Moş Crăciun cel secretos!

Ieri dimineaţă sună telefonul… De regulă, nu eu răspund la telefon dar acum, fiind singură acasă, ridic receptorul. Poştaşul…

- Ai un colet din Spania.

- Nu mai ştiu pe nimeni in Spania! De la cine e?

- Tania López. E trimis pe numele tău, adresa ta… Stai acasă?! Într-o jumătate de oră sunt acolo şi vedem despre ce e vorba.

- Ok…

Între timp îmi pică fisa! Moş Crăciun cel secretos! Dar! Ella – minunea care ne-a îndemnat la joacă – mi-a scris atunci: “Faci pereche cu…” Am gândit că eu trimit spre… şi primesc de acolo. Repede-repede, deschid computerul şi-i scriu Ellei un mail, s-o informez că… nu ştiu ce se întâmplă! Între timp – aţi ghicit! – m-am prins care e treaba cu Moş Crăciun cel secretos.

Vine poştaşul. Nu apucă să mai întrebe ce şi cum. Îi spun că mi-am dat seama despre ce e vorba.

Am scos cutia din plic şi m-am îndrăgostit de ambalaj!

Şi ce cutie frumoasă! E prea frumoasă pentru a o pune lângă podoabele pentru brad, aşa că ştiu deja la ce o voi folosi: la câteva “bijuterii” care-mi sunt tare dragi – acum vor fi într-o casetă care mi-a devenit dragă instantaneu.

Şi surpriza din cutie le-a întrecut pe toate cele de mai sus pentru că, deschizând cutia cu clopoţei, am avut senzaţia că am deschis o cutie cu amintiri frumoase!

Ce surpiză super faină! Decoraţiuni clopoţei, din lemn! Mi-au amintit instantaneu unele dintre podoabele de brad pe care le aveam când eram copil; mi-au amintit atâtea zile de Crăciun minunate! Îmi plac foarte-foarte mult!

Mulţumesc, Tania! Îţi doresc să ai un An Nou minunat! La fel îţi doresc şi ţie, Ella, şi vă doresc tuturor celor care v-aţi jucat! Şi nu doar lor, ci şi celor care ajungeţi, intenţionat sau nu, pe aici.

₪₪₪

Ardeam de nerăbdare să public aceste rânduri dar a trebuit să am răbdare să sosească posesorul telefonului pe care îl folosesc atunci când fac poze. Cred că ar trebui să cumpăr un aparat de fotografiat digital! Să nu mai pierd momentele!  

Aşa ar trebui să fie; aşa aş vrea să fie. Miercurea fără cuvinte!

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Happy WW!

An Nou cu sănătate, armonie, belşug şi cu multe împliniri, vă doresc cu drag!

LA MULŢI ANI! 

De ani şi ani, ferestre. Miercurea fără cuvinte!

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

HAPPY WW!

Reparator de destine. Citate favorite

Dacă  moartea tatălui său îl silise să-şi întrerupă studiile la medicină după al doilea an, in realitate el nu avusese niciodată intenţia să devină ceea ce se cheamă un medic, adică să îngrjească bolnavi.

Adevărul-adevărat este că meseria pe care a dorit dintotdeauna s-o profeseze nu există. Foarte tânăr fiind, avea adeseori impresia că in sat la el o mulţime de oameni nu se aflau la locul potrivit, şi că porneau pe-un drum care nu era al lor, numai şi numai pentru că nu ştiau încotro s-apuce.

Şi plăsmuia in închipuire un om foarte inteligent şi mai ales foarte înţelegător, un om care să fie in acelaşi timp şi medic şi preot, de pildă, un om capabil să înţeleagă de la prima vedere soarta semenilor săi. […]

Lumea s-ar fi îngrămadit să consulte un asemenea om aşa cum consulţi un medic. El ar fi fost pe undeva, un fel de reparator de destine. Şi nu numai din pricina inteligenţei. Poate că nici nu avea nevoie de o inteligenţă excepţională. Dar pentru că era in stare să trăiască viaţa tuturor oamenilor, să intre in pielea tuturor oamenilor.

Maigret nu vorbise cu nimeni despre asta şi nici nu îndrăznea să se gândească prea mult, căci şi-ar fi bătut joc de el însuşi. Neputând termina medicina, intrase printr-o întâmplare la poliţie. Dar, la urma urmei a fost doar o întâmplare? Oare poliţiştii nu se îndeletnicesc şi ei, câteodată, cu reparatul destinelor?

(din volumul intitulat “Maigret şi fantoma”, de Georges Simenon - volum care începe cu romanul “Prima anchetă a lui Maigret” – Editura Z, Bucureşti, 1992, traducere: Al. Mirodan).

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪₪₪

Scriitorul belgian Georges Joseph Christian Simenon este creatorul personajului Jules Maigret, faimosul comisar din romanele poliţiste scrise începând de prin anii 1930. Comisarul e prezentat ca fiind un tip calm, un om care îi înţelege pe ceilalţi dar nu închide ochii la ilegalităţi (poate, doar la unele găinării). In majoritatea romanelor şi nuvelelor in care apare, comisarul are cam 40-50 de ani. In romanul “Prima anchetă a lui Maigret”, de unde am copiat citatul, personajul are vârsta de 28 de ani, e secretarul unui comisar şi proaspăt căsătorit. Fumează pipă, poartă pălărie şi manta. Când investighează e interesat să înţeleagă şi motivul care determină pe răufăcător să încalce legea şi vrea să ştie cât mai multe despre victimă şi anturajul acesteia.

In această “primă anchetă”, fiind de serviciu într-o noapte când un flautist a venit să reclame strigătul de ajutor al unei femei, la o fereastră, şi un foc de pistol pe care l-a auzit in casa respectivă, el s-a dus să cerceteze. De-a lungul anchetei a avut mereu senzaţia că şeful său i-a încredinţat ancheta fiind sigur că va da greş. Secretarul Maigret bănuia că superiorii lui vor să muşamalizeze cazul pentru că erau implicate persoane din înalta societate, chiar o familie pe care o frecventa şeful său direct…

sursa

Georges Simenon s-a născut in 13 februarie 1903 – familia locuia pe strada Leopold nr. 26 (nr. 24 azi) din Liège. La vârsta de 3 ani a învăţat să citească la grădiniţa Saint-Julienne. între 1908 şi 1914, a urmat Institutul Saint-André. În septembrie 1914, la puţin timp după izbucnirea Primului Război Mondial, şi-a început studiile la Colegiul Saint-Louis, un liceu iezuit. La vârsta de 16 ani era editor la Gazette de Liège, unde articolele sale nu erau de prea mare importanţă dar acea slujbă i-a dat posibilitatea de a explora o varietate de teme ca: politica, comerţul sau, mai important, criminalitatea oraşului, studiind oarecum tehnicile poliţieneşti ale criminologului Edmond Locard. Perioada petrecută la Gazette l-a acomodat cu arta scrisului constant şi spontan. În această perioadă Georges Simenon a redactat mai mult de 150 de articole sub numele de G. Sim. Sub acest pseudonim (a folosit mai multe pseudonime de-a lungul timpului) a publicat primul sau roman (1921) şi a scris mai multe piese umoristice. Timpul liber şi-l petrecea în această perioadă frecventând diverse localuri de noapte. Oamenii cu care obişnuia să se întâlnească variau de la anarhişti sau artişti până la viitori criminali (trei), care în cele din urmă au apărut în romanul Les trois crimes de mes amis. Afară de aceste interacţiuni amalgamate, scriitorul s-a apropiat de un grup de cântăreţi cunoscut ca La Caque. Chiar dacă nu s-a implicat în munca lor, el a cunoscut-o prin aceştia pe viitoarea sa soţie (prima), Régine Renchon. A avut mai multe relaţii extraconjugale, cea mai faimoasă iubită fiind Josephine Baker (dansatoare, actriţă şi cântăreaţă franceză de origine americană). In timpul războiului a fost bănuit de colaborare cu naziştii (dar s-a constatat că ar fi putut fi doar oportunist) iar Gestapo îl bănuia că e evreu, din cauza asemănării numelui Simenon cu Simon. Oricum, după război, a fost pus sub investigaţie pentru că negociase drepturile de adaptare a cărţilor sale cu nişte studiouri germane. În 1950 a primit sentinţa de a nu avea voie să publice vreo lucare nouă timp de cinci ani. Această decizie însă, a fost ţinută secret şi nu a avut prea mare efect. (mai multe pe wikipedia).

A murit în somn în noaptea de 3 septembrie sau dimineaţa de 4 septembrie 1989 la Lausanne, Elvetia.

De-a lungul timpului au fost ecranizate multe dintre romanele scriitorului şi mai mulţi actori au interpretat rolul comisarului; între aceştia, reprezentativ mi se pare Jean Gabain şi surprinzător, din 2016 in cel puţin trei ecranizări, Rowan Atkinson (mi se pare foarte potrivit in rol).

Se spune despre Georges Simenon: era o victimă a modei, fiind considerat şi unul dintre bărbaţii foarte eleganţi (Louis Vuitton îl considera unul dintre cei mai loiali cumpărători); era un scriitor prolific - a scris 1200 de povestiri utilizând 15 pseudonime şi in anul 1928 a scris 44 de romane; scria între 6000-8000 de cuvinte pe zi (o legendă urbană menţionează că in 24 de ore a scris un roman, in public, in faţă la Moulin Rouge din Paris, stând într-o “cameră de sticlă” şi acceptând idei şi personaje de la publicul adunat acolo); era metodic atunci când începea un roman, şi nu ieşea din rutină (deconecta telefonul şi nu voia să fie deranjat pentru nimic) - pentru numele personajelor se inspira din mulţimea de cărţi de telefon (inclusiv străine) pe care le adunase; colecţiona pipe; este scriitorul cu cele mai multe romane adaptate pentru marele ecran; îi plăceau femeile şi nu se ferea de prostituate (ambele soţii au acceptat muuultele lui infidelităţi - ultima lui cucerire, veneţianca Teresa Sburelin i-a fost amantă timp de 23 de ani, intrând in familie ca servitoare a celei de a doua soţii, Denyse Ouimet).

Oraşul văzut de jos. Miercurea fără cuvinte!

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. 

sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

HAPPY WW!

Gheaţa şi oamenii vârstnici

In tramvai
Spunea un tânăr oarecare
Unui bătrân, cu "politeţe":
- Stau jos acum, că în picioare
Voi sta destul la bătrâneţe.
(Ion Vladimir)

Probabil că nu aş fi scris rândurile de mai jos dacă nu citeam textul doamnei Elena Marin Alexe: Postu-i post si treaba-i treaba… Multa indiferenţă (şi răutate) zace in unii dintre cei care, generic, sunt numiţi oameni.

In febra “marii asfaltări” ce-a avut loc in Braşov anii trecuţi in zona unde locuiesc au desfiinţat o alee in trepte late şi au nivelat, ajungând să existe acolo o alee in pantă, într-o zonă intens circulată. Şi-au mai făcut vreo două alei asfaltate, tot in pantă. Iarna e jale acolo! Majoritatea trec prin “zona verde” pentru că altfel nu au şansa să rămână la verticală când asfaltul e acoperit cu strat de gheaţă pe care nu se deranjează cineva să-l cureţe aruncând ceva substanţe… Nici pe ditamai bulevardul nu s-au deranjat să cureţe!

Dimineaţă plimbam câinele in zona aleilor in pantă. Un bătrânel înalt a ieşit din mini-market-ul de la parterul unui bloc şi a făcut doi paşi spre una dintre alei; şi-a rămas acolo, nemişcat, pe gheaţă, cu o mână întinsă in lateral, pentru echilibru, cu cealaltă atârnând pe lângă corp, ţinând o sacoşa de nailon in care se vedea o franzelă. Pe lângă el a trecut un bărbat scund şi îndesat care călca apăsat pe gheaţă. S-a uitat la bătrânelul înalt şi şi-a văzut de drum. A mai trecut un tânăr care şi el s-a uitat la bătrânel şi-a trecut mai departe… Eram in capătul celălalt al zonei şi mi-am dat seama că omul nu poate înainta (comerciantul n-a curăţat nici el gheaţa din zona magazinului) şi nu părea că-l va ajuta vreun trecător. M-am grăbit spre el, trăgând după mine câinele care voia in altă direcţie. L-am rugat să-mi dea voie să îl ajut. S-a agăţat de braţul meu aproape cu disperare şi a vrut să păşească pe gheaţă. L-am îndrumat prin zona verde, acoperită cu zăpadă, să fim amândoi in siguranţă, pentru că nu prea aveam echilibru şi cu câinele in lesă.

- Grea iarna pentru bătrâni – mi-a zis el, oftând. Când eşti singur n-ai de ales, trebuie să ieşi…

Am vrut să-l conduc până la porţiunea de asfalt curăţat dar a zis că prin zăpadă se descurcă. Mi-a mulţumit şi eu mi-am văzut de treabă, dar nu m-am îndepărtat prea mult, să văd ce face. După câţiva paşi s-a oprit şi s-a sprijinit cu o mână de un pom. Am făcut câţiva paşi spre el, dar chiar atunci o tânăra care trecea pe acolo, cu doi copii mici pe care-i ţinea de câte o mâna, s-a oprit şi a vorbit ceva cu el. Am văzut cum îşi îndeamnă micuţii să se ţină de mâini şi ea l-a ajutat pe bătrânel să treacă mai departe. Până să îl ajute ea au trecut pe acolo destui oameni in putere.

Nu reuşesc să înţeleg cum poţi privi un om care are, vădit, nevoie de ajutor şi să treci indiferent pe lângă el… Ce urgenţă ai, ce te reţine să ajuţi pe cineva să parcurgă o porţiune de gheaţă, să urce in autobuz un bagaj voluminos ş.a.m.d.?

Şi mă enervează la culme aştia care încasează saci de bani pentru a curăţa străzile iarna şi se deranjează numai pentru carosabil! Daaa! Ştiu că avem şi noi obligaţia de a curăţa pe unde locuim, aşa cum au aceeaşi obligaţie şi comercianţii pe unde au magazine… Dar sunt atâtea zone unde nu e obligaţia noastră! Ce fac poliţaii locali iarna? Stau la căldurică? Ar putea încasa bani din amenzi… dar ei par a amenda doar oameni săraci, care caută prin gunoaie… sau femei care hrănesc pisici.

Octavian Paler. Citate favorite

Voi care vă întoarceţi acasă

şi după ce-aţi închis uşa

spuneţi “bună seara”

voi nu ştiţi ce-nseamnă

să intri pe o uşă tăcând.

(Singurătate)

**

Aşa se-ntâmplă logic, plecăm şi sosim undeva.

Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă, poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta, ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva, poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie, nu sosim unde-am vrut, dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva totul e logic, chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite, totuşi am plecat şi am sosit undeva, dar când nu sosim nicăieri totul devine ilogic. Spre ce ne ducem dacă nu sosim nicăieri?

(Lecţie inutilă de logică)

Din “Scrisori imaginare”, Octavian Paler, Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1992.

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

₪₪₪

Octavian Paler s-a născut in 2 iulie 1926 la Lisa, judeţul Făgăraş (Lisa aparţine azi de judeţul Braşov) şi a murit in 7 mai 2007 la Bucureşti. A fost scriitor, editorialist, jurnalist şi om politic.

Am aflat despre existenţa lui in anii 1990, când am cumpărat romanul “Viaţa pe un peron”. Apoi, pentru că o colegă de muncă avea abonament la România Liberă citeam şi decupam editorialele scrise de el – îmi plăceau pentru că, într-o anumită măsură, scria ceea ce simţeam şi credeam şi eu despre unele chestiuni. Până pe la mijlocul anilor 1980 a fost, între altele, membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi deputat de Vaslui in Marea Adunare Naţională, parlamentul monocameral al României comuniste.

A fost persecutat de securişti pentru viziunile sale pro-occidentale şi pentru critica la adresa PCR şi a “conducătorului iubit”; i s-a stabilit domiciliu forţat şi i s-au interzis diferite activităţi in lumea artistică.

Imediat după decembrie 1989, Octavian Paler va socoti de datoria sa să se afle în miezul evenimentelor culturale şi politice. Este membru fondator al Grupului de Dialog Social şi are o prezenţă redutabilă în presa liberă, în primul rând prin editorialele şi lucrările sale de poziţie civică, democratică. În ultimii ani de viaţă este tot mai dezamăgit de prestaţia clasei politice şi, în general, a celor în care investise încredere, fără a-şi vedea confirmate aşteptările. (Şerban Cionoff)

₪₪₪

E o rană în scândura uşii unde-am bătut şi n-a răspuns nimeni. Deschideţi uşa cu grijă, să nu loviţi rana cu cheia, spune Octavian Paler în "Definiţia uşilor închise".

Amurgul templierilor, roman. Citate favorite

- Fiule, ţi-am spus cândva că tunetul şi fulgerul sunt mânia cerească a Domnului şi că picăturile de ploaie sunt lacrimile îngerilor, care plâng din pricina ticăloşiei oamenilor. Dacă această spusă ar fi adevărată, atunci oraşele şi satele noastre ar fi trebuit să fie de mult înecate de ploaie, deoarece in lumea asta este mai multă ticăloşie decât îţi poţi închipui.

(bătrânul templier Thomas of Lincoln către învăţăcelul său, tânărul templier Richard, personajul central - inventat de autoare - al romanului)

*

- Viaţa omului, zise el, este o picătură de tragedie şi de fericire, scoasă din oceanul veşniciei numai ca să cadă înapoi şi să se piardă in uitare (Richard către Blanche, soţia celui mai bun prieten al său).

- Dacă vezi viaţa astfel, de ce faci tot ceea ce faci?

- Pur şi simplu pentru că sunt nevoit. Pentru că întregul suflet mi se răzvrăteşte când asist la nedreptăţi.

*

Cel ce nu e el însuşi nevinovat, nu are căderea să-şi dea cu părerea despre vina altora.

*

Ce ciudat se poate modifica viaţa cuiva in urma faptelor altuia…

- Ce cale ai ales Richard? […]

- Calea dreptăţii.

- Care dreptate? A cui dreptate? […]

- Nu pot să judec doctrina altor religii şi filosofii, zise el. Ele sunt, orice s-ar spune, o călăuză pe drumul de întoarcere spre forţa creatoare care ne stăpâneşte, şi care zace ascunsă in adâncul fiinţei noastre. Nu contează ce credem, ci cum; acesta e miezul existenţei. Calea dreptăţii, zise răspicat. Aceasta este o cale a echităţii, a justiţiei, o cale care îi dă fiecărui om dreptul de a gândi liber, de a acţiona liber, de a fi liber, respectând convingerea celuilalt. Abia atunci omul îşi poate iubi aproapele. Un om care îi dă celuilalt spaţiu şi acea libertate, iubeşte cu adevărat. Dacă s-a ajuns la acea toleranţă şi la acea iubire, lumea noastră poate fi creată din nou, poate fi transformată într-o lume a păcii şi a drepturilor egale pentru fiecare. Dumnezeu n-a creat domni şi robi, n-a creat nobili, şerbi şi iobagi. El a creat doi oameni egali, dintre care nici unul nu era subordonat celuilalt. Omul rămâne răspunzător de ceea ce face cu acele drepturi şi cu libertatea. Cel care are in el iubirea, îl are in el pe Sfântul Duh, pe însuşi Dumnezeu. Acea iubire este izvorul care lărgeşte spiritul, este izvorul a toată cunoaşterea. Aceasta este calea justă. A-L sluji numai pe Creator, nu e de ajuns, religia singură nu e de ajuns.

- Fiecare trebuie să-şi găsească singur calea justă.

(din romanul Amurgul templierilor, de Hanny Alders, Editura Univers, Bucureşti, 1993; traducere şi note de H.R.Radulian).

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

Amurgul templierilor, roman publicat in 1987 de Hanny Alders, poate fi numit roman de aventuri, dar este şi o frescă a epocii in care steaua Ordinului Cavalerilor Templieri a început să apună; un ordin militar religios foarte puternic şi care avea destule bogăţii, templierii fiind atunci singurii creştini care aveau permisiunea să-şi investească banii in împrumuturi cu dobândă.

Regele Franţei, Filip al IV-lea (zis cel Frumos) avea mari datorii la Templu şi visteria îi era goală. El este cel care a pus la cale căderea acestui ordin - susţinând că templierii se închină diavolului şi au multe alte păcate - pentru a prelua bogăţiile, in primul rând, dorea desfiinţarea ordinului şi l-a forţat pe papa Clement al V-lea să fie de partea lui.

Lichidarea Ordinului a început într-o zi de vineri, 13 octombrie 1307.

Deşi Filip al IV-lea a avut multe realizări ca monarh - unind Franţa, evitând războaiele prin diferite alianţe, construind drumuri, centralizând administraţia, eliminând drepturile baronilor de a se lupta între ei când aveau chef şi de a bate moneda proprie - a rămas in istorie ca fiind cel care a dus la distrugerea unui ordin religios ai cărui membri au luptat cu mult curaj in Ţara Sfântă (denumire dată ţării natale a lui Isus Cristos, in hotarele ei biblice).

Tânărul templier Richard (englez) încearcă să-i ajute pe fraţii francezi care suferă persecuţiile sângeroase ordonate de regele Franţei, dar nu reuşeşte să oprească lichidarea Ordinului. Pentru virtuţile lui de cavaler, însă, este iniţiat in “taina templului” de marii maeştri care ştiu că nu mai au mult de trăit.

E un roman care conţine multe date istorice, ceea ce-l face lung, dar nici o clipă plictisitor.

*

Istoricii şi-au pus multă vreme întrebarea dacă in cadrul Ordinului Templierilor s-a petrecut o erezie, o întrebare la care răspunsul aproape unanim a fost negativ. Totuşi, unii sunt de părere că prin contactele lor cu Orientul, templierii şi-au lărgit orizontul, şi-au extins perspectiva asupra societăţii occidentale şi asupra raporturilor de putere din sânul ei şi că au urmărit un ideal măreţ: “un echilibru între Apus şi Răsărit, o pace universală, o conciliere spirituală şi o alianţă politică între statele Europei” (John Charpentier, L’Ordre des Templiers. L’Enseignement interieur). Un ideal pe care, ştiindu-se sprijiniţi de posesiunile lor ramificate in toată Europa şi bazându-se pe puterea lor financiară, pe cunoştinţele lor strategice şi pe cele două secole ale lor de experienţă, l-ar fi putut realiza, dacă Filip cel Frumos nu le-ar fi barat drumul. (Hanny Alders)

Hanny Alders s-a născut la Rotterdam in 18 iunie 1946 şi a murit la Schoorl, in 22 iulie 2010. E cunoscută ca scriitoare de romane istorice foarte bine documentate, pline de intrigi şi de secrete. A debutat in 1987 cu romanul Amurgul templierilor (Non nobis, titlul original), despre care New York Times scria: “o carte pe care o scrii doar o dată in viaţă”. A primit premiul Gouden Ezelsoor, pentru cel mai bine vândut roman de debut. A lucrat timp de 14 ani la acest roman despre căderea Cavalerilor Templieri la inceputul secolului al XIV-lea.

Nicolae Labiş, buzduganul unei generaţii

Nicolae Labiş s-a născut in 2 decembrie 1935, in Poiana Mărului, azi jud. Suceava. Clasele primare le-a urmat la şcoala din satul natal, sub îndrumarea mamei, care era învăţătoare. De copil compune poezii şi poveşti. Când tatăl pleacă pe front (in al doilea război mondial) familia se refugiază într-un sat de lângă Câmpulung-Muscel; in mai 1945 familia se reuneşte şi se stabileşte la Mălini, in Moldova.

Debutează la ziarul Zori noi din Suceava (1950), dar adevăratul debut îl consideră a fi cel din 1951, la Viaţa românească, unde i-a fost publicată poezia Gazeta de stradă.

Urmează cursurile Şcolii de Literatură “Mihai Eminescu” din Bucureşti şi după absolvire devine redactor la Contemporanul, apoi la Gazeta literară. Se înscrie la Facultatea de filologie (Bucureşti) dar abandonează cursurile după un semestru (1954). Colaborează susţinut la Viaţa românească, Iaşul literar, Gazeta literară şi altele. Debutul editorial are loc in anul 1956, cu “Primele iubiri”. Pregăteşte pentru tipar volumul Lupta cu inerţia, care va apărea postum pentru că Nicolae Labiş moare, la 21/22 decembrie 1956, in urma unui accident de tramvai. Dispariţia prematură şi autenticitatea discursului său liric au facut curând din Nicolae Labiş un simbol al poeziei noi, al cărei proces de regenerare l-a declanşat. Criticul Eugen Simion l-a numit “buzduganul unei generaţii”.

₪₪₪

Aproape toţi tinerii visează “dreptate socială” şi se agaţă de ceea ce li se pare că se potriveşte cu gândurile lor, cu visurile lor şi învaţă din mers cum e cu una sau cu alta. Nicolae Labiş a cochetat, şi el, cu doctrina comunistă – a închinat comunismului câteva poeme – dar mai apoi, se pare, şi-a schimbat calea, spre nemulţumirea comuniştilor care-l apreciau.

Poezia “Omul comun” poate fi considerată drept piatra unghiulară a poeticei lui. De aici porneşte şi se desface principalul ei evantai tematic, din imaginea dublată a copilului şi adolescentului, greu de recunoscut şi totuşi aceeaşi fiinţă. Poemul insinuează tema degradărilor treptate ale idealului in real, relaţie nu identică, de natură conceptuală, ci prototipul evenimentului sufletesc, cu atât mai obsedant, chinuitor, in poezia lui Nicolae Labiş, cu cât tărâmul experienţei este exclusiv al propriilor trăiri şi reacţii.

(din Scriitori români, autori: colectiv; Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978)

In ceea ce mă priveşte, când spun “Nicolae Labiş” mă gândesc la poemul său “Moartea căprioarei”. Când am citit poezia prima dată – pentru că am fost obligată, la şcoală – mi s-a făcut rău, la propriu. Am plâns in hohote la unele poezii aşa-zise pentru copii – cum ar fi “Gândăcelul”, scrisă de Elena Farago – dar “Moartea căprioarei” mi-a făcut râu. De atunci am mai citit despre acest poem, dar evit să citesc versurile… Poate că impresia ar fi alta, nu ştiu, dar prefer să nu aflu.

In “Moartea căprioarei” reiese şi mai evidentă ideea că, din companion al animalelor, de pe tărâmul idealului, fiinţa umană – in general – “devine vânător crud” pe măsură ce trece timpul, omul devenind “lucid in faţa tăişului ascuţit al raporturilor vitale” (op.citată).

Nicolae Labiş ar fi putut concura cu Eminescu? Nu vom şti niciodată. Poeziile lui sunt tragice, in cea mai mare parte. Opera i-a fost influenţată de Rimbaud, de Eminescu, de Ion Brad şi de Ion Pillat, de Esenin (o spun alţii, eu nu pot avea asemenea certitudini) şi de cine mai ştie cine, pentru că aşa se întamplă in general cu cei mai mulţi poeţi tineri şi foarte tineri. Cei care l-au cunoscut l-au apreciat, ca om şi ca poet. 

Poiana primei amintiri                                                

Revăd din nou poiana primei amintiri

Copilul care am fost eu spre mine vine, 

Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...

- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...

Şi mă priveşte cu o candidă trufie, 

În jur se leagănă-al pădurii verde cerc, 

Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie

- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?

(din Lupta cu inerţia)

Ultimul in grup. Miercurea fără cuvinte!

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.
Provocarea pentru azi: Ultimul… orice. :) 
Sursa foto: Brasov, orasul sufletului meu

HAPPY WW!

Fata cu părul roşu, de Theun de Vries. Citate favorite

  Pentru prima dată mi l-am închipuit pe Hugo mort. […] Încet, încet, încet, începeam să-mi dau seama de realitate. […] Mi se lămureau, atunci, pentru prima dată, tot felul de lucruri.

 Le priveam aşa cum trebuie să le privească in faţă un om in toată firea. Şi pricepeam că vremea de până ieri, când eram o fată tânără, trecuse. De aci înainte, de la moartea lui Hugo, aveam să înfrunt viaţa ca o femeie încercată.

Îngrozitoarele hotare al existenţei fiecăruia!

Nesfârşitul, închis in noi toţi, ca o scurtă licărire; fiecare om, o clipită in veşnicie.

Şi acest punct de foc, această fiinţă care pâlpâie şi se mistuie cu atâta repeziciune, este in acelaşi timp stăpânul vieţii şi făuritorul ei.

Nu poţi face decât un singur lucru: să dai un conţinut vieţii. Poate că, in sine, asta n-are absolut nici o noimă. Nu puteam gândi in miriade de ani lumină, in sisteme solare. De îndată ce încercam, pierea orice sens, orice conţinut. Dar simţeam că devin iarăşi om, când mă gândeam la pământ, când mă gândeam că are un rost să lupţi pentru ca acest mic pământ să fie bun de locuit pentru tine însuţi şi pentru semenii tăi.

Pământul este teatrul faptelor şi acţiunilor noastre. Este acea bucăţică din univers dată nouă pentru ca la plecare, s-o lasam altfel, mai plină de sens, mai umană.

Acesta este elementul deosebit şi de neînlocuit al faptelor pe care trebuie să le împlinim aici. Oamenii care săvârşesc fapte fără să ţină seama de întreg, care aduc atingere întregului şi i se împotrivesc nu merită să trăiască. Viaţa se cere slujită numai de viaţă. Numai cine arde ca o văpaie pentru întreg poate sparge hotarele îngrozitoare ale eului, ale micimii înnăscute.

“Iar cel care , la moartea lui, n-a spart aceste hotare” – aşa gândeam – “rămâne o scânteie pierdută”.

Hugo spărsese hotarele. Trăise ca puţini alţii; văpaia lui se mistuie pentru a întreţine şi a întări flacară vieţii pe pământ. Mi-am dat seama că învinsesem gândul obsedant al morţii, chiar şi cel al morţii cumplite a lui Hugo, căci nu uitasem nici o clipă că nu moartea, ci viaţa lui contează.

(din Fata cu părul roşu, Theun de Vries, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1962, traducere: Sergiu Dan şi H.R.Radian).

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪₪₪

Despre roman

In anul 1956, chiar înainte de criza din Ungaria, romanul a fost criticat de anti-comunişti, in timp ce comuniştii l-au primit ca pe un manifest. Mai mult decât pe convingerea politică a scriitorului, romanul e axat pe luptătorii din rezistenţă şi acţiunile lor împotriva naziştilor.

Am citit cartea in adolescenţă, într-o vreme când mi-am propus să citesc toate cărtţle pe care le aveau părinţii in bibliotecă. Greu m-am hotărât să o încep pentru că preamărea comunismul – un regim politic sub care se chinuiau milioane de oameni din lume. Încet, pagină cu pagină, romanul m-a cucerit. Nu mă mai gândeam că Hannie e comunistă, ci mă gândeam numai la eroismul ei – şi al altor tineri – la rezistenţa lor împotriva naziştilor. Luptau (şi) pentru ca membrii comunişti să cucerească puterea politică şi încrederea populaţiei - o cauză dreaptă in viziunea lor (credeau in “dreptatea socială”) - chiar dacă mie mi-e greu să înţeleg cum poate crede cineva că doctrina utopică a comunismului poate fi aplicată social fără grave derapaje spre dictatură. Ei nu ştiau atunci, cauza lor era nobilă. Deşi am detestat - şi detest - comunismul nu pot - şi nu vreau - să neg curajul celor care s-au împotrivit naziştilor. Ce-au făcut alţii (sau aceiaşi), mai târziu, e altă poveste.

Fata cu părul roşu este Jannetje Johanna (Jo) Schaft, nascuta in 16.09.1920, o tânără olandeză din Haarlem, luptătoare comunistă arestată de nazişti in 21 martie 1945 şi executată in 17 aprilie acelaşi an. Avea părul roşcat, pe care l-a vopsit pentru a nu fi recunoscută de autorităţile care o cautau dar după ce a fost arestată, in timpul interogatoriului dur, de la transpiraţie şi apă vopseaua de pe păr a început să se cureţe şi astfel şi-au dat seama călăii că au prins unul dintre cei mai căutaţi oameni din rezistenţă.

Ca studentă, la fel ca mulţi alţi studenţi, a refuzat să semneze declaraţia de loialitate (1943), a renunţat la studii şi s-a întors in oraşul natal, Haarlem.

Luptaseră 422 de oameni in “rezistenţă” - unul era femeie: Hannie Schaft. Regina Wilhelmina a numit-o “simbol al Rezistenţei” şi un timp a fost comemorată in Olanda, până când comuniştii au cazut in dizgraţie şi comemorarea a fost interzisă deşi a fost, totuşi, o luptătoare antinazistă înainte de a fi comunistă - aşa văd eu lucrurile după ce am citit romanul a doua oara, mulţi ani de la prima citire.

Despre autor

Theun de Vries, romancier, poet, eseist, jurnalist olandez, s-a născut in Veenwouden, la 26.04.1907 şi a murit la Amsterdam, in 21.01.2005. In 1936 se înscrie in Partidul Comunist Olandez. In timpul ocupaţiei naziste a fost arestat şi închis pentru acţiunile sale in rezistenţa antifascistă. După război devine, pentru nu prea mult timp, membru in consiliul municipal.

In timpul războiului rece apartenenţa sa la partidul comunist i-a nemulţumit extrem pe colegii săi scriitori. El a găsit justificate lovitura de la Praga (1948) şi intervenţia rusă in Ungaria (1956); in 1953 a scris un imn dedicat lui Stalin. A fost exclus dintr-o organizaţie internaţională a scriitorilor, nu a mai fost invitat la zilele de naştere ale colegilor şi, in timp, a fost izolat, dar a rămas membru de partid.

In ciuda convingerilor sale comuniste, in 1963 a tradus romanul “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” scris de Aleksandr Soljenitsyn, un roman bazat pe experienţele lui in lagărele de detenţie din Siberia. Comuniştii au distrus întreaga ediţie. Până in 1971 de Vries a rupt legăturile cu partidul. La vârsta de 88 de ani a declarat că nu mai scrie dar tot a mai scris două cărţi – ultima in anul 2004.

A debutat la vârsta de 20 de ani, cu un volum de poezii, şi a scris mai mult de 100 de cărţi, o monografie, un scenariu de film şi piese de teatru radiofonic.

A primit mai multe premii şi titluri de onoare.

Visul american la Braşov

      Nuuu! Nu “acel” vis american! Doar un (alt) dezvoltator imobiliar cu denumire popoasă: “American Dream”, care vrea patru ansambluri rezidenţiale (cca. 1500 de apartamente) pe un deal (zona Coasta Vacii) din Şcheii Braşovului, unul dintre cele mai vechi cartiere ale oraşului, “zona românească” aflată in afara zidurilor Cetăţii in evul mediu. E (era) o zonă verde între Şchei şi Calea Poienii - acum e o zonă decopertată parţial.

      In Şchei sunt dealuri, şi sunt multe construcţii vechi şi foarte vechi; străduţele sunt, in mare parte, înguste şi întortocheate – pe unele străzi abia urci cu maşini 4x4 chiar şi într-o senină zi de vară.

      Insul s-a apucat să care materiale in camioane cu permise de liberă trecere eliberate pentru zone de şantier din apropiere (şoferii s-au rătăcit – că-s întortocheate străzile, am zis), pe drumuri bătătorite in terenuri a caror proprietate visătorul n-o poate dovedi. Când visezi, orice e posibil! Omul îşi urmează visul! Mai contează că nu are autorizaţii?! Nu stă o autorizaţie in calea unui om cu visuri măreţe! Autorizaţiile stau in calea fraierilor care au visuri mărunte şi n-au curaj să acţioneze ca haiducii nici chiar pentru a-şi construi un gard nou.

      Şi visează omul la minunatele apartamente care-l vor îmbogăţi, şi-şi imaginează cum de pe un deal din lut viitorii mândri proprietari s-ar putea apropia de şcheieni alunecând pe deal. Camioanele grele afectează zona, săpăturile nu se lasă mai prejos şi pe canalizarea care - de s-o realiza - se vor scurge bloculeţele unul câte unul. Pentru canalizare ar trebui străpuns dealul până in, aproape, cealaltă parte a oraşului, susţin reprezentanţii companiei de resort.

      La 1 octombrie 2017 consilierii locali au votat respingerea prelungirii Planului Urbanistic Zonal, spulberând fără milă visul american. Cel puţin deocamdată. Gurile rele zic că s-a întâmplat aşa pentru că nu s-au uns rotiţele potrivite, dar prefer să cred că au spulberat acest coşmar oamenii care n-au vrut să vadă cum vine dealul peste ei.

₪₪₪

Sursa foto: http://www.skyscrapercity.com/showthread.php?p=140879306

(amănunte pe mytex.ro, bizbrasov.ro şi bzb.ro)

Economisirea energiei electrice

Protejarea mediului este o chestiune serioasă, nimic de comentat, dar! Am zis că nu comentez? Cum să n-o fac?

Ştiaţi că, dacă am economisi 20% din consumul individual de energie, până în anul 2020, Europa ar putea economisi circa 60 miliarde de Euro, echivalentul a circa 210 mii de miliarde de lei? N-am habar dacă e adevărat, am citit undeva.

Suntem bătuţi la cap să folosim becuri chioare - mă rog, economice - care luminează puternic. Unii ne spun de becurile fluorescente - să stea ei cu astea!  Să folosim pentru iluminat holurile blocurilor (scările de bloc) sistem de iluminat cu senzori de mişcare – când ai neşansa să fii aşteptat “după colţ” de vreun cap sec nici nu ştii ce te-a lovit (in beznă te poate aştepta oricine, pentru că becul nu se aprinde când nimic nu mişcă acolo). In timp, ochiul va fi afectat de la atâta clipăit de lumină, pentru că pupila oboseşte să se tot adapteze. Unii zic să stăm la tv cu lumina stinsă - s-o facă ei: contrastul dintre luminile, cu intensităţi diferite, de pe ecran afectează ochiul mai puternic atunci când in camera nu e şi o alta sursă de lumină.

Ni se spune să nu folosim prea multe aparate electronice şi electrocasnice, să scoatem din priză încărcătoarele telefoanelor după ce bateria s-a încărcat, să scoatem aparatele din priză deoarece consumă şi in stand by. Nu neg, se consuma ceva energie. Ni se dau şi alte sfaturi: să cumpărăm electrocasnice din clasa A (economie de energie), să nu exageram cu încălzirea locuinţelor şi să ne căptuşim casele cu polistiren (dacă nu avem bani pentru ceva nedăunător), să reglăm la temperatură mai mică apa pentru baie şi pentru spălat! Totul pentru a economisi energie electrică.

Se mai “cer” troleibuze in loc de autobuze – poluează mai puţin, e adevărat, dar consumă energie electrică – o fi cea pe care suntem sfătuiţi s-o economisim.

Un sfat care mi se pare foaaarte tare: cumpără-ţi maşină electrică! Adică… stau pe întuneric, mă spăl şi spăl cu apă rece şi conduc o maşină electrică! Toţi vom înlocui autoturismele “clasice” cu unele electrice! Nu-i tare?! Lumea va fi împânzită cu prize pentru încărcarea bateriilor maşinilor electrice! Hm. Unde e “economia de resurse”?

Acceptăm eolienele in detrimentul câmpurilor cultivate, păşunilor şi păsărilor (şi refuzăm organismele modificate genetic până când nu vom mai avea de ales deoarece câmpurile vor fi semănate cu eoliene sau cu panouri solare), acceptâm să sortăm gunoiul pentru ca ecologiştii să-l ia la grămadă şi să-l arunce, amestecat, pe acelaşi munte de gunoi… E ca un fel de frecţie la picior de lemn.

Populaţia se înghesuie să economisească – şi se ceartă care mai de care – pentru ca toţi coloşii care fabrică arme, care au centrale nucleare, care încearcă armament in cer, pe pământ şi sub pământ să nu rămână fără resursele naturale atât de necesare pentru a rămâne foarte bogaţi. Excelent! 

Abia aştept (vorba vine, ‘că n-aştept) să văd prima maşină de război electrică! Baterie autonomă… şase ore in condiţii de drum drept… Următoarea priză la cactusul din dreapta. 

Fiecare cu ce are. Miercurea fără cuvinte!

sursa: Turism de Aventura.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Provocarea pentru azi: Masina Timpului. Timpul masinii.

sursa: Brasov, orasul sufletului meu.

Happy WW!

Prietenie. Citate favorite

Prietenia constă in a uita ceea ce oferi şi a păstra in memorie ceea ce ai primit.

*

Această ultimă dovadă, fără de care prietenia nu există: încrederea neţărmuită.

Prietenia este o stea, pe când dragostea... dragostea nu este decât o lumânare. O să-mi spui că există mai multe tipuri de lumânări, şi că printre ele sunt unele mai bune; cea trandafirie e cea mai bună, dar oricât de trandafirie ar fi lumânarea, tot se topeşte, pe când steaua străluceşte mereu.

Alexandre Dumas (în Regina Margot, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970, traducere: Mircea Alexandrescu şi Costache Popa)

Fie vorba între noi: acum ştim că şi stelele mor.

₪₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪₪₪

Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: "Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?" Ei vă întreabă: "Câţi ani are? Câţi fraţi are? Cât cântăreşte? Cât câştigă tatăl său?" Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut.

(Antoine de Saint-Exupery în Micul prinţ)

"Clasicul" mereu la modă. Miercurea fără cuvinte!

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Provocarea pentru azi: Orasul viu.

Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

HAPPY WW!