Biserici crestine sau de ce nu se intelege om cu persoana

Listă de Biserici creștine:

Biserica Ortodoxă – cunoscută și ca;Biserica Ortodoxă Răsăriteană sau Biserica Greco-Ortodoxă, este o comunitate de credință creștină. Creștinii ortodocși sunt organizați în biserici ortodoxe naționale autocefale (greacă, rusă, română, sârbă etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică) unele cu altele. Între bisericile ortodoxe naționale, primatul onorific este deținut de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele șapte sinoade ecumenice, ținute între secolele al IV-lea și al VIII-lea. Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale, între biserica apuseană (romano-catolică) și cea răsăriteană (greco-ortodoxă) s-a produs o separare în 1054;, cunoscută sub numele de Marea Schismă;. În urma acestui eveniment, atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (catolică sau ”sobornicească”) și apostolică, ca și deținătoarea dreptei credinței (ortodoxă). Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinței, de unde diferența de nume. Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la bază succesiunea apostolică neîntreruptă începută de la apostoli.

Biserica Catolică – este societatea tuturor credincioșilor de pe pământ uniți prin credință și sacramente sub conducerea Papei și a episcopilor uniți cu el. Aceștia constituie cel mai numeros grup religios din lume cu numeroase ordine de călugări. Biserica Catolică este formată dintr-un numar de biserici particulare, definite pe criterii teritoriale si rituale. In sfera de influență occidentală bisericile particulare sunt numite dioceze, iar în sfera de influență orientală eparhii. Toate aceste organizații au în fruntea lor un episcop, considerat de credincioși ca fiind succesor spiritual direct al apostolilor. În fruntea colegiului episcopilor se află episcopul Romei, cunoscut sub numele de Papă, care este văzut de credinciosii catolici ca succesor direct al lui Petru, întâistătătorul colegiului apostolilor lui Isus Christos. Biserica Catolică desfășoară serviciile religioase după mai multe rituri, între care cel mai răspândit este ritul latin, practicat de Biserica Romano-Catolică. Un loc important îl are ritul bizantin, practicat între altele de Biserica Română Unită cu Roma. Alte rituri catolice: siriene de apus, siriene de răsărit, ritul armean, rituri de origine alexandrină. Ritul latin cuprinde: Biserica Romano-Catolică (ritul roman); Ritul ambrozian; Ritul de Braga; Ritul latin; Ritul cartuzian; Ritul mozarab; Ritul zairez; Ritul tridentin; Rituri moarte (african, celtic, galican, de Sarum, lionez, Nidaros, de Aquileia, de Benevento).

Biserica Anglicană (Church of England) este o biserică istorică, despărțită de Roma în timpul Reformei protestante, în Anglia, prin ruptura regelui Henric al VIII-lea cu papa Romei. Motivul rupturii cu papalitatea își are originea în dorința regelui de a divorța de Ecaterina de Aragon și de a se recăsători cu Ana Boleyn, o doamnă de la curte, și pe care o va decapita mai târziu. Papa Clement VII refuză să declare nulă căsătoria lui Henric cu Ecaterina de aceea regele rupe legătura cu Roma.

Iată de ce Biserica Anglicană nu poate fi considerată drept Biserică protestantă, ci mai degrabă Biserică occidentală catolicească, ruptă de Roma.

Bisericile anglicane au o preoție de succesiune apostolică neîntreruptă. Cu toate că papa Leon XIII;a pus-o la îndoială, Bisericile anglicane ar fi recuperat-o printr-un episcop asirian, cât și prin episcopii vetero-catolic;și;suedez.

Anglicanii sunt în comuniune deplină cu Biserica Veche Catolică, începând cu anul 1921.

Bisericile anglicane din Europa fac parte din uniunea Bisericilor de la Porvoo

Arhiepiscopul de Canterbury e întâi-stătătorul provinciei sale, Anglia, precum și președintele consiliului episcopilor anglicani din lumea întreagă, fără însă a avea peste ei un rol, altul decât onorific, primus inter pares. Episcopii din lumea întreagă se reunesc cu ocazia conferințelor de la Lambeth.

În Scoția si SUA, denumirea oficială e Biserica Episcopaliană.

Biserica Anglicană trăiește (sau a trăit) o criză profundă, care mocnea de mult, dar care a izbucnit puternic pe 2 Noiembrie;2003, cu ocazia hirotonirii ca episcop a lui Gene Robinson, un preot care trăiește cu un alt bărbat. Biserica Anglicană din Canada săvârșește slujbe de unire religioasă pentru cuplurile de același sex, dar cea din Africa condamnă homosexualitatea.

Biserica Evanghelică Lutherană. Bisericile Evanghelice-Luterane, grupate în Federația Lutherană, sunt Bisericile;și obștile bisericești care au acceptat Reforma protestantă și care urmează, într-o măsură mai mare sau mai mică, teologia preotului Martin Luther, numită și lutheranism.

Lutheranii din România sunt reprezentați oficial prin două instituții: Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România (a credincioșilor de naționalitate germană) și Biserica Evanghelică Luterană Sinodo-Prezbiteriană (a credincioșilor maghiari și slovaci).

În 1517, când Martin Luther și-a fixat cele 95 de teze pe ușa unei biserici din Wittenberg;(Germania) cu scopul de a provoca adevărul, a început Reforma care a modificat, pentru secole, alianțele politice și religioase.

În paralel cu Luther, Calvin a continuat dezvoltarea și a perfectat doctrina Reformei în;Geneva. Lucrarea lui, Institutele religiei creștine, publicată inițial în 1536 la Basel și urmată de multe alte ediții, a definit noul înțeles al modului de viață creștin și al creștinismului ca structură intelectuală și practică.

Biserica Reformată - cunoscută și sub denumirea de Biserică Calvină, este o biserică creștină creată în urma Reformei protestante. Doctrina Bisericii Reformate se bazează pe interpretările scrierilor din Noul Testament enunțate de Ulrich Zwingli și Jean Calvin. Dat fiindcă cei doi fondatori au activat în Elveția (Zwingli la;Zürich, iar Calvin la Geneva), denumirea latină a învățăturii propagate de ei este Confessio Helvetica ("credința elvețiană"), spre deosebire de Confessio Augustana ("credința de la Augsburg"), adică cea răspândită de Martin Luther.

Reformații mai sunt numiți și hughenoți sau calviniști.

Calvinismul respinge dogma prezenței reale a "trupului și sângelui Domnului" în împărtășanie, invocarea sfinților, instituția episcopatului, închinarea și slujirea la chip cioplit, icoane și statui (practica respinsa si de ortodocși), îmbogățirea clerului etc. Predicatorii sunt aleși de către credincioși și fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleșilor și a celor condamnați la "judecata din urmă", respingând astfel complet liberul arbitru susținut în ortodoxism.

Biserica Unitariană - (din latină "unus", unul singur) a apărut în contextul reformei protestante ca o critică la dogma trinitară (credința în Sfânta Treime). De aceea adepții acestei religii sunt cunoscuți și ca antitrinitarieni.

Deviza Bisericii Unitariene este:Un singur Dumnezeu - Egy az Isten -Unus est Deus – God is One.

La mijlocul secolului al XVI-lea, sub influența medicului italian Giorgio Biandrata și sub conducerea lui Francisc David (promotorul religiei unitariene), a avut loc în Transilvania o puternică mișcare unitariană, care a dus în final la acceptarea Bisericii Unitariene din Transilvania, pentru prima dată în lume, ca religie recunoscută oficial.

Biserica Metodistă. Religia metodistă îşi are originea în Anglia. Astfel, trezirea metodistă a fost cea de a treia trezire spirituală din Anglia, având loc după Reforma din secolul al XVI-lea şi după puritanismul din secolul al XVII-lea. Ea a fost declanşată de John Wesley (1703-1791), care a dominat secolul în domeniul religiei. Istoricii sunt de acord că alături de Revoluţia Franceză şi de Revoluţia Industrială, metodismul este unul din marile fenomene istorice ale secolului, şi unii susţin că predicile lui Wesley au salvat Anglia de o revoluţie similară cu cea care a avut loc în Franţa în 1789.

Metodismul este o doctrină religioasă protestantă care preconizează practicarea "metodică" a pietății și a evlaviei și a fost o reacţie contra bisericii de stat din Anglia - Biserica Anglicană.

În anul 1992 a fost înființată prima Biserică Metodistă în România de către un misionar coreean. Biserica Metodistă s-a extins între timp, înființând filiale în mai multe orașe din România.

Bisericile Neoprotestante – au fost inițial curente religioase în cadrul marilor culte protestante, apoi biserici protestante de sine stătătoare. Adepții acestor culte creștine pun accentul, ca și întemeietorul protestantismului, Luther, pe biblie (Sola Biblia), repudiind aproape in corpore tradițiile nebiblice și precreștine, caracteristice bisericilor tradiționaliste catolice și ortodoxe. Pe de altă parte aceste culte au introdus și elemente noi de ritual preluate din textul biblic, pentru a le înlocui pe cele tradiționale. Aproape toate aceste biserici practică botezul la maturitate, deoarece conform neoprotestanților Isus Hristos a acceptat să fie botezați doar adulții aflați în deplină conștiință a credinței în Dumnezeu. Pe copii doar i-a binecuvântat, afirmând că Împărăția Cerurilor este rezervată celor ca ei. Exemple: adepții Bisericii creștine după Evanghelie (a nu se confunda cu evanghelicii luterani), baptiștii,penticostalii, Frăția Plymouth,congregaționaliștii,mormonii, adventiștii de ziua a șaptea, nazarinenii, Martorii lui Iehova, etc. Conform lui Bart Ehrman, o multitudine de grupuri de creștini contemporane își refuză unul altuia epitetul de ”creștini”.

Biserici vechi orientale - sunt Bisericile apostolice care au refuzat să recunoască hotărârile Conciliului din Calcedon, din anul 451, rupând comuniunea cu Biserica Romano-Catolică și cu Biserica Greco-Ortodoxă: Biserica ortodoxă coptă (în Egipt), Biserica ortodoxă etiopiană, Biserica siro-iacobită din Antiohia, Biserica ortodoxă malankară (în sud-vestul Indiei), Biserica apostolică armeană si Biserica autocefală după Conciliul din Efes: Biserica asiriană a răsăritului.

Biserica Vetero-Catolică ori Veche-Catolică sau Biserica Creștină Catolică e o uniune de Biserici locale, ce aparțin de Utrecht, rupte din Biserica Catolică romană în 1870.

Bisericile Porvoo reprezintă o comuniune de 12 Biserici europene, în ”comuniune de altar și scaun” = intercomuniune în euharistie și hirotonie. Tratatul a fost semnat în anul 1994 în orașul Porvoo (Borgå) din Finlanda. Bisericile participante sunt Bisericile anglicane de pe insulele britanice, Bisericile evanghelice scandinave, baltice și din Islanda, precum și Bisericile episcopale din Peninsula Iberica.

Adăugând la lista aceasta de biserici creștine (care e incompletă) toate celelalte culte religioase – numite generic religii – cu toate “ramurile lor”, cred că se poate deduce unul dintre motivele pentru care e jale-n lumea asta mare. Toți aceștia sunt convinși că ei sunt deținătorii dreptei credințe. Se presupune – unii presupunem – că religia este o cale prin care omul poate ajunge la divinitate. Dar credincioșii si păstorii lor par a urmări cu totul alte scopuri, și speră – numai credincioșii – chestiuni pe care Dumnezeu nu le-a promis niciodată celor care nu îi urmează Cuvântul cu gândul, vorba și cu fapta – e inutil să se roage cineva cât timp mai apoi își găsește scuza pentru a-și lovi aproapele cu gândul, vorba sau fapta. Om bun poate fi oricine, fie că e înregimentat într-un cult religios fie că e liber cugetător. Nu trebuie să fiu “om religios” pentru a ști că nu e bine să râvnesc la bunul altuia, ca exemplu. Omul bun este acela care nu așteaptă recompensă și sau recunoștință și sau recunoaștere pentru faptele sale. Binele ar trebui făcut așa cum se face răul: pe ascuns. Pe de altă parte, bogăția afișată de clerici este în perfect dezacord cu spusele Fiului: renunță la tot și urmează-mă, Fiu care mergea El către credincioși, să îi învețe, nu îi chema sub un acoperiș ridicat cu bani grei și în care se vând cuvintele Lui de către oameni care – în unele cazuri (cele mai multe) - nu au har. Părerea mea.

Noi informații, critica sau corectarea unor date sunt binevenite – cu rugămintea de a fi aduse în cuvinte care să nu lezeze persoanele care ajung să citească acest text. Mulțumesc.

24 de ani...

au trecut ca arsi. Altii vor arde si se vor stinge-n amintiri.

O NOAPTE CU REGELE
One night with the King, / Changes everything. / One day in his courts, / Could forever, change my course. / One moment, in his presence, / And I'll never be the same. / One night with the King changes everything.
http://www.youtube.com/watch?v=hIDMiB80wK8

L’amicizia introduce nell’amore sessuale quella confidenza e certezza di aiuto che ne fa un autentico amore umano.
In dragostea trupeasca, prietenia aduce acea incredere si siguranta in ajutorarea reciproca, care o preface in adevarata dragoste omeneasca.

Audienta la cel mai inalt nivel

(fragment)

- Ce gluma faci cu mine Tu, Acela pe care oamenii te numesc Dumnezeu?! striga spre cerul instelat. Lumina unui astru palpaie… Faci semn cu ochiul?! se rasteste, razand spre infinit si mintea ii e bantuita de ideea unei vizite in lumea spiritelor.

Rade si se stramba la stelele reci si nepasatoare. Soferii si pasagerii din masinile care trec pe langa el isi fac semnul crucii? Mare lucru! Oricine e liber sa faca semne al caror simbol nu-l intelege. Trec oamenii pe langa o biserica – pe jos sau cu masina? Tac-pac! Trag pe piept un semn despre care ei afirma ca ar fi cruce apoi gandurile revin la ce vor manca la cina, la ce picioare are tipa cutare… O diavolita intreba: “Ce ar fi facut oamenii daca Isus ar fi fost spanzurat? Ar fi umblat cu multe streanguri de gat…?”

Emil urca pe balustrada podului si face vreo doi pasi – in echilibru. Saluta cerul si striga: “Stai ca vin!” Isi lasa greutatea corpului inainte, lansandu-se in picaj spre sinele care lucesc in noapte cu zeci de metri mai jos. Poc – si gata. Ultimele sclipiri de luciditate ii strabat mintea: “Vreau audienta la Dumnezeu…” Zambetul ii ramane intiparit pe chip si ochii atintiti spre stele.

Pe pod masinile opresc bot in spate si oamenii se agita precum furnicile alungate din musuroi. Speriati – sau numai curiosi – gesticuleaza spre calea ferata. Unii scot telefoanele mobile si anunta incidentul… Altii au coborat povarnisul langa omul accidentat si au constatat – fara dificultate – ca viata a parasit trupul. Zace intins pe spate, cu mainile pe langa corp si ochii larg deschisi, fixati spre cer – ca si cum ar fi meditat la ce se afla dincolo de stele. Zambeste. Expresia de fericire intiparita pe chip aproape ca ii socheaza pe martori.

- A murit fericit – presupune cineva.

- Se spune ca in clipa mortii chipurile oamenilor devin senine – isi exprima altcineva parerea.

- Hei! se aude un strigat disperat, de pe pod – si capetele celor de jos se ridica, apoi privirea lor urmeaza directia bratului intins…

Suieratul trenului care se apropie nu lasa loc de indoiala: trebuie sa se retraga. Zburatacesc ca vrabiile in nisip. Cativa isi acopera ochii cu palmele: trenul va spulbera trupul…

- Nu l-a luat! striga un barbat, si toti alearga la cadavru.

Pare mai vesel mortul sau au ei halucinatii? Cineva ii atinge gatul, langa carotida: pulsul nu se simte, oricat ar apasa.

- E mort… - concluzioneaza, cu o unda de mirare in glas.

Curand au sosit o ambulanta si o masina a politiei… Trupul a fost incarcat in ambulanta si curiosii si-au vazut de drumul lor – cu materie prima pentru povesti, cel putin un an…

**

In timpul scurt al zborului de pe pod catre serpii de otel Emil a realizat pasul facut si isi dorea sa-i creasca aripi, instantaneu, sa revina pe pod si in viata pe care o considerase mizera. Era, insa, prea tarziu – chiar si pentru aripi. Se resemneaza, gandindu-se ca va afla – in sfarsit – in ce cred cei mai multi muritori si daca exista o divinitate coordonatoare a tot ce misca si nu misca va raspunde pentru faptele sale si gata – era obisnuit sa raspunda nu numai pentru faptele proprii dar si pentru ale altora; nu poate fi acum mai greu.

Creierul lucreaza rapid si e perfect… lucid. Vede stelele cum se departeaza gradat si zambeste – ca si cum s-ar fi lansat in hau pentru distractie. Impactul cu solul il resimte puternic – sira spinarii pare franta si o durere greu de descris ii intuneca mintea. Trece de la senzatia de cald la cea de frig, apoi din nou la cea de cald – ceea ce-l amuza: o fi in rai, o fi in iad?! Stia ca va muri si ultimul gand a fost: “Vreau audienta la Dumnezeu…” Un tarait puternic – ca al unei sonerii defecte – ii intrerupe sirul gandurilor constiente. Ceasul lui a sunat! Se simte absorbit, extrem de lent, printr-un tunel lung, intunecat… si se sperie. Incearca sa opreasca alunecarea dar mainile nu au de ce sa se prinda. Teroarea il stapaneste. Se mai linisteste cand, departe, zareste un punct alb de lumina. Unde e lumina sunt si oameni… Cumva trebuie sa ajunga acasa. Se ratacise, a fost la un pas de a-si pierde mintile, dar acum stie ce are de facut – numai sa ajunga intre oameni, sa scape de bezna infioratoare care il impresoara.

Priveste in directia de unde a alunecat si teama il cuprinde din nou. Ce naiba se petrece? Undeva, deasupra lui, sunt multi oameni adunati langa sine de cale ferata si… Doamne! Intre sine e chiar el: Emil Radulian, inginer ratat, om de afaceri falit. Subit realizeaza ca… se indreapta catre… lumea cealalta. Oamenii din lumea pe care tocmai o paraseste ii pipaie trupul, dar nu simte… Ii vede facand semnul crucii – vesnica cruce despre a carei semnificatie n-au nici cea mai vaga idee! E mirat cand oamenii fug de langa el… Ca doar nu s-a strambat la ei si tocmai ce l-au pipait! Nu le poate fi teama de un mort… A! Se aude suieratul trenului si intelege: frica de moarte ii imprastie – firesc. Strange pleoapele, sa nu se… vada facut bucati dar… vede! Trenul intra pe alta linie la un nod de cale ferata aflat la mai putin de o suta de metri de locul unde trupul lui zace. Atunci zambeste – dar tare mult i-ar fi placut sa poata rade in hohote!

Judecand dupa aparente dorinta lui e pe cale de a se indeplini: va sta fata in fata cu Cineva care hotaraste ce se intampla jos. Sau sus?! Eh, oricum, pe Pamant, cu oamenii. Dar sinucigasii nu sunt meniti iadului? Nu! N-are de gand sa mearga la Sarsaila – nu inainte de a primi o explicatie despre ceea ce se intampla si de ce se intampla; explicatie care sa-l lamureasca de ce a patimit cat a patimit desi nu-si aminteste sa fi facut ceva rau. Ah, sigur, a ucis mustele si tantarii care nu-i dadeau pace cand ii era lumea mai draga, dar acele insecte isi meritau soarta: de ce nu-l lasau sa doarma, de ce il sacaiau?

Tresare. Intuieste in preajma lui niste fiinte. Da, sunt, categoric, un gen de fiinte dar fara… trup… Le simte – distinge zeci de culori, nuante pe care nu le-a mai vazut niciodata. Entitatile acestea se rotesc in jurul lui. De unele se simte atras, altele il indeamna – instinctual – sa fuga. Sa fuga! Cum? Unde? Trebuie sa lupte pentru supravietuire… Si aici?! Din cate isi aminteste dincolo de viata oamenii devin egali – nu mai au de impartit nimic unii cu ceilalti… Unul mai egal ca altul? Una dintre entitati se apropie foarte mult – nimic nu il avertizeaza ca ar fi in pericol asa ca asteapta, sa afle ce se intampla. Fiinta il determina sa o urmeze.

- Cine esti? se intereseaza Emil, caruia nu-i place sa aiba de a face cu necunoscuti; spera si sa afle ceva care sa-l dumireasca despre ceea ce se intampla, despre… locul unde se afla si incotro se indreapta.

- Spune-mi elemental, daca tot trebuie sa ma numesti cumva.

Aude fara… sa auda! Vorbeste fara sa rosteasca un cuvant! Nu! E peste puterea lui de intelegere si nu stie daca trebuie sa urmeze “chestia” aceea dar nu stie nici cum s-ar putea impotrivi… Hotari sa “mearga” mai departe – si avea senzatia ca fiinta imateriala care il conduce spre o tinta necunoscuta stie exact framantarile mintii lui. Considera indicat sa nu mai gandeasca. Arunca o ultima privire spre sinele de cale ferata unde ii zace trupul… Acum nu mai distinge chipurile celor care il inconjoara… Ridica din umeri – in conceptia lui – si il urmeaza pe elemental… Are un profund sentiment de regret ca se departeaza de oameni lasandu-si trupul la discretia necunoscutilor – dar e obligat sa se resemneze – ceea ce nu e tocmai greu deoarece asta a facut toata viata: s-a resemnat.

Senzatiile pe care le incearca sunt teribil de ciudate: simte spatiul, se misca intr-o masa vie care nu e aer – in acceptiunea universal cunoscuta a termenului. E altceva! Ajunge sa se compare pe sine – in raport cu acel spatiu - cu… o bula de sifon care urca la suprafata lichidului din pahar. Si fiintele acelea care il impresoara!

- Unde ma conduci? isi intreaba tovarasul, sesizand ca se departeaza de punctul luminos observat cu ceva timp in urma.

- Lumea intunericului te asteapta, sa petreci acolo anii pe care i-ai refuzat dincolo.

- Nu! se impotriveste; strigatul face sa vibreze masa vie a spatiului. Trebuie sa-l vad pe Dumnezeu – adauga, potolit si entitatea pare ca se blocheaza pe loc. Senzatiile pe care le percepe Emil din partea entitatii sunt contradictorii: teama, veselie, furie, mila… 

Cateva clipe raman amandoi nemiscati apoi entitatea se departeaza. Derutat, Emil nu stie incotro sa o apuce dar locul unde se afla e mai bun decat in mijlocul acelei multimi de entitati. Cat poate ramane pe loc? Hotaraste sa astepte: ceva trebuie sa urmeze… Spera ca acest abandon sa nu insemne ca sufletul lui a fost condmnat sa rataceasca pe Pamant pentru cine stie cate sute de ani, si sa nu-si mai afle odihna – ca pedeapsa pentru nesupunere. Pedeapsa pentru nesupunere? De cand alunecase in acel… spatiu ii trec prin minte idei ciudate, ganduri care i-au fost straine pana atunci. Creierul din propriul cap incepe sa inmagazineze idei noi. Cap! Care cap? I-ar trebui o oglinda, sa-si cunoasca noua infatisare. Priveste in jos, spre picioare: are pantofii, blugii si tricoul pe care il purta cand a cazut de pe pod. Asta chiar ca e prea de tot! Un corp imbracat, pe Pamant, intre sine de cale ferata mai intelege – isi poate explica… fenomenul – dar un suflet… imbracat, in lumea umbrelor, depaseste capacitatea de intelegere a muritorului Emil. Isi priveste palmele, departeaza degetele: sunt mainile lui, care au crescut odata cu el; mainile care au lovit in colegii din orfelinat; aceleasi maini care au muncit zi si noapte, care au mangaiat trupuri minunate de femei… Viseaza? Probabil… Ciudat vis… si se va trezi curand… si va cauta pe cineva care sa-i talmaceasca acest vis… Hopa! Isi scutura capul: acum crede si in simbolistica viselor?! Macar in vis sa creada ca are credinta in ceva…

O stare nelamurita, de teama, il irita. Ceva – un simt, poate – ii spune ca nu se afla unde trebuie, ca a ramas agatat intr-o lume intermediara deoarece isi doreste viata pe care tocmai a parasit-o.

Nu aude… voci care sa-i spuna ceea ce incepe sa inteleaga – e o senzatie pura, ca si cum are alte simturi, sau nu a stiut ca le are sau nu le-a putut stapani… Intuieste ca e prea tarziu pentru a-si schimba alegerea ultima si nu ii ramane decat sa aleaga – acum – intre ratacirea in cercul existentelor si implinirea in lumea transcedentei. Sa aleaga ratacirea ar insemna sa moara a doua oara. Implinirea, insa, nu stie cum o poate obtine. E un sinucigas – un muritor care s-a crezut mai presus de divinitate si a hotarat – de capul lui – care sa-i fie destinul. Oare chiar asa a fost?! Cine-l poate edifica asupra acestui fapt? Sinuciderea – clipa respectiva – putea foarte bine sa fie scrisa in Cartea Destinului sau inca de la nastere; deci, ca om n-a facut decat sa-si urmeze destinul. Asa trebuia sa procedeze? Inexplicabil, ajunge la concluzia ca impotriva destinului se poate lupta: o rascruce in viata nu inseamna decat alte alegeri – unele mai dificile, dar tot alegeri… Vointa poate modifica un destin – vointa e data de divinitate, omul nu trebuie decat sa o foloseasca in alegeri corecte… Vointa si rabdare… Prea se grabise cu sinuciderea! Dar care ar fi fost alegerea corecta? O viata doar de… amorul artei? Nu, nu se grabise sa moara – gandul i-a fost strain, pana a strigat catre cer: “Stai ca vin!” Cine sa stea, de ce sa-l astepte?

In jurul lui au aparut zeci de fiinte nedeterminate. Rasete ironice, stidente, il chinuie… Undeva, departe, distinge silueta unui barbat inalt cu plete negre imbracat cu o tunica lunga, alba; chipul ii este intunecat, privirea rea… Biciuieste o femeie si aceasta tipa cerand indurare. Trebuie sa ajunga acolo, sa-l determine pe individ sa isi gaseasca pe cineva de masura lui… Acum e spirit – isi spune – deci ar putea interveni, cumva… Imaginea, insa, dispare inainte ca el sa faca cel mai mic gest. Un hohot de ras, terifiant, ii ingheata sangele in vine – intr-o expresie terestra! Intoarce capul in directia de unde se aude hohotul dar nu vede o fiinta teribila ci un camatar din alte vremuri care scoate lucrurile din casa unui om cu multi copii – distruge o familie pentru a recupera niste bani. Ochii inlacrimati ai copiilor, privirea lor nevinovata si speriata ii umplu sufletul de amaraciune. Cum pot fi unii atat de cruzi? O alta imagine se contureaza, estompand-o pe prima: o femeie, de o frumusete stranie, chinuie cateva copile numai pentru a-si satisface placerile senzuale. Scena e dezgustatoare!

O lumina puternica, de fulger, il orbeste dupa care totul se cufunda in liniste si intuneric. Lumina, albastru-inchis, transparenta, orbitoare ce urmeaza beznei il ingrozeste. Sunete de toate felurile, puternice, imposibil de identificat ii creeaza senzatia de explozie in cap. Nu mai suporta lumina pura insa nu poate pune un ecran protector intre aceasta si constiinta lui. Isi doreste sa ajunga la lumina alba, linistitoare pe care a zarit-o la inceput, cand aluneca prin tunelul negru, spiralat… Tanjeste dupa acea lumina – si asta nu poate fi in regula intr-o lume in care dorinta nu are ce cauta. Nu trebuie sa aiba dorinte – acestea tin spiritul in sclavia materiei; o stie mai bine ca oricine, acum… Cat a trait nu si-a dorit decat sa se ridice pe scara sociala, sa ajunga la nivelul celor care l-au batjocorit, sa se razbune pentru ce i-au facut. Oare nu trecuse el in nefiinta pentru a cere lamuriri? Ce idiotenie a putut face: sa renunte la o viata in care – material – nu-i lipsea nimic – pentru a ajunge intr-o lume pe care n-o intelege?

Priveste cu insistenta lumina albastru-inchis, incercand sa o asimileze, sa se lase purtat de ea. Asa trebuie sa fie – altfel s-ar fi contopit cu lumina blanda care era destinata sa il induca in eroare alegand – din nou – calea care i se pare mai usoara… Nu-si duce gandul pana la capat cand o lumina la fel de orbitoare – alba de aceasta data – il invaluie. In paralel, o alta lumina – cetoasa – il atrage ca un magnet; se impotriveste atractiei cu disperare. In aceasta lume numai ceea ce este orbitor poate fi benefic deoarece numai ceea ce este pur orbeste pe cei atinsi de pacat. Se simte smuls, ridicat spre nu se stie unde. Ar vrea sa defineasca in cuvinte ce simte si vede dar nu exista cuvinte pentru asa ceva… Totul e pura simtire, imposibil de definit, de tradus in limbajul sarac al oamenilor. Poate doar un muzician de geniu sa reuseasca a transpune ceea ce simte…

Cand in jurul lui apar chipuri de sfincsi, lei cu aripi de vultur zambeste: nu se mai teme. Stie ca pana la Implinirea Deplina are un drum lung de parcurs.

Se afla intr-un loc luminos, departe de tot ceea ce simturile fizice percepeau candva. Numai valuri de lumina pura, culori vii, calde… Inainteaza intr-un culoar alb, si e impasibil la agitatia inchipuirilor din preajma lui. Nu are trup de carne, desi se vede imbracat… e o reminiscenta a vietii trecute, o urma ramasa in constiinta… Se gandeste ca n-o fi fost inca inmormantat, si de aceea constientizeaza acele simturi pe care, generic, le-ar numi “interioare”…

Lumina alba se stinge brusc. Balauri uriasi apar din bezna scuipand flacari spre el; brate scheletice se ridica deasupra lui si un glas ragusit striga din bezna: “Loveste, omoara!” Ploaie si ninsoare cad deodata si e frig – un frig pe care nu il simte fizic, il intuieste, il constientizeaza ca si cum ar “vedea” acest frig. Rafale puternice de vant arunca spre el colturi de stanca… Dar toate cate se intampla in jurul lui il lasa indiferent – fac parte din viata pe care a parasit-o, sunt inruchiparea dorintelor sale, a pacatelor savarsite – constient sau nu – e ura materializata, lacomia, produsul mintii intunecate care visase la gloria efemera a muritorului uman.

Oricat se straduia sa alunge din minte dorinta unui trup uman, revenirea in lumea materiala, nu reuseste. Simtindu-se atras cu forta inapoi se sperie… Priveste in jur dar nu distinge nimic. Nu, nu-si doreste trupul din carne si sange, nici sa simta, din nou, gustul infrangerii. E mai bine unde se afla, chiar daca e un sinucigas si va trebui sa plateasca pentru aceasta greseala. Trebuie sa ajunga unde si-a propus. Forta de atractie inceteaza si bezna incepe sa se destrame.

In calea lui apare ceva ca un abur auriu, nedefinit, ceva de forma unui norisor cu margini neregulate. Simte ca trebuie sa urmeze “forma”. Alte forme neregulate migreaza in jurul lui, in drumul spre necunoscut si fiecare are o alta culoare. In sfarsit, senzatii cunoscute: unele forme il atrag, altele il resping sau ii provoaca un soi de spaima. Intr-un plan indepartat, pe un fond bleu, distinge un chip palid, de femeie. Tristetea infinita oglindita in ochii acelei femei care-l priveste cu insistenta pare ca nu-si are locul in decorul minunat unde se afla. Treptat, chipul diafan se pierde dar reuseste sa surprinda o lacrima pe obrazul palid. Ramane nemiscat, urmarind disparitia iluziei…

“Norisorul” conducator se loveste de el – ca o dojana – determinandu-l sa-si continue drumul de lumina si gol – o senzatie de neexplicat – si se opreste la poalele a ceva care seamana cu un munte, dar care nu pare sa aiba constitutia dura a acestei forme de relief – pare mai mult spatiu condensat, singura expresie pe care mintea lui a gasit-o pentru a defini aparitia. O poarta de Aur si Curcubeul. Sa treaca puntea colorata pentru a ajunge… unde? Puntea de lumina care uneste Cerul cu Pamnatul, punte pe care nu orice suflet o poate trece, daca nu a ispasit. “Drumul tremurator” e numai pentru sufletele purificate, pentru spiritele care au reusit sa se salveze invatand din ceea ce li s-a intamplat. Dar el nu murise! Se afla aici… in audienta. Decorurile ii cam dadeau de inteles ca a obtinut ce a cerut. Pentru a doua oara reuseste sa zambeasca. Paseste pe puntea stralucitoare care tremura deasupra unei vai aburite – un fel de ceata stralucitoare – si un gand ii strabate fiinta: “As putea fi eliberat din starea exestentei intermediare?” Il cuprinde tristetea. Sufletul e cel care se preumbla in aceasta lume? Sufletul pur care a parasit trupul pentru a se reuni cu intregul din care face parte?

Existenta de care a avut parte pe pamant se derula acum, in timp ce trecea puntea. Isi vede parintii – zdrobiti intre ramasitele masinii – rudele care l-au dus la orfelinat si au uitat de el. Revede anii de scoala, de liceu si anii studentiei. Se batuse cu multi colegi – cu aceia care atentau la putinele lui lucruri personale – dar se purtase urat cu toata lumea. Acum intelege ca nimeni nu e vinovat de soarta lui nefericita; poate doar el – gresind la fiecare pas deoarece nu credea in prietenia oamenilor si se izolase de buna voie. Ideea lui a fost ca toti il compatimesc iar daca isi ofera ajutorul o fac din mila… Nu ceruse nimanui sa-l iubeasca, ci doar dorea sa fie lasat in pace.

La celalalt capat al Puntii va trebui, probabil, sa astepte clipa Judecatii. Se considera fericit ca a ajuns pana in acel punct. Urma – spera – sa il intalneasca foarte curand pe Domnul Legii.

A trecut intr-o lume de lumina, scapand de intuneric pentru totdeauna. Isi dorea sa poata patrunde in mintea fiecarui om, sa-l poata scapa de teroarea mortii pe care – cei mai multi – o considera infioaratoare, ca si cum acel moment ar fi sfarsitul cand – de fapt – este inceputul sau un nou inceput sau chiar o continuare… Moartea nu e catastrofa, e forma de trecere intr-o alta stare…

Macinat de ganduri – sau macinand ganduri – realizeaza ca a ajuns la capatul drumului, unde nu mai era nimic – doar gol. Increzator – sau indiferent – paseste in gol, dar “golul” nu cedeaza. La al doilea pas se deschide in calea lui o poarta masiva, alba… Un barbat tanar, brunet, il pofteste sa intre.

- Cine esti? il intreaba tanarul imediat ce poarta se inchide in urma lor.

- Emil…

- Numele tau e Nastika – il intrerupe. Ai negat totul si ai venit sa ceri lamuriri. Cum vrei sa obtii raspunsuri de la Cineva in care nu crezi, a carei existenta o negi?

- Eu… - se balbaie - … nu vreau neaparat raspunsuri… Am vrut sa ajung aici pentru ca… am avut impresia ca cineva rade de mine, se distreaza vazandu-ma intunecat in loc sa-mi lumineze mintea! Orgoliul m-a impins sa vin: m-am simtit ridicol si furios. Vreau – am vrut – sa aflu cine ma zdruncina; daca exista “cineva”… Un lucru e cert: nu moartea mi-am dorit…

- Dar gestul l-ai facut. Spiritul omului care si-a distrus trupul trecand peste vointa divina va rataci pe langa cadavru pana la ziua cand il va parasi conform destinului. Chinurile tale vor dura multi ani de acum inainte. Ai procedat ca un nebun care-si omoara camila in plin desert, departe de orice oaza.

- N-am vrut sa mor! se enerveaza pentru lipsa de intelegere de care celalalt da dovada. A fost un gand care nu mi-a apartinut; o vointa prea puternica - pentru a o putea infrunta – m-a impins de pe pod. N-am…

- Nu mie trebuie sa imi expui motivele si scuzele tale – il intrerupe. Rolul meu este sa te conduc. Ii indica o directie, spre dreapta, unde se vede un perete de aceeasi natura ambigua ca si muntele spre care urcase. Drumul se deschide pe masura ce inainteaza, decorurile schimbandu-se fara a putea fi observata, concret, trecerea dintr-un loc in altul – ca si cum ar fi clipit si in momentul cand ochii erau inchisi decorul se schimba.

(….)

La un moment dat cel care il conduce dispare – fara ca Emil sa-si dea seama unde. Din lateral apare – ca materializandu-se atunci – un tanar de o frumusete extraordinara, cu ten ca de alabastru si ochi mari, albastri., luminosi ca doua stele. Privirea ii este blanda, incarcata de dragoste. Singura comparatie pe care o gaseste Emil este cu imaginea arhanghelilor zugraviti de marii artisti ai lumii.

- Tu nu esti Dumnezeu – se grabeste Emil sa afirme.

Ochii albastri par ca rad dar nici o cuta nu se schiteaza pe chipul fiintei care l-a intampinat.

- Cum ti-ai dat seama? se intereseaza?

- Dumnezeu e batran, cu barba lunga, alba…

Buzele tanarului se arcuiesc in ceea ce unii numesc zambet angelic; intreaga lui fiinta pare ca rade in hohote dar pe chip nu se citeste decat zambetul sublim ce nu poate fi descris in cuvinte.

- Dumnezeu este nemuritor. Este Perfectiunea. Este cel ce este. Daca ar fi ales un trup de ce sa-si fi ales unul atat de putin perfect: un corp de batran?! Intelepciunea nu este o caracteristica a batranetii… L-ati simbolizat in fel si chip… De ce aveti nevoie de suport material pentru credinta voastra? Nu puteti crede, pur si simplu?

- Crede si nu cerceta – zice Emil. Trebuie sa fim complet ignoranti pentru a ne bucura de… Imparatia Cerurilor?

- Cerceteaza. Depinde ce vrei sa cercetezi. Unele descoperiri te pot aduce in pragul a ceea ce numiti nebunie. A crede – numai atat – este Verbul. A sti, a dori, a putea, a tacea – aceasta este calea catre cel primordial. Cand crezi, fara a cerceta cine si de ce si cum, poti iubi neconditionat – ura, invidia, egoismul, lacomia raman in afara inimii. La intervale de secole cate un om se apropie de Adevar si incearca sa-l explice prin simboluri – pentru ca nu poate altfel – dar putini neinitiati le inteleg. Mintea omeneasca nu este, inca, pregatita sa primeasca Absolutul.

Ceea ce oamenilor li se intampla este din vointa proprie. Calea care duce la Adevar este mintea libera. Binele si Raul se lupta din timpuri imemorabile. Oamenii au forta Creatorului dar nu stiu sa o foloseasca.

- Dar ce vina am avut ca mi-au murit parintii cand eram copil? Cu ce am gresit?

- Nu e vorba despre vina, ci despre rol: parintii au avut rolul de a te aduce in viata aceea pentru a ti se oferi sansa de a-ti rascumpara unele pacate majore comise in alt ciclu…

- Hai, da-o naibii! ii zboara cuvintele printre buze si imediat o cumplita senzatie de foame ii sfasie trupul. Reuseste sa implore iertare si revine la starea de liniste.

Entitatea il conduce printr-un culoar transparent si Emil are ocazia de a se vedea pe sine… in alte cicluri de viata. Nu-i place ceea ce afla despre el – si nu se indoieste o clipa ca n-ar fi adevarat ceea ce vede si ceea ce aude…

- Off… geme Emil cand entitatea ajunge la final. Vreau sa-mi anulez datoriile! Vreau sa-mi gasesc linistea! Vreau inapoi! geme din nou.

- Vesnica dorinta a reintoarcerii. Intelege un lucru: nu faci nimic pentru a-l multumi pe Cel ce este. Trebuie sa faci cat mai multe pentru a-ti salva sufletul. Omul nu face nimic pentru Creator. Ii oferiti bani, faceti promisiuni pe care nu le respectati si uitati sa ii multumiti pentru zilele in care iubiti si sunteti iubiti, pentru zilele in care sunteti fericiti. Ce vreti sa-i dati cand totul ii apartine? Doar sufletul vostru il doreste – sufletul nemuritor si pur. E bine sa construiti lacasuri de cult, adapost pentru nevoiasi – dar nu incercati sa il mituiti! E Incoruptibil. Va cunoaste gandurile cele mai secrete si citeste in inimile voastre. Stie ce va doriti si cand stie ca nu e bine va atentioneaza cu informatii pe care le primiti – credeti voi – intamplator – de la cate cineva. Daca perseverati in a obtine ceea ce credeti ca va trebuie uneori va impiedica sa obtineti, dar cel mai adesea va ofera – si singuri ajungeti la concluzia ca n-a fost bine. Oamenii nu pot fi actori in fatza lui. Isi trimite ingerii sa va avertizeze, sa va sfatuiasca dar voi luati totul ca superstitie pentru ca nu vi se ofera o “baza materiala”. Credeti mai mult in puterea talismanelor decat in existenta si puterea Creatorului. De ce cheltuiti bani pe talismane cand aveti rugaciunea? Nu obiectul protejeaza, ci credinta voastra. Sunteti sclavi ai materiei. Prin Iubire aveti cea mai mare sansa de a va elibera. Aceasta este religia pe care o doreste pentru voi Cel ce este: Iubirea.

Dumnezeu este tot ceea ce este, ce a fost si tot ce va fi. El este pentru ca este si nimic nu poate fi decat in El, pentru El, prin El.

Emil se simte din ce in ce mai fara vlaga. Simte ca se desprinde, plutind usor catre inalt. Spatele incepe sa il doara…

- Spune-mi, te rog, numele tau – abia sopteste catre frumosul lui ghid.

- Spune-mi Maya. Va trebui sa iti re-amintesti…

(1992)

Imnul lui Amon Ra (fragment, Regatul Nou)

El face să înverzească pășunile pe care pasc turmele mele și cirezile ce dau hrană oamenilor,

El dă viață peștilor din fluvii și tuturor păsărilor văzduhului,

El dă suflare făpturii din om și hrana gâștelor din cotețe,

El dă viață păsărilor din stufăriș, târâtoarelor și tuturor insectelor zburătoare,

El dă hrană șoarecilor de câmp și păsărilor care zboară din ram în ram.

(traducere Ovidiu Drimba)

Cantecul harpistului (fragment, Regatul Vechi)

Egyptian Harp of Old Kingdom

de copiat link in "bara de cautare" browser:

https://www.youtube.com/watch?v=rIIeXgy827A

Music in the Age of the Pyramids, de Rafael Pérez Arroyo y Syra Bonet – 2001

Sporește-ți cât poți plăcerile vieții

și, cât trăiești, orânduiește-ți viața după poftele inimii.

Căci te va ajunge ziua plângerii,

dar plângerile tale, zeul morții nu le va auzi;

iar bocetele celor rămași în viață

nu pot dărui viața celui din mormânt.

Bucură-te de ziua de azi și petrece!

Nu-ți întuneca viața cu gânduri!

Căci nimeni nu-și poate lua cu sine avutul din lumea aceasta,

și, din câți au plecat dincolo, nimeni nu s-a mai intors.

(in traducerea lui Ovidiu Drimba)

ANNABEL LEE - de Edgar Allan Poe

De mult s-a-ntamplat, de demult... Era

Langa-o mare cu ape argintii

O fecioara traia si poate c-o stiti,
O fecioara, Annabel Lee;
Si traia doar c-un gand - s-o iubesc mereu
Si traia sa ma poata iubi.

Eu - un copil - si ea un copil,
Langa-o mare cu ape argintii,
Ne iubeam ca un cantec mai presus de iubire.
Ca un cantec - Annabel Lee;
Si priveau, pizmuind, preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tarii.

Si-asa s-a-ntamplat ca-ntr-o zi, demult,
Langa marea cu ape-argintii
Un vant de pustiu s-a iscat dintr-un nor,
Inghetand-o pe Annabel Lee;
Maritele-i neamuri au dus-o departe,
Departe de mine, spre miazazi,
Si-au inchis-o in mormantul de piatra,
Lang-o mare cu ape argintii.

Chiar serafii, nicicand fericiti ca noi,
Pizmuindu-ne priveau din tarii -
Da, asa s-a-ntamplat (si cu totii o stiu
Langa marea cu ape-argintii)
Ca-ntr-o noapte un vant se-abatu, geros,
Inghetand, ucigand pe Annabel Lee.

Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai batrani decat noi, doi copii.
Celor mai intelepti decat noi, doi copii -
Si nici ingerii de sus, din tarii,
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au sa poata vreodata visul meu desparti
De-al frumoasei Annabel Lee.

Si prin noapte, urcand, luna-mi pare un gand
Al fecioarei Annabel Lee,
Si din ochii stelari eu vad ochii ei mari
Ai frumoasei Annabel Lee;
Si in fluxul-nnoptat langa ea stau culcat,
Langa draga, iubita, logodnica mea,
In mormantul din tarmuri pustii,
Langa tarmuri cu valuri pustii.

Recviem

De atatea eruptii

Sunt gol...

doar cenusa,

imprejur

infundate artere
din sangele supt,
nerodit...
raman taratoare,
ghemotoc
ca un vierme
in panzele vremii...

rascruce,
totusi nicicand
ciclul intreg...

As vrea sa mor
dar
nu pot sa traiesc
(13 Decembrie 1991, autor C. R.)

Dama de pica taie Asul de trefla

Soarele arata pe cer ca o placinta fierbinte si caldura ajunge ca un blestem la capetele cu coaja deja incinsa. Asfaltul moale lua prizonieri pantofii cu tocuri ascutite ale femeilor care incercau sa fie elegante – si nu le reusea din cauza lui.

In Gara de Nord lume multa si pestrita – se citeste pe chipurile oamenilor ce invart. De obicei imi place sa ma distrez imaginandu-mi ce fel de viata au ceilalti, cum mananca si cum practica cel mai vechi sport din lume. Dar in acest amurg nu am nici timp nici chef. Ma strecor printre concetateni plictisita si aproape dizolvata de caldura infernala care face aerul tremurator. Dracii si-au mutat sediul central deasupra scoartei terestre si fierb, la gramada, sufletele omenesti inchise in carcase leoarca de sudoare. Abia astept sa ajung acasa – in orasul natal unde aerul nu raneste plamanii cand il inspiri – sa-mi trag sufletul si sa-mi odihnesc oasele. Muschii bratelor ma dor din cauza valizei grele pe care sunt obligata sa o car dupa mine. Imi place sa lucrez singura – n-am spirit de echipa! – pentru ca n-am de gand sa cad pe mana altuia. Apoi, ma feresc de treburile umede – si umezeala e foarte la moda in zilele acestea. Caldura ma bate in cap si imi simt crestetul

gata sa curga si creierul parca imi fierbe. Urasc palariile si sepcile – ingrasa parul!

Pe Asul de trefla l-am intalnit in tren, in Intercity care ma transporta din Capitala in orasul de bastina. E mai scump biletul dar economisesti timp pretios. Si-apoi, calatorind cu IC iti poti imagina ca esti un personaj important, cu greutate – cum s-ar zice – chiar si atunci cand existi cu ajutorul de somaj. Si trenul e curat – mai ales: nu miroase a sudoare de axile rar vazute de apa si a picioare si mai rar aerisite.

Ochii Asului par doua bucati de gheata inmuiate in venin; dintii albi pot face reclama la “Colgate total” si zambetul fascineaza orice persoana care ar intra in sfera lui de interes. Frizura l-a costat cam cat castig eu de la Stat dupa zece ani de munca cinstita – ani in care am invatat ca cine munceste nu are timp sa castige. In timp, m-am calificat la locul de munca.

Dar sa revin la chipesul exemplar masculin ai carui genunchi se leagana in dreptul alor mei, in ritmul rotilor de tren. Are o fata pe care scrie “Gillette” si miroase a “Denim” – ma “ucide” aroma acestui after-shave! Tipul e imbracat modern – nu spun “dupa ultimul racnet” pentru ca numai divinitatea stie care va fi acela! Judecandu-l dupa silueta esti dispus sa crezi ca si-a consumat cel putin jumatate din viata in sala de gimnastica – iar muschii frumos conturati sunt apreciati de cunoscatori! Ideea ca “burtica” e un semn al bunastarii nu pare pe gustul lui. Stie, se pare, ca barbatii cu burta sunt ca pantalonii cu genunchi. Cineva spunea ca un barbat tanar, frumos, inteligent are trei calitati, dar un barbat cu o suta de mii de dolari are o suta de mii de calitati. N-are omul din fata mea atatia bani dar, in mod cert, are mai mult decat trei calitati. Mansarda mi se lumineaza brusc: “Ce-ar fi daca…?” Tocmai imi “daduse” o cunostinta in Tarot ca un mare noroc se va abate pe capul meu. Un seif plin cu bani o sa cada pe mine. Haida-de! Asa ceva te ucide, si se aleg altii cu banii.

Stiti cum se intampla in tren, de regula: oamenii termina de citit ziarele cumparate in gara, se zgaiesc putin pe fereastra apoi, cu un comentariu banal, incearca sa lege o conversatie, dupa care ajung sa isi povesteasca viata, sa se laude cu realizarile materiale, sa critice regimul politic. Ii ascult, de cele mai multe ori, dar nu ma implic. Ce-mi pasa mie ca lor le scartaie caruta casatoriei sau ca nu vrea copilul sa invete? In seara asta sunt destul de obosita – nu-i ascult. Alergasem vreo doua sute de metri carand o valiza de dimensiunile garsonierei in care locuiesc si cand am urcat in trenul deja pus in miscare era sa nimeresc direct in bratele primitoare ala stapanului din infern. M-a salvat “nasul”, dandu-mi-se astfel sansa de a-mi rascumpara pacatele in aceasta viata. Pentru rascumparare, insa, am rezervat anii batranetii – atunci voi avea timp sa colind bisericile, sa particip la inmormantarile anuntate prin ziare iar daca voi avea in continuare bafta… sa impart ajutoare pentru saraci si copii necajiti – ca si mie mi-au dat altii! Pana atunci insa… ma concentrez asupra tipului care sade pe bancheta din fatza. In fond, nu sunt decat o femeie trecuta de “varsta maritisului” – cum observau anumiti vecini care nu au simtul umorului si cu atat mai putin pe cel al vietii.

Cand explorezi necunoscutul nu poti fi niciodata sigur de rezultate. Am aruncat o privire scurta catre As si am iesit pe culoar – tinand umerii foarte drepti. Evident, ma urmeaza si nici una-nici doua scoate un pachet de “Dunhill”, oferindu-mi o tigara. Renunt sa aprind “L.M.-ul” meu si iau o tigara cu inel – nu pentru ca ma omor dupa marca aceasta, ci pentru ca doresc sa par impresionata si incantata de atentia pe care mi-o acorda un tip ca el. Pare genul care nu fuge cand miroase o aventura.

- Pana unde mergi? ma intreaba, omitand demodata formula de politete.

- Prima – spun scurt – privind prin geamul surprinzator de curat al vagonului.

Am un aer vag distant, sa nu creada ca pun botul imediat – poate si-ar pierde interesul pentru persoana mea; unora le place mult si vanatoarea!

- Si eu! exclama cu entuziasm, de parca i-as fi spus ca am castigat premiul cel mare la nu stiu ce tombola organizata de o firma care nu-si vinde marfa. Husanii astia – zice, aratand peste umar, in compartiment – nu stiu sa discute decat despre pretul alimentelor. Numai la crapelnita le e mintea. Plictisitor! Nu mai intalnesti prea des oameni cu care sa dezbati o problema interesanta… Zau! Pe de-alde astia – arata iar spre compartiment – merita sa-i iei la misto. Zau! isi incheie monologul, pufaind din tigara.

In gand, ma intreb cam ce intelege el prin “problema interesanta” – nu pare genul capabil sa se sinucida din angoasa metafizica.

- In ce sens? intreb, totusi, brusc interesata de ceea ce ar putea avea de spus, ca limbajul lui dadea de lucru creierului meu.

Adevarul – pe care nu il recunosc cu voce tare – este ca si mie imi place sa ma distrez pe seama oamenilor – care habar n-au ca sunt clovnii mei si figura lor serioasa ii face mai amuzanti. Cand am o zi buna sunt capabila sa ii ascult ore in sir cum se lauda ce persoane deosebite sunt, cat de inteligenti si minunati sunt copiii carora le-au dat viata. Momentul exasperant intervine cand ii aud povestind despre copiii lor minune care manca gem si “fac” prune! Dar nu tac! Le povestesc despre caine – n-am avut niciodata – cat de bine e dresat, cat de inteligent si simpatic este! Ei vorbesc despre copii – si nu se mai satura! – eu vorbesc despre un caine pe care nu-l am si monologurile care… se leaga sunt foarte profunde!

- In sensul tepelor! raspunde tipul la intrebare dupa circa un minut – timp in care a parut ca se gandeste intens daca sa raspunda sau nu. Viata e un ospat, si unii stau ca fraierii si fac foamea! filosofeaza el.

Constat, cu oarecare teama – recunosc – ca nu m-am inselat: tipul nu e director, nici administrator de firma – cum speram, in sinea mea dar inca nu imi vine sa cred ca am ghicit care-i ocupatia lui de baza! Prea ar fi amuzant sa fie smenar; dar si periculos! Dar, o viata am – de ce sa ma feresc de tentatii?!

- Chiar merita sa-ti arunci geana spre lucrurile lor numai pentru ca discuta despre varza?!

Imi musc varful limbii: mi-a cam luat-o limba inaintea creierului, dar el nu pare sa fi realizat “profunzimea” intrebarii.

- Nuu! face el, privindu-ma lung, cu o privire pe care o crede irezistibila. Merita sa le tragi tepe pentru ca-s lacomi si fuduli si habar nu au cu ce se mananca viata.

Da – ma gandesc – cei ca el sunt trimisi in lume pentru a da oamenilor lectii, teme de meditatie, pedepse pentru faptele rele comise intr-o viata anterioara. Unii dintre acesti lacomi naivi par predestinati sa o ia in barba atat de des incat ajung sa se sature de viata.

- Si, cu ce se mananca viata? ma prefac amuzata si interesata.

- Cu polonicul! rade, aratandu-mi ce dantura minunata are. Aventura, pasiune, lupta… evaziune… Pe scurt: bishnitz! Tepe… afaceri… sau facaturi! imi zambeste iar.

- Afaceri si busniss nu-s sinonime?

Aprind o noua tigara, tot din pachetul lui. De data aceasta mi-o aprinde el.

- Nu! exclama, atotstiutor. Ma refer la bisnita. Bisnita se numeste a fi o tranzactie “la negru”, ceva ilegal, iar afacerile sunt ceva legal. Sau invers! Chestie de nuanta!

- Si politica? incerc sa schimb sensul discutiei care duce intr-o directie care nu-mi place in mod deosebit.

- Stie si un tanc: o prostituata de lux! Politicienii sunt mai hoti ca mine si niste escroci sentimentali perfectionati. Mai au si imunitate si spate lat… Adica, nu poti sa-i ascunzi atunci cand vezi ghearele matei iesind prin sacul lor… Pe politicieni i-as lega intr-un sac alaturi de un sarpe, un caine si un cocos si as arunca sacul in rau…

- O afirmi asa, fara jena, in public?

Ma uimeste sinceritatea tipului – daca nu cumva e textier!

- Ce? zambeste. Ca sunt hot sau ca politicienii sunt mai hoti? De ce nu?! ridica din umeri,vadit amuzat de naivitatea mea. Uimita? isi arcuieste sprancenele in accent circumflex.

- Putin – zambesc stramb; in realitate, insa, am un chef nebun de fuga. Te descurci? Ai bani?

- Da; am facut cateva chiftele barosane care-mi ajung pentru ceva timp. Gatesc numai cand e neaparata nevoie.

- Nu te-au prins niciodata? intreb, soptit.

Vreau sa-i dovedesc ca imi dau seama cu ce se ocupa dar nu ma deranjeaza pentru ca sunt o femeie moderna, care se adapteaza rapid la conditiile de existenta.

- In tinerete! Patru ani m-am calificat, cu intermtente – nu-i gluma! – dupa care am intrat pe linie moarta, pentru mai multa siguranta. Apoi, m-am apucat de lucru – singur, de data aceasta, ca unul care se respecta.

- Interesant! Cred ca lumea… interlopa e interesanta.

- Oho! sufla fumul tigarii spre plafon. Habar n-ai ce bine traieste o parte a lumii a treia. Au multe satisfactii iar intensitatea trairii nu se compara cu cea a oamenilor muncitori. Oricum, nu-i deloc indicat sa stie prea multi cu ce te ocupi. In plus, daca se intampla ceva in zona ta, daca un altul iti adopta stilul de lucru caralii te onoreaza imediat cu vizita lor si-ti strica firma! Asta numai daca esti ceea ce se numeste un nimeni care nu stie unde sa unga suruburile! Si tu? se intereseaza de viata mea.

Eu! Ce naiba sa-i povestesc? Stau la metereze si apar fortul. Astept sa treaca timpul si pana trece imi caut cate ceva de lucru…

- Nimic palpitant – spun. Somer fruntas.

- N-ai simtit niciodata nevoia sa faci ceva nebunesc? Nu ai visat o aventura?

Sa-i spun ca tocmai sunt pe cale de a face o nebunie? Nici o sansa! Sunt eu blonda, dar nu am si creierul blond. Tipul nu-i prost deloc, doar ca prea e mandru si sigur de el si asta ma enerveaza. Prefer oamenii care-si vad lungul nasului.

- Deseori – raspund soptit, cu pleoapele plecate, sa-i dau impresia ca ma jenez sa rostesc adevarul si, prin aceasta, sa-i fac un compliment: recunosc tocmai in fata lui, un minunat strain intalnit intr-un tren – fie acesta chiar si IC.

- Iti ofer o aventura! se entuziasmeaza; imi pune mana pe brat, posesiv.

- Hm… Ce fel?!

- Te invit la o plimbare cu masina… altuia!

- Sa furam o masina? fac ochii mari.

- O imprumutam – ridica din umeri si-si arata dintii la mine – deoarece raman in oras numai pana maine, n-am timp sa ma ocup de… formele… ilegale necesare instrainarii unui auto ce nu-mi apartine. Zona mea de actiune e capitala, dar am un comision de facut… Nu-mi prea plac deplasarile – se explica.

De ce nu? Ma gandesc… Cum o fi sa te plimbi cu o masina furata? Asa ceva n-am facut pana atunci si in mod sigur nu voi mai avea ocazia. Am acceptat. Senzatiile noi, pe care vreau sa le simt, cred ca ma vor pierde, dar… de ce sa ma gandesc la viitor cand numai clipa in care sunt imi apartine?

Ca tot va scriam despre oamenii care isi povestesc viata necunoscutilor intalniti in tren! E mai usor… Iti descarci sufletul in fata oamenilor pe care stii ca nu-i vei mai intalni niciodata. Putin iti pasa ce cred acesti necunoscuti despre tine si despre viata ta si in nici un caz (sau foarte rar) vei avea surpriza – neplacuta – sa fii atacat cu… ceea ce le-ai spus.

Cand am coborat din tren m-a ajutat – galant – la valiza.

- Ce-ai in cufarul asta?! se arata mirat de greutate.

- Carti – raspund distrata. Crezi ca-l putem lua cu noi?

- Evident! Unde locuiesti?

- La patru statii de autobuz distanta…

- Chiar avem nevoie de masina!

Nu cred ca auzise de existenta taxiurilor deoarece si-a indreptat pasii spre blocurile de locuinte din apropierea garii. L-am urmat ca un catelus: avea valiza mea, si stiam cu ce se ocupa. S-a fatait pe langa cateva masini, a studiat incuietorile – verifica sa nu aiba alarma – si s-a oprit la o “Dacia” alba parcata in cel mai luminat loc. Nu i-a trebuit mai mult de un minut sa o descuie si sa-i porneasca motorul incrucisand niste fire pe care numai el stie de unde le-a scos si pe care le-a “mesterit” cu niste scule pe care n-am reusit sa observ cand si de unde le-a scos. Se vedea ca-si cunoaste meseria! A pus valiza pe bancheta din spate apoi mi-a deschis portiera din dreapta, invitandu-ma sa urc.

Am pornit pe un drum a carui finalitate nu o puteam sti, ci doar spera. De la un chiosc deschis non-stop a cumparat doua sticle de bere “Tuborg”. In masina a aprins doua tigari deodata – una oferindu-mi-o mie. Pornim spre centrul orasului, respectand cu strictete semnele de circulatie. Imi e asa cald din cauza emotiilor incat deschid geamul. Eram ca un cuplu abia intors din vacanta. Ne-am invartit putin pe strazi asteptand ca intunericul sa invaluie complet orasul si abia apoi l-am indrumat spre locuinta mea. Pentru prima data orasul imi parea ostil, iar linistea nu mi se parea deloc relaxanta. Privesc profilul frumos al necunoscutului de langa mine si ma intreb ce mama dracului caut acolo! Sunt nebuna sau m-am indragostit la prima vedere?! De parca ar fi vreo diferenta… Cred ca mi-ar placea ca acest tip sa nu mai fie doar un chip din multime. Dar multe ne mai plac! Trebuie, insa, sa dam prioritate prioritatilor!

Inchisa cu el in masina nu ma mai simt asa sigura pe mine, dar sper sa ma descurc – mereu m-am descurcat in situatii limita. Nimeni nu m-a obligat sa-i accept propunerea si acum e prea tarziu sa dau inapoi. Cu cei ca el nu merge sa te joci de-a “uite popa-nu e popa”. Accepti sau nu! Cale de mijloc nu exista. Am intrat in joc trebuie sa invat pasul.

- Te simti bine? ma intreaba.

- Mi-e cam teama – rostesc purul adevar (dar acest adevar nu ma va elibera).

- Imi vinzi floricele! rade. Ma priveste cu coada ochiului, atent la strada.

Ma bucur ca nu insista asupra temerilor mele. Gandul mi s-a abatut spre portofelul burdusit si asta ma face sa-mi uit frica. Mama! Cu cati Caragiale e inhaitat!

Cand a oprit in fata blocului am tresarit, dar n-a observat. Deschide sticlele – aruncand capacele pe covorasele curate ale masinii – si imi intinde una.

- Pentru intalnirea noastra!

Ciocnim sticlele si bem. Aprindem cate o tigara. Berea e rece, amaruie si-mi place. Cum nu sunt obisnuita cu alcoolul la a treia gura incep sa ma simt relaxata. Am un debit verbal cum mi se intampla in zilele bune, dar nu uit sa-mi controlez cuvintele. Ne distram minunat intr-o masina care apartine unui necunoscut.

Imi place noaptea, imi place tipul, ador aventura…

- Esti studenta? ma intreaba la un moment dat, aratand spre valiza care se odihnea pe bancheta din spate.

- Oh, nu! Am incercat la “psihologie” – dar simteam ca ma tampesc… Cartile mi le-a dat o matusa – sunt o cititoare pasionata.

Nu minteam! Doar ca cititul nu aduce bani si banii sunt instrumentul general al economiei de schimb.

Acum… incepe sa ma citeasca el. Mana lui urca pe coapsa mea, strecurandu-se sub fusta scurta. Senzatia e nemaipomenita si n-am de gand sa ma opun explorarii. Imi descheie nasturii camasii iar eu il eliberez din sacoul matasos. Pentru nimic in lume n-as fugi din masina! Ei… aproape pentru nimic… Aventura, riscul, banii sunt afrodisice imbatabile! Poate si berea pe care am terminat-o are vreo legatura… Ma saruta cu pasiune. Constat ca stie sa-si foloseasca limba si la altceva decat numai la a se lauda. Ii raspund cu aceeasi masura, ba chiar mai mult: ma arat nerabdatoare sa aflu ce-mi poate oferi. Mana mea si-a cam dat seama despre ce e vorba dar trebuie neaparat o constatare faptica. In poala lui am uitat si de bani, si de riscuri si cu greu m-am abtinut sa tip de placere. A fost cel mai al dracului minunat moment pe care l-am trait in bratele unui barbat dar istoria nu se va mai repeta in acelasi context sau cu acelasi – ramas – necunoscut. Nu-mi vine sa-l eliberez, dar nu-mi pot permite un act doi – piesa aceasta e numai intr-un act. Oricum, a fost minunat: fara complicatii, fara abureli – doi oameni maturi care stiu ce vor si nu ezita sa obtina ceea ce-si doresc.

- Trebuie sa schimb apa din acvariu si sa arunc caciulita de protectie – imi zice dupa ceva timp.

Cu regret, ma mut pe “locul mortului” si-mi aranjez hainele.

- Si eu ar trebui sa schimb apa – ii spun, mai mult pentru a sfarama linistea.

- Natura e a-tot cuprinzatoare – ma invita ranjind, dar il refuz pe motiv ca voi pleca acasa imediat ce revine, sa nu reclame parintii disparitia mea – ca am intarziat cam mult, si ei stiu la ce ora ar trebui sa soseasca trenul.

- Locuiesti cu parintii?! se mira, dar nu mai asteapta raspunsul meu si tranteste portiera, disparand printre bradutii si mestecenii din fata blocului.

Intre timp cobor si iau valiza. Amabil, ma conduce pana la usa liftului.

- Mi se spune Asul de trefla – se recomanda.

- Alina – ii spun prenumele pe care mi-ar fi placut sa il am trecut in acte.

Poate ca numai mi se pare, dar tipul e cam stanjenit de cele petrecute.

- Am innebunit dupa tine – imi zambeste cu caldura si aproape ca il cred; ma tem sa nu-mi ofere bani! Se dovedeste “domn” si nu o face.

- Atunci, ne intalnim la ospiciu! ii spun, nerabdatoare sa plec.

- In orasul tau sau al meu? se intereseaza.

Imi mangaie parul si palma lui intarzie pe capul meu, cu tandrete.

- Pe-aici… - soptesc. Noapte buna.

- La fel! face economie de cuvinte. Ma duc sa inapoiez masina.

- Norocul proprietarului!

Dupa ce i-am dat un numar de telefon m-a lasat sa plec. Urc in lift si apas un buton, gandindu-ma la cat de uimit va fi norocosul cand va vedea cum arata interiorul masinii lui.

De teama sunt cam fara vlaga – mai am putin si incep sa tremur – dar totul e bine, deocamdata. Raman in lift cinci minute – cu ochii pe cadranul ceasului – bucuroasa ca la ora unu din noapte locatarii dorm – apoi revin la parter. Valiza pare de doua ori mai grea decat atunci cand alergam cu ea prin Gara de Nord, dar ma fortez si-o car. Sudoarea imi curge pe sira spinarii si o simt rece ca gheata. Masina furata nu mai e in parcare. Ma grabesc spre locuinta mea – doua imobile distanta – urc in lift si apas butonul cu numarul cinci. Abia in casa imi permit sa rasuflu usurata. Ma simt eliberata de teama. Efectul adrenalinei e pe cale sa dispara si ma simt vlaguita. Pregatesc o cafea si fac un dus fierbinte, sa scap de mirosul fricii. Instalata comod in fotoliu, infasurata intr-un halat de baie pufos scot, din buzunarul fustei pe care o purtasem, noul portofel din dotare. Am cantat la loc curat… Banii au un fosnet extrem de placut! O zi forte! Ghicitoarea mi-a prezis corect asa ca mi-am permis sa fiu generoasa si sa-i las “seifului care a cazut pe mine” – bani de tren.

Dama de pica l-a taiat pe Asul de trefla.

Sa vedem ce-o fi in valiza…!

(1990) p.d.n.