Două păpuşi şi doi cilindri cu bile

Primul meu loc de muncă a fost in atelierul unuia dintre unchi, frate al mamei. Până să se instaleze serios comuniştii la putere şi să interzică independenţa micilor meşteşugari, meseriaşi, producători etc. a lucrat pentru el, vânzându-şi marfa in propriul magazin, unul mic de pe strada Republicii. Mai apoi a devenit mandatar pentru o fabrică din oraş, dar primea comenzi cam de pretutindeni din ţară. Nu-şi mai vindea singur marfa, doar producea.

Când am ajuns eu să lucrez in atelier erau la capitolul cilindri cu bile - pe sistemul cubului Rubik. Matriţele pentru diferitele piese le făcea unchiul - eu şi colegele presam plasticul in ele, tăiam sârmele pe care montam piesele, faceam arcurile, apoi asamblam cilindrii.

Înălţimea cilindrului mare este de 7 cm, cel mic are 5 cm - pentru comercializare erau numai cilindrii de 5 cm, cel de 7 cm l-am făcut pentru mine - am făcut mai mulţi, de fapt, pentru a-i dărui celor care şi-au dorit (am făcut chiar şi brelocuri - din cele mici, ataşându-le un inel din oţel de unul dintre căpăcele).

Au urmat altele şi altele şi la un moment dat a fost primită o comandă pentru păpuşi care, in mişcare, să imite sunetul clopoţeilor sau zurgălăilor. 

Înălţimea păpuşii-băiat este de 12 cm, fata are vreo 11 cm pentru că n-are joben. J

Corpul păpuşilor e format din doua sfere din polistiren, la fel si capetele, capete pe care le-am pictat cum ne-am priceput, dar clientul a fost mulţumit.

Am învăţat să fac multe in atelierul unchiului şi mi-a plăcut să lucrez acolo, până când m-am plictisit şi am vrut altceva.

De unde ideea acestei postări? Într-un dialog cu Rux, aici, din vorbă in vorbă, mi-am amintit ba de una ba de alta, aşa că am dat iama prin cutii să-mi caut operele şi să le prezint! J

Ataşez o poză cu flori şi dedic postarea serialului iniţiat de Ella: Fleur and Color.

S-a jucat şi Zina.

Povestea din spatele fotografiei. Fleur and Color on Wednesday

Cu mai muţti ani in urmă - mulţi-mulţi - mi-am amintit de un “episod” legat de o pisică neagră pe care am văzut-o într-o noapte in camera unde dormeam, in casa bunicilor. Aceste rânduri sunt “explicaţia” fotografiei postată la Miercurea fără cuvinte.

Să fi avut până in patru ani, ca vârstă - aşa trebuie să fi fost pentru că aveam aproape patru ani când am devenit blocatar. In logica creierului uman, nu-mi puteam aminti ceva petrecut la acea vârstă, aşa că mi-am întrebat părinţii dacă îşi amintesc de noaptea in care am trezit-o pe bunica să-i spun că e o pisică neagră lânga patul ei şi al bunicului. Bunica spunea că trebuie să fi văzut papucii bunicului, dar mă încăpăţânam să nu cred - papucii erau lângă pat, dar nu in locul unde am văzut pisica. De aici, filmul amintirii s-a rupt, dar voiam să aflu dacă s-a întâmplat sau ba. Bunicii nu mai erau când mi-a intrat in cap că am văzut o pisică neagră in casă, in copilărie, părinţii habar n-aveau despre ce vorbesc (fireşte! ei dormeau la acel moment), dar şi-a amintit fratele cel mic al mamei că m-a găsit într-o dimineaţă, foarte devreme, in curte, cu un pisoi negru in braţe, străduindu-mă să-l ţin, pentru că aluneca. A vrut să-l ia el, dar nu l-am lăsat. In fine. Acest episod şi l-au amintit, mai apoi, şi părinţii şi celălalt frate al mamei, dar n-aveau cum să fie siguri că era dimineaţa imediat următoare nopţii pe care o aveam eu in minte.

Pisoiul era al unor vecini de pe aceeaşi stradă, şi îl căutau de câteva zile. A trebuit să îl dau înapoi, dar zi de zi mergeam să-l vad. Era încă pui, îl ţineau in casă şi, probabil, se strecurase pe undeva afară şi-a ajuns in curtea noastră.

Amintirea acestui pisoi negru pe care l-am găsit şi pe care îl vizitam nu există in capul meu - poate că, cine ştie cum, s-au “suprapus”, s-au “combinat” mai multe amintiri şi creierul mi-a oferit un “scenariu”, peste ani. Dar mi-e dragă amintirea a ceea ce credeam că s-a întâmplat: bunica, noaptea, căutând prin cameră o pisică neagră. Totuşi, un pisoi negru care, se pare, mi-a fost drag, a existat.

Fară legătură cu pisica neagră… Fotografia de mai jos am ales-o pentru că in curtea lungă a bunicilor (comună cu încă două case la ieşirea spre stradă), in apropierea porţii, era un gard viu format din hortensii diferit colorate.

Sursa foto flori: https://buchetefloria.wordpress.com/

Pentru Fleur and Color on Wednesday, iniţiat de Ella.

Când mă chinuie talentul…

Când sunt foarte multe de făcut, şi nu ştiu ce să fac mai întâi, las baltă ce se mai poate amâna şi mă joc - o oră, două… teoretic. Suzana, pe blogul ei, mă tot instigă la joacă (nu doar pe mine, desigur!) - cum să nu dau curs unor astfel de instigări?! Cine n-ar vrea să aibă timp de joacă?! N-am timp de joacă, da-mi fac!

Pe blogul Floare de colţ - am descoperit fel şi fel de minuni. Între acestea… cum să faci picturi dendritice. La început abia reuşeam să rostesc cuvântul dendritice fără să-mi înnod limba… Acum trebuie să reuşesc să fac o astfel de pictură.

Se foloseşte sticla, dar ar trebui să meargă şi cu “foi” din plastic, mi-a şoptit Suzana. Nu am avut sticlă aşa că am folosit plastic. HM! Ce mi-a iesit veţi vedea mai jos! Până atunci, însă, postez o fotografie cu flori - să vedeţi şi ceva frumos şi colorat.

Şi acum…. Taaa-na-na-naaaa! Picturile mele dendritice! :) :) :))))))))

Desenele cu roşu ar putea reprezenta… un bursuc mutant iar cele cu verde un cal mutant rănit (pata roşie s-a dorit un model - şi-a ieşit ce-a ieşit). 

Rămâne să mai încerc. Vedeţi pe pagina Suzanei ce faine ar fi trebuit să fie (la final de pagină)

₪₪₪

Pentru Fleur and Color on Wednesday, iniţiat de Ella.

Au mai scris prietena-japoneza; ZIna, 

Doi fraţi cuminţi. Fleur and Color

Două flori pe aceeaşi tulpină: trandafiri de Damasc.

Suzana mi-a tot făcut poftă să mă joc cu fotografiile şi am făcut-o azi, aplicând filtre, la un joc despre flori şi culori.

Pentru Fleur and Color (on Wednesday), iniţiat de Ella.

Au mai scris Rux , Zina si prietena-japoneza.

Pentru că florile le-am comparat, in gând, cu doi frați am căutat o poezie şi am găsit

Doi fraţi cuminiţi, de Elena Farago

Noi suntem doi fraţi, in casă / Şi nu ne certăm deloc, / Şi suntem tăcuţi la masă, / Şi cuminţi in orice loc. / Avem hamuri, cerc şi minge, / Când pe-afară ne jucăm, / Iar când plouă, ori când ninge, / Liniştiţi in casă stăm. / Şi cu jucării frumoase / Ne jucăm tot amândoi, / Pe când mama noastră coase, / Ori citeşte, lângă noi. / Mama noastră ne vorbeşte / Şi ne mângâie duios, / Iară seara ne citeşte / Ori ne spune-un basm frumos. / Şi ne-nvaţă lucruri multe, / Şi frumoase, stând cu noi, / Şi îi place să ne-asculte / Când vorbim noi amândoi… / Şi in gândul nostru-ntruna / Auzim povaţa ei: / - Fiţi cuminţi întotdeauna / Şi fiţi buni, copiii mei!…

Colecţie de fumător. Fleur and Color on Wednesday

Lipsa de inspiraţie îşi spune cuvântul in mai toate cele ce le am de făcut. Astenie de… vară aflată la sfârşit, după câteva luni ca de toamnă?

Printre colecţiile de mărunţişuri se află şi colecţia de brichete… No! Nu m-am gândit să le număr, şi acum sunt aşezate frumos in cutie, nu le mai scot! Mi-am tot propus să le număr, într-o zi - am avut ocazia, am pierdut-o. 

Brichetele împreună, într-un coşuleţ, aşezate pentru fotografiat:

Şi câteva fotografiate separat (unele care-mi plac mai mult):

N-am uitat nici florile frumos colorate, aflate într-un parc, urmând după brichetele frumos colorate.

Şi un căţel din calendar - luna august 2018. E aşa de drăgălaş (micul pictor blănos) încât n-am rezistat tentaţiei şi am fotografiat pagina.

Ella e-n vacanţă, dar păstrez tradiţia Fleur and Color. Până revine Ella tabelul pentru înscrierea postărilor este la Rux, pe blogul Copilărim.

Trandafirul. Fleur and Color on Wednesday

Trandafirul este, probabil, cea mai populară floare din lume şi, se pare, există de mii de ani, fosile de trandafir fiind descoperite inclusiv in mormintele unor faraoni.

Trandafirul apare in legende şi mituri la mai toate popoarele. In zona asiatică, in cele mai vechi lucrări religioase şi spirituale din Zend (Avesta - culegere de texte mitologice şi religioase persane, devenită cartea sfântă în Mazdeism, atribuită profetului iranian legendar Zarathustra.), in învăţăturile Persiei antice, in literatura Indiei antice, trandafirul are întotdeauna un rol in simbolismul creării lumii şi a oamenilor. Vishnu, de exemplu, şi-a creat soţia, pe Lakshmi, din 108 petale mari de trandafir şi 1008 petale mici, trandafirul devenind astfel simbol al frumuseţii.

Într-o legendă romană, Flora, zeiţa primăverii şi a florilor, într-o zi o găseşte moartă pe cea mai iubită nimfa a ei. Sfâşiată de durere, i-a rugat pe toţi zeii să îi vină in ajutor şi să transforme corpul inert al frumoasei nimfe într-o floare care să fie regina florilor. Apollo, zeul artelor, i-a dat suflarea vieţii, Bacchus, zeul viţei-de-vie, a scăldat-o in nectar, Vertumnus, zeul anotimpurilor, i-a dat parfum, Pomona, zeiţa abundenţei fructelor, i-a dat forma unui fruct şi Flora însăşi i-a oferit o diademă din petale catifelate. Şi aşa a luat naştere trandafirul, Regina Florilor.

Ella e-n vacanţă, dar păstrez tradiţia Fleur and Color. Până revine Ella tabelul pentru înscrierea postărilor este la Rux, pe blogul Copilărim.

₪₪₪

Poveşti cu trandafiri

Povestea trandafirului trimis califului Hārūn al-Rashīd

Trandafirul Roșu și Cactusul.

Pe terasă. Fleur and Color

Pe terasă doar cu gândul!

M-am străduit să fotografiez cât mai bine un tablou-puzzle montat cu ani in urmă şi care, având flori şi culori, se potriveşte ca idee temei jocului. Am făcut vreo zece poze pâna m-am hotărât la cea postata… Nu-mi iese, şi pace bună!

Îmi place să montez piese de puzzle şi pentru că funcţionează butonul de oprire a fluxului de gânduri nedefinite, pentru că mă pot gândi numai şi numai la piese, căutând-o pe cea potrivită - şi aşa se ordonează şi gândurile.

Piesele de puzzle formează un tablou al artistului Sung Sam Park: Castello di Verrazzano (in vale), Toscana (intre Florenta şi Siena).

Sam Park (pictorul despre existenţa căruia am aflat numai datorită acestui puzzle) s-a născut la Seul (Coreea de Sud) şi a studiat pictura la o şcoală locală. După ce a terminat cursurile Universităţii Jung Ang a călătorit in Franţa unde, alături de alţi artişti tineri, a studiat pictura la Paris. A expus in multe galerii de arta din lume. Stilul său de zi reflectă inspiratţa artiştilor impresionişti francezi şi tablourile sale au devenit foarte căutate. In 1994 s-a stabilit in Statele Unite ala Americii, in California.

Moşia Verrazzano are graniţele neschimbate de 1000 de ani şi suprafaţa e de 230 de acri, din care 52 de hectare sunt cultivate cu viţă de vie, la altitudini intre 260 şi 420 de metri deasupra nivelului mării, într-un sol pietros, bogat in calcar - e una dintre cele mai cunoscute şi apreciate podgorii din Toscana, unde se cultivă mai multe soiuri de struguri. Construcţia este mai mult etruscă decât romană, fiind atestată din 1150. Ştiu acestea pntru că tocmai am citit pe net - dacă tot am postat fotografia acestui puzzle.

Giovanni da Verrazzano, exploratorul care a descoperit Golful New York (şi o mare parte din coasta de est a Americii), s-a născut in acest loc in anul 1485. Celebrul pod din New York, între Brooklyn şi Staten Island,  a fost numit după el, in anul 1964.

Familia Verrazzano era de origine lombardă şi a preluat numele zonei unde s-a stabilit cândva in secolul al şaptelea. Ultimul descendent Verrazzano s-a stins in 1819. In anii 1920 castelul a ajuns in proprietatea familiei florentine Ridolfi - Luigi Ridolfi a fondat echipa de fotbal Fiorentino, in 1926. In 1958, familia florentină Cappellini a preluat castelul aproape in ruină şi i-a readus gloria din trecut prin restaurarea vilei şi reconstruirea terenului agricol şi podgoriilor respectând caracteristicile istorice şi arhitectonice ale zonei Chianti.

Ella e-n vacanţă, dar păstrez tradiţia Fleur and Color. Până revine Ella tabelul pentru înscrierea postărilor este la Rux, pe blogul Copilărim.

Grasul din bucătărie. Fleur and Color

De-a lungul timpului mama a tot plantat, in ghivece, in jardiniera balconului, fel şi fel de flori, fructe (roşii cherry şi clasice), legume, păioase. Am avut morcovi din producţie proprie (categoric, nu “pe săturate”), roşii mari (câteva tulpini foarte încărcate), ceapă verde, usturoi (a renunţat repede pentru că mirosea toată casa a usturoi), pătrunjel (pentru frunze), busuioc, orz, grâu, ardei iuţi şi… ardei graşi.

La vremea când aceste plante se dezvoltau excelent in balcon nici teiul, nici corcoduşul şi nici tuia nu erau aşa de înalte încât “să ia lumina”… Acum ar trebui “cosmetizaţi” copăceii pentru că nu mai sunt luminoase camerele dar vara sunt foarte buni: ţin umbră. In plus, între ramurile lor poposesc fel şi fel de zburătoare - vor poposi şi după ce le vor fi “tunse” coroanele.

Gata cu introducerea. Vi-l prezint pe grasul din bucătărie: ardeiul gras.

De la primele zile mai calde (ale primăverii) şi până la primele zile reci (ale toamnei) stătea in balcon şi se bucura de soare şi lumină. In zilele friguroase îşi avea locul in bucătarie - unde, in 2011, a şi fost fotografiat.

Din fotografia de mai jos zâmbesc - din trecut - nişte crini…

Ella e-n vacanţă, dar păstrez tradiţia Fleur and Color. Până revine Ella tabelul pentru înscrierea postărilor este la Rux, pe blogul Copilărim.

Străzi, flori, culori. Fleur and color.

Strada Maior Ion Cranţa, o străduţă liniştită, cu clădiri îngrijite, care, între altele, duce spre Cetăţuie, poartă numele unui ofiţer care a făcut parte din divizia Tudor Vladimirescu, o divizie înfiinţată de Stalin in 1943 şi care era formată din voluntari români (prizonieri de război), divizie considerată mai apoi unealtă de propagandă şi de pregătire a instaurării comunismului în România. Divizia făcea parte din sistemul sovietic militar şi doar după instaurarea deplină a comunismului în România devine parte a sistemului militar românesc, aducându-şi din plin contribuţia (negativă, zic unii) la modificarea sistemului militar românesc. Dacă România nu ar fi întors armele la un anumit moment aceşti soldaţi ar fi luptat împotriva foştilor camarazi? Am înţeles că azi, acei oameni, sunt consideraţi trădători de neam. Poate că sunt, poate că am găsi circumstanţe atenuante alegerii făcute de acei prizonieri, poate că ar fi refuzat să ridice armele împotriva foştilor camarazi - n-am idee şi nu ştiu cât contează azi.

Fotografia e preluată de pe fb: Braşov, oraşul sufletului meu.

Mi-am amintit de stradă datorită unui comunicat de presă dat de proaspăt-înfiinţatul “Grup de Iniţiativă pentru Sărbătorirea la Braşov a Centenarului Marii Uniri”. Grupul cere primăriei, între altele, schimbarea unor denumiri de străzi / revenirea la denumirile iniţiale - inclusiv pentru str. Maior Cranţa, care s-a numit cândva str. Gen. Averescu. Schimbarea denumirii unei străzi nu e tocmai uşoară pentru cei care locuiesc acolo de ani şi ani şi care vor fi nevoiţi să-şi schimbe unele documente… Poate că merită efortul, dacă chiar locuiesc pe o stradă cu numele unui trădător de neam dar… chiar or fi fost trădători in adevăratul sens al termenului?

In continuare postez câteva fotografii cu străzi şi flori din alţi ani, de pe la alţii. Nu mă întrebaţi care-s denumirile pentru că nu ştiu. Sunt fotografii făcute pe stradă sau de pe stradă.

Ella e-n vacanţă, dar păstrez tradiţia Fleur and Color. Până revine Ella tabelul pentru înscrierea postărilor este la Rux, pe blogul Copilărim.

De Sânziene am făcut cioburi. Fleur and color

Duminică, in dimineaţa zilei de Sânziene, am plimbat câinele, am udat florile din balcon - şi am observat bobocei la cel de-al doilea leandru - şi pentru că afară era cam mohorât m-am gândit că e timpul pentru un nou puzzle. N-a fost să fie puzzle pentru că s-a brodit să ieşim.

Spre seară m-a gâdilat creierul şi m-am gândit că ar fi o idee bună să recitesc romanul “Cocoşatul” (Paul Feval). Cartea fiind foarte sus pe un raft am urcat pe-un scaun, am mutat mai jos cutia cu miniaturi din porţelan, m-am răsucit să răspund persoanei care tocmai intra in cameră şi… cotul meu a împins cutia. Poooc! Cred că am deschis gura larg, şi nu îndrăzneam să mă uit in cutie - in urma căzăturii s-a auzit ca şi cum ar fi fost o cutie din plastic plină cu monede nu cu miniaturi din porţelan. Îmi era clar: bibelourile s-au spart.

Am evaluat paguba: opt din cele patrusprezece erau… decapitate (in mare parte). Au mai rămas şase in colecţie. Le-am adunat pe cele sparte, gata să le arunc… “Nu le arunca! Pot fi lipite!” zice o voce. “S-a dus răul” - zice o altă voce (şi mă îndoiam profund că ar fi aşa) ☺ “Bibelourile ciobite au energii negative” se mai aude cineva. Hei! îmi zic in gând. Sunt doar cioburi, bune de aruncat. Apoi: de reparat n-am încercat, încă, să repar bibelouri sparte. Le-am aşezat in altă cutie şi luni am cumpărat o soluţie de lipit porţelan, piatră şi alte materiale… Rămâne de văzut când le voi lipi… Tot aveam chef de-un puzzle!

Abia joi am văzut florile leandrului… De le vedeam mai repede le fotografiam pentru Miercurea fără cuvinte! ca şi cum au înflorit la trei zile după Sânziene. Habar nu am când bobocii au devenit flori. ☺

Ella e-n vacanţă, dar păstrez tradiţia Fleur and Color (on Wednesday).

Până revine Ella tabelul este la Rux pe blog (Copilărim). 

Cum să nu zâmbeşti? Fleur and Color on Wednesday

Cum să nu zâmbeşti şi să nu simţi că îţi înfloreşte sufletul ☺ când vezi aceste minunate fiinţe? “Iubire frătească” (Izi, Alma, Toto). ©

Fotografia este de la Adriana, fata cu părul-noapte şi cu suflet mare. Mulţumesc, Adriana, pentru că îmi dai voie să “împrumut” unele fotografii ale tale. Am dat de poza de mai sus cu o zi sau două după ce, in drum spre piaţă, pe un trotuar, am văzut doi pisoi (un adult negru cu alb si un pui mai mult alb) tolaniţi la soare cam in aceeasi poziţie… Neavând aparat foto sau telefon care face fotografii… am rămas doar cu amintirea.

*

In balcon, o muşcată roz a înflorit… Nu ştiam că mama are şi muşcate cu flori rozali. Fotografia nu ilustrează prea bine frumuseţea plantei. Dintotdeauna mama a avut muşcate in balcon dar nu am fost prea interesată să aflu ce simbolizează planta… până azi.

Între altele, am aflat că muşcatele au şi proprietăţi terapeutice. Ce se spune despre ele: cele cu flori roşii sau albe alungă oboseala şi durerile de cap (dacă stai vreo 15 minute lângă o astfel de muşcata). O casă împodobită cu muşcate atrage o stare de spirit excelentă şi aduce noroc financiar. In Polonia, muşcatele sunt protectoare ale casei.

Teiul înfrunzit, verde şi aducător de umbră, e fix in faţa ferestrei unei camere - in fotografie nu se vede cum lumina puternică a soarelui creează un efect de “luminiţe strălucitoare” printre frunzele pomului - ca nişte bănuţi sclipitori. E ceea ce vedem când privim pe acea fereastă. ☺ Aici poposesc turturele-guguştiuc, vrăbii, coţofene, mierle şi chiar porumbei (aceştia îşi dispută cu turturelele boabele de grâu de pe marginea parapetului). Cum să nu zâmbeşti când vezi şi auzi aceste înaripate?

Particică a unui cartier dintr-un oraş de munte, într-o zi de mai, spre seară...

Şi… cum să nu zâmbeşti (şi) când dai de o căpşună ca cea de mai jos?

Ella e-n vacanţă, tabel (încă) nu este dar păstrez tradiţia Fleur and Color on Wednesday.
Până revine Ella tabelul este la Rux pe blog (Copilărim). Citiţi, vă rog, textul, pentru că scrie despre un cod care poate fi preluat şi postat pe pagină pentru ca tabelul să apară la toţi participanţii. 

Naşă de botez. Fleur an Color on Wednesday

Când am auzit că trebuie să fiu naşa de botez a băiatului prietenei mele am holbat ochii! Ce ştiu eu despre botez, despre biserică? N-am prea fost dusă la biserica - nici la propriu şi nici la figurat - dar nu cred că strămoşul meu e o maimuţă şi am citit prima dată Biblia la vremea când unii dintre amicii mei nu ştiau că există. La fel şi cazul acestei bune prietene. Eram două ameţite şi un prunc. Aş zice că ne-am descurcat onorabil având in vedere că nu prea mulţi s-au oferit să ne ajute.

Mama, care e naşă pentru nu mai ştiu căţi copii, mi-a dat câteva indicaţii dar… socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.

La sfârşit de noiembrie in biserica mică era un frig cumplit - ni se înroşiseră nasurile! Mă gândeam, cu groază, la momentul când vor fi micuţii scufundaţi in apă! Până acolo, însă, mai era! Priveam ce fac celelalte naşe şi le imitam ca o maimuţică. Când ne-a aliniat preotul cu faţa spre apus şi a întrebat “Te lepezi de satana?” m-a pufnit râsul - nu mă aşteptam la aşa o întrebare pentru că răspunsul putea fi doar unul: “da”, iar cel care nu voia să răspundă da oricum ar fi râspuns da in astfel de circumstanţe. Celelalte naşe mi-au ţinut isonul. “Mă lepăd de satana” - am răspuns toate, la indicaţia preotului, râzând de se scuturau hainele pe noi. Pentru mine - poate că şi pentru celelalte, care păreau la fel de tinere - hohotele de râs au fost o “descărcare emoţională”.

Mi-a trecut râsul când a trebuit să dezbrac copilul pentru a fi cufundat in apă. Şi micuţul tocmai s-a hotărât să zbiere! Şi avea un ţignal! După el, toţi ceilalţi, rând pe rând, au început să zbiere! Era vacarm! Abia se mai auzea ce zice preotul! Din nou, toate cele cinci naşe am început să râdem in hohote! Ni s-au alăturat şi invitaţii. Ceilalţi copii (toate fetiţe) s-au liniştit când au fost înfăşuraţi in pânza albă, nouă, după ce au fost scufundaţi in apa sfinţită. Micuţul meu… pace bună! Mai avea câte ceva de spus. Preotul s-a apropiat şi mi-a şoptit “Te dau afară”. “După ce-l treceţi prin altar plecăm de bunăvoie!” i-am raspuns cu voce tare, râzând.

Nu l-am respectat pe acel preot din mai multe motive; primul motiv fiind că se încăpăţâna să pocească numele micuţului pe motiv că nu e ortodox - aşa mi-a zis: “nu pot rosti corect un nume care nu e de sfânt ortodox”. Măi, să fie! N-o fi de sfânt ortodox numele dar e simplu de pronunţat! E ca şi cum i-ar fi fost greu să rostească numele “Carol”, de exemplu.

Dincolo de neplăceri, amintirea botezului e motiv de zâmbete; e o amintire duioasă.

<> <> <>

Ella adună in buchet Fleur an Color on Wednesday.

Bebeluşul. Fleur and Color

Întâlniri cu bebeluşi am avut multe de-a lungul timpului, dar de la distanţă - adică, priveam, îi lăsam să se joace cu zdrăngănelele mele (ce tare trag micuţii mai ales de cercei!) dar nu-i legănam, nu-i ţineam in braţe mai mult de câteva minute (când deja aveau cel puţin o lună-două, nu câteva zile!!) şi cu atât mai puţin îi schimbam! Îmi era… frică!

Bebeluşul roboţel despre care a scris Ella mi-a amintit ziua in care am fost să iau de la maternitate o bună prietenă. Primul copil l-a avut la vârsta de 20 de ani. Era înainte de ora prânzului, părinţii ei erau la muncă şi nu se puteau învoi, soţul era plecat din ţară… Cine a mai rămas?! Am plecat spre maternitate cu un fir de trandafir alb… Nu-mi trecea prin minte ce urma să păţesc!

Nu ştiu cum se procedează azi dar atunci, până îi scria medicul externarea mamei, până se îmbrăca aceasta etc., bebeluşul trebuia “predat” dintr-un fel de… magazie (un cabinet, neh, dar arăta ca o magazie): copiii erau acolo, pe un fel de masă-dulap, li se striga numele, se prezenta unul dintre părinti sau cine se prezenta şi bebele era “înmânat” (pe semnătură) printr-o ferăstruică - un fel de ghişeu. Eeee! A strigat şi numele viitorului meu fin! Eu sperasem ca mama lui să ajungă la timp. - Cum să-l iau?! am întrebat cu voce tare, fără a mă adresa cuiva anume. Dacă-mi sare din braţe? - Cum să sară?! râde o doamnă care aştepta şi ea să preia un micuţ - s-a amuzat şi asistenta, care mi-a zis că “nici nu se rupe”. Doamna de lângă mine a preluat copilul şi mi l-a aşezat in braţe, spunându-mi cum să îi ţin capul. Micuţul dormea dus!

Vine şi prietena mea, chemâm un taxi prin bunăvoinţa unei asistente şi… hai acasă! Acolo mai erau câţiva amici şi sora ei. Bebele a fost aşezat in pătuţ şi… s-a trezit! Şi-a început să ţipe de numa’-numa’! Toţi ne-am dat seama că trebuie schimbat. Eram in jurul lui şi priveam cum i se schimonoşeste faţa de la plâns. Mamă-sa îl ia din pătuţ şi-l pune pe o canapea, îl desface din scutecele in care îl învelise - cu multă dexteritate - asistenta (pe care o privisem uimită cât de repede se mişcă). Acum, bebele zăcea gol pe scutece şi ţipa dând din picioare. Făcuse pipi… I-a adus scutece curate dar pas de a reuşi să-l înfeşe, pentru că dădea din picioare ca un gândăcel cu burta-n sus (in maternitate l-au schimbat de fiecare dată asistentele). Şi copilul urla şi toţi ne dădeam cu părerea şi prietena mea s-a aşezat pe marginea patului şi-a zis că aşteaptă să vină mama ei de la muncă! Mai erau câteva ore! Poate că micuţul ar fi obosit şi-ar fi adormit, de la atâta plâns….Dar cum să laşi copilul aşa?! Cu amintirea proaspată in minte i-am dat la o parte pe toţi, am prins - uşor - picioruşele micuţului, i-am pus scutecul (nu erau pamperşi pe atunci, in 1986), l-am prins, l-am înfăşat in scutecul mai mare şi l-am legat - de zici că asta făcusem toată viaţa! A tăcut bebele mâlc! J Nu, nu-i trebuia mâncare! Cum am reuşit? Nu ştiu! Eram pe pilot automat!

Patru ani, până au plecat din ţară, am tot avut “aventuri” cu micuţul! Următoarea a fost la botez când, cred, preotul ne-ar fi dat afară din biserică…

E un alt crâmpei de amintire, pentru Fleur and Color! Din punctul meu de vedere, amintirile frumoase sunt… Flori şi culori! 

Prima lecţie de călărie. Fleur and Color

Florile de laur din prima fotografie n-au legatură cu “lecţia de călărie” dar n-am putut să nu mă laud cu florile lui albe. Că fotografia nu e tocmai reuşită… ata ete! Nu-i vina mea, ci a telefonului care nu-i in stare să facă poze bune. 

Revin la călărit…

Pe vremea când eram copii părinţii ne cărau cu ei peste tot, in vacanţe dar şi in fiecare duminică - aproape in fiecare duminică.

Într-o duminică - eram in clasa a III-a pe atunci - am urcat spre Poiana Braşov (alături de Tâmpa era locul cel mai căutat nu doar de turişti, ci şi de localnici). Ne-am oprit in Poiana Mică, unde, de la staţia de autobuz, pe dreapta când urci, se desfăşura o imensă păşune (un fel de a spune) unde oamenii îşi căutau un locşor pentru a-şi întinde păturile, pentru a face un foc să frigă ceva carne sau ciuperci sau ce-or mai fi fript oameni atunci pe grătar, in aer liber. Din luna mai 2017 e o ditamai parcarea acolo…

Noi ne-am dus “mai in spate”, să nu fie aşa aglomerat. Au aşezat părinţii pătura, mama pregătea nu-ştiu-ce pe pătura şi tata construia o “vatră” pentru foc. Eu şi sora mea adunam crenguţe uscate… apoi eu m-am instalat pe pătură, să alung furnicile care n-aveau ce face şi se dădeau la mine.

La câţiva metri distanţă, un cal sur (cu picăţele mai închise la culoare; poza e orientativă, pe pe olx) păştea liniştit. Şi cum păştea el aşa liniştit se tot apropia de pătură. Ceva mai departe erau şi alţi cai care-şi vedeau de ale lor. Mă gândeam că tare fain ar fi să urc pe spinarea lui. Îl aud pe tata:

- Nu vrei să urci pe cal?

- Mă aruncă - îi spun, parcă mirată că mi-a citit gândul.

- E blând. Hai aici!

Calul ne-a lăsat să ne apropiem, tata m-a luat in braţe - cu toate comentariile mamei - şi m-a aşezat pe spinarea calului. Nooo! Ţin-te, fată! Calul a luat-o la fugă şi eu mă ţineam de coama lui ca înecatul de firul de pai! Am început să ţip, ‘că tare mă mai zdruncina calul (dar nu era in goană nebună – mai apoi am aflat că era un batrânel). L-am auzit pe tata strigându-mi să nu mai ţip Am amuţit brusc, calul şi-a încetinit viteza şi s-a oprit la un moment dat. Am alunecat de pe el ca uleiul pe faianţă şi picioarele nu mă mai puteau ţine in poziţie verticală. Tata a apărut imediat, m-a luat in braţe şi m-a dus la pătura. Am băut apă şi mi-am revenit

Calul, deh! Şi-a amintit că in zona unde şedeam noi era iarba bună şi s-a apropiat din nou - mai cu tupeu de data aceasta. Tata m-a întrebat dacă mai vreau să incerc. Eu am zis da din tot sufletul, dar mama a zis nu tot din tot sufletul. Şi a fost cum a vrut ea.

Da, e vineri, dar postarea este pentru Fleur and Color on Wednesday, la Ella.

Călare pe motocicletă. Fleur an Color on Wednesday

Am învăţat să merg pe motocicletă - Simson 250 din… o mie nouă sute toamna - când eram in clasa a XI-a. Unul dintre fraţii mamei avea două motociclete: Simson 250 şi MZ (Motorrader Zschopau - un fel de “Trabant al motocicletelor” - de fabricaţie mai recentă). Imi place Simpson pentru că nu face la fel de mult zgomot cum face MZ-ul (a vândut motorul acesta între timp) - motorul Simson toarce, efectiv.

Cum de mi-a venit “pofta” de a merge pe motocicletă? Habar n-am! Poate că mi s-a părut interesant să merg pe două roţi acţionate de un motor, poate pentru că… vedeam prea des motocicletele parcate in staţia de autobuz de la “Universal” - azi magazinul “Star” - unde motocicliştii faceau popas  “să bea o cafea” la fosta cofetarie-bar “Select”… Poate pentru că adunasem afişe cu motociclete şi motociclisti (şi greu făceam rost de ele înainte de 1990). Cert este că, într-o zi, l-am rugat pe unchi să mă înveţe să merg pe motor. A fost fericit când mi-a auzit dorinţa. La fel de fericit a fost şi tata; cu mama a fost mai greu dar… eram majoritari cei care voiam. Şi, aşa, in fiecare duminică pe la ora unsprezece auzeam motorul sosind in spatele blocului. Încălecam in spatele unchiului - îmi puneam o cască ce mi s-a părut prima dată extrem de grea şi caraghioasă - şi porneam spre poligonul aflat undeva spre marginea oraşului, in cartierul Bartolomeu .

Când am fost singură la ghidon nu-mi venea a crede! Dar mergeam drept?! Oh, nuuu! Mergeam in cerc! Ghidonul mi se părea excesiv de greu şi nu-l puteam ţine drept. Unchiul râdea de mine zicând că cel mai greu, pentru începători, e să meargă cu motorul in cercuri atât de mici. In fine… A doua oară când am ajuns in poligon am reuşit să merg drept, să întorc fără să opresc motorul. Am învăţat să urc pe rampă şi să cobor - mai greu a fost cu opritu-n rampă dar m-am descurcat in final, deşi motorul e tare greu (cântăreşte de vreo trei ori cât mine). In final am reuşit să conduc motocicleta!

Nu visaţi când sunteţi pe motocicletă, conducator! Fiţi cu ochii-n cinşpe şi cu atenţia-n o mie!

Într-o duminică, eu mă dădeam pe motor in poligon şi unchiul şedea la rădăcina unui pom şi fuma. Mergeam in cerc, făceam “opturi”, urcam-coboram rampa, acceleram şi decelaram, frânam… Nu ştiu unde mi-a fugit mintea dar, la un moment dat, m-am trezit că mă îndrept cu viteza spre unchiul care fuma liniştit! Îl priveam, vedeam cum mă apropii şi… nu ştiam ce să fac! Mă gândeam că trebuie să mă trântesc! L-aş fi luat in plin! El mă privea şi… părea gata de fugă! Dar n-a fugit din calea mea. In fracţiuni de secundă (mai puţine decât mi-a luat să scriu aceasta frază) am reuşit să frânez, lin, să cotesc şi să-mi văd de drum. Mai apoi mi-a zis că… “înţepenise cu ţigara-n mână” şi singurul lui gând a fost că are încredere in mine.

Nu am permis pentru conducerea motocicletei, dar de condus am condus multe de atunci - in miez de noapte, pe drumuri pustii.

Să descriu sentimentul pe care îl încerc atunci când conduc motocicleta mi-e imposibil (ar fi doar un sfert din ceea ce simt)! Doar când conduceţi un motor puteţi înţelege!

**

Motocicleta pe care am învăţat să conduc e ca cea din poză. Pentru a fotografia motocicleta mea (care nu luceşte ca cea din poză) ar trebui să scot din garaj maşina (Fiat 650 din… o mie nouă sute vara), şi pentru a o muta trebuie să îi pun benzină… Nu e “loc”. J Va veni şi timpul când mă voi ocupa de aceste două motoare. Deocamdată sunt la capitolul “lins răni”. J

**

Ella adună in buchet Fleur an Color on Wednesday.

Piaza rea a pescarilor. Fleur an Color on Wednesday

Pescari e prea mult spus! Puştanii şi puştoaicele alături de care mergeam erau amatori sută la sută şi mai mult dădeau cu băţul in baltă decât pescuiau, pentru că distracţia era totul - doream doar să fim împreună, nu neapărat să pescuim!. Chiar şi aşa, doreau să prindă peşte - şi toţi eram pregătiţi cu “prânzul de acasă”. Eu sigur nu voiam să prind peşti - mergeam cu ei ocazional (spre deloc) - dar imi plăcea să stau pe malul apei, unde liniştea era tulburată de glasurile păsărilor, de foşnetul vântului sau de stropii de ploaie. Culmea e că se agăţau (un fel de a spune, pentru că, de fapt, muşcau şi luau momeala) in “cârligul” meu mulţime de peştişori - care nu-ţi ajungeau nici pe-un dinte! Pescarii bătrâni prezenţi pe acolo se îndepărtau de locul unde eu prindeam “plevuşcă” şi ei aveau firele plutind pe suprafaţa apei…

Am prins (in adevăratul sens al termenului) o dată un caras de toată frumuseţea, in balta (atunci) de la Dumbrăviţa (Delta din Carpaţi)! L-am aruncat înapoi! Nu m-au mai luat cu ei la pescuit! Mi-au zis că-s “piază rea”. Dar nu mi-a părut rău! Cum să-i las să ucidă un peşte când - atunci când eram copii şi tata aducea peşte proaspăt (nu el pescuia!) - câte unul “învia” chiar înainte de a fi curăţat de solzi şi-l păstram câteva zile in cadă?! Mama detesta acest lucru pentru că trebuia să mute peştele de câte ori era nevoie de cadă: zilnic. Hrăneam peştele, ne amuzam cum înota (sărăcuţul!) şi când murea… boceam şi apoi îl îngropam in zona verde din spatele blocului. Mă gândesc, acum, dacă peste milioane de ani cineva va descoperi “fosile de peşte” pe aici va ajunge la concluzia că a fost cândva o apă in zonă?! J

Ultima dată când am fost cu ei (nu pentru pescuit) au prins raci! (cred ca la Lacul Roşu, dar nu sunt sigură). Când am văzut cum aruncă racul viu in ceaunul cu apă clocotită doar că n-am dat la raţe!

Cândva, in copilărie, am avut un acvariu mic-mic (de fapt, un bol de sticlă) in care am ţinut patru peştişori Guppy. Cum murea unul, cum îl puneam într-o cutie de chibrituri şi îl îngropam in pământul din jardiniera care dota pe atunci balconul. Şi cât am plâns pentru ei! Atunci n-am ştiut (nici părinţii nu ştiau) că au nevoie de spaţiu mai mare pentru a înota şi probabil că spaţiul mic a fost motivul pentru care au trăit cam puţin. L N-am mai vrut acvariu de atunci!

Peştişorii erau asemănători cu cei din foto.

Azi mă întreb cum de m-am putut duce “la pescuit”!

 Fleur an Color on Wednesday

Teama mea de văcuţe. Fleur and color

E posibil să vi se pară ciudat că m-am temut cândva de văcuţe! Nu m-au speriat lupii şi urşii dar m-am temut de vaci! Nu doar că m-am lecuit de “această teamă” dar nici nu prea mai pot mânca din carnea “de vită”!

Povestirea Ellei, “O zi la fermă”, mi-a amintit o întâmplare din trecut, când aveam vreo 20 de ani – o iarnă in care am mers cu un văr la un văr de-al lui, să luăm un brad pentru Crăciun.

Acest văr al vărului deţinea o păşune in Poiana Braşov, unde îşi creştea şi păştea văcuţele, şi unde avea (pe lângă grajd) două “vagoane” pentru a dormi. Fiind silvicultor avea şi dreptul de a tăia - şi vinde - brazi pentru Crăciun. Pentru că tata se pensionase şi nu ne mai putea aduce brad am apelat la verişor. Am urcat in Poiană şi când ne-am apropiat de fermă ne-a întâmpinat - lătrând cu furie - un dulău. Aveam biscuiţi la mine (mereu am ceva de ronţăit la mine) şi i-am “oferit” unul, din mână. L-a luat - cu multă reticenţă - l-a mâncat şi apoi ne-a însoţit fără să mai latre. Văru-meu era crispat! Are o teamă nebună de câini! In fine… Am ajuns la locul unde era bradul păstrat pentru mine. Până să-l scoată omu’ aşteptam in zăpadă, in faţa vagonului. La un moment dat simt că mă împinge cineva din spate. Cum nu-mi plac astfel de gesturi m-am întors – oarecum furioasă – şi-am dat cu ochii de o văcuţă (arăta, aproximativ, ca in poză)! Am înţepenit pe loc! “Doar nu ţi-e frică de vaci!” îl aud pe vărul vărului. “Ba da…”, recunosc cu jumătate de gură. “Îmi hrăneşti din mână cel mai aprig dulău şi ţi-e frică de vaci?!” se distrează omu’. Înghit in sec şi dau din cap ca da. “Tu nu vezi ce mutrişoară are?! Mângâi-o pe funte!” Abia atunci privesc acei ochi mari şi căprui ai văcuţei şi ma “topesc” toată! Era atât de drăgălaşă!! I-am mângâiat fruntea, apoi boticul acela umed şi negru care se mişca adulmecându-mă! S-ar putea spune că a fost “dragoste la prima vedere”! Până atunci chiar că nu mai privisem o văcuţă, cu adevărat. Se purta văcuţa ca un câine! Se împingea cu botul in mine şi părea că mă îndeamnă s-o mângâi! In timp ce mergeam spre maşină ea se ţinea după mine şi mă tot împungea cu boticul!

Din acea zi nu mi-a mai fost teamă de văcuţe şi… nici nu mai apreciez prea mult carnea “de vită”. Vorba unui prieten: o sa ajung, involuntar, vegetarian (asta-i altă poveste).

Unde-s florile şi unde-s culorile?! In suflet! Pe acea păşune, in unul dintre vagoane, am petrecut de atunci multe zile minunate! Vara, in special – dar nu numai – vărul vărului şi soţia lui îmi permiteau să stau câteva zile (doar atâta puteam!) departe de larma oraşului, de vacarmul vieţii mele obişnuite. Acolo am ascultat, prima dată, liniştea. Am văzut stelele foarte “de aproape” şi am admirat floricelele sălbatice (numai ciuboţica cucului, rostopasca, brânduşele şi viorelele am reuşit să le identific).

 Fleur an Color on Wednesday 

₪

Fapt divers

In februarie 2018, o vacă (din Olanda) numită Hermien a fugit de oamenii care voiau să o ducă la abator şi s-a refugiat in pădure, de unde nu voia să iasă şi pare ca nimeni n-o putea scoate (nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea la acest moment). Internauţii au adunat cca. 50 de mii de euro pentru a-i salva viaţa şi pentru a o putea duce într-un adăpsot unde să trăiască in tihnă până moare de bătrâneţe. J Inclusiv familia regală a cerut cruţarea ei.