De Sânziene am făcut cioburi. Fleur and color

Duminică, in dimineaţa zilei de Sânziene, am plimbat câinele, am udat florile din balcon - şi am observat bobocei la cel de-al doilea leandru - şi pentru că afară era cam mohorât m-am gândit că e timpul pentru un nou puzzle. N-a fost să fie puzzle pentru că s-a brodit să ieşim.

Spre seară m-a gâdilat creierul şi m-am gândit că ar fi o idee bună să recitesc romanul “Cocoşatul” (Paul Feval). Cartea fiind foarte sus pe un raft am urcat pe-un scaun, am mutat mai jos cutia cu miniaturi din porţelan, m-am răsucit să răspund persoanei care tocmai intra in cameră şi… cotul meu a împins cutia. Poooc! Cred că am deschis gura larg, şi nu îndrăzneam să mă uit in cutie - in urma căzăturii s-a auzit ca şi cum ar fi fost o cutie din plastic plină cu monede nu cu miniaturi din porţelan. Îmi era clar: bibelourile s-au spart.

Am evaluat paguba: opt din cele patrusprezece erau… decapitate (in mare parte). Au mai rămas şase in colecţie. Le-am adunat pe cele sparte, gata să le arunc… “Nu le arunca! Pot fi lipite!” zice o voce. “S-a dus răul” - zice o altă voce (şi mă îndoiam profund că ar fi aşa) ☺ “Bibelourile ciobite au energii negative” se mai aude cineva. Hei! îmi zic in gând. Sunt doar cioburi, bune de aruncat. Apoi: de reparat n-am încercat, încă, să repar bibelouri sparte. Le-am aşezat in altă cutie şi luni am cumpărat o soluţie de lipit porţelan, piatră şi alte materiale… Rămâne de văzut când le voi lipi… Tot aveam chef de-un puzzle!

Abia joi am văzut florile leandrului… De le vedeam mai repede le fotografiam pentru Miercurea fără cuvinte! ca şi cum au înflorit la trei zile după Sânziene. Habar nu am când bobocii au devenit flori. ☺

Ella e-n vacanţă, dar păstrez tradiţia Fleur and Color (on Wednesday).

Până revine Ella tabelul este la Rux pe blog (Copilărim). 

A fost. Jocul cuvintelor

O afirmaţie era clară: prietenii au avut dreptate.

Suflet inocent, după ce a păşit prima dată in grădina cu multe flori de iasomie vedea un curcubeu şi simţea minunat parfum in aer oriunde se afla - fie zi, fie noapte, fie afară, in mijlocul traficului sau acasă.

Înalt ca un stejar, cu răspuns la orice întrebare, el a vrăjit-o luni in şir, sădind speranţa in inima ei. Îi cânta, îi şoptea, îi recita poezii... Doar ea nu ştia cât e de versatil... El a plecat şi-a lăsat in urmă... un om mult mai puternic.

Jocul celor 12 cuvinte, găzduit de Eddi. Pe blogul lui se află tabelul pentru înscriere.

Cele 12 cuvinte sunt: inocent, raspuns, curcubeu, acasa, stejar, urma, aer, parfum, iasomie, versatil, speranta, afirmatie.

Plouă şi e rece. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen, continuat de Călin Hera şi preluat de Carmen, din nou. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Provocarea săptămânii: Trei zile dupa Sanziene.

Sursa foto: pixabay.

HAPPY WW! 

Hercule Poirot in metrou. Citate favorite

Legănându-se in trenul de metrou, aruncat dintr-o parte in alta şi dintr-un trup in altul, Hercule Poirot îşi zise că erau prea mulţi oameni pe lume! Şi in mod sigur erau prea mulţi in lumea subterană a Londrei, la acea oră (6:30 pm) a serii. Căldură, zgomot, aglomeraţie, contiguitate - neplăcuta apăsare a mâinilor, braţelor, trupurilor, umerilor! Ţintuit şi presat peste tot de străini - şi, in general (gândi el cu dispreţ) de o mulţime de străini banali şi neinteresanţi! Omenirea văzută astfel en masse nu era deloc atrăgătoare. Cât de rar puteai vedea un chip sclipind de inteligenţă, cât de rar o femme bien mise! De unde le venise femeilor pasiunea asta de a împleti chiar şi in cele mai nefavorabile condiţii? O femeie nu arăta chiar foarte atrăgătoare când împletea - concentrarea, ochii sticloşi, neastâmpărul degetelor ocupate! Trebuia să ai agilitatea unei pisici şi voinţa unui Napoleon pentru a reuşi să împleteşti într-un metrou aglomerat, dar femeile reuşeau asta! Iar dacă apucau să se aşeze pe un scaun, imediat scoteau fâşia nenorocită de împletitură roz şi clic, clic, porneau andrelele!

Fără odihnă, gândi Poirot, fără graţie feminină! Sufletul lui bătrân se revolta împotriva stresului şi a grabei lumii moderne. Toate aceste tinere femei care îl înconjurau - atât de asemănătoare, atât de lipsite de farmec, de feminitatea atragătoare! Hercule Poirot simţea nevoia unei atracţii mai explozive. Ah! Să vezi o feme du monde, chic, înţelegătoare, spirituelle - o femeie cu forme generoase, o femeie îmbrăcată ridicol de extravagant! Odată existau astfel de femei. Dar acum… acum…

(din povestirea “Capturarea Cerberului”, volumul “Muncile lui Hercule”, de Agatha Christie, ed. Rao, Bucureşti, 2008; traducătoare: Monica Nechiti)

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat.

Lady in Black. Provocarea muzicală

Din punctul meu de vedere, baladele rock sunt între cele mai faine cântece din lume. Îmi place muzica rock, dar cel mai mult îmi plac baladele rock. Desigur, nu toate cântecele rock îmi plac dar şi in cazul altor genuri de muzică cred că nu ne poate plăcea chiar tot ceea ce cântă cineva… Sau poate da?! Mie nu mi s-a întâmplat dar… ceea ce mie nu mi s-a întâmplat nu înseamnă că nu există. Unele melodii îmi plac foarte mult, altele deloc. Şi nu-mi plac toate genurile de rock.

Poate că aceia care spun că rock-ul e muzică "dăunătoare" nu ascultă cuvintele, nu înţeleg “mesajele” sau le înţeleg greşit, prin prisma celor care le spun “nu ascultaţi”
(vizualizare pe YT)

https://www.youtube.com/watch?v=A6pgk3FwuMA

Am ales Lady in Black (1971) - Uriah Heep (trupă rock britanică, înfiinţată in 1969). Consider videoclipul reuşit pentru că are fotografii cu peisaje superbe, care ilustrează frumuseţea Creaţiei, chiar dacă imaginile nu mi se par tocmai potrivite, dar l-am ales numai pentru că sunt traduse cuvintele.

Versurile spun povestea unui om care rătăceşte prin întuneric, sfăşiat de ororile războiului, şi întâlneşte o angelică entitate care îl consolează

Foto de: Helge Øverås

Ken Hensley, cel care a compus cântecul, zice că a fost inspirat din realitate. Ar fi fost vizitat de fiica unui vicar exact într-o zi când se simţea foarte deprimat şi aşa i-a venit ideea cântecului (notiţa apare pe coperta discului original, de vinil). Cântecul se doreşte o parabolă care ne arată că un rău nu poate fi învins de alt rău.

Un cântec foarte des lăudat, atât de fani cât şi de critici, ca fiind cea mai poetică piesă pe care a compus-o Hensley de la începutul carierei sale. Este un cântec despre pace - in toate sensurile.

Între alte premii, trupa Uriah Heep a primit premiul Golden Lion, echivalentul german al premiului Grammy.

Videoclipul de mai jos e mult mai potrivit - si mai frumos, dar cuvintele nu sunt traduse.

Carmen ne invită, in fiecare săptămână, la Provocarea muzicală.

Amănunte pe blogul Între vis şi realitate.

Să ne revedem cu bine la Friendship Friday!

Ia-ţi câinele cu tine la muncă

Ia-ţi câinele cu tine la muncă, sau pisica!

Poate că nu-mi venea ideea să scriu despre această zi dar citind paginile scrise de Carmen in “jurnalul de vacanţă” (Între vis şi realitate) despre zilele petrecute in Piombino, Italia, am aflat că oraşul Piombino s-a autoproclamat “protector al animalelor de companie”. Acolo, animalele de companie au acces in magazine, iar in supermarket cărucioarele sunt prevăzute cu un coş special pentru câini.

De sute de ani, câinele e cel mai bun prieten al omului şi, mult timp, om şi câine, au muncit împreună - in unele cazuri a rămas la fel: câinii care apără turmele şi ţin animalele laolaltă, câini care ne protejează proprietatea, câini care descoperă droguri, câini salvatori, câini care caută suprevieţuitori in urma unor dezastre… Probabil că nu mulţi ştiu câţi câini (dar şi alte animale de companie) au salvat viaţa proprietarilor lor simţind fum de la un incendiu, miros de gaz şi dând alarma, câţi câini au plecat să alerteze alţi oameni pentru a veni in ajutorul prietenilor umani căzuţi pe undeva in urma unui accident…

Azi, cainii sunt mai mult parteneri de joaca sau companie. Si cei mai multi raman singuri in casa ore in sir, mai ales in timpul cat prietenii lor umani sunt plecati la munca.

Ideea unei Zile internaţionale “Ia-ţi câinele cu tine la muncă” e menită să aducă împreuna lucrătorii şi animalele lor de companie. Iniţiativa aparţine unei organizaţii care, între timp, s-a închis, dar a fost preluată, in 1999, de o altă organizatie, fondata de Patti Moran, in 1994: Pet Sitters International care azi are filiale in Statele Unite ale Americii, Canada dar şi in alte ţări. Organizaţia se ocupă şi cu educarea câinilor de companie, cu promovarea, susţinerea şi recunoaşterea beneficiilor excepţionale pe care le aduc animalele de companie. Este şi cea mai mare asociaţie educaţională din lume care se ocupă cu dresarea animalelor de companie numite utilitare.

Ideea “Ia-ţi câinele cu tine la muncă” se desfăşoară într-o zi de vineri din luna iunie (nu am înţeles exact cum se alege ziua) - anul acesta este in 22 iunie.  Pentru prima dată, in 18 iunie 2018 s-a organizat şi ziua “Ia-ţi pisica la muncă” şi se doreşte extinderea şi pentru alte animale de companie.

Azi, nu poate fi considerată chiar o zi mondială, dar se tinde spre aceasta - in Statele Unite şi Canada, in special, sunt mii de companii care participă şi tot mai multe se înscriu pentru a “deschde porţile” animalelor de companie pentru că acest fapt este benefic şi pentru angajaţi, pentru că sunt mulţi cărora le plac animalele de companie dar care nu au şi într-o aşa zi se pot bucura la vederea lor şi - cine ştie? - poate se vor încumeta să îşi asume şi ei o astfel de responsabilitate. Cu o astfel de zi mai mulţi oameni vor putea înţelege legătura dintre om şi câine, dintre om şi animal, in general.

Vă las in compania unui câine la birou - video realizat de The Humane Society of the United States pentru ziua “Ia-ţi câinele cu tine la muncă” din 26 iunie 2015.

vizualizare pe YT

https://www.youtube.com/watch?v=iLaJaCx3Ebc

Popas in pădure. Jocul cuvintelor

Presiune de nori încărcaţi de ploaie se simte asupra oraşului, cumva afectând proprietarii capetelor înfierbântate de soarele dogoritor de până atunci.

Alb, de efortul unei zile de muncă in care a avut parte numai de cifre, şi-a purtat paşii spre pădure, înaintând încet pe poteci abia vizibile. Prima picatură a simţit-o după ce s-a aşezat lângă un brad cu rădăcina înconjurată de frunzuliţe care păreau acoperite de rouă. Pe traseu nu mai era altă fiinţă, cel puţin nu una pe care să o vadă. Îi plăcea să se ştie aşa, departe de circuit. Asculta, liniştit, o poveste spusă de arborii ce şopteau sub picăturile, mari şi rare, de apă ce cădeau din cer. Avea totuşi o bănuială: că nu e singur.

Prima mea participare la Jocul celor 12 cuvinte, joc pe care îl găzduieşte Eddi. Pe blogul lui se află tabelul pentru înscriere.

Cele 12 cuvinte sunt: poveste, banuiala, presiune, padure, cifre, alb, ploaie, picatura, circuit, traseu, frunzulite, roua.

Modificarea codului de procedură penală - am băgat-o pe mânecă.

Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai… Vorba unora: România, raiul hoţilor, de când Camera Deputaţilor (forum decizional) a adoptat pe repede înainte proiectul de modificare a codului de procedură penală. Trei sute şi ceva de pagini “rezolvate” într-o oră!

Faptul că se urmăreşte şi modificarea codului penal (şi s-a urmărit încă de când cu celebra Ordonanţă 13) e una, dar codul de procedură penală e gata de trimis pentru promulgare preşedintelui. In mod cert, acesta o va trimite înapoi la Parlament şi - tot in mod cert - parlamentarii majoritari vor decide că-i perfect şi…. pace bună! Preşedintele ţării mai poate doar să sesizeze Curtea Constituţională care, de curând, a dat o decizie controversată cu privire la demiterea şefei DNA…

Faptul că prin aceste modificări s-a urmărit “scăparea” unor infractori politicieni e una, dar tragic este că aceşti indivizi care au tăiat microfonul politicienilor care se opuneau modificărilor şi au votat c-o viteză demnă de Speedy Gonzales (şeful comisiei a fost…. Florin Iordache - devenit celebru de când cu ordonaţa 13) au ales să nu le pese că o gaşcă întreagă de infractori de drept comun vor ieşi din puşcării sau… nu vor mai ajunge la închisoare!

Una dintre multele modificări se referă la actul de urmărire penală (faza in care, de exemplu, se cercetează dacă împotriva suspectului există suficiente probe ş.a.m.d.). Conform modificării actuale, victima sau martorul vor trebui să stea faţă in faţă cu agresorul (suspect sau inculpat). Ce zice Iordache când e întrebat de rostul acestei modificări? Dar dacă dăm posibilitatea celui care e acuzat să participe la audieri alături de victimă sau martor, care e problema? Până la urmă e prezumţia de nevinovăţie, să îi dăm dreptul de a participa, a declarat Florin Iordache pentru “Adevărul“. Presiunea, însă, rămâne. In aceste condiţii câti se vor mai încumeta să ajute la înfăptuirea justiţiei in calitate de martor şi câte victime vor mai avea curaj să depună plângere?

Tipul, Iordache, e clar, nu pricepe nimic din notiunea “prezumţia de nevinovăţie” - aceasta funcţionează perfect şi fără ca martorii şi/sau victimele să stea la aceeaşi masă cu suspecţii, de exemplu - vor sta când ajung la instanţă, unde e cazul. Şi mai zice insul că martorii care se simt amenintaţi pot solicita statutul de martor ameninţat sau protejat dacă… aduc probe temeinice (sau arată indicii temeinice) pentru ameninţare. Măi să fie?! Tot martorul şi victima trebuie să se lupte?

Altă modificare - una care împiedica cercetarea penală: dosarul se clasează dacă in termen de un an urmărirea penală pentru faptă nu se transformă in urmărire penală pe numele unei persoane (infracţiunea de omor, de exemplu, nu e prescriptibilă, dar ei vor să… claseze dosarul după un an - dispoziţii care se bat cap in cap şi încalcă nu doar dispoziţiile Constituţiei dar şi dispoziţiile legilor cu privire la drepturile omului). Ce înseamnă aceasta. De exemplu, un incendiu (cum a fost la “Colectiv”). S-a început urmărirea penală pentru faptă = incendiu (accident sau ce urma să se afle), dar nu s-a ştiut din prima clipă cine se face vinovat de cauzele care au dus la tragedie (conform modificării dosarul in cauza ar fi fost clasat). A durat foarte mult timp până să înceapă cercetarea la faţa locului, nefiind bani pentru a aduce utilaje care ar fi putut curăţa locul - pentru ca specialiştii să poată cerceta, in siguranţă, cauzele - şi fără a distruge eventuale probe. Apoi, durează destul de mult să afli cine răspundea de “siguranţa la incendii” de exemplu, dacă şi-a îndeplinit sau ba atribuţiile, cine - pe acest “fir” - ar mai putea fi răspunzător etc.. Sunt unele infracţiuni foarte greu de cercetat. Alte exemple in care infractorii ar putea scăpa: infracţiunile de spălare de bani, de trafic de droguri sau de persoane… in care sunt implicate reţele internaţionale, de cele mai multe ori. Organele de cercetare au luat cunoştinţă despre faptă, dar nu ştiu cine a săvârşit-o. Cum să rezolvi într-un an o cercetare de o asemenea amploare pentru a cerceta făptaşul, nu fapta. E posibil si probabil că la început găseşti peştisorii, apoi dai de rechini dar…  Aici intră in funcţiune o altă modificare ce împiedică ancheta penală (de fapt mai multe) - denunţul: peştişorul nu denunţă in primele şase luni (din cine ştie ce motive: frică, loialitate)… pace bună - rechinul scapă şi-şi vede de ale lui.

Următoarea modificare a codului de procedură penală se referă la interzicerea “comunicărilor publice” […] cu privire la faptele şi persoanele ce fac obiectul acestor proceduri (in cercetarea penală - adică, pe la începutul anchetei).

Politrucii s-au gândit, probabil, numai la anumite fapte, de care sunt acuzaţi unii politicieni (sau pentru care ar putea ajunge să fie cercetaţi) dar nu s-au gândit la un omor, de exemplu. Infracţiunea de omor este imprescriptibilă prin lege = se cercetează până când, eventual, va fi descoperit vinovatul; altfel spus, dosarul rămâne deschis. Conform aberaţiei amintite mai sus: dosarul se clasează după un an dacă nu a fost descoperit făptaşul pentru a fi cercetat, omorul rămâne cu “autor necunoscut” şi dosarul e clasat = închis. In plus, in cursul cercetării penale in cazul unui omor, organul de cercetare poate ca a aflat unele amănunte despre presupusul făptaş, despre ce maşina e posibil să fi condus etc. - fiind in faza aceasta a cercetării, prin modificarea absurdă, organul de cercetare nu mai poate comunica publicului aceste date, rugând pe cei care pot da amănunte să ia legătura cu un poliţist.

Şi preşedintele Camerei deputaţilor ar putea beneficia de una dintre modificări, să scape de condamnarea definitivă (cu suspendare) de doi ani închisoare. Nu mai intru in amănunte cu această modificare şi nici cu altele… dar chiar şi numai acestea de-ar fi in neregulă şi tot am băgat-o pe mânecă.

Judecătorii, procurorii, poliţiştii vor avea şi mai puţină putere in lupta cu infractorii.

Proiectul de modificare a codului de procedură penală, aşa cum e gata pentru promulgare, poate fi citit la "adresa" de mai jos, pe care trebuie să o copiaţi:

http://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2018/pr373_18.pdf

Dacă această lege va fi publicată in Monitorul Oficial se poate spune că… am încurcat-o: suntem ca şi singuri in lupta cu infractori periculoşi (pentru că de modificări vor profita din plin şi acestia, nu doar politicienii cu musca pe căciulă).

Cum să nu zâmbeşti? Fleur and Color on Wednesday

Cum să nu zâmbeşti şi să nu simţi că îţi înfloreşte sufletul ☺ când vezi aceste minunate fiinţe? “Iubire frătească” (Izi, Alma, Toto). ©

Fotografia este de la Adriana, fata cu părul-noapte şi cu suflet mare. Mulţumesc, Adriana, pentru că îmi dai voie să “împrumut” unele fotografii ale tale. Am dat de poza de mai sus cu o zi sau două după ce, in drum spre piaţă, pe un trotuar, am văzut doi pisoi (un adult negru cu alb si un pui mai mult alb) tolaniţi la soare cam in aceeasi poziţie… Neavând aparat foto sau telefon care face fotografii… am rămas doar cu amintirea.

*

In balcon, o muşcată roz a înflorit… Nu ştiam că mama are şi muşcate cu flori rozali. Fotografia nu ilustrează prea bine frumuseţea plantei. Dintotdeauna mama a avut muşcate in balcon dar nu am fost prea interesată să aflu ce simbolizează planta… până azi.

Între altele, am aflat că muşcatele au şi proprietăţi terapeutice. Ce se spune despre ele: cele cu flori roşii sau albe alungă oboseala şi durerile de cap (dacă stai vreo 15 minute lângă o astfel de muşcata). O casă împodobită cu muşcate atrage o stare de spirit excelentă şi aduce noroc financiar. In Polonia, muşcatele sunt protectoare ale casei.

Teiul înfrunzit, verde şi aducător de umbră, e fix in faţa ferestrei unei camere - in fotografie nu se vede cum lumina puternică a soarelui creează un efect de “luminiţe strălucitoare” printre frunzele pomului - ca nişte bănuţi sclipitori. E ceea ce vedem când privim pe acea fereastă. ☺ Aici poposesc turturele-guguştiuc, vrăbii, coţofene, mierle şi chiar porumbei (aceştia îşi dispută cu turturelele boabele de grâu de pe marginea parapetului). Cum să nu zâmbeşti când vezi şi auzi aceste înaripate?

Particică a unui cartier dintr-un oraş de munte, într-o zi de mai, spre seară...

Şi… cum să nu zâmbeşti (şi) când dai de o căpşună ca cea de mai jos?

Ella e-n vacanţă, tabel (încă) nu este dar păstrez tradiţia Fleur and Color on Wednesday.
Până revine Ella tabelul este la Rux pe blog (Copilărim). Citiţi, vă rog, textul, pentru că scrie despre un cod care poate fi preluat şi postat pe pagină pentru ca tabelul să apară la toţi participanţii. 

Lentile in rame, pe masă. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen, continuat de Călin Hera şi preluat de Carmen, din nou. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Provocarea săptămânii: ochelari de soare.

HAPPY WW!

Topîrceanu, despre proşti

Ce senzaţie stranie! :) Parcă urmăream la televizor (la talk-show-uri cu pretenţii), manifestate de fel şi fel de “plini de ei”, dar şi in "realitatea imediată" ideile din paragrafele selectate de prietena-japoneză pentru jocul “Citate favorite”: “Gravitate şi pedanterie”, de George Topîrceanu.

₪

Exemple:

Un eseist de mare talent amintea nu de mult, într-un frumos articol, observația curentă că omul prost are oroare de glumă, de ironie, de persiflaj.

*

Prostul are ambiția să fie luat în serios.

Mai cu seamă după ce a ajuns, ori i se pare numai c-a ajuns, în societate sau în stima contemporanilor, la o situație uzurpată prin şiretenie practică, prostul ține grozav să fie luat în serios.

₪

Mai mult aici:
prietena: gravitate şi pedanterie. ..: George Topîrceanu Pagini de proză-Gravitate şi pedanterie

Cum recunoaştem dictatura

Când un guvern se teme de cetățeni, e democrație. Când cetățenii se tem de guvern, este dictatură. (Thomas Jefferson)

Dictatura este un regim politic in care societatea (poporul) nu mai dispune de mecanismele capabile să controleze puterea politică; in acest mod, poporul ajunge să fie condus forţat de o persoană, de un partid sau de un {alt) grup de oameni cu interese comune, interese care nu au legatură cu bunăstarea cetăţenilor unui stat, limitările constituţionale neexistând intr-un regim politic dictatorial.

Dictatura este o formă de conducere care poate să apară in orice sistem politic sau social; este o formă maximă de autoritarism. Dictatura este văzută de non-dictaturi ca fiind periculoasă și crudă din cauza modului în care dictatorii tind să-și trateze cetățenii. Pentru ca un stat să fie considerat că are un regim dictatorial trebuie ca acesta să fie condus de o singură persoană - sau de un grup restrâns de persoane - fără verificări şi control social asupra puterii.

Paşi care pot conduce spre dictatură: indiferenţa cetăţenilor, ineficienţa opoziţiei politice (şi nu numai) la hotărârile unui partid aflat la guvernare, modificarea legislaţiei astfel încât să fie avantajate unele persoane sau grupuri de persoane, diminuarea prerogativelor preşedintelui, centralizarea puterii (prin numirea unor persoane apropiate celor aflaţi la putere la conducerea instituţiilor esenţiale - cum ar fi Curtea de Conturi, Curtea Constituţională etc. in România), vehicularea ideilor că există un stat paralel sau că există forţe ostile “subterane”, corupţia instituţionalizată ş.a..

Există şi azi dictaturi. Între cele mai cunoscute (exceptând dictaturile islamice) sunt in Coreea de Nord, China, Cuba - in cazul ultimelor două există o împletire de dictatură clasică cu elemente ale economiei libere. In Rusia, după prăbuşirea URSS, s-a instaurat un fel de dictatură cosmetizată, înclinată, cumva, spre democraţie, fiind introdus pluralismul politic de tip european combinat cu marea corupţie instituţionalizată.

Dictaturile mor greu sau niciodată deoarece foarte mulţi oameni consideră că o “dictatură benevolentă” ar putea aduce beneficii societăţii prin împărţirea egală a bunurilor, in principal, şi toţi aceşti oameni sunt convinşi că intr-o astfel de dictatură vor avea, cu toţii, loc de muncă, vor fi construite autostrăzi, se va acţiona după principiile economice ale politicii de stânga şi vor fi respectate drepturile omului, nu va fi impusă cenzura ş.a.m.d. iar corupţia (o caracteristică a dictaturii) există oricum într-o democraţie slabă. Democraţia slabă este aceea in care poporul nu ia decizii in mod conştient, ci sub influenţa unor tehnici de manipulare din partea conducătorilor - o foarte valabilă tehnică de manipularea este promisiunea că poporului îi va fi mai bine dacă X ajunge la putere, promisiune care, cel mai adesea, nu se materializează pentru că nu există o bază reală. In mintea unora, într-o dictatură benevolentă scopul este dezvoltarea societăţii şi nu abuzul de putere.

Într-o dictatură sărăcia cunoaşte cote maxime deoarece conducătorii vor să ţină sub control populaţia prin alimente, medicamente, ajutoare sociale etc. - o populaţie dependentă de ajutoare de stat este uşor de influenţat.

Cum recunoaştem un dictator

Nu vom întâlni vreun dictator care să recunoască ceea ce este; dictatorii au titluri precum preşedinte, împărat, mare lider etc.. Dictator este un termen peiorativ atribuit de non-dictatori unor conducători.

Dictatorii iau decizii unilaterale care afectează statele lor nu doar pe plan intern, ci şi extern, fără a fi obligaţi să consulte vreo ramură a guvernului, sau parlamentul, pentru că nu există o altă ramura a guvernului iar - când există – in parlament majoritatea e deţinută de “oamenii dictatorului”. Dictatorii nu vor puterea politică pentru binele naţiunilor lor - deşi aşa pretind - şi mulţi ajung la putere in urma unui vot democratic mai mult sau mai puţin influenţat, prin manipularea “sondajelor de opinie”, prin intimidarea alegătorilor sau  momirea acestora cu diferite avantaje imediate sau pe termen lung pentru a asigura victoria dictatorului, dar pot ajunge la putere şi prin violenţă şi/sau ameninţări având formată, in prealabil, o structură de putere. Dictatorii profită de putere pentru propriul beneficiu, pentru benficiul familiilor lor şi al aliaţilor politici apropiaţi.

Cultul personalităţii e caracteristic întotdeauna unui dictator. El e cel mai deştept, munceşte cel mai mult pentru binele naţiunii, el are întotdeauna dreptate, nicio hotărâre nu se ia fără aprobarea sa şi cei care îndrăznesc să ia hotărâri “pe cont propriu” sunt concediaţi, demişi etc. fără discuţii. Dictatorul îşi doreşte şi susţinerea mass-media, pe care o va controla - cine se împotriveşte dispare. Mass-media obedientă face dictatorului un profil de excepţie menit să contureze in mintea consumatorilor de media ideea că omul respectiv este singurul care poate aduce prosperitate naţiunii; orice critică ar apărea pe undeva va fi aspru pedepsită, prin discreditarea celor care îndrăznesc să aibă altă opinie şi chiar prin întemniţare. Dictatorul va pretinde o legislaţie care să interzică jurnaliştilor - in special - să critice “oamenii politici” referindu-se, de fapt, numai la el.

Cercetătorii au constatat că dictatorii nu sunt răi prin definiţie, dar au unele trăsături nefericite de personalitate. Ar putea avea fantezii de putere nelimitată, frumuseţe, genialitate, de slavă şi dominaţie asociate cu lipsa de empatie; dictatorii sunt narcisişti.

Dictatorii pot fi aleşi de o mare parte a populaţiei dar coaliţia lor câştigătoare este, de regulă, foarte mică şi depind de relativ puţini oameni pentru a se menţine mai apoi la putere. In multe state, numărul de persoane care au un cuvânt real in alegerile electorale este destul de mic, şi din acest număr mic rezultă, uneori, ceea ce majoritatea populaţiei nu-şi doreşte - e unul dintre momentele in care indiferenţa majorităţii e dăunătoare pentru viitorul unei naţiuni (votul obligatoriu nu e caracteristic democraţiei).

Când depinde de sprijinul unor foarte puţini oameni pentru a accede la putere sau pentru a o păstra, modul eficient de guvernare pentru un dictator este corupţia, mituirea, şantajul ş.a.m.d. Loialitatea unui număr relativ mic de oameni - care pot certifica  succesul - poate fi asigurată şi plătindu-i, nu doar şantajându-i, iar cheltuirea banilor publici nefiind controlată prin instituţii abilitate aceşti bani pot fi folosiţi fără probleme in interesul unui grup restrâns, de regulă.

Tehnici de influenţare a opiniei publice

Principalele tehnici de influenţare ar fi:

1. discursul politic (ideologic),

2. filosofia politică a regimului care promite, in primul rând, un trai mai bun,

3. mass-media ca loc de propagare al doctrinei,

4. cultul personalităţii unui lider carismatic, susţinut necondiţionat,

5. mirajul unei lumi noi mult mai bună decât cea existentă.

Toate aceste tehnici se găsesc integrate in însăşi acţiunea politică a oricărei mişcări socio-politice.

Într-un regim democratic există pluralitatea discursului politic, a opiniilor cetăţenilor in general, fie că sunt jurnalişti, votanţi sau… băgători de seamă.

Într-un regim totalitar - sau care tinde spre totalitarism - discursul politic e restrâns la câteva teme preferate de regim şi, in general, exact aceleaşi teme, idei, sunt expuse de mai multe persoane - e modul prin care mulţi vor ajunge să creadă că dacă atâţia oameni spun acelaşi lucru acesta este şi adevărat, benefic; indicaţiile respective trebuie ascultate şi urmate.

Şi liderii democratici şi dictatorii folosesc tehnici ale limbajului pentru a-şi promova opiniile dar există o mare diferenţă: într-un regim democratic liderul poate fi ascultat dar nu e obligatoriu să fie şi urmat (orice altă opinie fiind discutată), pe când într-un regim dictatorial cuvântul dictatorului devine lege prin intermediul propagandei şi aparatului de stat. Despre regim democratic şi dictatorial se poate discuta şi la nivel de organizaţii politice (cum ar fi partidele).

Propaganda reprezintă totalitatea tehnicilor prin care puterea politică urmăreşte realizarea unei imagini despre o anumită realitate. Printr-un aflux de informaţii care vine din partea unui singur emiţător şi e îndreptat către mai mulţi receptori se poate contura o imagine care nu are vreo legătură cu realitatea; sunt doar cuvinte care se repetă mereu şi mereu, altfel aşezate in fraze dar spunând acelasi lucru, cu regularitate - la un moment dat devin fapte sau sunt declarate fapte. Un astfel de limbaj ascunde intenţia de a capta audienţa cu orice preţ dar este şi o dovadă a sărăciei de limbaj şi de idei.

Manipularea presupune antrenarea, prin mijloace de influenţare psihică, a unui grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acţiuni al căror scop aparţine unei voinţe străine de interesele lor. Pot fi manipulate fotografii, discursuri, fapte etc..

Persuasiunea reprezintă acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru.

Dezinformarea presupune inducerea în eroare cu o informaţie falsă.

Intoxicarea presupune influenţarea în mod insidios a spiritelor pentru a le face sensibile la propagandă, a demoraliza sau a deruta prin difuzarea de ştiri false.

*

Sunt multe de scris dar mă opresc aici. 

Oameni. Citate favorite.

Unii spun că totul e materie şi energie... e ca şi cum ai spune despre cărţi că sunt doar hârtie şi cerneală (Eliphas Levi)

*

Unii oameni văd lucruri şi se întreabă: De ce? Unii oameni visează lucruri şi se întreabă: De ce nu? Alţi oameni trebuie să meargă la lucru şi nu au timp de toate astea.

(George Carlin)

*

Minţile luminate discută idei; minţile mediocre discută evenimente; minţile mici discută oamenii. (Eleanor Roosevelt)

*

Să le fim recunoscători celor care ne oferă fericire; ei sunt acei grădinari fermecători care fac sufletele noastre să înfloreasca.

(Marcel Proust)

*

Când viaţa ta e fulger, cuvintele tale sunt tunet

Unii oameni îşi aleg mâncarea cu multă luare-aminte şi nu îngăduie să intre in gura lor anumite alimente, dar ei nu sunt atenţi şi nu îşi aleg cuvintele care ies din gura lor.

(Augustin de Hipona -  Fericitul Augustin).

*

Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont (Konrad Adenauer)

₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

O lume plină de magicieni - Nicolas Flamel

Fiecare secol are celebrii lui vrăjitori, magicieni, ocultişti, alchimişti etc. De exemplu, in secolul al XIV-lea făcea furori Nicolas Flamel care transmuta plumbul in aur, in secolul al XVI-lea, un cap detaşat de trup îi prezice Caterinei de Medici viitorul fiilor ei - cu ajutorul lui Cosimo Ruggieri, magicianul preferat al reginei - şi o oglindă din oţel lustruit repeta aidoma prevestirile lui Nostradamus; in secolul al XVIII-lea Casanova culegea bani de aur din părul frumoaselor vremii şi Cagliostro deţinea elixirul de viaţă lungă; in secolul al XIX-lea Victor Hugo conversează prin intermediul meselor rotitoare cu Shakespeare, Mahomed, Moise, Platon, Napoleon şi chiar cu Isus Hristos; in secolul al XX-lea Raspuntin îl însănătoşeşte pe ţareviciul Alexei, bolnav incurabil. In anul 2000, in faţa camerelor TV, Uri Geller deplasează obiecte telepatic şi vracii din Polinezia operează fără sângerare şi fără dureri... Magicieni au fost si vor mai fi. :)

Ocultismul reprezintă ansamblul doctrinelor esoterice şi al practicilor magice. Prin magie se înţelege manipularea forţelor supranaturale pentru a produce efectele dorite de către practicantul magiei (wikipedia).

Alchimia este o formă de cunoaştere sincretica. Alchimia, o pseudo-ştiinţă, nu se ocupă doar cu transformarea metalelor banale in metale preţioase, ci este o filozofie, o formă de cunoaştere protoştiintifica, dar şi o arta ocultă care s-a practicat in Europa, Africa şi Asia, urmărindu-se descoperirea secretului transformării metalelor banale in metale preţioase (mai ales in aur), găsirea elixirului vieţii veşnice, a tinereţii fără bătrâneţe, a elixirului care să vindece toate bolile. Când metalurgia egipteană a fuzionat cu filozofia greacă şi cu misticismul Orientului Mijlociu, în secolul I, a luat naştere alchimia, predecesoarea chimiei moderne.

Nicolas Flamel

Nicolas Flamel s-a născut in 1340 (alte surse dau ca dată anul 1330), la Pontoise, aproape de Paris.

Originea sa era modestă, dar avea o bună educaţie şi cunoştea “puţină latină”. A exercitat la Paris meseria de grefier public, apoi de copist şi de librar, copiind manuscrise şi comercializând cărţi vechi. Fiind un copist destoinic a ajuns să aibă propriul atelier. Şi-a diversificat munca şi a ajuns librar-jurat, adică negustor însărcinat să vândă copiile vechilor manuscrise originale sub supravegherea Universităţii din Paris, unde prestase un jurământ. Îi mergea bine şi a câştigat bani destui pentru a-şi permite să angajeze câţiva copişti iar el îşi ocupa timpul studiind manuscrisele şi cărţile vechi.

Pe la 1370 (1360 alte surse) se căsătoreşte cu Pernelle (văduvă de două ori), care deţinea o proprietate in Paris. Au format un cuplu ideal, devenind legendari - ambii au in Paris câte o stradă care le poartă numele (in arondismentul 4). Din scrierile lui Flamel reiese dragostea pe care i-o purta soţiei şi durerea pierderii ei, in 1397.

Una dintre casele in care a locuit Flamel se mai află in Paris, pe Rue de Montmorency nr. 51, cea mai veche casă din oraş (acolo funcţionează un restaurant).

Nicolas Flamel a lăsat o biografie - practic, ceea ce se ştie despre el este ceea ce chiar el a scris. In această autobiografie - Le Livre des figures hieroglyphiques (Cartea figurilor hieroglifice) - aflăm că a dobândit, pentru suma de doi florini, o carte străveche al cărui autor era Abraham Evreul (Flamel avea vreo 35 de ani atunci).

In această carte descoperă imagini care descriu câteva dintre lucrările Marii Opere. Pentru că nu le poate descifra întreprinde o călătorie la Saint-Jacques-de-Compostelle, sperând să întâlnească un kabbalist. Are noroc şi întâlneşte un evreu convertit la catolicism. Acesta îi explică secretele ilustraţiilor. In 1382, întors la Paris cu aceste informaţii efectueaza, in prezenta soţiei, transmutaţii ale metalelor. Urmând cuvânt cu cuvânt cele aflate in carte, scrie el, am făcut proiecţia cu piatra roşie […], pe la ora cinci seara […] am transmutat, într-adevăr, şi aproape in tot atâta aur pur, mai bun desigur decât aurul obişnuit. După zeci de ani de încercări Flamel reuşeste să-şi desăvârşească Opus Magnum; repetă această operaţie de încă două ori, pentru că, spune el, îmi făcea foarte mare plăcere să văd şi să contemplu in vase lucrările admirabile ale Naturii.

Împreună, cei doi soţi, deţinători ai unei averi considerabile pentru acele vremuri, întemeiază şi asigură o rentă permanentă pentru patrusprezece spitale din Paris, construiesc trei capele, oferă donaţii şi rente pentru şapte biserici, cărora le repară şi cimitirele, ajută văduvele, orfanii şi oamenii săraci in general. Au continuat această activitate filantropică până la moartea lui Pernelle. Atunci, Nicolas Flamel, rămas singur, se dedică scrisului. Recunoscător pentru cunoaşterea dobândită, nu o păstrează numai pentru sine, ci o pune şi la dispoziţia celor care ar dori să îl urmeze pe calea ilustrată de enigmaticele figuri ale cărţii lui Abraham Evreul.

Aparenta incredibilă bogăţie, şi generozitatea, i-au adus in atenţia lui Charles al VI-lea, care a ordonat o anchetă; nu s-a descoperit nimic interesant.

Culoarea roşie a operei (piatra filozofală) este ca leul, care devora toată natura pură metalică, preschimbând-o in adevărata sa Substanţă, in aur adevărat şi pur, mai fin decât acela din cele mai bune mine.

Înregistrările documentare arată că Flamel a murit in 1418 şi a fost înmormântat la Paris, având la căpătâi o piatră funerară pe care ar fi proiectat-o chiar el. In testamentul său, datat 1416, apare că majoritatea averii o lasă unui nepot, Perrier, despre care se ştiu foarte puţine.

Faptele şi legendele se împletesc strâns când e vorba despre Flamel - există oameni care nu au crezut (unii nu cred nici azi) c[ el şi soţia sa ar fi murit. In unele cronici apare consemnat că cei doi şi-ar fi înscenat moartea şi au plecat in India. Nemurirea lor ar fi rodul geniului de alchimist al lui Nicolas Flamel.

Printre mulţi alţi alchimişti

Thomas Norton (c.1433 - c.1513) a fost poet englez şi alchimist - un alchimist fără noroc, printre alţi alchimişiti norocoşi sau ba. Biografia acestuia rămâne obscură. Jonathan Hughes (n-am idee dacă poetul din Wales sau altul) afirmă că Thomas Norton s-ar fi născut la Colne, Wiltshire, dar nu s-a descoperit un oraş care să fi avut acest nume şi, de aceea, alţii spun că ar putea fi Coleme, Wiltshire, mai ales că locul se potriveşte descrierii pe care o face cel mai tânăr alchimist din cea mai cunoscută lucrare a lui Norton: Ordinalul Alchimiei (Ordinal of Alchemy, început in anul 1477), un poem ilustrat, care conţine cel puţin trei mii de versuri. Alchimia, spune Norton, nu poate fi transmisă decât oral (prin iniţiere), însă el încearcă să o lase in scris.

Se spune că… La vârsta de 28 de ani Thomas Norton obţine “marele elixir roşu” (piatra filozofală - in arabă, El Iksir, de unde cuvântul elixir). Un servitor i-o fură. Trecând peste această întâmplare, Norton îşi continuă lucrul şi fabrică “elixirul vieţii” care… îi este furat de soţia lui William Canynges (n. la Bristol, c. 1399 -1474), ctitorul care, graţie elixirului (zicea gura lumii), va finanţa generos construirea bisericii Sfanta Mary Redcliffe din Bristol (William II Canynges era, oricum, foarte bogat, considerat “protector al artelor").

Samuel Norton (1548 -1621), gentleman de ţară şi alchimist (şerif in Somerset, între altele) a fost strănepotul lui Thomas Norton.

Elias Ashmole (23.05.1617 - 18.05.1692), anticar între altele, ucenic in ale alchimiei - cel dintâi “mason acceptat” cunoscut (a fost unul dintre primii intelectuali admişi într-o lojă masonică) va publica lucrarea lui Thomas Norton, Ordinal of Alchemy, in 1652, in lucrarea sa Theatrum Chemicum Britannicum - o compilaţie, extinsă şi adnotată, de poeme metafizice (lucrarea, cu unele adnotări, a fost republicată şi in 2011).

Hermes Trismegistul e alchimistul legendar din Alexandria (Egipt), adesea înfăţişat cu un trident care reprezintă razele iluminării sale. Iniţiaţii care îi urmează învăţăturile sunt cunoscuţi sub numele de ermetici. E considerat părintele alchimiei.

Piatra filozofală

Piatra filozofală este o substanţă legendară cu ajutorul căreia alchimiştii pretindeau că pot transmuta metalele inferioare în aur. Era considerată şi panaceu: licoare care avea puterea (potrivit concepţiei alchimiste) de a vindeca toate bolile şi de a dărui tinereţe veşnică. 

Jabir ibn Hayyan - Geber, după numele latinizat (c.721 - c.815) - un alchimist arab, considerat părintele chimiei, susţine posibilitatea transmutării plumbului in aur sau argint. Pentru aceasta ar fi fost necesar acel el-iksir, substanţă pe care Geber o imagina ca fiind o pulbere de culoare roşie.

∞ ∞ ∞

Comoara pe care o căutăm nu este întotdeauna comoara pe care o găsim…

Un răsărit şi un apus

In acel unic moment când noaptea trece in zi s-ar putea spune că nu e nici noapte şi nu e nici zi, nu e nici ieri, nu e nici azi… La fel, in momentul in care ziua trece in noapte nu e nici azi, nu e nici mâine.

Acum vreo oră am citit la Adriana, “Ploaie cu repetiţie şi dimineţi noi”. Mi-a plăcut poezia... textului şi mi-a plăcut mult fotografia pe care a făcut-o in zori de zi şi care, consider eu, e “suprapunerea” unei imagini de cer dintr-o fotografie pe care am facut-o unui apus, cu câteva zile in urmă. Coincidenţa formelor atât de asemănătoare, la începutul unei zile şi la finalul alteia, m-a mirat şi mi-a plăcut. 

Mulţumesc, Adriana, pentru permisiunea de a posta aici fotografia răsăritului. © 

Zager and Evans - In The Year 2525. Provocarea muzicală

Carmen ne invită, in fiecare vineri, la Provocarea muzicală.

Amănunte pe blogul Între vis şi realitate.

Călătorind pe yt, ascultând melodiile postate cu ocazia Provocării, am dat peste un cântec care mi-a plăcut foarte mult cu ani in urmă - si de care am uitat! Îmi place şi azi, aproape la fel de mult ca atunci.

Duetul Denny Zager şi Richard Evans a avut, in 1969, un succes imens cu melodia “In The Year 2525” - a fost singurul lor succes de răsunet, pe ambele maluri ale Atlanticului; e cântecul pentru care sunt cunoscuţi.

Scris de Rick Evans, prin acest cântec s-a dorit atragerea atenţiei asupra pericolului tehnologizării, şi se creionează un viitor posibil pentru rasa umană care se autodistruge prin inovaţiile tehnologice şi medicale.

In unele chestiuni s-au “înşelat” - suntem abia in 2018 şi oamenii îşi pot lua copilul dintr-un

tub de sticlă… şi pentru orice există o pilulă. (vizualizare pe YT)

https://www.youtube.com/watch?v=yesyhQkYrQM

In the year 2525, if man is still alive / If woman can survive, they may find […]

In the year 6565 / You won't need no husband, won't need no wife / You'll pick your son, pick your / daughter too / From the bottom of a long glass tube.

*

Îmi place cântecul şi am găsit un videoclip cu imagini care se potrivesc versurilor şi ilustrează posibilul viitor care îi aşteaptă pe umani.

*

Să ne revedem cu bine la Friendship Friday!