Bătrânul şi motanul

La un text despre singurătate, Ella a amintit intr-un comentariu despre singurătatea oamenilor vârstnici… Cuvintele ei mi-au amintit o discuţie purtată de două persoane sub fereastra apartamentului nostru. Daaa, nu e politicos să tragi cu urechea la ce vorbesc alţii, dar nu părea a fi un secret. Am vrut să văd şi persoanele dar erau ascunse de tuia mândră care se înalţă in apropiere.

Poate că nu sunt exact toate cuvintele folosite de domnul in cauză dar ideea e aceeaşi şi m-au amuzat vorbele lui in aceeaşi măsură in care m-au şi întristat. Discutau despre ce mai fac şi despre alte “mărunţişuri” cotidiene. La un moment dat, unul dintre ei spune:

- Eu mi-am luat un motan. Toţi cei care veneau pe la mine voiau doar să fie ascultaţi, dar nu îi interesa cum îmi este mie. Alţii veneau doar pentru a-şi atinge un scop. Aşa că am luat un pisoi mic pe care l-am găsit in faţa blocului. Acum stau de vorbă cu el. El se urcă pe televizor şi comentez cu el despre ceea ce mă deranjează sau despre ceea ce-mi place. Uneori îmi răspunde printr-un miorlăit.

Am început să înţeleg când îi place ceva, când nu-i place; ştiu când îmi spune că îi este foame, când vrea să îşi facă nevoile… Vine şi doarme lângă mine; ziua, uneori, se aşază in poala mea, se bucură când ajung acasă, adulmecă sacoşa şi se gudura pe lângă mine ţinându-şi coada ridicată.

De când am motănelul nu mă mai simt singur. Este cel mai sincer prieten pe care îl poate dori cineva.

Mi-ar fi plăcut să văd faţa interlocutorului care-l asculta pe bătrânelul care vorbea despre motan ca şi cum ar fi fost un prieten uman. Pe de-o parte era amuzant, dar pe de alta parte m-a intristat concluzia la care a ajuns acel domn vârstnic care spunea că toţi cei pe care îi credea prieteni erau doar oameni care veneau la el pentru că se plictiseau acasă, dar pe el nu îl invitau la ei.

Într-un fel, e tristă o astfel de situaţie, dar dacă trăim mult există posibilitatea să rămânem tot mai singuri cu fiecare an care trece. Cei care nu au avut copii sau care nu au nepoţi ajung să fie foarte singuri la un moment dat. Prietenii mor înaintea lor şi lasă un gol imens in viaţa supravieţuitorului. Bătrânelul de sub fereastra apartamentului nostru pare a fi găsit un prieten de nădejde.

Zisese că şi-ar fi dorit un câine, dar nu a luat unul deorece nu era sigur că i-ar fi putut oferi plimbările care erau obligatorii pentru că bolile pe care le are îl împiedică uneori să iasă din casă.

Ochi de apă. Reflexii in oglindă

Uităm că cercul apei şi al vieţii este acelaşi.

Jacques-Yves Cousteau (1910 - 1997)

Sursa foto: Turism de Aventura.

Dacă doreşti să participi, publică într-un articol pe blogul tău o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai "văzut in oglinda ta“ (poate fi si cea retrovizoare) şi inscrie articolul la Reflexii in oglindă.

Priveşte, gândeşte, învaţă. Citate favorite.

De la un singur lucru afli zece mii de lucruri. (Miyamoto Musashi)

Un poet scria odată că “in locul unde s-a născut un erou, munţii şi râurile sunt proaspete şi curate”. […]

Musashi îi spune însoţitorului său că pe unde au trecut n-a mai văzut un loc uimitor ca acesta. Tânărul îi spune că nu i se pare deosebit şi că peste tot există copaci.

- În primul rând, sunt foarte mulţi copaci in munţii aceştia. […] Asta înseamnă că nu au fost războaie, trupele inamice n-au ars şi n-au tăiat pădurile. Mai înseamnă că n-a fost nici foamete, de mult, de foarte mult timp. Câmpurile sunt verzi şi ovâzul a fost bine zdrobit sub tălpi pentru a-i întări rădăcinile şi a-l ajuta să crească frumos. Ascultă! Nu auzi sunetul roţilor de tors? Pare că vine de la toate casele. Şi n-ai observat că atunci când trec călători îmbrăcaţi bine, ţăranii nu-i privesc cu invidie? […] După cum vezi, multe fete tinere muncesc pe câmp. Asta înseamnă că regiunea este înstărită, că viaţa are un curs normal aici. Copiii cresc sănătoşi, oamenii sunt trataţi cu respectul cuvenit, iar tinerii şi tinerele nu aleargă după plăceri uşoare prin altă parte. E o dovadă sigură a faptului că seniorul de aici este bogat, că săbiile şi tunurile din arsenal sunt bine lustruite şi in bună stare.

- Dar eu nu văd nimic interesant in toate astea. Oricum, n-aţi venit aici ca să admiraţi peisajul. N-aveţi de gând să vă luptaţi cu samuraii din Casa Yagyu?

- Lupta nu e totul in Arta Războiului. Cei care gândesc astfel şi se mulţumesc doar să aibă mâncare şi un loc de dormit sunt doar nişte pierde vară. Pe un novice serios îl preocupă mai mult antrenarea minţii şi disciplinarea spiritului decât deprinderea artelor marţiale. El trebuie să înveţe tot felul de lucruri: geografie, irigaţii, să cunoască sistemele oamenilor, obiceiurile lor, modul in care se înţeleg cu seniorul. El vrea să ştie ce se petrece in interiorul castelului, nu numai in afara lui. Pe scurt, vrea să meargă peste tot şi să înveţe tot ce se poate învăţa.

(din romanul Musashi, de Eiji Yoshikawa, Ed. Nemira, Bucuresti, 1994, traducere: Angela Hondru)

Postare înscrisă in jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

Miyamoto Musashi, cunoscut şi sub numele Shinmen Takezō, Miyamoto Bennosuke, sau numele buddhist Niten Dōraku, s-a născut in anul 1584, în provincia Harima aflată pe insula Honshu. Rămas orfan, la vârsta de 7 ani a fost luat in îngrijire de un unchi, pentru a locui in templul Shoreian. Prima sa luptă a avut-o la vârsta de 13 ani. Shinmen Takezō era un tânăr rebel, dornic de faimă, puternic din punct de vedere fizic, şi voia să demonstreze că poate deveni un mare samurai.

Miyamoto Musashi este considerat cel mai mare luptător cu sabia, cel mai mare samurai al tuturor timpurilor. El este părintele stilului de luptă cu “cele două săbii” (una lunga, daito, si una scurta, shoto).

După ultimul duel, in care îl învinge pe maestrul Sasaki Kojiro, samurai, dezvoltatorul stilului Ganryu, intră in serviciul unui senior, îşi deschide propria şcoală unde predă stilul “celor două săbii”; scrie “Cartea Celor Cinci Cercuri: Pământul, Apa, Focul, Vântul şi Vidul” (Gorin No Sho) şi reformuleaza Codul Bushido (Codul Luptătorului) - spunea că jurământul samuraiului înseamnă devotament până la moarte. Codul războinicului impunea onoare, respect faţă de cuvântul dat, spirit de sacrificiu şi dispreţ total faţă de moarte.

Musashi moare in 13 iunie 1645. A fost un mare admirator al Naturii, despre care spunea că l-a învăţat totul despre lupta cu sabia. Tratatul său, Gorin No Sho, este şi astăzi foarte apreciat in Japonia. Niponii i-au dedicat celui pe care îl numesc, cu un respect unic, Ken Sei (Sfântul Sabie), multe piese de teatru, cărţi şi filme.

Între cărţi, cea considerată reprezentativă este cea a lui Eiji Yoshikawa, care a respectat cu acurateţe istoria zbuciumată a Japoniei, viaţa celui mai mare samurai, dedicându-i romanul numit simplu “Musashi”, întins pe patru volume. Un roman care surprinde evoluţia unui spirit rebel, fără mare autocontrol şi care devine dintr-un tânăr doritor de faimă un mare maestru al spadei, un mare maestru zen.

Cea mai cunoscută ecranizare este “Samurai I: Musashi Miyamoto” (1954), care i-a adus regizorului Hiroshi Inagaki un premiu Oscar. Filmul este o trilogie: Samurai II: Duel at Ichijoji Temple şi Samurai III: Duel at Ganryu Island.

₪ ₪ ₪

Eiji Yoshikawa  (11.08.1892, Kanagawa, lângă Tokio – 07.09.1962, Tokio) e cunoscut ca scriitor de romane istorice, considerat a fi unul dintre cei mai buni din Japonia. A lucrat multă vreme ca ziarist, dar nu şi-a neglijat marea pasiune: scrisul. Numeroasele povestiri şi romane, majoritatea cu subiect istoric i-au adus afecţiunea cititorilor şi aprecierea criticii. Opera sa a fost publicată iniţial in ziare şi reviste sub formă de serial. Activitatea literară i-a fost încununată cu premii literare şi decoraţii culturale. “Musashi”, romanul apărut in serial între 1935-1939, in Asahi Shimbun, cel mai prestigios cotidian nipon, i-a adus celebritatea.

Dincolo de graniţele Japoniei cele mai cunoscute romane sunt Taiko, unde descrie perioada istorică in Japonia până la Bătălia de la Sekigahara (care a avut loc in 21 octombrie 1600, bătălie care pune capăt unei îndelungate perioade de războaie civile şi inaugurează o epocă de pace ce va dura până in cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea) şi Musashi, in care acţiunea începe după această bătălie, tânărul Shinmen Takezō (Musashi) a plecat pe Calea Sabiei după ce a luptat in acest război.

₪ ₪ ₪

Sursa foto Eiji Yoshikawa

https://ro.wikipedia.org/wiki/Eiji_Yoshikawa

sursa foto Musashi

https://en.wikipedia.org/wiki/Miyamoto_Musashi

Miyamoto Musashi, in anii tineretii, inarmat cu două bokken (sabie de lemn, folosita in general la antrenamente). Imprimeu pe lemn de Utagawa Kuniyoshi.

Vrei să fii iubit? Veseleşte-te!

O cere Dragobete, nu eu!

Vrei să fii iubit? Veseleşte-te!    Dacă nu… dai nas in nas cu Dragobetele supărat!

Tradiţia spune că cine plânge in această zi va plânge tot anul. Dacă râdem cu lacrimi cred că e de bine.

  
La prietena-japoneza sunt amintite “focurile purificatoare” şi sunt câteva fotografii cu focul de la răscruce.

Duminică, 26 februarie, este “Lăsatul secului de brânză”, iar din 27 februarie începe Postul Paştelui. In Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Duminica iertării), in vechile tradiţii exista şi cea a focului purificator (focul fiind un simbol al purificării şi primenirii) – tinerii aprind focuri uriaşe pentru alungarea duhurilor rele. 

A fi iubit profund de cineva îţi dă putere, in timp ce a iubi profund pe cineva îţi dă curaj. (Lao Tzu)

♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥ ♥

La tine mă gândesc când valu-n soare,

Pe mări sclipeşte,

Când licărul de lună, din izvoare

Se oglindeşte.

Te văd pe tine când în drum, sub zare

Colb se ridică.

În bezne, când drumeţul pe cărare

E prins de frică.

Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă

De val, în ropot

Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,

E orice şopot.

Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,

Sunt lângă tine.

Apune; stelele-n curând vor arde.

De-ai fi la mine!

 (Aproape de cel drag, de Johann Wolfgang Goethe, tradusă de Maria Banuş, vol. Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957)

Să iubiţi! Să fiţi iubiţi! Şi toată viaţa fericiţi să fiţi! 

Parfumul literelor. Poveste parfumată

Florile sunt cuvintele frumoase şi hieroglifele naturii, 

prin care aceasta ne arată cât de mult ne iubeşte. 

(Goethe)

Pe fereastra deschisă pătrundea ca o adiere parfumul arbuştilor de mirt care formau o adevărată pădurice în jurul clădirii unde era găzduită echipa de arheologi.

Băieţelul, abia cu un cap mai înalt decât biroul impozant lucrat din lemn de chiparos, se străduia să-şi sprijine coatele pe tăblie, privindu-şi insistent tatăl preocupat să calculeze el ştia ce. Când privirile li s-au întâlnit copilul a înţeles că acum îşi poate întrerupe tatăl din lucru

- Tati, literele au miros? întrebă el.

- N-au miros, dragule – zâmbeşte bărbatul. Cum de ţi-a venit ideea aceasta?

- Mi-a zis un pui de şarpe că literele au parfum de plante.

Tatăl zâmbeşte cu indulgenţă, privindu-şi cu dragoste băieţelul in vârsta de şase ani pe care îl lua cu el pretutindeni. De când sosiseră in Egipt micuţul devenise foarte curios cu privire la aproape orice.

- Un pui de şarpe!? Îşi arcuieşte sprâncenele a mirare, insistând din priviri că ar vrea adevărul. Unde ai văzut tu un pui de şarpe?

- Pe o piatră din deşert. Mă plicitiseam şi m-am gândit că ar fi frumos să găsesc pe cineva care să se joace cu mine.

Să nu fii singur

Uneori, singurătatea e mai bună decât să trăieşti într-un anumit fel, constrâns de alte persoane. Singurătatea in doi este, poate, cea mai rea formă de singurătate…

Singurătatea poate fi şi utilă, pentru că singur fiind ai timp să te echilibrezi după o perioadă mai dificilă. Sunt oameni care aleg, regulat, să se retragă, singuri, într-un loc izolat şi… doar stau,  contemplă natura, citesc… După un timp petrecut numai cu noi, in solitudine, putem relua cursul vieţii cu forţe noi.

Singurătate nu înseamnă neapărat lipsa unui partener de viaţă, ci şi lipsa prietenilor, lipsa unui anturaj, cât de restrâns ar fi acesta. Uneori poţi fi singur şi in mulţime, între prieteni, in cuplu… Aceasta e singurătatea interioară, care poate fi un prieten de nădejde, pentru un timp, dar şi cel mai mare duşman.

Egalitatea între sexe şi căratul sacoşei

Poate că nu e frumos să zic şi-atunci nu zic, scriu.

Nu e prima dată când dau de conceptul ”egalitate între sexe” (cum aiurea se exprimă cei mai mulţi) înţeles complet greşit din neştiinţă sau din rea voinţă –  înclin spre neştiinţă.

Aceasta este excepţia!

Citeam pe FB, ca avanpremiera la un articol de pe un blog (nu pun link pentru că nu vreau să arăt, specific, spre cineva cu degetul): Femeia vrea egalitate atunci când îi convine; Femeia vrea egalitate, dar se supără când bărbatul o lasă să care sacoşa. Dacă a căra o sacoşă grea înseamnă egalitate, când femeia are lângă ea un bărbat care o poate face (unii nu pot, pentru că au diverse probleme), eu nu ştiu ce să mai zic, dar încerc să scriu ceva...

Unii consideră că e de bonton să critice femeile care preferă să aibă lângă ele un bărbat manierat, un bărbat care să taie lemne, să repare chiuveta, un bărbat care să le ajute când au de dus greutăţi – la propriu şi la figurat. A fi manierat, a-ţi ajuta semenii (semenele in acest caz) nu înseamnă că nu vrei egalitate de gen, dar genul nu se refera la sex. Sexu-i sex si genu-i gen. Nu eşti mai puţin feministă dacă rogi un bărbat să repare chiuveta – femeile care se pricep repară singure.

Egalitate de şanse şi tratament, egalitate de gen, înseamnă, între altele, că femeia care are forţă fizică să fie angajată ca tăietor de lemne, alături de tăietorii de lemne bărbaţi şi să aibă un salariul egal cu cel al bărbaţilor. In aceeaşi categorie intră şi ideea ca femeile să evolueze in competiţiile de lupte greco-romane, box, arte marţiale, ca halterofile - nu (încă) împotriva bărbaţilor pentru că nu sunt multe cele care ar birui un bărbat in astfel de competiţii, dar ca pilot de Formula Unu, de exemplu, poate concura femeia alături de bărbaţi fără probleme, sau in cursele de raliu. Repet: femeia care poate, femeia care vrea. Chiar şi tăietoarea de lemne s-ar simţi super fain dacă bărbatul de lângă ea i-ar căra sacoşa de la piaţă, sacoşă plină cu alimente pe care le vor consuma împreună. Şi s-ar simţi foarte fain, respectată, şi femeia pilot de curse dacă bărbatul i-ar deschide portiera taxiului.

Feminismul nu înseamnă să nu îi faci unei femei complimente, să nu-i oferi mâna la coborârea din autobuz, să nu-i oferi locul într-un mijloc de transport aglomerat şi altele de genul acesta. Dacă faci asta nu o tratezi “egal” ci e ca şi cum a-i face femeia invizibilă. Această greşit înţeleasă ”egalitate între sexe” a condus până şi la sfaturi stupide prin reviste cu pagini lucioase: ”cum să agăţi un bărbat” – şi ţi-o spune vreo anonimă ca şi cum ai fi cea mai jalnică fiinţă dacă nu agăţi un bărbat şi n-ai cu el o aventură de-o noapte pentru că – nu-i aşa? – femeile şi bărbaţii au drepturi egale. A face sex cu un necunoscut, a-l agăţa in bar nu sunt tocmai drepturi (dar nici nu mai sunt omorâte cu pietre cele care fac asta - e un drept câştigat, pentru ca înainte vreme aveau acest drept doar prostituatele).

Feminismul urmăreşte promovarea femeii in societate prin extinderea rolului şi drepturilor sale.

Ca să n-o mai lungesc: egalitatea de gen n-are nicio legatură cu deschisul portierei, căratul sacoşei, bătutul covoarelor etc.. Egalitate de gen nu însemnă renunţarea la feminitate. 

Mereu altfel intr-o zi ca oricare alta. Miercurea fara cuvinte

Ştirile false. Informare versus dezinformare

In contexte anumite dezinformare poate fi tradus şi ca manipulare.

Atunci când permitem creierului să-şi îndeplinească una dintre funcţiile sale, gândirea, e uşor de făcut distincţia între poveştile false şi cele adevărate pe care le citim prin ziare sau pe aiurea. Totuşi, pentru ca această distincţie să poată fi făcută creierul trebuie încărcat cu informaţie.

Ştirile false pot fi despre orice: viaţa celebrităţilor, faptele / obiceiurile unor oameni / comunităţi, medicamente, ştiinţă, cataclisme şi calamităţi etc., inclusiv la istoria veche sau recentă.

Informaţiile false (sau trunchiate, scoase din context) devin un fenomen din ce in ce mai comun, ceea ce nu mi se pare deloc bine. O altă parte rea este şi aceea a cazurilor sociale false. Atunci când afli de un caz social nu-ţi prea vine sa verifici pentru că nu-ţi vine a crede că cineva se apucă să mintă, uneori numai pentru a obţine multe… “like-uri”.

La televizor, dar mai ales in mediul online, informaţiile etichetate SCANDALOS sau INCREDIBIL sau ŞOC! (scrise cu majuscule şi culori stridente) nici măcar nu mă interesează să le ascult / citesc.

Când mai stăteam la TV, pe unele canale mai ziceau – sau scriau: “rămâneţi cu noi pentru informaţii despre SPECTACULOASA…” Pentru a verifica faptul că nu mă înşel, şi că e ţeapă menită să mă ţină pe acel canal pentru rating, rămâneam – până la final de emisiune nu mai aminteau nimic despre “promisiune” – dar m-ar determina să stau dacă aş fi vreo hămesită de ştiri SENZAŢIONALE. Desigur, se puteau apăra că nu in acea emisiune mi-ar fi revelat senzaţionalul, ci in una dintre emisiunile aflate in grilă, dar nu neapărat in ziua respectivă.

Sunt multe siteuri pe care le evit acum – le-am accesat pentru a le “cunoaşte”. Nu cred, de exemplu, in ştirile / informaţiile despre un stat, oricare ar fi acela, (sau referitoare la) scrise pe siteuri cu tenta clar naţionalistă.

Înainte vreme, când ziarele erau doar in format tipărit, ştiri de genul O femeie a născut un extraterestru apăreau doar in tabloide despre care toată lumea ştia că au in cuprins doar aberaţii sau apăreau in reviste de profil – cumpărându-le numai cine era interesat direct de aşa ceva. Azi… aflăm de pe net că un bebe ce urma să vină pe lume prin cezariană strânge in pumnu-i mic mâna medicului… Şi mulţi cred, pentru că informaţia apare pe un site considerat serios! Li se pare EXTRAORDINAR!

Metode de păcălire a cititorilor

Online, sub umbrela satirei, pamfletului etc. multe siteuri difuzează fel de fel, pe care mulţi le iau drept bune şi le distribuie mai departe. Proprietarii acestor siteuri au grijă să se “adăpostească de procese”, explicând ce fel de siteuri sunt. De exemplu, in pagina “Despre noi” putem afla că pe site sunt scrise istorii inventate menite să ironizeze situaţii, politicieni etc. Acesti oameni sunt cinstiţi şi îţi spun că ştirile sunt inventate. Alte site-uri, însă, n-o fac, ci pur şi simplu inventează. Cine stă să întrebe o mare personalitate, de exemplu, dacă e adevărat că a declarat… nu ştiu ce despre preferinţele sexuale? Vedetele, in general, sunt conştiente că multe prostii sunt puse în cârca lor dar nu prea au cum să oprească aceste aberaţii, mai ales că multe apar in “reviste” obscure de care aud numai o parte dintre cei disperaţi dupa senzaţional şi bârfe. Alte siteuri de bârfe ascund bine indicaţiile care te-ar putea edifica asupra naturii ştirilor / informaţiilor – dar in caz de ceva se pot apăra uşor împotriva reclamaţiilor. Mai sunt şi siturile ai căror proprietari sunt pur şi simplu nesimţiţi: au un titlu care suscită interesul şi când accesezi pagina pentru a citi îţi dai seama că ai fost păcălit. De exemplu: Icsulescu a fost condus pe ultimul drum. Faci ochii mari! Numele de familie este al unui actor foarte cunoscut, sa zicem – accesezi şi afli că, de fapt, omul şi-a condus bunicul pe ultimul drum, cu vreo săptămână in urmă.

Alte siteuri te asaltează cu “ştire şoc”şi “satiră” scrise pe fiecare pagină şi apoi citeşti: Vă rugăm să reţineţi că acest site este pentru amuzament şi satiră e un fel de evitare a responsabilităţii pe principiul “răspund de ceea ce scriu dar nu răspund de ceea ce înţelegi” şi stai să te întrebi: sunt ştiri şoc sau pamflete? Sunt parţial pamflet şi parţial adevărate? Care parte e pamflet şi care e informaţia adevărată?

Siteruile serioase nu au nevoie de asa ceva, de aşa-numitul disclaimer – o declaraţie menită să înlăture răspunderea in cazul in care cineva înţelege greşit cele scrise pe undeva.

Un site cu pamflete este amuzant dar este discutabil să oferi oamenilor ştiri-pamflet pe teme serioase pentru că mulţi sunt neatenţi la specificul siteului, la diferite “informari despre site” şi pot lua de bun ceea ce citesc.

Multe fiţuici cu trafic mare scriu bârfe despre unii şi alţii şi unii le citesc cu pasiune şi le iau de bune fără a le da prin minte că ar putea fi fals, exagerat tot ce citesc. In alte cazuri, adevărul e împletit cu ficţiunea şi poţi fi păcălit să crezi că totul e adevărat.

Titlurile articolelor 

Să zicem că citesti un titlu de genul Preşedintele a suferit un atac de cord - e plauzibil şi e o ştire de interes; accesezi siteul şi constaţi că e vorba despre preşedintele vreunei corporaţii de care n-ai auzit (ai mărit traficul siteului). Dacă, însă, vezi un titlu de genul Un copil in vârstă de 9 ani a descoperit, întâmplător, leacul pentru cancer ar fi bine să renunţi să mai accesezi articolul – pierzi timpul degeaba pentru că eşti asaltat de reclame care-ţi ţopăie pe ecran şi un minut până reuşeşti să citeşti textul. Pe mulţi nu-i interesează cât e de adevarat ceea ce scriu, ci doar traficul care, cu cât e mai mare cu atât le aduce mai multe reclame, deci bani.

Semne că un site / ziar etc. nu e serios

Pe siteurile care urmăresc, in principal doar trafic mare găseşti multe articole despre sex şi celebrităţi (dacă e o publicaţie generalistă nu prea au sens astfel de informaţii in cantitate mare); fotografii cu oameni care au diferite părţi ale corpului supradimensionate; texte despre cum femeile ar avea nevoie de mai multă muncă acasă pentru a evita creşterea in greutate dacă sunt casnice; informaţii despre de ce să crezi in dragoste; mărturii ale cititorilor despre sexul oral; cum să scazi colesterolul mâncâd zilnic o ciocolată şi altele asemenea. Dacă se anunţă, cu titluri de-o şchioapă, sfârşitul lumii la data x sau despre ziua in care a început al treile război mondial poţi fi sigur că totul e o vrăjeală.

Alte trucuri se refera la adrese (URL) asemănătoare cu ale unor siteuri de incredere. De exemplu: “nbc” apare in adresa unui site la modul “nbc-stiri-adevarate” sau se foloseşte o denumire care imită denumirea unui site de incredere: “tribuna” (inventez o denumire) va apărea ca “trribuna”.

Un alt semnal de alarmă poate fi faptul că in articol se face referire la un studiu, dar nu scrie cine a făcut studiul, când şi unde l-a făcut. Acel studiu nu există, cel mai probabil, dar dă textului o tentă de autenticitate (e posibil ca autorul doar să fi neglijat aspectul, dar dacă in mai multe texte descoperi aceeaşi omisiune…).

In alte cazuri există un sondaj de opinie cu privire la ceva de interes general. Trebuie avut in vedere câţi oameni au fost intervievaţi şi cam cine sunt aceştia… Ceea ce, desigur, e imposibil de verificat din faţa monitorului dar aceste sondaje urmăresc să dovedească ceva anume, deci se presupune că au fost chestionaţi (dacă au fost )in principal cei despre care se ştie că au exact opinia pe care o doresc cei care efectuează sondajul – altfel spus, in cazul articolelor care au la bază un sondaj ar trebui să fim circumspecţi.

Oamenii sunt foarte interesaţi de diferite dezastre ecologice, despre boli incurabile pentru care se caută leac ş.a.m.d. şi pe această temă sunt o mulţime de informaţii stupide. Ar fi ideal să poată fi vindecate toate formele de cancer, boala Parkinson, Alzheimer etc., dar… Pe această temă sunt o mulţime de ştiri false: fie că s-a găsit nu ştiu ce leac minune (pentru a-l afla trebuie să accesezi pagina cutare sau chiar să faci un cont pentru a avea acces la informaţie), fie sunt exagerate diferitele epidemii. La ora actuală e vehiculată ideea că tot mai multe boli sunt inventate şi leacul îl deţin numai anumite companii farmaceutice. Desigur, nu toate bolile identificate in ultimii 20 de ani sunt inventate, dar e nevoie şi de discernamant, pentru a nu ne umple organismul cu pilule. Dacă dai de un site unde scrie că multe boli incurabile au fost vindecate treci prin filtrul gândirii ceea ce afli – şi caută şi alte surse înainte de a te avanta, mai ales dacă citeşti despre leacuri de genul “creier de maimuţă fiert” sau “mănâci o banană pe zi şi te-ai vindecat de…”. Poate că exista ceva adevăr in anumite “reţete” dar cele mai multe sunt exagerate şi date ca autentice.

Despre cum guvernele ne urmăresc fiecare mişcare doar amintesc. E o realitate că oraşele sunt împânzite cu sisteme de supraveghere, că se încearcă obţinerea urmăririi computerelor, că aparatele din unele aeroporturi ne scaneaza, practic, trupurile dar… nu trebuie să intrăm in panică şi să cumpărăm fel şi fel de aparate care ne pot apăra de spionii guvernamentali. Multe siteuri obţin trafic publicând fel şi fel de istorii menite să activeze frica. Din acest motiv ar trebui să ne folosim creierul, nu sentimentele (frica e un sentiment extraordinar de puternic).

Cum "te aperi" de ştirile false?

Cam greu, dacă nu eşti dispus să verifici din mai multe surse informaţia găsită undeva – de preferinţă pe siteuri care se bucură de o bună reputaţie; dacă ştirea (considerată importantă, de interes general) se regăseşte şi acolo e semn că este reală. Dar! Dacă găseşti acolo informaţia şi sursa pe care o menţionează este tocmai siteul de pe care vii… renunţă să crezi.

Dacă faci asta de câteva ori cu cele găsite pe un site anume şi de fiecare dată constaţi că ştirea e trunchiată, textul scos din context sau e pur şi simplu o invenţie e bine să renunţi la a mai accesa acel site. In unele cazuri, ediţia online a unui cotidian, de exemplu, conţine informaţii care nu apar şi in ediţia tipărită… Uneori, când crezi că citeşti o informaţie publicată in ziarul X, de un jurnalist, dacă eşti atent constaţi că, de fapt, citeşti ceva publicat de un blogger care scrie pentru acel ziar – nimic rău, dacă informaţiile sunt reale, dar dacă nu…. nefiind jurnalist nu e obligat, practic, să respecte codul deontologic al jurnalistului etc.

Verficare fotografii şi videoclipuri

Fotografiile pot fi verificate relativ uşor: clic dreapta pe poză – “caută pe Google imaginea” şi se deschide “lista” textelor unde apare poza respectiva (dacă nu apare s-ar putea să fie reală). Aşa că de vezi o mulţime de oameni înghesuiţi pe o barcă şi ţi se spune că sunt piraţi naufragiaţi surprinşi de paza de coasta s-ar putea să afli că sunt, de fapt, nişte braconieri şi poza apare prima dată in urmă cu vreo 10 ani.

Pentru verificare poţi să descarci poza pe computer şi apoi s-o încarci – ca exemple - pe Google Imagini sau copiezi adresa fotografiei (sau o incarci de pe computer) pe TinEye: https://www.tineye.com/

Google Maps, Google Earth și Google Street View ne pot ajuta să descoperim dacă o fotografie este făcută chiar in locul in care se scrie că este facută, dar pentru asta e necesar să studiem fotografia pentru a descoperi indicii care să o plaseze intr-un anume loc.

In cazul filmuleţelor poţi verifica pe anumite siteuri, cum ar fi cel realizat de Amnesty International cu ajutorul YouTube pentru verificare URL (dacă un videoclip a fost postat cu altă ocazie programul îl va găsi):

http://www.amnestyusa.org/sites/default/custom-scripts/citizenevidence/

Dezavantaj: dacă s-a făcut o cât de mică modificare nu mai găseşti originalul pentru că legătura dintre versiuni se pierde.

***

Facebook este o altă sursă pentru fel şi fel de informaţii şi ştiri aiuristice şi locul unde aceste bazaconii se propagă uluitor de repede şi din cauza faptului că cei mai mulţi citesc doar titlul unui articol şi distribuie, fără să îi intereseze dacă sub titlu este exact ceea ce se aşteaptă să fie, dacă ştirea e reală sau ba. Administratorii acestei reţele se străduiesc să diminueze acest fenomen de propagare al ştirilor false dar succesul lor depinde, in mare măsură, de utilizatori.

In general, ştirile false sunt menite să atragă cititori pe un site sau altul, dar ceea ce e grav este că multe chiar vor să te facă să crezi istoriile prezentate şi astfel să îţi schimbe anumite opţiuni, credinţe etc..

Un fel de concluzie, parafrazând pe nu-ştiu-cine: nu mă sperie ce văd la televizor şi citesc prin ziare, mă sperie ceea ce nu văd şi ceea ce nu citesc.

Nu e amuzant să punem sub semnul îndoielii cam tot ceea ce citim dar cred că e un lucru inteligent.

Suntem şi consumatori de ştiri; la noi este puterea de a îmbogăţi pe cei mincinoşi sau de a-i scoate de pe piaţă.

Nimic nou sub soare. Citate favorite

Una dintre pricinile pentru care găsim atât de puţini oameni care să pară chibzuiţi şi plăcuţi in conversaţie este că nu există aproape nimeni care să nu se gândească mai mult la ceea ce vrea el să spună decât să răspundă precis la ce i se spune. Cei mai capabili şi cei mai amabili se mulţumesc doar să arate o mină atentă, in vreme ce in ochii şi in mintea lor se citeşte o indiferenţă faţă de ceea ce li se spune şi o anumită grabă de a se întoarce la ce vor să spună ei, in vreme ce se vede in ochii şi in mintea lor o înstrăinare faţă de ceea ce li se spune, si că ard de nerăbdare să se întoarcă la ce vor să spună ei, când de fapt ar trebui să vadă că este greşit de a încerca să le placi altora sau să-i convingi, căutând atât de stăruitor să-ţi placi ţie însuţi, şi că a asculta cum se cuvine şi a răspunde bine este una din cele mai depline desăvârşiri la care poţi ajunge in conversaţie.

(Maxime şi reflecţii, La Rochefoucauld, Ed. Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1972)

Postare înscrisă in jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

François VI, duce de Rochefoucauld, prinţ de Marcillac, fiul lui François V (guvernator de Poitou apreciat de Richelieu) s-a născut la Paris in 15 decembrie 1631, la Paris. A primit educaţia obişnuită copiilor de mari nobili: vânătoare, antrenament militar, eticheta de curte – dar şi o temeinică învăţătură umanistă. La vârsta de 15 ani se căsătoreşte cu o verişoara şi după şase ani au primul lor copil (vor avea împreună 8 copii).

François de La Rochefoucauld a fost autor de maxime şi memorii; a fost un fin observator al moravurilor şi caracterelor vremii. O cunoaşte, in 1635, pe ducesa de Chevreuse, una dintre cele trei femei care îi vor influenţa viaţa, ea fiind cea care îl atrage in intriga împotriva cardinalului Richelieu; a fost unul dintre cei mai activi rebeli ai Frondei.

Cea mai cunoscută operă a lui este Maxime şi Reflecţii asupra moralei, apărută pentru prima dată in anul 1665.

Sursa foto portret

https://en.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois_de_La_Rochefoucauld_(writer)

In sinea ei murea de râs

Ideea textului mi-a venit de la o frază pe care Suzana a scris-o într-un comentariu şi care a declanşat o amintire.

Am cunoscut-o pe I. când aveam vreo douăzeci şi ceva de ani (azi nu mai ştiu de ea) – era mai mică decât mine cu un an şi pe măsura ce-au trecut anii a devenit mai mică decât mine cu cinci ani. Da, îşi ascundea vârsta. Nimic ciudat, treaba ei! Ei! Fata aceasta nu se manifesta când râdea! Când eram in grup, noi râdeam cu lacrimi uneori, ţinându-ne de burta de la atâta râs, ea avea chipul împietrit, cu un zâmbet lung întipărit… De fapt, buzele formau un fel de linie dreaptă pe chipul ei şi erau tare strânse pe dinţi, dar tenul rămânea întins – pielea, la colţul ochilor nu se încreţea, nici pe obraji nu se accentua prea tare vreo cută. Şi aveam senzaţia că nici nu clipeşte! Dar se auzea dinspre ea un fel de chiţăială, de geamăt, şi îi vedeam umerii zguduindu-se. Imposibil să traduc sunetele in litere! Buzele-i erau atât de strânse încât aproape că mă durea faţa când o priveam, iar ochii îi erau larg deschişi, ca şi cum se holba. Era imposibl să mă abţin să râd când o priveam; imposibil le era şi celorlalţi! Şi, fără să vrem, ajungeam să râdem de expresia ei…

Fata avea dantură frumoasă, nu-i mirosea gura, nu-i atârna limba… şi nu înţelegeam de ce nu se manifestă! M-am gândit la fel şi fel de cauze – inclusiv că ar avea operaţii estetice care ar putea plesni de la râs! Într-o zi, când eram singure - şi eu râdeam ca proasta sub privirea ei, iar ea, cu zâmbetul ca o linie, tremura pe scaunul din faţa mea - am întrebat-o de ce nu râde.

- Râsul face riduri – mi-a spus, cât se poate de serioasă.

De uimire n-am putut nici măcar să zâmbesc dar ridicând sprâncenele cât a permis pielea mi s-au accentuat ridurile de pe frunte…

Despre una-alta. Miercurea fara cuvinte

Ce vede nu-i place.

Fântână arteziană anemică

Baltă după "marea asfaltare"

Ridicare auto abandonat

De ce îi zice groapă de gunoi când e munte?

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte! Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc. “Regulamentul” e scris pe blogul lui Călin.

Sursa foto pisica: Brasov, orasul sufletului meu. 

HAPPY WW!

Să iubiţi! Să fiţi iubiţi!

Dragostea îşi va găsi o cale pe cărările unde lupilor le este teamă să vâneze.

(Lord Byron)

Vă doresc să iubiţi şi să fiţi iubiţi!

Ziua minunat să o petreceţi alături de cei dragi!

Happy Valentine’s Day!  ♥

Zăpadă nouă

De fapt, zăpada nouă e deja veche… Până am reuşit să postez pozele zăpada s-a cam dus…

Într-o noapte, a început din nou să ningă…

In zori, încă mai ningea, cu fulgi mari, pufoşi.

M-am bucurat când a nins din nou şi am încercat să imortalizez momentul. Ca de obicei, nu mi-a reuşit. In poze nu se vede că ninge şi nici nu se… distinge frumuseţea peisajului.

Fotografiile postate sunt o nouă dovadă a nepriceperii mele de a prinde in imagini ceea ce îmi place.

Prin comparaţie cu cei care ştiu să fotografieze - intre ei Floarea şi Alex – fotografiile mele sunt… uh şi vai de ele!

Actualizare: când am scris textul eram aşa de ofticată că nu-mi ies fotografiile încât am uitat că Ella şi AlexaT au fotografii faine cu iarna!

Fapt divers. La primele căderi de zăpadă nu s-a deranjat cineva să cureţe trotuarele de crustele de gheaţă formate. La aceasta ediţie, însă, sunt curăţate şi trotuarele bulevardelor (pe străduţe, însă, se descurcă fiecare cum poate). Nu am dovezi; trebuie să mă credeţi pe cuvânt.

Ultima poză e făcută ieri, la ora 23, in timpul plimbării cu Miki – Miki trăgea in lesă şi mie-mi tremura telefonul in mâini. Şi de era Miki liniştită tot aşa ieşea poza. Luna plină ar fi trebuit să iasă in evidenţă - şi-a ieşit un bec!! 

Atribuţiile Preşedintelui şi atribuţiile Guvernului

Zic unii că unul a împărţit ţara in două. Nu înţeleg de unde au scos-o pentru că la fel de bine s-ar putea zice că alţii au împărţit ţara in două. Oh! Desigur! Aceşti alţii au câştigat alegerile şi au majoritate (prin alianţe) in Parlament. Corect, dar faptul nu permite ca membrii guvernului – numiţi din rândurile partidului câştigator (oricare ar fi acesta) şi aliaţii săi – să adopte legi in detrimentul majorităţii cetăţenilor (fie că aceşti cetăţeni au votat pro sau contra lor). In momentul in care au ajuns la putere trebuie să guverneze in folosul tuturor, nu doar pentru cei care le-au dat votul in interes propriu.

***

Preşedintele e cel care face legi? Nu. Preşedintele le promulgă, dacă le consideră utile şi constituţionale; le poate trimite înapoi la parlamentari dacă le găseşte hibe (dar numai o dată poate face asta cu o lege (dacă parlamentarii o “analizeaza” şi nu schimbă nimic, considerând că e in regulă cum vor ei  şi o trimit înapoi preşedintelui, acesta mai poate doar să o trimită la Curtea Constituţională pentru a o ”verifica” experţii in drept constituţional. Ar mai putea să ceară avocatului poporului să se sesizeze... Dar dacă toţi aceştia vor zice că legea e ok – chiar dacă nu e (s-ar putea întâmpla, pentru că judecătorii Curţii sunt numiţi de diferitele formaţiuni politice – un alt fapt care nu e tocmai logic când se doreşte neamestecul unora in treburile altora) – preşedintele nu mai are vreo putere şi trebuie să promulge legea.

Preşedintele e cel de care depinde mărirea salariilor? Nu. Preşedintele nu are vreo putere in acest domeniu, aşa cum nu are in multe alte domenii.

Preşedintele

Preşedintele are atribuţii in domeniul politicii externe (art. 91 Constituţie), atribuţii in domeniul apărării (art. 92), conferă decoraţii şi titluri de onoare, acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral, numeşte in funcţii publice, in condiţiile prevăzute de lege, acordă graţierea individuală (art. 94); poate participa la şedinţele Guvernului (art. 87), poate dizolva Parlamentul (art. 89); se poate consulta cu Guvernul (art. 86) şi numeşte Guvernul (art. 85); după consultarea cu Parlamentul poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la problemele de interes naţional (art. 90).

Guvernul

Atribuţiile Guvernului sunt extinse şi hotărârile luate de acesta pot distruge viaţa oamenilor sau o pot face uşoara. Conform Constituţiei:

Art.102 - (1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. (2) În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate […].

Altfel spus, coordonează cam tot ce mişcă in stat.

Politica internă se referă la politicile sociale, economice, monetare, fiscale ş.a.m.d.. In politica socială se includ: practicile administrative, politicile in domeniul serviciului public*: servicii sociale (servicii medicale, asigurări sociale, educaţie, angajare şi formare profesională), servicii comunitare, locuire. Tot de politica socială ţin şi problemele referitoare la criminalitate, la persoanele cu dizabilităţi, şomaj, bătrâneţe dar şi cele cu privire la discriminare. Prin politică economică se înţelege influenţarea economiei prin măsuri politice, prin intermediul statului, adică prin intermediul puterii legislative (in România Parlamentul este puterea legislativă).

Pe scurt: in Parlament sunt discutate şi adoptate legile. Rolul Guvernului este de a le executa (Guvernul fiind puterea executivă). Cu cât legile sunt mai proaste, cu atât in toate domeniile amintite mai sus (dar şi in altele) e jale. Cu cât Guvernul emite mai multe ordonanţe cu atât mai mare e riscul ca legile să fie nu tocmai in regulă.

Pe lângă ministerele cu atribuţii in politica internă sunt o mulţime de instituţii aflate in subordinea guvernului sau in subordinea, sub autoritatea sau in coordonarea ministerelor. Cei care lucrează in aceste instituţii vin, de regulă, cu propuneri legislative pentru binele general. Teoretic.

In România totul se amestecă şi politicienii profită de lipsa de informaţie a celor mai mulţi cetăţeni. Din păcate...

Nota.

* Obiectivul major al serviciului public este interesul celor administraţi şi nu obţinerea profitului.

De ce nu se iese in stradă şi pentru…?

De câte ori există câte o manifestaţie in stradă, făcută de oameni nemultumiţi de una sau alta cu privire la activitatea politicienilor, in general, vin unii şi încep cu întrebările – şi jignirile, cel mai adesea. Aşa s-a întâmplat şi de data aceasta, când oamenii şi-au exprimat nemulţumirea împotriva corupţiei şi corupţilor, in special. Au apărut întrebările ca ciupercile după ploaie:

De ce nu se iese in stradă impotriva tăierilor ilegale de păduri?

S-a ieşit, la un moment dat, şi se va mai ieşi, probabil; s-au rezolvat unele chestiuni dar… cine poate urmări tot ceea ce se întâmplă?! Există legi care reglementeaza tăierile de arbori şi legi prin care pot fi traşi la răspundere cei care taie ilegal însă cum pot oamenii determina pe cei cu atribuţii in materie să aplice legea? În cazul tăierilor de păduri – şi nu numai – există şi multe nuanţe. In cazul corupţiei nu.

De ce nu se iese in stradă împotriva închiderii spitalelor?

S-a ieşit in stradă, la momentul respectiv. La închiderea unor spitale s-a renunţat, altele au fost redeschise sub presiunea străzii.Unele sunt închise pentru a fi mutate sau pentru că nu există dotări, iar bolnavii sunt îndrumaţi spre unele spitale private care au contracte de colaborare cu statul (cu spitalele municipale, de exemplu). Totuşi, un semn de întrebare rămâne: de ce se închid spitalele municipale oriunde se ridică spitale private? Ar fi, însă, absurd, să ne impotrivim existenţei spitalelor private.

De ce nu se iese in stradă împotriva lipsei unor medicamente esenţiale pentru cei cu boli incurabile?

S-a ieşit. E drept, au ieşit mai mult cei direct afectaţi şi ceilalţi nu au dat dovadă de solidaritate. Şi aici, însă, e cu “şmecherii” – e prea uşor de invocat “contractul comercial” dintre stat şi firmele private furnizoare de medicamente, giganţi care – se poate spune – deţin monopolul pentru anumite medicamente. Giganţii farmaceutici sunt ca balenele care înghit peştişorii (firmele mai mici care ar putea furniza medicamente la preţuri rezonabile şi cu regularitate). La acest capitol, însă, rezolvarea chestiunii nu ţine exclusiv de un stat sau altul.

De ce nu se iese in stradă pentru majorarea salariului minim şi pensiei?

S-a ieşit in stradă, dar… Majorarea salariului minim in mod artificial e o soluţie bună numai pe termen scurt. De câte ori s-a majorat salariul s-au majorat şi preţurile (după o perioadă nu prea lungă), şi mărirea n-a mai contat. În schimb, unii oameni au fost concediaţi pentru ca firmele nu puteau – sau nu voiau – să plătească acest salariu minim majorat. Astfel s-a mărit numărul şomerilor. Multe întreprinderi mari aleg să îşi mute unităţile de producţie in state unde cheltuielile cu salariile sunt mici, taxele mai puţin împovărătoare etc.deci există şi riscul să scadă şi mai mult numărul locurilor de muncă. Atunci când numărul salariaţilor scade e puţin probabil ca pensiile să crească – ar putea fi mărite, dar statul le va plăti facând împrumuturi la banci comerciale, dobânzile negociate fiind suportate tot din bugetul de stat. 

Pensia de stat este un fel de schemă Ponzi.

De ce nu se iese in stradă împotriva autonomiei ţinutului secuiesc?

Întrebarea aceasta mi s-a părut chiar deplasată, având in vedere că nu este o problemă tocmai reală, o urgenţă imediată, ci este dorinţa unora de a avea un “ţinut autonom” care, însă, nu poate fi realizată in contextul actual.

De ce…? De ce…? Lista e deschisă. Poate că cei care lansează aceste întrebări – nu afirm că nu au dreptate, pentru că au – ar trebui să mobilizeze ei oamenii.

*

* *

Atunci când corupţia e limitată (eradicată nu va fi in veci) vor exista bani, in principal, şi pentru celelalte, nu vor mai fi atât de accentuate interesele personale şi de grup ale unora. Altfel spus: corupţia stă la baza celor mai multe neajunsuri. Oamenii corupţi se înfruptă din comisioane uriaşe şi / sau mită pentru ca unii să aibă profituri cât mai mari, in detrimentul cetăţenilor. Când corupţia la nivelul instituţiilor statului se va diminua se va putea îmbunătăţi situaţia in general.

Dar! E posibil ca in România să fie diminuată corupţia? Unii nu inţeleg, sau se prefac a nu înţelege, despre ce e vorba. Nu cred că e sănatos să laşi la conducere pe cineva care a dovedit că face greşeli periculoase, indiferent că e vorba despre persoane numite sau alese; e ca şi cum urci in maşina pe care o cunduce un om beat doar pentru că şoferul e… fratele tău. 

In numele prinţesei moarte. Citate favorite

In numele prinţesei moarte este un roman in care autoarea, Kenizé Mourad, împleteşte fantezia cu faptele istorice şi biografia familiei, acoperind 30 de ani de istorie - aşa cum şi-o amintesc cei care au trăit-o.

Pentru Citate favorite, un joc coproducţie Ella-Zina, am ales fragmentul de mai jos. In joc intră toţi cei care citesc şi vor să împărtăşească ce le place, ce le atrage atenţia in cărţile care le trec prin mâini.

***

Se afla faţă in faţă cu Sfinxul, care îi spune o ultimă ghicitoare: “Ce este mai bine, să fii mort într-o lume vie sau să trăieşti într-o lume moartă?” Selma, fascinată de faţa împietrită a acestuia, încearcă să-şi adune gândurile, dar nu reuşeşte decât să se liniştească şi mai mult.

Selma se trezeşte lac de sudoare. Întrebarea Sfinxului îi răsună încă in urechi. A fost sau nu un vis? Sau este un vis care conţine un mesaj de la zei, aşa cum era considerat in antichitate?

Şi deodată îşi aminteşte de ultima propoziţie a lui rani Saida, căreia i s-a destăinuit înainte să părăsească Badalpurul: “Fericirea înseamnă să iubeşti, e mai important decât să fii iubit”. N-a înţeles prea bine aceste vorbe, ea care, încă din tinereţe, a suferit din cauza faptului că a iubit fără să fie iubită. Indiferenţa soţului ei devenise oarecum suportabilă, dar acum, eşecul din Badalpur… A sperat să îmbunătăţească viaţa ţăranilor şi a fost respinsă.

- Dar ce v-aţi imaginat? o întreabă rani Saida. Şi noi, Amir şi cu mine, suntem doar nişte străini pentru ei şi acest fapt nu s-ar schimba nici dacă ne-am părăsi palatele pentru a trăi printre ei. Ei ar considera acest act o comedie, o jignire. Chiar dacă am pierde totul, trecutul nostru nu poate fi şters cu buretele. Ei vor fi in continuare neîncrezători şi pe bună dreptate. Vedeţi, copila mea, e un lux să vrei să modifici modul de viaţă. Dumneavoastră sunteţi o prinţesa chiar dacă rămâneţi fără avere, iar un ţăran care ajunge să facă bani rămâne in continuare tot un nenorocit. Oamenii ştiu asta şi de aceea ne urăsc; singurul mod de a elimina aceste diferenţe este acela de a ne omorî pe toţi.

(In numele prinţesei moarte, Editura Nemira, Bucuresti, 1992, p. 242; traducere Brigite Hristea)

≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤≤

Romanul “In numele prinţesei moarte” are ca personaj central pe Selma, contemporană cu prăbuşirea Imperiului Otoman (1920), mama autoarei. Prinţesa va pleca in exil, in Beirut, pe vremea aceea cel mai stralucitor oraş al Orientului Apropiat. Selma creşte in mijlocul marilor familii franceze care trăiesc in Beirut şi tot acolo trăieşte prima ei pasiune, înainte de a se căsători cu rajahul indian şi de a pleca in India cea feudală şi extraordinar de săracă. Mai apoi, in anii 1930, ajunge la Paris, unde are parte şi de dragostea vieţii.

Kenizé Mourad s-a născut la Paris, in 14.11.1940 (anul diferă in funcţie de sursă). E fiica unei prinţese otomane, Selma, descendentă a sultanului Murad V şi a unui rajah indian. A rămas orfană de mamă când avea vârsta de doi ani.

Din 1970 a fost reporter pentru Nouvel Observateur şi a transmis de la faţa locului despre revoluţia iraniană, războiul din Liban, cel din Etiopia şi a făcut numeroase călătorii in India şi Pakistan. In 1983 renunţă la jurnalism pentru a se dedica scrisului. In numele prinţesei moarte a apărut in anul 1987 – i-au trebuit patru ani pentru a-l scrie, după cum afirmă chiar autoarea: doi ani pentru documentare şi doi ani pentru a-l scrie pentru că, fiind perfecţionistă trebuia să fie sigură de fiecare detaliu. Al doilea roman, O grădină in Badalpur, apare in 1998; următorul, In oraşul de aur şi argint, apare in anul 2011 – acţiunea acestuia din urmă se desfăşoară cu un secol înainte de dobândirea independenţei Indiei şi este despre o tânără indiancă ce a condus prima mare revoltă împotriva ocupaţiei britanice.

Cu barca. Reflexii in oglindă

In Pokhara, oras situat la cca. 200 km de Kathmandu, Nepal, se afla Lacul Phewa (Phewa Tal sau Fewa Lake), al doilea mare lac din stat si un punct turistic important. In zilele senine oglinda lacului reflecta muntii Machapuchare si Annapurna. Tarmul de sud-vest este abrupt si acoperit de padure deasa; vegetatia luxurianta confera lacului culoarea smaraldului. Plimbarea cu barcile viu colorate (doongas) face parte din distractia locului. Se pot face scufundari, se poate inota si pescui.

Sursa foto: Turism de Aventura.

Dacă doreşti să participi, publică într-un articol pe blogul tău o imagine sau un clip pe care tocmai le-ai "văzut in oglinda ta“ (poate fi si cea retrovizoare) şi inscrie articolul la Reflexii in oglindă.

Proteste impotriva unui sistem politic sau impotriva unor politicieni?

Cu ocazia protestelor din România, Gaspard Koenig a publicat in Les Echos (primul cotidian financiar francez, editat la Paris din 1908) un articol elogios cu titlul Lecţia anticorupţie a cetăţenilor români.

In primul rând, cetăţenii aşteaptă de la reprezentanţii lor să fie ireproşabili. Trecând de la o extremă la alta, România s-a dotat în ultimii ani cu legi anticorupţie dintre cele mai stricte din lume. Pentru un om politic, a-şi angaja un membru al familiei este pasibil cu o pedeapsă de până la 5 ani închisoare. François Fillon, când şi-a prezentat scuzele francezilor după ce s-a aflat că şi-a angajat soţia pe post de ataşat parlamentar, a recunoscut şi el că ce era acceptabil ieri, nu mai este azi. A te juca cu banul public, este de neiertat, atât în România cât şi în Franţa. De acum încolo, conţinutul mesajului politic contează mai puţin decât probitatea emisarului. […]

Uriaşa mulţime care a invadat Bucureştiul se va dizolva probabil deîndată ce-şi va obţine definitiv victoria. Tinerii nu merg să voteze – mai puţin de o treime dintre ei au mers la urne la ultimele alegeri – dar coboară în stradă ca să manifesteze. Acest lucru nu trebuie privit ca o contradicţie, ci drept oglindirea unei evoluţii a democraţiei în care populaţia se autosesizează punctual cu câte un subiect unificator - spune Gaspard Koenig.

(sursa: http://www.rfi.ro/special-paris-92955-romania-ne-aratat-caile-democratiei-gaspard-koenig-les-echos)

Gaspard Koenig s-a născut in anul 1982, in Franţa, şi e fiul lui Jean-Louis Hue, fost redactor şef la Magazine littéraire şi al criticului literar Anne-Marie Koenig. Primul său roman a fost selecţionat pentru Premiul Goncourt. La ora actuală conduce “laboratorul de idei” liberal GenerationLibre.

Un laborator de idei (think tank) este, in general, o organizaţie de drept privat, independentă de stat şi de orice altă structură de putere, in principal non-profit, din care fac parte experţi din domenii diverse. Activitatea principală a unui astfel de laborator e aceea de a efectua diferite studii şi de a dezvolta propuneri mai ales in domeniul politicilor publice şi economiei.

Proteste impotriva clasei politice

Protestatarii de azi ar trebui sa nu îşi dorescă schimbarea guvernului, practic, ci a clasei politice româneşti in general, clasă politică formată, parcă, din oameni din ce in ce mai puţin cinstiţi şi din ce in ce mai disperaţi de a-şi păstra sau câştiga privilegii in detrimentul unui întreg popor. In România nu mai contează doctrina politică pentru că toţi politicienii – şi nu doar ei – par a avea o singură doctrină: cea a corupţiei.

Multe legi dintre muuuultele pe care le avem sunt in favoarea lor: cine e ministru poate fi – in acelaşi timp – membru in Parlament (ceea ce, practic, o amestecare a lucrurilor şi-o să iasă ceva cam cum a făcut unul la un moment dat: ca Parlamentar sunt contra, dar ca prim ministru sunt pro). Guvernul are o funcţie executivă, Parlamentul una legislativă – cele două “puteri in stat” nu cred că ar trebui să se amestece.

Avem o lege care nu mai impune pragul de 51% prezenţă la vot pentru validarea alegerilor electorale – s-a schimbat in rău prin 2013-2014 (nu mai ştiu) pentru că beneficiază politicienilor.

Nu avem posibilitatea de a retrage mandatul unui parlamentar care promite una in campania electorală şi când ajunge la Bucureşti se mulţumeste să mănâce bine la preţ redus, să-şi cheltuiască (sau economisească) indemnizaţia de parlamentar, să doarmă la şedinţe sau să nu se deranjeze să fie prezent, şi peste toate mai e şi arogant.

Nu există, cu adevărat, o lege cu privire la răspunderea magistraţilor; nu se deranjează nimeni să recupereze de la condamnaţi prejudiciile aduse statului ş.a.m.d.

Nimic nu pare să mai funcţioneze in statul acesta, la nivel de instituţii ale statului! Corupţia nu poate fi eradicată, dar trebuie diminuată la acel nivel la care nu mai poate dăuna într-o măsură atât de mare.

Având in vedere la ce nivel de aroganţă au ajuns politicienii nu mai e de mirare ca protestele sunt impotriva sistemului existent, nu împotriva unui partid sau altul, a unui anumit om politic… Politicienii care nu înţeleg asta sunt… aroganţi! Evoluţia tehnologică permite azi astfel de mişcări populare spontane, ample, fără lideri. Protestul este o formă de comunicare cu actuala clasă politică. De votat, votăm din patru in patru ani (exceptând cazul preşedintelui), dar aceasta nu înseamnă că trebuie să stăm liniştiţi şi să suportăm porcăriile până la o nouă rundă de votare când cei dintre care trebuie să alegem sunt aceeaşi – eventual pe alte liste de partid sau “independenţi”. Nu mai merge figura cu rotirea cadrelor – sau n-ar trebui să mai meargă.

Democraţia directă şi democraţia indirectă

Poate doar mi se pare, dar astfel de proteste deschid,oarecum, calea democraţiei directe (participative) ca sistem politic. Azi, in principal, România e o democraţie reprezentativă şi această formă este limitată (participarea populaţiei la guvernare se rezumă la scrutinul electoral din patru in patru ani) şi este indirectă (cetăţenii nu exercită ei puterea, ci aleg pe cei care să guverneze in numele lor. Există, totuşi şi ceva manifestări ale democraţiei directe: alegerea preşedintelui, a primarilor şi a şefilor de consilii judeţene. Şi mai e referendumul ca manifestare a democraţiei directe.

Desigur, democraţia directă este mai mult o teorie destul de greu de pus in practică pentru că cetăţenii nu pot exercita toate funcţiile statului in mod permanent – exceptând funcţia legislativă, dar in acest caz e nevoie de oameni care ştiu despre ce e vorba.

Democraţia directă e posibilă – şi poate funcţiona normal – numai in cazul teritoriilor mici – cum sunt, de exemplu, câteva cantoane elveţiene izolate de restul ţării.

Democraţia reprezentativă poate funcţiona cât timp există încrederea cetăţenilor in cei cărora le dau mandatul electoral. Această încredere nu mai există in România.

Un fel de concluzie

Nu-mi dau seama cum se poate schimba ceva in bine cât timp nu există voinţă politică. Putem iniţia legi (avem acest drept prin Constituţie – exceptând partea economică, finaciară ş.a.) dar putem fi blocaţi simplu de parlamentari, putem fi amânaţi până la… sfântul aşteaptă. Politicienii au ajuns să ne spună că nu e democratic să cerem 51 % prezenţă la vot pentru a fi validate alegerile electorale, au ajuns să ne spună că nu e democratic să cerem ca oamenii care au fost condamnaţi să nu aibă dreptul să participe la alegerile electorale (până nu intervine reabilitarea) dacă prin condamnare nu li s-a interzis dreptul de a fi aleşi şi altele de acest gen.