Reflexii în oglindă. Mi-s frumoasa!

Pentru jocul "Reflexii in oglinda"

Sursa foto: Turism de Aventura

https://www.facebook.com/ExtremeTravelandAdventure

actualizare 2021: adresa paginii s-a schimbat intre timp, foto nu mai e in albumele actuale

Ella Negruzzi, prima femeie avocat in Romania

Ella Negruzzi (Elena Negruzzi), fiica scriitorului și omului politic Leon C. Negruzzi (1840-1890), sora generalului Mihai Negruzzi (1873-1958), s-a născut la 11 septembrie 1876 la Hermeziu, Iași.

Ella Negruzzi

A urmat cursurile școlii primare, Externatul Secundar de Fete (actualul Colegiu Mihai Eminescu din Iași) și Facultății de Drept la Iași (1913). În anul 1914 face cerere să fie admisă în baroul din Iași (oraș în care, pe la 1866, bunicul ei, Costache, fusese primar). Cererea ei s-a transformat într-un lung prilej de târguieli avocățești. Avocații Baroului din Iași - minți ilustre ale neamului - s-au revoltat. Nu se mai auzise până atunci de femeie care să pledeze la bară!

Ella nu s-a descurajat și a mai făcut o cerere, apoi o a treia și mai apoi a depus contestație în instanță. Bunicul său, Costache Negruzzi, i-a lasat ca moștenire gena de contestatar, gena de luptător - se numărase printre pașoptiști, printre fruntașii unioniștilor și unul dintre primii membri ai Societății Academice Române). Unchiul, Iacob Negruzzi (care a luat-o in grijă după moartea fratelui său, Leon), fusese chiar de două ori președinte al Academiei și inițiator al mișcării junimiste.

În ianuarie 1914 în ziarul Universul scria:

Se știe că dna Ella Negruzzi, licențiată în drept, a cerut consiliului de disciplină al baroului de Iași înscrierea dumisale în acel barou. Consiliul, în unanimitate, admițând această cerere (e influența lui Iacob Negruzzi aici – n.n.), mai mulți avocați au făcut apel, care a fost admis de Curtea din Iași, pe motiv că femeile n-au dreptul de a exercita profesiunea de advocat.

Contra acestei deciziuni, dna Negruzzi a făcut recurs, care s-a judecat ieri de secția I a Curții de casație. Dna Negruzzi s-a prezentat în persoană, asistată de dnii advocați M. Ferechide și N. Polizu. Advocații, care au contestat dnei Negruzzi dreptul de a fi advocat, au fost reprezentați prin dl. advocat D. Xeni.

La dezbateri asistă foarte multă lume. […]

D. Xeni arată că atât textul formal al legii, cât și tradiția baroului nu permit femeii să facă azi parte din barou. (...) Nu contestă cultura și inteligența femeilor, dar crede că intrarea în barou ar micșora prerogativele tradiționale ale baroului, pe care generația de azi e datoare să le transmită celei de azi mărite, iar nu micșorate [...].

Așa gândeau spirite mari ale vremii. Un om de capacitatea intelectuală a lui Titu Maiorescu a rostit, într-o conferință de presă despre rolul femeii în societate, următoarele cuvinte: Cum am putea să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate intelectuală este de zece ori mai mică!

D. Polizu spune că acordarea dreptului unei femei de a exercita profesiunea liberă de advocat nu constituie nici un pericol social. Probă că în statele unde femeile au dreptul de a fi advocat, ele se achită de obligaţiunile ce şi le-au luat faţă de clienţii lor. Arată că acordându-se femeilor dreptul de a fi advocat se face un pas înainte şi la noi în ţară pentru emanciparea femeii […]

După ani de procese Ella Negruzzi a câștigat dreptul de a intra în concurs și a devenit membră a Baroului Ilfov. A profesat ca avocat în Baroul Covurlui - Galaţi şi, din 1919, în Baroul Bucureşti.

După ce prin Constituţia din 1923 s-a conferit femeilor din România dreptul de vot şi de a fi alese, Ella Negruzzi s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc şi, în 1929, a fost aleasă consilier local în Bucureşti, alături de alte feministe precum Alexandrina Cantacuzino şi Calypso Botez. Ella Negruzzi a militat toată viaţa pentru emanciparea femeii, pentru promovarea culturii, împotriva războiului.

Ella Negruzzi a devenit o apărătoare consecventă a celor oropsiţi de soartă. S-a remarcat în perioada interbelică ca o militantă pentru drepturile femeilor, punând bazele, împreună cu alte două intelectuale, Maria Baiulescu şi Elena Meissner, Asociaţiei Emanciparea femeii, al cărei preşedinte a fost. Asociaţia a urmărit emanciparea civilă şi politică a femeii prin prisma dezvoltării acesteia în toate domeniile şi ocuparea de funcţii în raport cu pregătirea şi capacitatea fiecăreia. Şi-a concentrat atenţia asupra femeilor de la sate, iniţiind cercuri culturale şi fondând cămine culturale unde a arătat sătencelor cum să-şi organizeze gospodăria şi cum să-şi educe copiii.

După instaurarea fascismului în Germania, Ella Negruzzi s-a manifestat ca o luptătoare împotriva războiului, făcând parte din organizaţia Grupul avocaţilor democraţi, înfiinţată în 1935. A înfiinţat organizaţia Frontul feminin (1936), organizând numeroase întruniri şi conferinţe menite să contribuie la antrenarea femeilor în acţiunile pentru apărarea drepturilor lor economice, politice, sociale şi culturale.

A avut și o bogată activitate publicistică, a scris articole feministe în diverse publicaţii juridice.

Jurist de seamă şi luptătoare pentru emanciparea femeii în România, Ella Negruzzi s-a stins din viaţă la Bucureşti, pe 19 decembrie 1948.

Sursa foto wikipedia.org

Mai mult aici:

 http://www.revistafelicia.ro/articol_1011705/romance_remarcabile__ella_negruzzi_-_prima_femeie_avocat_din_romania__lupta_pentru_barou.html

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ella_Negruzzi

http://www.istorie-pe-scurt.ro/ella-negruzzi-prima-femeie-avocat-din-estul-europei/

Ultimul zvon! Miercurea fără cuvinte!

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu

https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_albums; 

Fotografie pentru Miercurea fara cuvinte! (37), la CARMEN

 HAPPY WW!

La vestiar, numai cu minorul de acelasi sex

Feriţi-vă de gândul că aveţi nişte virtuţi pe care nu le mai are nimeni. (Lev Tolstoi)

În data de 8 septembrie a.c. la Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a discutat un caz neobișnuit în România. După ce în urmă cu ceva ani s-au supărat unii români că o femeie de religie musulmana a intrat într-o piscină aproape îmbrăcată - din cauza religiei - acum, o familie formată din doi tați a avut de înfruntat nemulțumirile unora.

Plângerea a fost înaintată Consiliului de cei doi tați și de asociația Accept (organizaţie care apără drepturile omului şi are un interes legitim în combaterea discriminării îndreptată împotriva unui grup de persoane).

În data de 29 martie 2014 un client al unui club dintr-un hotel de lux din București, care folosea şi el vestiarul, și-a arătat nemulțumirea față de prezența unei fetiţei de 3 ani, acolo (fiica a doi homosexuali). Acestui client i s-a mai alăturat unul și amândoi au jignit părintele în prezența fetiței.

Tatăl în cauza a încercat să explice bărbatului că este vorba despre un copil în vârstă de 3 ani, şi că în Europa cei mici sunt admişi în vestiarele de sex opus până la vârsta de 7 ani, însoţiţi de un părinte. I-a spus şi că are gemeni, că are un partener şi că nu există o mamă care să însoţească fetiţa în vestiarul dedicat femeilor, dar scandalul a continuat.

Cel agresat susține că în acea zi (și în altele) erau în vestiar și alți tați cu fiicelor minore dar acestora nu li s-a reproșat nimic… Adulților heterosexuali nu le-a păsat deloc de sentimetele copilei al cărui tata a fost agresat verbal și nimeni nu a intervenit.

Clubul a hotărât să lipească un afiș potrivit căruia părinţii care vin însoţiţi de copii minori nu pot să mai utilizeze facilităţile vestiarului corespunzător sexului lor, pentru a echipa copiii de sex opus, indiferent de vârsta acestora. Practic, nu mai putea să o schimbe pe Lucrezia, fetiţei nemaifiindu-i permis accesul în vestiarul bărbaţilor. Noua regulă - afişată astfel încât oricine ajungea la sala de sport să o poată vedea - nu se regăsea în contractul încheiat de membri cu clubul de fitness, ca prestator de servicii. Dar conform unui punct din Contract (pct.I.15), fiecare membru trebuia să respecte pe lângă Regulamentul Intern de Funcţionare al clubului şi orice reglementări speciale, afişate şi/sau amplasate în diferite zone ale centrelor de sănătate.

Politica în cluburi similare din Europa şi SUA stabileşte o vârstă maximă între 5 și 9 ani pentru copiii care pot avea acces în vestiarul corespunzător sexului opus, dacă sunt însoţiţi de părinţi aparţinând acestui sex. Dar la acest club zis de lux nu se ia în considerare practica din alte state. Li s-a sugerat celor doi să folosească toaleta publică pentru a schimba copiii în echipamentul de înot și invers, pentru a nu deranja pe ceilalți membri.

Sesizați despre caz, cei de la Protecția copilului au trimis un răspuns care contrazice afirmația reprezentanților clubului care afirmau că se pune în pericol siguranța copilului:

...primordială este siguranţa copilului care poate fi asigurată cel mai bine dacă acesta este însoţit de un părinte/persoană de îngrijire. [...] Persoanele în măsură să evalueze impactul unei astfel de situaţii asupra copilului sunt chiar părinţii săi întrucât cunosc cel mai bine nivelul şi nevoia de intimitate, de spaţiu personal precum şi credinţele privind nuditatea care sunt împărtăşite în interiorul familiei. (Adresa nr.1066/SJ/RP/28.05.2014)

sursa foto: YouTube

Din punctul meu de vedere ceea ce se întâmplă este bătaie de joc, discriminare ordinară. Personal, nu sunt de acord ca familiile homoparentale să înfieze copii dar dacă este permis - și chiar recomandat, pentru a diminua numărul copiilor crescuți prin orfelinate - nu înțeleg de ce să facă cineva circ pe această temă. E dreptul lor, și-au asumat responsabilitatea, sunt părinți, trebuie respectați, dincolo de părerile personale.

Mi s-a replicat, când am vorbit unora despre acest incident, că unii nu se simt în largul lor să-și arate organele genitale în fața copiilor. Ok, dar atunci ar fi trebuit să se interzică tuturor și înainte de acest moment și ar trebui să se amenajeze vestiare destinate special acestor cupluri care - fie vorba - nu sunt așa de multe iar când vor fi amenajarea vestiarelor va trebui făcută - dar, poate, până atunci, ceilalți cetățeni vor deveni mai luminați la minte, vor vedea și dincolo de vârful nasului.

Mai avem mult până departe…

Articolul poate fi citit pe gandul.info

http://www.gandul.info/stiri/un-caz-controversat-in-romania-un-cuplu-de-homosexuali-si-a-dus-fetita-la-piscina-unui-hotel-de-lux-din-bucuresti-ce-s-a-intamplat-cand-cei-doi-tati-au-incercat-sa-o-schimbe-in-vestiarul-barbatilor-13226305; 

Brassaï, artist fotograf

Autoportret

Gyula Halász jr., cunoscut ca Brassaï (brașovean, în maghiară), pseudonim pe care l-a adoptat în anul 1931, s-a născut în 9 septembrie 1899, în Brașov, fiul lui Gyula Halász senior (scriitor, ziarist și specialist în literatura franceză) și al Matildei Verzár (descendenta unei familii armene maghiarizate).

A fost artist fotograf, pictor, sculptor, cineast şi publicist francez de origine maghiară transilvăneană.

La vârsta de 3 ani a ajuns la Paris pentru prima dată, în vremea când tatăl lui a predat la Sorbona. Liceul cu profil real l-a absolvit la Brașov, în anul 1916 și a studiat apoi la Academia de Arte din Budapesta, dar și-a întrerupt studiile din cauza primului război mondial, fiind înrolat în cavaleria austro-ungară la Sibiu, unde a rămas până la sfârșitul conflagrației - în unele surse se afirmă că ar fi dezertat și ar fi fugit la Budapesta. După război a fost un timp atras de idealurile revoluționare ale extremismului politic de stânga și în timpul Republicii Sovietice Ungare (republica celor 133 de zile) s-a înrolat în armata roșie maghiară a lui Béla Kun, ca operator telefonist, fiind luat în august 1919 prizonier de armata română, fiind închis o scurtă perioadă după înfrângerea bolșevicilor.

Pentru că cei plecați din țările învinse în războiul abia încheiat nu erau primiți în Franța - unde își dorea să ajungă - a plecat în Germania, unde a fost primit, alături de alți intelectuali din estul Europei. În anul 1920 a ajuns la Berlin, ca trimis al unor ziare din Ungaria și Transilvania și și-a reluat studiile la Academia de Arte Frumoase. În anul 1924 s-a stabilit definitiv la Paris. Scriitorul francez Jacques Prévert și americanul Henry Miller au devenit unii dintre cei mai apropiați prieteni ai săi. Alături de ei a frecventat cluburile de noapte, cafenelele și cabaretele din arondismentul 14 în cartierul Montparnasse.

Fotograf profesionist devine abia în 1929, după ani întregi în care disprețuise fotografia, dar nu deschide vreodată un atelier specializat.

La îndemnul prietenului Andre Kertesz (1894-1985), cutreieră Parisul noaptea cu aparatul de fotografiat, prin locurile pustii, de-a lungul canalului Saint-Martin. Pentru a-și măsura timpul în care trebuia să pozeze, fuma țigări diferite în funcție de luminile și umbrele locurilor fotografiate.

Brassai (Gyula Halasz)
Place de la Concorde from Automobile Club
From "Paris by Night", 1933

© Mme G. Brassai

A eternizat în opera sa viaţa de noapte a Parisului din anii 1930. Prietenul său, Henry Miller, l-a numit ochii Parisului. În 1933 i-a apărut primul album, cel care-l consacră: Parisul noaptea, însoţit de un text de Paul Morand, album care i-a adus un mare succes, mai ales în mediul artistic.

Acest album, ale cărui 64 de clișee originale s-au pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial, a avut o puternică influență asupra fotografiei citadine nocturne, iar Bill Brandt, cu al său A Night in London, e descendentul direct al lui Brassaï, la fel cum artistul brașovean este considerat, în istoria fotografiei moderne, succesorul lui Eugène Atget, fondatorul fotojurnalismului modern.

O parte dintre fotografii le-a consacrat înaltei societăţi şi celebrităţilor epocii - celebrităţi intelectuale, de teatru şi operă. A creat portrete, devenite clasice, ale lui Salvador Dali, Pablo Picasso, Henri Matisse şi Alberto Giacometti, ale lui Jean Genet, Henri Michaux, Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir.

A scris 17 cărți, numeroase articole și un roman: Povestea Mariei (Histoire de Marie) (1948), prefațat de Henry Miller. În îngrijirea editurii Universității din Chicago au apărut în traducere engleză Scrisorile către părinți și Conversații cu Pablo Picaso (1964).

Deși mai toată viața a trăit la Paris a fost mereu mândru de originea sa transilvăneană.

În Souvenirs de mon enfance (1952) evocă locul nașterii sale: Sunt născut în Transilvania, la 9 septembrie 1899, la orele 9 seara. Doar nouă sau multiplu de nouă există în data mea de naștere. Această cifră m-a urmărit toată viața. Am locuit totdeauna la numărul 81. (...) înconjurat de păduri de brazi, cu turnurile și zidurile sale, cu acoperișurile sale înclinate, cu biserica sa gotică, supranumită Neagră, Brașovul, orașul meu natal, este un oraș medieval, ultimul din Occident. (...) Tatăl meu, care a studiat la Sorbona, era profesor de literatură franceză. Adora Parisul si anticarii, pe Sarah Bernhardt, secolul al XVIII-lea, enciclopediștii și moraliștii francezi. Are acum 80 de ani și compune poeme mamei mele în vârstă de 75 de ani.

Brassaï a încetat din viață în 8 iulie 1984, la Èze, Alpes Maritimes, pe Coasta de Azur și e înmormântat în cimitirul Montparnasse, Paris.

În anul 2000 văduva sa, Gilberte (născută Boyer), cu douăzeci de ani mai tânără decât Brassaï, a organizat o mare expoziție în cinstea operei și amintirii sale, la Centrul Pompidou.

Ea a murit în anul 2005 și e înmormâtată alături de el.

Surse info: wikipedia.org, romlit.ro

Sursa foto Place de la Concorde: Profotos.com

http://www.profotos.com/education/referencedesk/masters/masters/brassai/brassai.shtml 

Sursa foto autoportret: Licensed under Fair use of copyrighted material in the context of Brassaï via Wikipedia - http://en.wikipedia.org/wiki/File:Brassai-123.jpg#mediaviewer/File:Brassai-123.jpg;

Să fiu sincer!

Care mai de care folosește cuvântul sincer cam prea des, când n-ar trebui folosit - părerea mea. În gura politicienilor, în special, se aude foarte des cuvântul sincer.

Sinceritatea trebuie manifestată dar nu prin declarații de genul: sunt un om sincer…

Să vă spun sincer, sunt…

Spune-ne nesincer!

Vă urez un sincer bun venit!

Ah! Să înțeleg că urezi de bine și nesincer? De ce mai urezi?

Sincer?

Nu, nene, nesincer! Minte-mă! Ador mincinoșii!

Îți spun sincer că…

O spui de parcă n-ai obiceiul să fii sincer!

Și mai zic unii despre adevărata sinceritate! Există și sinceritate neadevărată? Nu, din punctul meu de vedere; există sinceritate onorantă și sinceritate dezonorantă.

Sinceritatea e o calitate, deși sinceritatea exagerată poate deveni jignitoare și, din calitate, sinceritatea devine defect. E greșit să-i spui șchiopului că-i șchiop și - chiar dacă o gândești - e greșit să-i spui unei femei bătute de soț că așa-i trebuie dacă nu vrea să se despartă.

Afirmațiile caustice pe care unii le numesc sincerități sunt, de fapt, manifestări ale mândriei.

Cât de sincer e acela care spune adevărul doar pentru a-și ușura sieși povara? Cât adevăr nedrept se regăsește în fraze precum: Vreau să fiu cu tine, dar nu te iubesc. Voiam să știi adevărul? Astfel de oameni nu sunt onorabili - sinceritatea lor este un defect și nu trebuie onorată.

E cinstit acela care pretinde noului partener în amor o sinceritate deplină privind numărul, identitatea, calitatea partenerilor din trecut? Poate fi considerat sincer acela care răspunde? Cui folosește o astfel de sinceritate?

Atunci când cineva își începe propozițiile cu sincer am tendința de a crede opusul pentru că pare a căuta timp să-și formuleze răspunsul pe care crede / își imaginează că-l vreau.

Exemplu banal. Întreb: Cum îmi stă în această rochie? - Sincer, mie îmi place. Înțeleg că, de fapt, nu-i place, dar îmi citește pe față că mie îmi place și crede că doresc doar o confirmare, deși în realitate vreau o altă părere.

Cu sinceritate, despre minciună:

Nu sunt supărat că m-ai mințit, sunt supărat că de acum încolo nu te pot crede. (Friedrich Nietzsche)

Buna dimineata soare! Exista Dumnezeu?

- Există Dumnezeu? intreabă Înțeleptul într-o zi.

- Da - răspund discipolii în cor.

- Greșit - spune Înțeleptul.
- Nu - răspund discipolii.

- Din nou greșit.

- Atunci care este răspunsul? întreabă discipolii.
- Nu este niciun răspuns.
- De ce?

- Pentru că nu este nicio întrebare.
Mai târziu el explică:

- Daca nu poți să spui nimic despre el, pentru că este mai presus de cuvinte și gânduri, atunci cum poți întreba ceva despre el?
Morala: O persoană care îl caută disperată pe Dumnezeu este ca un pește care caută apa.

Demonstrație, din scrierile lui Anthony de Mello (n. 4 septembrie 1931, Bombay, India - d. 1 iunie 1987, New York), preot iezuit, scriitor.

Pentru Buna dimineata, Soare! 

Sursa foto: Turism de Aventura, albumul Kenya 2011

https://www.facebook.com/ExtremeTravelandAdventure

actualizare 2021: adresa paginii s-a schimbat intre timp, foto nu mai e in albumele actuale

Nicolae Filimon, creatorul lui Dinu Paturica

Nicolae Filimon, unul dintre fondatorii romanului românesc, primul critic muzical român, cronicar teatral, s-a născut la 6 septembrie 1819, la București. A fost autor de nuvele romantice şi realist-satirice şi primul critic muzical român. A scris un jurnal de călătorii pe Dunăre, şi prin Occident, în Ungaria, Austria şi Italia. Cea mai importantă operă a sa este romanul Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă, apărută în 1863. Romanul este o frescă a societăţii româneşti la începutul secolului XIX.

Poate n-ar fi devenit faimos dacă nu l-ar fi creat pe Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel, personajul principal din romanul Roșu și negru al lui Stendhal (Henri-Marie Beyle: n. 23 ianuarie 1783, Grenoble - d. 23 martie 1842, Paris).

“Ciocoii vechi şi noi este un act de acuzare, un denunţ al epocii care încorporează şi forţa unui document. Nicolae Filimon şi-a cunoscut bine timpul, moravurile, practicile şi straturile sociale, contemporanii”.

**

Ca să ajungă cineva la gradul de perfect slujnicar, cată, mai întîi de toate, să facă amor cu slujnicele, să suspine neîncetat pentru dînsele și să sufere de multe ori asprimea gerului, ploaia și alte calamități, ca să poată conversa o jumătate de oră cu prea iubita sa slujnică în budoarul ei cel parfumat cu estract de ceapă sau usturoi.
Ciocoiul infernal
Ce groaznic întuneric!…
Și luna cum lucește!…
Teribil suflă vîntul!…
Și glasul filomelei
Îmbată ochii mei!…
În aste triste locuri
Și pline de amor,
S-arată înainte-mi
Un trădător ciocoi,
Ce țara-ntreagă face
Să geamă surîzînd;
Ș-înfige ciocu-n sînul,
În sînul maicii sale;
Ș-a doua zi cu botul
Mînjit d-al țării sînge,
Se plimbă prin oraș!…

Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala, de Nicolae Filimon (06 septembrie 1819 - 19 martie 1865).

Foto: „Nicolae Filimon” de unknown - http://www.bucurestiivechi.ro/wp-content/uploads/2010/08/6.Nicolae-Filimon-.jpeg. Sub licență Public domain via Wikimedia Commons -
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Filimon.jpeg#mediaviewer/File:Nicolae_Filimon.jpeg

Vezi si: Nicolae Filimon, scriitor si folclorist

Reflexii în oglindă. Sete

Pentru jocul "Reflexii in oglinda"

Sursa foto: Turism de Aventura 

https://www.facebook.com/ExtremeTravelandAdventure

actualizare 2021: adresa paginii s-a schimbat intre timp, foto nu mai sunt in albumele actuale

I love foxes https://www.facebook.com/PuppyArticFox?fref=photo

Miercurea fără cuvinte! De-ale caprelor

Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu

https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_albums  

Fotografii pentru Miercurea fara cuvinte (36), la CARMEN

HAPPY WW!

Palatul de Justitie Brasov - Prefectura

În numărul din 16 mai 1885 al Gazetei de Transilvania s-a făcut o referire la construirea unui Palat de Justiţie în oraşul Braşov dar abia în 19 iulie 1900, când preşedintele Tribunalului Regal dl. Georg von Weer a formulat cererea către comunitatea oraşului Braşov pentru un teren de 9450 mp pe care să se construiască Palatul de Justiţie, s-a demarat operațiunea.

Terenul pe care a fost construit Palatul de Justiție a fost cedat de municipalitate contra unei sume simbolice, cu condiţia ca toate construcţiile existente şi ridicate ulterior să fie predate cu titlu gratuit comunității braşovene. La licitaţia ţinută în sala de consiliu a Tribunalului Regal Braşov s-a hotărât construirea Palatului de Justiţie, a penitenciarului şi a unor ateliere pentru puşcăriaşi, termenul de finalizare a construcției fiind fixat pentru 1 noiembrie 1901. A fost dată în folosință în anul 1902. Lucrările au fost terminate în stilul eclectic francez (deși am citit și că ar fi în stilul Art Nouveau și neobaroc, specific monumentelor ungurești budapestane din aceeași perioadă - dar nu mă pricep la stiluri) și imobilul a fost înscris în Cartea funciară ca Palatul Tribunalului, închisoare şi atelier, funcţionând conform destinaţiei până la instaurarea regimului comunist, când acolo își avea sediul Consiliul Judeţean de Partid.

Palatul Justiției din Brașov, situat în apropierea centrului istoric al orașului, pe bulevardul Eroilor, este unul dintre cele mai reprezentative edificii ale orașului, fiind declarat monument istoric. Cu toate acestea, Prefectura, care - prin reprezentanți - e administrator al clădirii, nu se deranjează să consolideze construcția deși de zece ani există un proiect de reparaţii, doar că până acum nu au existat bani pentru a fi pus în practică. Autoritățile speră ca anul acesta să fie gata studiul de fezabilitate, care nu va costa nimic, dar suma pentru reabilitare s-ar putea ridica la 15-20 milioane de euro.

Palatul de Justiţie de astăzi (Curtea de Apel Braşov) este în aceeaşi clădire cu Prefectura, Consiliul Județean ș.a.. Clădirea aparţine Ministerului Justiţiei, prin Curtea de Apel, și a fost dată în administrare Instituţiei Prefectului.

Zona din fața Prefecturii este unul dintre locurile unde, la evenimentele din decembrie 1989, s-a deschis focul asupra cetățenilor. Aici s-au adunat brașovenii, în 21/22 decembrie 1989, alăturându-se celor din Timișoara și București.

A rămas locul unde, de regulă, se adună cetățenii când sunt nemulțumiți de unele chestiuni publice, de aleșii lor sau… diverse.

Primaria                                                            Posta

La distanță mică de acest palat pot fi văzute Palatul Poștei, construit în anul 1906 şi care are şi azi aceeaşi destinaţie; Palatul Finanţelor, ridicat între anii 1897-1898, de firma Martin Stenner, este astăzi sediul Primăriei. Palatul Telefoanelor a apărut la sfârşitul anilor 1930 şi s-a extins ulterior prin demolarea Vilei Schuller.

Tot in zonă este și clădirea unde a funcționat Închisoarea Centrală. În clădire își au sediul mai multe instituții (peste drum de magazinul Star) dar când era închisoare acolo a fost deținut și fostul președinte al statului, Nicolae Ceaușescu. A stat șase luni, din februarie până în august 1936. Ajunsese acolo împreună cu ceilalți comuniști din Prahova, arestați odată cu el, acuzat de propagandă împotriva statului. Judecata a avut loc la actualul Centrul Militar Zonal, comisariatul de pe strada Lungă. Pe atunci era Tribunalul Militar al Corpului 5 de Armată. Avea vârsta de 18 ani când a fost condamnat. Aici a învățat pentru prima dată o limbă străină (franceza) și a devenit membru al Partidului Comunist Român.

În zonă s-a aflat cândva Lacul Vrăjitoarelor.

Fapt divers. Unde dai și unde crapă: prin anul 2012, pe acoperișul clădirii creștea un pomișor (sau o tufă); un cetățean sesizează conducerea instituției - prin mai 2013 - și i se trimite răspuns în scris; citez din răspuns:

referitor la stadiul de degradare a fațadei, s-au inițiat demersuri în scopul alocării sumelor necesare actualizării expertizei tehnice de reabilitare și consolidare a clădirii, deoarece se impune în prezent o reevaluare a stadiului de uzură a clădirii. Delirul (cum îl numește autorul) se încheie cu afirmația: consolidarea și abilitarea acestui monument național (…) reprezintă o prioritate a conducerii Instituției Prefectului - Județul Brașov. (Sursa: http://prinbrasov.com/2013/05/raspunde-prefectura-cand-creste-copac-acoperis/)

Era doar o tufă!!!

Pisicile oamenilor celebri

Când le privesc înțeleg de ce multor oameni - celebri sau ba - le plac aceste mici feline cu personalitate puternică. Desigur, știu din experiență cât sunt de voluntare și drăgălașe.

Abraham Lincoln iubea felinele și a avut patru. Tabby a fost prima pisică ce a călcat pragul Casei Albe.

Sir Winston Churchill (1874-1965), prim-ministru în al 2-lea război mondial, adora și el pisicile. Jock, pisica lui, dormea împreună cu el, mânca la aceeași masă și l-a însoțit la numeroase întâlniri politice. Se pare că i-a stat la căpătâi când acesta a murit. Când întârzia la masă politicianul trimitea pe cineva să o caute. W. Churchill a mai avut un motan, pe Nelson.

Papa Benedict XVI (născut Joseph Alois Ratzinger, în 1927) o are pe Chico, o pisică alb cu negru cu păr scurt, dar n-a luat-o cu el la Vatican pentru că acolo sunt interzise pisicile.

Cardinalul Richelieu (devenit celebru și prin romanele lui Al. Dumas tatăl) iubea atât de mult pisicile, încât și-a împărțit casa cu 14. Avea personal angajat special pentru ele, iar la moartea sa, le-a lăsat lor întreaga avere.

Scriitorul Raymond Chandler (1888-1959), părintele detectivului particular Phillip Marlowe, avea o pisică persană neagră, Taki, pe care o numea secretara pentru că ședea mereu pe manuscrise și le… răsfoia. El ar fi declarat:

O pisică nu se comportă ca și cum ai fi singurul punct luminos într-o existență altfel întunecată... acesta este un alt mod de a spune că o pisică nu este sentimentala, ceea ce nu înseamnă că nu e capabila de afecțiune.

Charles Dickens (1812-1870). Willamena, pisica lui, a fătat mai mulți pisoi în camera lui de lucru dar scriitorul a fost convins să nu păstreze puii. Totuși, s-a îndrăgostit de o micuță felină cunoscută mai apoi ca Pisica Maestrului, cea care îi ținea companie atunci când scria iar când voia să îi atragă atenția stingea lumânarea.

Alexander Dumas (1802-1870), autorul, între altele, romanelor Cei trei muschetari și Contele de Monte Cristo, o avea pe Mysouff, celebră pentru percepția ei extrasenzorială de care dădea dovadă, prezicând timpul la care stăpânule ei își termina lucrul.

Scriitorul american Ernest Hemingway avea la un moment dat 30 de pisici în casa lui din Havana. Se spune că ar fi spus odată:

Sinceritatea emoțională a pisicii este absolută; ființele umane, pentru un motiv sau altul, își pot ascunde sentimentele, dar o pisică nu.

Fizicianul Albert Einstein (1879-1955) l-a avut pe motanul Tiger, un motan care se deprima de câte ori ploua. Einstein a fost citat că ar fi spus: 

Un om trebuie să muncească din greu pentru ca ceva din personalitatea lui să rămână vie dar pentru un motan e atât de ușor: e suficient să existe și să se deprime de câte ori plouă.

Sir Isaac Newton, cel care a descris pentru prima dată legile gravitației, este inventatorul ușiței mobile pentru pisici, ca urmare a faptului că avea foarte multe mici feline și nu voia să fie deranjat de acel du-te-vino al pisicilor.

Florence Nightingale (1820-1910), precursoarea serviciului sanitar modern, a iubit pisicile. Pisica ei preferată a fost o persană uriașă numită Bismarck, dar de-a lungul vieții a avut mai mult de 60 de pisici.

Lista rămâne deschisă, pentru că mulți sunt cei care au iubit și iubesc aceste pufoșenii șmecheroase.

Pentru Buna dimineata Soare!

Sursa foto: https://www.facebook.com/BrasovOrasulSufletuluiMeu/photos_albums

Alexandru Pesamosca - chirurg pediatru

Alexandru Pesamosca s-a născut la 14 martie 1930, în Constanța și a decedat în București, în dimineața zilei de 1 septembrie 2011.

A urmat, la Constanța, cursurile școlii primare și ale liceului Mircea cel Bătrân. Facultatea de Medicina Generală a absolvit-o la București, în anul 1954, și a fost repartizat într-un sat de lângă Fetești, Niculești-Jianu (azi Dudești, în Brăila), unde a profesat între anii 1954-1957. E transferat apoi ca medic chirurg pediatru la spitalul de copii Grigore Alexandrescu, unde profesează din anul 1957 până în anul 1984, când e transferat la Budimex (azi Marie Skłodowska-Curie) unde, după propriile-i declarații, efectuează circa 45 de mii de operații: chirurgie abdominală, ortopedică, reconstructivă, malformații congenitale și altele, salvând de la infirmitate pe viață și chiar de la moarte mii de copii, inclusiv dintre cei considerați de alți medici ca fiind fără șanse și inoperabili – operații dificile, efectuate zi și noapte, mai ales în două spitale de copii din București: Grigore Alexandrescu și Budimex, dar și în străinătate: China, Franța, Italia, Republica Moldova ș.a., dobândind prestigiu internațional în domeniul chirurgiei pediatrice încă inainte de anul 1989.

Cei mai apropiați i-au fost micuții pacienți aflați în situații disperate. Mărturisea Profesorul: Am iubit mult copiii, toată viața m-a urmărit zâmbetul lor de dinaintea unei operații. Zâmbeau într-un fel pe care mi-e greu să-l descriu. Cam țoti aveau aceeași reacție. Zâmbeau cu lacrimi în ochi. Spaimă, durere, resemnare, speranță. Și milă, cu zâmbetul ăla îmi cereau toată mila din lume. Cum să nu te tulbure imaginea asta? Și, totuși, n-aveam voie să greșesc, eram obligat să ignor orice emoție.

Medicul Alexandru Pesamosca și-a iubit și rezidenții, și a vrut să-i învețe meseserie. Mulți dintre ei îl țin minte și azi și erau mândri când intrau în sala de operații cu Pesi, cum îl numeau.

A cunoscut dezamăgirea provocată de bârfele și uneltirile unor colegi, unor ministeriabili. Nu a pus preț pe medalii, diplome sau alte distincții, pe case, mașini... E de poveste cum părinții alergau după Profesor spre a-i dărui ceva în chip de recunoștință. Și dacă a primit ceva a împărțit cu alții.
A cunoscut și tristețea cea mai grea, cea a tatălui care-și pierde pe rând fiii, pe când erau bărbați în putere - unul dintre cei doi, medic, a murit în anul 1993, din cauza unei tumori cerebrale. A mai avut doua fete și doi nepoți.

În anul 1999 rămâne văduv și de atunci a locuit într-o cămăruță din Spitalul Marie Sklodovska-Curie din București. În ultimii ani nu a mai operat, ci doar a dat instrucțiuni medicilor chirurgi care veneau să-i ceară ajutorul. În vara anului 2011 a fost internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și renale.

Doctorul Alexandru Pesamosca este ctitor al Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae Brâncoveanu, aflată în curtea spitalului Marie Sklodovska-Curie și a fost președinte al Asociației Așezământul social sfinții Martiri Brâncoveni. Una dintre dorințele sale a fost să fie îngropat chiar în curtea spitalului, lângă Capela Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae Brâncoveanu, ridicată la ideea lui. Patriarhul României a fost de acord ca să fie îngropat acolo, fiind ctitor de biserică.

Nu am nici un regret - zicea într-un interviu -  dacă aș mai trăi o dată, tot asta aș face și tot la fel, iar cea mai mare realizare a mea e ca am respectat bolnavul și la debutul meseriei ca și astăzi…