul Culturii europene.

Deși antisemitismul exista în Europa de secole, Prima cruciadă reprezintă primul caz de violență în masă îndreptată împotriva comunităților evreiești.

Predicile din timpul cruciadei au dus la creșterea sentimentului antisemit. Unii predicatori îi considerau pe evrei și musulmani ca dușmani ai lui Cristos, oameni cu care trebuia luptat și care trebuiau convertiți la creștinism.

Mulți oameni nu considerau necesar să călătorească mii de kilometri pentru a se lupta cu necredincioșii, când necredincioșii erau atât de aproape de casă. La începutul verii anului 1096, o armată germană de aproximativ 10.000 de soldați condusă de Gottschalk, Volkmar, și Emicho, s-a îndreptat către nord prin valea Rinului, în direcția opusă Ierusalimului, și a început o serie de pogromuri, pe care unii istorici le numesc primul Holocaust.

**********

Celelate cruciade: Cruciada a II-a (1147-1148); Cruciada a III-a (1189-1192); Cruciada a IV-a (1202-1204); Cruciada a V-a (1217-1221); Cruciada a VI-a (1228-1229); Cruciada a VII-a (1248-1250); Cruciada a VIII-a (1270).

Dintre cele opt cruciade două sunt considerate mai importante: prima, în care a fost recucerit Ierusalimul (care nu mai fusese sub conducerea creștinilor de 461 de ani) și a patra, în care a fost cucerit Constantinopol de la Bizantini.

***********

Nota:

*) Statele cruciate au fost o serie de entități feudale create de cruciații occidentali în Asia Mică și în Țara Sfântă (Israelul și Palestina antice și moderne). Primele patru state cruciate au fost create în Levant imediat dupa succesul primei cruciade:
1. Comitatul de Edessa, fondat în anul 1098, care a rezistat până în anul 1144;
2. Principatul de Antiohia, fondat în anul 1098, care a rezistat până în anul 1268;
3. Comitatul de Tripoli, fondat în anul 1104, care a rezistat până în anul 1288 (în 1109 a fost cucerit de musulmani);
4. Regatul Ierusalimului, fondat în anul 1099, care a rezistat până în anul 1291, când ultima sa capitală - Acra - a fost cucerită. Regatul Ierusalimului avea mai multe state vasale, cele patru mari seigneuries fiind: Principatul din Galileea; Comitatul de Jaffa și Ascalon; Senioria Transiordaniei; Senioria Sidonului. Calicia Armeneasca exista cu mult timp înainte de organizarea primei cruciade, dar a primit statutul de regat de la Papa Inocențiu al III-lea (n. 1160 sau 1161 - d. 16.07.1216).

Pasărea Phoenix. Bună dimineața, Soare!

Legenda acestei păsări mitice este cunoscută din antichitate și circulă în mai multe variante în cultura multor popoare.

Pasărea Phoenix (sau Phoinix) este o creatură care trăiește cel puțin 500 de ani (în alte variante trăiește 1000 de ani sau chiar 97.200 de ani). Penele ei sunt descrise, în general, ca fiind roșii, purpurii, aurii și se hrănește cu rășini și semințe de plante aromatice. Potrivit legendelor grecești, Phoenix trăiește în Arabia, într-un loc răcoros unde, în fiecare dimineața în zori, chiar și zeul Soare își oprește carul său de foc și ascultă cântecul minunat al păsării Phoenix.

Este un simbol universal al soarelui, renașterii, învierii și nemuririi, un simbol al vieții după moarte. Despre această pasăre legendară se credea că moare periodic în flăcările produse chiar de ea, pentru a renaște apoi din propria cenușă. A fost legată și de venerarea unui soare necruțător sau de zeități ale soarelui precum zeul mexican Quetzalcoatl.

În Arabia era numită Simorg, Huma o numeau perșii, în India se numea Semendar (sau Garuda, în sanscrită). Anticii egipteni o numeau Benu (Bennu) și o asociau inundației Nilului și cu începutul creației, marcând începutul Timpului (ben-ben) - Benu a adus timpul și diviziunile sale: ore, zile, nopți, săptămâni, ani; apoi a fost considerată manifestarea reînvierii lui Osiris. Chinezii îi spun Feng Huang - fiind un simbol al înaltei virtuți și al grației, al puterii și prosperității; desenată pe ușile caselor reprezintă loialitatea și cinstea celor care locuiesc acolo - în Tibet fiind numita Garuda (pasărea vieții), iar japonezii o numesc Ho-Oo (sau Hou-Ou), Ho fiind mascul și Oo fiind femelă. În iudaism e cunoscuta ca Milcham or Chol - legenda spune că Eva, când a fost tentată de șarpe, în Grădina Edenului, să guste din fructul cunoașterii s-a străduit să convingă și celelalte ființe de acolo să facă la fel: numai Chol a rezistat tentației.
Pentru alchimiști pasărea Phoenix simboliza distrugerea și crearea de noi forme pe parcursul către țelul final: piatra filozofală.

Pasărea Phoenix a devenit un simbol pentru supraviețuire, răbdare, putere și într-o destul de mare măsură, un simbol al victoriei.

În general, este considerată regele păsărilor. Cea mai timpurie referință la Phoenix a fost făcută de Hesiod, în secolul 8 î.H, dar o referire mai detaliată apare la Herodot din Halicarnas, istoricul din secolul 5 î.H.

Unele legende spun că nu poate exista decât o pasăre Phoenix într-o perioadă. Când simte că e timpul să moară, pasărea Phoenix își construiește un rug funerar, cu surcele din plante aromatice și condimente, cum ar fi smirna și asteapta în acel cuib prima rază de soare care va aprinde rugul. După trei zile renaște, ridicându-se din mijlocul flăcărilor. Noul Phoenix adună cenușa predecesorului său într-un ou din smirnă - spune legenda arabă - și o duce la Heliopolis, orașul Soarelui, unde o arde pe altarul zeului Soare.

Clement din Roma a fost primul creștin care, la sfârșitul secolului I e.n., a interpretat mitul Phoenix ca o alegorie a învierii și a vieții după moarte. De asemenea, Phoenix a fost comparată cu nemuritoarea Roma și imaginea păsării apare pe monedele din perioada de sfârșit a Imperiului Roman, ca un simbol al Orașului Etern.

Cercetătorii au încercat o explicație a originii legendei acestei păsări. Și-au imaginat, între altele, că un negustor a cumpărat o pasăre viu colorată de prin Asia și pentru a-i crește prețul a inventat o poveste fabuloasă despre puterile magice ale vietății. Poate că cineva a văzut un păun strălucind în lumina apusului de Soare și și-a imaginat că pasărea ar fi ieșit din foc. Poate un vultur care se rotea la înălțime strălucea în razele Soarelui. Alții sunt de părere că este vorba despre corbi sau ciori, știindu-se că aceste păsări pot să stea pe suprafețe fierbinți, cum ar fi cenușa rămasă în urma unui incendiu, fâlfâindu-și aripile, probabil pentru a se răcori. De ce stau pe aceste suprafețe nimeni nu știe: poate pentru că le place căldura sau, poate, astfel scapă de acarieni. Văzând astfel de păsări, cei care n-au mai vâzut până atunci corbi, și-au putut imagina cu ușurință că pasărea își ia zborul din flăcări, din cenușă. Lumina apusului sau doar reflectarea luminii jarului în penele negre și lucioase putând să le fi creat iluzii optice.

Buna dimineata, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Mili tare

Ramses al II-lea câștigă o mare bătălie. Își cheamă scribul pentru a imortaliza momentul și începe să dicteze:

- Eu, Ramses al II-lea...
Scribul începe și el să picteze hieroglife.
- Cel mai mare dintre conducători...
Scribul notează.
- Și cel mai viteaz...
Scribul desenează și el.
- Și cel mai viril...
Scribul stă un moment nedumerit, apoi întreabă:
- Prea-Mărite, cum se scrie viril, cu două falusuri sau cu trei?

În armată, soldații sunt scoși la program administrativ în grădina unității.
Caporalul, cu un aer satisfăcut, zice:
- Așa, toată lumea ia câte o lopată și treceți la săpat!
- Înainte de asta... E vreunul printre voi care se pricepe la algebră?
- Eu, să trăiți... Sunt student la mate-fizică, dom' caporal.
- Bravo, mă. Atunci aruncă lopata aia, că nu-i de tine.
Soldatul, ușurat, aruncă lopata cu o mină veselă. Caporalul continuă:
- Și pune mâna pe hârleț. Tu vei extrage rădăcinile!

Soldații la raport, afară. Vine comandantul și spune:
- Mai mișcă cineva?
O voce din spate răspunde:
- Pământul, domnule comandant.
Comandantul:
- Cine a spus asta?
Răspunde din nou vocea:
- Galileo Galilei.
Comandantul:
- Galileo Galilei, un pas în față!

Postarea participa la jocul Happy Weekend! Editia 46 - tabel de înscriere la Elly W. (Blind Love)

Duminca, la povești despre femei

Pentru că deja magazinele au pus în vânzare decorațiuni pentru Crăciun și au început să-și orneze vitrinele - deși nu la fel de spectaculos ca în alți ani - m-am gândit să mai cumpăr câteva globuri și decorațiuni, dacă o fi ceva care să-mi placă. Plus că trebuie să mă orientez și pentru ceva cadouri.

Zis și făcut: am dat o tură printr-un supermarket, aproape de ora închiderii pentru că detest aglomerația. Mai apoi am întâlnit un grup de amici. Din vorba în vorbă s-a ajuns la discuția despre comercializarea Sărbătorii. Sigur că (pare a) se pune accentul mai mult pe consum decât pe semnificația sărbătorii dar… numai de oameni (cumpărători) depinde cât vor caștiga unii în astfel de perioade, pentru că nimeni nu ne bagă mâna în buzunar să ne ia banii. Cineva a spus, la un moment dat, că prezența bradului împodobit îi face pe aceia care nu sărbătoresc Crăciunul să se simtă… nesiguri. Mi-am amintit că am citit cândva ceva de genu’, dar nu mai știam exact ce și de ce dar ajunsă acasă am căutat articolul (am găsit ceva). Oricum, mi se pare aiuristic să facă cineva astfel de afirmații. E ca și cum ar spune că un om s-ar putea simți nesigur dacă intra într-o casă pe ai cărei pereți există - sau nu există - icoane! Părerea mea.

Căutând articolul amintit mai sus am mai dat de ceva hazliu - în opinia mea, evident: un articol în care scrie că femeile încep să se simtă împlinite cu adevărat după vârsta de 53 de ani! Cică, atunci sunt mulțumite de cum arată chiar dacă semnele îmbătrânirii se văd! Normal! Cele mai multe devin indiferente! Apoi, de la acea vârstă - mai scrie în articol - copiii sunt pe la casele lor și femeia, rămasă numai cu soțul, e mai relaxată în pat (!!!???), e încă activă profesional și are timp să… călătorească și să-și împlinească visele! Chiar așa? Adică, cele care nu au împlinit vârsta de 53 de ani, chiar dacă se simt împlinite, de fapt nu sunt?! Adică, o juma’ de secol femeia nu și-a împlinit visele dar începe la vârsta de 53 de ani?! Mai are ea timp să devină chirurg neurolog, ca exemplu, dacă acesta a fost visul ei dar nu l-a putut îndeplini din anumite motive? Dacă are vreo 60 de ani, e de curând divorțată (sau nu) și visează să cunoască, în sens biblic, mai mulți bărbați?! Va fi foarte relaxată în pat, categoric (rânjește drăcușorul din mine).

Cea mai tare observație mi s-a părut cea pe care o copiez aici:

“În urmă cu zece ani de zile, un alt sondaj dezvăluia că viaţa pentru femei începe la 41 de ani. Aşadar, ce s-a schimbat între timp? Efectele crizei economice au jucat un rol important în schimbarea concepţiilor şi, prin urmare, a vârstei” - afirmă Regina A. Corso, cea care a realizat studiul.

Ca să vezi ce face criza economică din oameni!

Faptul că un om are mai mult timp - de la o anumită vârstă - să fie preocupat numai (sau mai mult) de nevoile lui nu înseamnă că viața lui începe abia în acel moment. Zic și eu…

Duminica, la povesti alături de Anastasia și de cei care au mai participat.

Reflexii în oglindă

Botic de pluș, un bot de fier și ceva umbre la cafea.

Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la
"Reflexii in oglinda", la SoriN.

Nori de praf. Miercurea fara cuvinte

Fotografii Wordless Wednesday! (47), la CARMEN, unde este tabelul pentru inscriere.

Ziua Internațională a Drepturilor Copilului

Scopul sărbătoririi acestei zile este sensibilizarea opiniei publice la aceste drepturi fundamentale, de multe ori nerecunoscute.

Astăzi, 20 noiembrie, în întreaga lume se marchează, la iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite, Ziua Internaţională a Drepturilor Copilului. În această zi, în anul 1959, Adunarea Generală a adoptat Declaraţia pentru drepturile copilului, iar în 1989 Convenţia cu privire la drepturile copilului.

Experţii menţionează că în fiecare ţară copiii au problemele lor. Dacă în ţările dezvoltate este vorba de urmările negative ale dependenţei de televizor şi computer, în ţările din Africa şi Asia copiii sunt ameninţaţii de foamete, SIDA, analfabetism şi conflictele armate. În medie, copiii reprezintă 20-25% din populaţia planetei.

Prin Declarația pentru drepturile copilului adoptată în anul 1959 s-a dorit extinderea protecției speciale enunțată în Declarația de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului fiind o extindere a Declarației Universale a Drepturilor Omului. Această declarație din 1959 a fost baza adoptării, 30 de ani mai târziu, pe 20 noiembrie 1989, a Convenției cu privire la Drepturile Copilului care a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990 - Convenţia a fost ratificată de Romania prin Legea nr. 18/1990, la 28 septembrie 1990. Prevederile Convenţiei, au stat la baza elaborării Legii privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, prin care se fac cunoscute drepturile şi libertăţile de care trebuie să se bucure fiecare copil. Această legea este Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, lege ce tocmai a fost modificată prin Legea 257/2013, unde, între alte modificări, în art. 48 al. 2 e prevăzut: în cadrul procesului instructiv-educativ, copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, personalul didactic auxiliar şi cel administrativ şi de a fi informat asupra drepturilor sale, precum şi asupra modalităţilor de exercitare a acestora.

Ca o completare, facută de reprezentantul ministerului în materie: sancțiunea se aplică dacă e produsă elevului o traumă psihologică…

Pedepsele corporale sau alte tratamente degradante în cadrul procesului instructiv-educativ sunt interzise - dar aceasta se știe de ceva timp.

Aștept ca și dispozițiile privind tratarea cu respect a cadrelor didactice și a personalului auxiliar să fie reglementată prin lege iar părinții ai căror copii încalcă dispozițiile să fie sancționați la fel.

Aveți grijă de copii oriunde îi întâlniți și indiferent ai cui sunt!

Copilul este tatăl omului mare - Sf. Augustin

Legea nr. 272 / 2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului

Legea nr. 257 / 2013 pentru modificarea si completarea Legii nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului

Declarația pentru drepturile copilului, din anul 1959:

http://salvaticopiii.ro/upload/p000600010000_Declaratia%20drepturilor%20copilului%201959.pdf

Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptata in anul 1989:

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/18_1990.php

Declarația de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_de_la_Geneva_din_1924_privind_Drepturile_Copilului

Declarația Universală a Drepturilor Omului:

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/drepturi_onu.php

De la Grasse la Regele Soare. Parfum de epocă.

Au pornit din Grasse în primele ore ale dimineții, sperând să ajungă la Lyon până la lăsarea serii, să evite tâlharii care pândeau la tot pasul pe marginea drumului, ascunși în liziera pădurii. Avea 15 ani și era prima lui ieșire din orașul natal. Abia aștepta sosirea la Paris și mai apoi la Versailles, unde unchiul urma să înmâneze ducelui câteva sticluțe cu parfumul special creat pentru aniversarea regelui. Se zvonea că rețeta o obținuse un strămoș al unchiului de la chiar Rene Florentinul, parfumierul personal al Catherinei de Medici.

Cadourile pentru rege - sticluțe cu parfum în flacoane din cristal cu inserții aurite, mănuși din piele fină, puternic parfumate cu apă de trandafiri, postavuri deosebite, casete pentru bujuterii lucrate de artizanii locului, candele din argint lucrate în filigran și multe pastile parfumate, din ambră, mosc, trandafir, iasomie și santal care să parfumeze aerul inspirat de marele Rege Soare - erau toate închise într-un cufăr cu ținte din oțel și încuiat cu trei lacăte, ascuns sub câțiva saci cu ceapă.

Aveau puține bagaje, o căruță sărăcăcioasă trasă de doi cai bine hrăniți. Deși unchiul său era foarte bogat nu voiau să atragă atenția drumeților pentru a nu risca să fie jefuiți de cavaleri scăpătați înhăitați cu bandele de hoți care bântuiau toată Franța, nu doar zona de sud est, pe litoral. Îi însoțeau patru servitori, înarmați până în dinți, dar cu armele ascunse sub tunici lungi și roase. […]

Drumul de la Lyon spre Paris a decurs fără incidente majore. S-au împotmolit de cateva ori in noroiul drumului - plouase abundent o zi și o noapte - și au împins cu toții căruța, ceea ce a dus la murdărirea hainelor în ultimul hal iar mirosul de transpirație începuse să se îmbibe în haine. A dat cu puțin parfum dar mai rău a făcut: acum duhnea. Se liniștea la gândul că în marea capitală va putea face o baie fierbinte și își va parfuma tot trupul cu apă de trandafiri și iasomie regală. Dar mare i-a fost mirarea când, după ce s-au înghesuit pe poarta orașului - printre negustori, mușchetari, soldați, cerșetori, cavaleri, servitori gălăgioși - o duhoare insuportabilă l-a izbit în plin! Orașul mirosea a gunoi, și nu se îmbunătățea nimic pe măsură ce înaintau spre Place des Vosges, în apropierea căreia se afla vila celuilalt unchi. Mergeau pe lângă căruță și încălțările îi alunecau pe mâzgă. Cavalerii, călare, traversau aproape în goană străduțele aglomerate, înguste și alunecoase, soldații se fâțâiau de colo-colo beți, urinând la colț de stradă, femei murdare, cenușii, îl atingeau în trecere… Păzea, apa! strigă cineva de sus; ridică privirea, dar nu vede mare lucru deoarece unchiul îl trage cu brutalitate și imediat simte câțiva stropi reci atingându-i fața. I se spune că ar fi putut fi urină, nu doar apă murdară aruncată de cameriste pe fereastră. S-a înfiorat și și-a frecat fața cu dosul mânecii. Nu așa își imaginase el Parisul! A înțeles acum de ce mirosul insuportabil pișcă și de ce mâzga pute îngrozitor!

Total dezamagit, nu-l mai interesa pericolul ce-i păștea la trecerea pe lângă pădurea Bois de Boulogne, în drum spre Versailles, dar au scăpat și de data aceasta. […]

Palatul se vedea în depărtare, strălucitor! Înțelegea că tot chinul lui a meritat. Stătea în picioare, ignorând mirosul de ceapa care răzbătea din sacii pe care se cocoțase și visa cu ochii deschiși la minunatele domișoare de la curte. […]

Muzica răzbătea de pretutindeni - toate activitățile regelui erau acompaniate de muzicieni. Recunoștea sunetul viorilor și al clavecinului, dar holurile miroseau urât, deși simțea și parfumul de iasomie și santal, probabil din cădelnițele agățate de-a lungul pereților. Un amestec aproape grețos, de balegă, urină, transpirație și parfum.

Apartamentul închiriat era mai degrabă o cameră întunecoasă, la parterul palatului, și la fel de împuțită. Avea un geam micuț, pe care unchiul l-a deschis imediat. A turnat mai apoi ulei parfumat într-un vas de argint și l-a aprins. Curând, aerul s-a împrospătat. Dar nu aveau unde să se spele! Erau nevoiți să-și frece trupurile cu o cârpă îmbibată în alcool și mai apoi să se stropească din plin cu apă de trandafiri. Au reusit să scape de jegul acumulat dar tot nu miroseau așa frumos ca atunci când au plecat la drum. În orașul lor aerul era tare parfumat: din laboratoare se împrăștia parfumul, dar și de pe câmpurile unde erau plantate flori de trandafir, levențică și iasomie regală, dar nu lipseau nici portocalii… Era un oraș al florilor puternic și frumos parfumate.

Înarmat cu un bilet de liberă trecere a pornit să colinde prin grădinile minunate, admirând perfecțiunea statuilor, a gardurilor vii care alcătuiau adevărate ziduri verzi în unele locuri și s-a oprit tocmai în grădina de portocali. Parfumierul din el știa ce esențe perfecte pot ieși din florile acestui pom dacă încăpeau pe mâini pricepute. N-a stat mult, pentru că un mușchetar l-a gonit, zornăindu-și sabia și pintenii. A ajuns în apropierea palatului, în parcul regelui. Dacă acel mititel era regele poate că n-ar fi trebuit să fie numit mare - până și unele femei erau mai înalte decât el. Dar ce femei! Aveau chipuri albe, ca stafiile! Iar roșul de buze contrasta neplăcut cu acel alb nesănătos. Cum să-și dea seama care fată e draguță? Printre acestea voia baronul - viitorul soț al surorii lui - să-și aducă nevasta?! Ar fi fost cea mai frumoasă femeie de acolo! Și dacă o va răpi cineva? se gândea cu groază. Iar el era prea departe pentru a o putea salva. Își uită gândurile negre când se apropie de grup. Muzica îl încânta și aerul era ușor parfumat de la toți cei adunați acolo. Unii jucau cărți, alții dansau pe o platformă din lemn, iar regele discuta cu doi bărbați înalți și țepeni, de parcă aveau un morcov în fund. Acolo totul era strălucitor! Hainele țesute cu fir de aur și argint, stofe fine, viu colorate, lucioase; decolteurile rochiilor lăsau să se vadă mult din pieptul purtătoarelor - ceea ce la el în oraș nu vedea. Pentru că fetele nu păreau interesate de puștanul cu păr blond, inelat natural, îmbrăcat modest față de toți ceilalți - deși erau cele mai bune haine ale lui, din țesătură fină și scumpă, doar că nu erau strălucitoare - a dat o raită prin palat, admirând mobilierul și decorațiunile strălucitoare. Totul îi lua ochii! Aproape că nu mai simțea mirosul urât, ci identifica parfumul de iasomie, ambră, mosc, patchouli, tuberoze, trandafiri care se ridica din vasele de cristal în care ardeau pastile, și se împrăștia în săli. Prin colțuri mai mult sau mai puțin întunecoase nobili și cavaleri înghesuiau tinere domnișoare care chicoteau. Nimeni nu se sfia că e văzut de ochi indiscreți și asta îi plăcea puștanului în mod deosebit - el abia reușise să fure câteva sărutări de la fetele din orașul natal.

În Galeria Oglinzilor, unde va avea loc balul cu ocazia aniversării zilei de naștere a regelui, pregătirile erau în toi. S-a amestecat în mulțimea care trebăluia pe acolo și se admira în imensele oglinzi. Își dorea să locuiască acolo, chiar și în camera aceea minusculă pe care o numeau apartament. Doar să fie acolo unde muzica și râsetele se auzeau pretutindeni și părea că nimeni nu știe ce e aceea sfială. Totul părea făcut pentru dragoste. Curtenii păreau a fi oameni fără altă grijă decât aceea de a arăta bine, de a cuceri cât mai multe inimi și de a intra în grațiile regelui. Sora lui va veni la Curte cu viitorul soț și el va face tot posibilul să obțină permisiunea de a o însoți. Unchiul putea deschide un laborator la Paris și el va avea grijă ca lucrurile să meargă bine și, poate, va deveni parfumierul personal al Regelui Soare. Și, cu ocazia primului război ce va avea loc se va înrola, poate chiar pe o corabie a vestitului corsar Jean Bart, care va fi și el prezent la aniversarea regelui. Iar dacă pe corabie nu se poate, atunci va lupta cu sabia și se va acoperi de glorie pentru rege și doamnele de la Curte vor fi mândre să îl însoțească la balurile date de diverși duci și conți. O viață frumoasă visa pentru el și la Versailles totul părea posibil! Acum, visând cu ochii deschiși, nu mai simțea mirosuri urâte, ci un puternic parfum de iasomie. Foarte puternic! Mon Dieu! exclamă, observând o pată pe haină. Neatent, cine știe cum, a spart mica sticluță furată din laboratorul unchiului, în speranța că va întâlni fata căreia să îi ofere inima lui și acea mică sticluță cu lichidul atât de valoros, un amestec făcut special pentru rege… A curățat cioburile cât a putut de bine și a ieșit din palat. Mare i-a fost surprinderea când, trecând pe lângă câteva grupuri de domnișoare, fetele întorceau capul după el, zâmbindu-i din spatele evantaielor și chicotind ștrengărește. Și-a făcut curaj și s-a oprit lângă un grup de gureșe. Acum, chipurile lor artifical palide nu mai păreau atât de urâte. Le admira gâturile lungi, fine, pielea rozalie a pieptului. Le-a oferit scorțișoară, bombonele mentolate și le povestea despre minunatele parfumuri fine care se făceau la Grasse și care ajungeau să mângâie pielea lor delicată, să le bucure simțurile. Totul, la Curtea Regelui Soare, avea parfum de dragoste!

Parfumul la care m-am gândit este Bal a Versailles, dar pentru că Mirela l-a prezentat nu mai scriu și aici despre acesta.

Clubul Condeielor Parfumate gazduit de Mirela, pe tema Parfumul de la curtea Regelui Soare, aleasa de Alexandra Ali

Cioara, simbol al Soarelui. Bună dimineața, Soare!

Corbii apar în mitologia multor popoare, dar ciorile mai puțin. Adeseori, corbul și cioara au ajuns să se confunde, în mitologie mai ales. Cândva, cioara era considerată un simbol al Soarelui. În mitologia chineză și cea japoneză, se spune că o cioară cu trei gheare - care reprezintă răsăritul, zenitul și apusul - trăiește în inima Soarelui.

Oamenii de știință studiază corbii de mulți ani, dar abia de curând s-au aplecat asupra ciorilor cu mai mult interes. Simbolistica, în general percepută ca negativă, a făcut ca aceste păsări - corbii - să ajungă pe cale de dispariție și de aceea azi sunt protejate prin lege, la nivel mondial.

*

Cândva, la începutul ei, lumea era cufundată în întuneric. Toți cei care trăiau în umbra Dudului Estic nu au văzut lumina, nu își puteau imagina cum arată, ce înseamnă. Pentru a pune capăt beznei, zece ciori roșii - fiecare având trei gheare - au ales să părăsească arborele unde își duceau viața și au început o lungă călătorie, sperând să aducă lumina în această lume întunecată. Au zburat mult timp, prin locuri periculoase, până când au văzut ceva strălucind în fața lor, în bezna spațiului: se aflau pe un tărâm ceresc, un loc de lumină strălucitoare și căldura. Au rămas acolo, să se bucure de lumină și căldură, învățând secretele luminii și ale căldurii, și cunoștințele lor creșteau tot mai mult, captând lumina, până când trupurile lor s-au transformat și dădeau aceeași puternică lumină plină de culoare și căldură ca și mediul în care trăiau acum.

Dupa ce au învățat toate secretele cerului strălucitor cele zece ciori roșii au zburat înapoi spre Pământ. Fiecare era la fel de strălucitoare ca o stea și trupurile lor emanau caldură puternică. Cei care locuiau în apropierea Dudului Estic au știut că ciorile se întorc pentru că o strălucire slabă, la început, a apărut la orizontul întunecat. Lumea s-a luminat, multe culori au început să strălucească și cerul devenise albastru azur. Pe măsură ce aceste ciori se apropiau lumina devenea albastru-alb și căldura devenea mistuitoare, de nesuportat. Tot ceea ce era atins ardea. Când cele zece ciori roșii s-au oprit în Dudul Estic întreg Pământul a început să se usuce și toate plantele se ofileau. Cei care locuiau în apropierea Dudului Estic au început să se teamă și au înălțat rugăciuni pentru a obține ajutor divin. Strigau cu durere, acoperindu-și ochii umflați pentru a-i feri de lumina strălucitoare și de căldura emanată de ciori. Yi, Bunul Arcaș, a auzit strigătele lor și a văzut cele zece ciori care au adus prăpădul în lume, nu doar lumina. Și-a încordat arcul și cu nouă săgeți a răpus nouă dintre ciori, acestea  căzând din cerul albastru-alb, strălucind slab în întunericul spațiului. Arcașul a cruțat a zecea cioară roșie pentru ca lumina să rămână în lume, dar să nu distrugă. De atunci, această cioară roșie se ridică în fiecare dimineață și zboară în jurul Lumii. Ea locuiește în ceruri, ca Soare.

(legenda chinezească)

Nota: În majoritatea mitologiilor, și în filosofie, apare simbolul Pomului Vieții, sau Arborele Lumii, un simbol puternic, care apărea cuprinzând cele patru direcții spre punctele cardinale și o axă a lumii ce delimita lumea pământească de cea a cerului și cea subpământeană.

Buna dimineata, Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Pink Mondays

Cu multă ciocolată și negru pare pink!

Pink Mondays (karmapolice)