Divergent. Film

Divergent este un film american științifico-fantastic și de acțiune regizat de Neil Burger în 2014, scenariul fiind bazat pe romanul omonim scris de Veronica Roth în 2011. Actorii din rolurile importante sunt Shailene Woodley, Theo James, Ashley Judd, Maggi Q, Kate Winslet, Ray Stevenson, Zoe Kravitz, Miles Teller, Tony Goldwyn, Ansel Elgort, Jai Courtney.

Povestea se desfășoară în orașul Chicago, într-o versiune distopică postapocaliptică, unde oamenii sunt împărțiți în facțiuni („grupuri” sau „categorii”, cred ca ar fi termeni mai corecți în context) care reprezintă trăsături ale naturii umane: Altruiști, Pacifiști, Cinstiți, Neînfricați și Erudiți. Societatea e condusă de Altruiști și armonia este perfectă, mai ales că cei care nu se potrivesc în nicio facțiune sunt izolați de ceilalți și sunt considerați „divergenți”, în sensul că nu se potrivesc în nicio facțiune sau se potrivesc în toate, dar ideea e că aceștia nu pot fi controlați, deci sunt un pericol pentru armonia societății în care fiecare „știe unde îi este locul” și în care numai facțiunea/grupul contează, individul deloc. Cei care nu fac parte dintr-o facțiune – divergenți sau nu - nu au niciun rol în societate, niciun privilegiu, niciun drept – sunt lăsați să se descurce singuri într-un oraș aproape distrus, dincolo de gardurile orașului unde trăiesc oamenii organizați în facțiuni. Neînfricații sunt cei care mențin ordinea în societatea distopică și îi apară pe ceilalți de orice eventual atac venit de oriunde.

Când copiii ajung la vârsta de 16 ani sunt supuși unui test de aptitudine psihologică – un fel de „îndrumare profesională”, dar folosind-se un ser care indică facțiunea cea mai potrivită. Totuși, tinerilor li se permite să aleagă orice facțiune din care vor să facă parte permanent - la „ceremonia de alegere”. O dată aleasă facțiunea nu mai e loc de răzgândire.

Beatrice Prior, eroina, s-a născut în facțiunea Altruiștilor; tatăl ei face parte din consiliul de guvernământ. Testul tinerei arată atribute pentru trei facțiuni: Altruiștii, Erudiții și Neînfricații, ceea ce înseamnă că este divergentă, dar cea care se ocupă de testul ei o include la Altruiști și o avertizează să păstreze secretul pentru că divergenții pot gândi independent și sunt conștienți indiferent ce ser ar fi injectat în ei – adică, gândirea lor nu poate fi manipulată nici chimic, ceea ce se consideră a fi o amenințare pentru ordinea socială. La ceremonia de alegere Beatrice se îndreaptă către Neînfricați. Unul dintre cei care conduc facțiunea Neînfricaților îi informează că cine nu reușește să treacă toate probele dificile va ajunge între cei fără facțiune. Ultima probă constă în introducerea unui ser care să provoace halucinații și la acest test nimeni nu poate rezista dacă ascunde ceva. Totuși, Tris (numele ales de Beatrice) trece testul. A doua zi li se spune Neînfricaților că vor avea de făcut un exercițiu de luptă și pentru asta vor fi injectați cu un ser care va permite urmărirea lor clipă de clipă în timpul exercițiului. În fapt, serul pregătit de Erudiți este unul pentru controlul minții (ser care la divergenți nu funcționează) și le este injectat pentru a nu opune rezistență când vor primi ordinul să asasineze toți Altruiștii pentru că Erudiții vor să preia controlul societății pe motiv că Altruiștii se gândesc prea mult la oameni (inclusiv la cei fără facțiune) și insistă ca trăsăturile psihologice umane să fie păstrate și dezvoltate, deci trebuie reduși la tăcere. Erudiții doresc să înfrângă natura umană pentru că, afirmă ei, natura umană e cauza minciunilor, hoțiilor, revoltelor etc. - cauza dezordinii sociale, pe scurt.

Ce se întâmplă în continuare nu povestesc, în caz că e cineva care ar vrea să vadă filmul. Ideea filmului e interesantă, filmul e acțiune și cam atât. Nu e un film prost, dar nici unul foarte bun (deși l-am văzut de curând, pentru a doua oară).

După „Divergent’ (2014) urmează „Insurgent” (2015), „Allegiant” (2016). Am văzut doar „Divergent”.

Amatorii genului, dar și unii critici, afirmă că „Jocurile foamei” (The Hunger Games) e mai tare ca „Divergent”. Nu știu ce să zic... Poate că „The Hunger games” generează emoții mai puternice și multe controverse și de aceea seria e considerată „mai bună”. În fond, „Divergent” și „The Hunger Games” pot fi considerate că ilustrează o realitate posibilă la un moment dat în viitor (unii spun probabilă).

Seria „Jocurile Foamei”: Jocurile foamei (2012), Sfidarea (2013), Revolta, partea 1 (2014), Revolta, partea 2 (2015) este ecranizată după romanele Suzannei Collins (patru romane - trilogie și încă unul).

Filmul „Jocurile foamei” este despre foame în cel mai strict sens al termenului, nu despre foamea metaforică de libertate politică, ascensiune socială, împlinire personală și altele de gen. Singurul scop al eroinei este să-și hrănească familia. Poate cu intenție, poate fără intenție, Katniss, eroina, ajunge să pornească o rebeliune împotriva districtului unde trăiesc bogătașii care controlează toate celelalte districte și-i supun pe oamenii care trăiesc în sărăcie și care pot mânca pe săturate dacă au șansa să fie învingător copilul care e „tras la sorți” (televizat) să lupte până la moarte împotriva altor copii (din celelalte districte).

Foto: wikipedia. Faire use.

Fără armă in linia întâi. Desmond Doss

In cel de-al doilea război mondial s-au dat multe lupte crâncene, soldate cu mii de pierderi de vieţi omeneşti. Una dintre aceste bătălii a fost şi cea de la Hacksaw Ridge, in Japonia - Bătălia pentru Okinawa. Americanii au încercat zile in şir să cucerească acea culme şi mereu erau respinşi de japonezii care apăreau ca ciupercile după ploaie şi aveau şi avantajul că ştiau bine locul - plus că nu părea să le pese că mor.

In această bătălie au murit sute de soldaţi din ambele tabere. Japonezii erau înrolaţi fie că voiau fie că nu, fiind folosiţi inclusiv copiii - se pare că aceasta este bătălia in care au murit cei mai mulţi copii in al doilea război mondial. Unii istorici sunt de părere că această luptă crâncenă ar putea fi cauza alegerii lansării bombei atomice in Hiroshima şi Nagasaki - voiau să se încheie mai repede lupta cu Japonia, o luptă ce aproape că nu mai putea fi dusă de soldaţii americani şi aliaţii lor.

Tocmai pe acest câmp de luptă a ajuns tânărul Desmond T. Doss din Virginia. S-a înrolat voluntar pentru că voia să-şi servească patria şi ştia că de nu va lupta nu se va mai simţi bine in pielea lui. Tatăl lui a luptat in primul război mondial şi a încercat să-l convingă să renunţe. N-a renunţat şi a ajuns in tabăra de pregătire. A trecut cu succes toate probele dar când au ajuns cu pregătirea la “trageri” el a fost singurul care a refuzat să atingă arma - era adventist de ziua a 7-a şi credea in porunca lui Dumnezeu: “Să nu ucizi”. Ceilalţi au crezut că glumeşte, dar el se lua foarte in serios. Sergentul şi căpitanul l-au numit laş, camarazii îşi cam băteau joc de el, dar el surâdea angelic şi le îndura pe toate, hotărât să-şi apere convingerile.

La înrolare a fost asigurat că poate refuza arma ca medic necombatant, dar ceilalţi nu au înţeles astfel lucrurile, susţinând că şi medicul trebuie să ştie să folosească armele. Au incercat să-l “scoată nebun” şi să-l trimită acasă dar psihiatrul care a discutat cu el a înţeles că e in deplinătatea facultăţilor mintale şi are dreptul, prin Constituţie, să îşi exercite credinţa.

Tânărul Desmond a ajuns, in final, in faţa judecătorilor de la Curtea Marţială.

La Hacksaw Ridge americanii aveau de escaladat un perete de stâncă aproape vertical şi o făceau urcând pe o “plasă” împletită din funii groase. Pe culme începea atacul japonezilor bine camuflaţi. Americanii nu prea-şi dădeau seama de unde vin gloanţele şi erau răniţi sau ucişi pe capete. La lăsarea serii, japonezii se retrăgeau, americanii la fel, luând cu ei numai pe acei răniţi care se puteau ajuta şi singuri.

Desmond Doss a rămas acolo după ce toţi camarazii săi in putere au coborât. A cărat atunci 75 de oameni, şi i-a coborât de pe stâncă.

Desmond T. Doss (n. 07.02.1919 - d. 23.03.2006), medic militar necombatatnt in Bătălia de la Okinawa (1945), a refuzat să ucidă oameni şi a devenit primul american din istorie care a primit Medalia de Onoare, care se oferă pentru mari acte de curaj, fără a trage un foc.

A zis Desmond, la un moment dat: “In această perioadă când lumea e pusă pe distrugere de ce să nu încerc să reconstruiesc ceva?” (citat aproximativ)

Cu toate faptele lui de mare curaj, Desmond Doss a rămas un om modest, punând toate reuşitele sale pe seama voinţei lui Dumnezeu.. Epuizat de transportarea răniţilor, după fiecare coborâre spunea “Doamne, ajută-mă să mai salvez unul” (şi încă unul, şi încă unul…)

**

Am evitat mult timp să văd acest film, Hacksaw Ridge (2016), bănuind că sunt multe scene sângeroase, dar relativ de curând (la alegerea “publicului”) n-am prea avut de ales şi l-am văzut. Nu-mi pare rău, chiar dacă scenele sunt destul de cumplite… De n-aş fi văzut acest film n-aş fi avut idee că a existat acest om. La ce mă ajută să ştiu că a existat?! Eh! Un fel de a spune: ştiind că astfel de oameni există pot crede că omenirea nu e chiar pierdută.

Strategia din spatele Brexit

Brexit: The Uncivil War e un film britanic difuzat de Channel 4 in anul 2019, in regia lui Toby Haynes, cu un scenariu scris de James Graham. Filmul descrie procesul de realizare a referendumului din 2016, prin activităţile strategilor din spatele campaniei “Vote Leave” şi care s-a sfârşit prin determinarea Marii Britanii să părăsească Uniunea Europeană.

Dominic Cummings (consultant şi strateg politic) e directorul de campanie al grupului oficial Brexit, “Vote Leave”, cel care a condus (începând cu anul 2015) campania populară, dar controversată, şi a convins votanţii să aleagă ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.

Citind la Carmen Nominalizări la Oscar 2019 mi-am amintit că am văzut filmul şi am început să scriu despre el, dar am tot amânat. Şi dacă tot mi-a făcut chef de filme şi de scris...

Întregul film este despre separarea Marii Britanii de Uniunea Europeană şi mi s-a părut a fi o adevărată lecţie de manipulare a maselor de cetăţeni cu drept de vot. Pur şi simplu, mi se pare şocant cât de uşor pot fi manevraţi unii oameni să aleagă ceva ce nu doresc in mod deosebit.

In rolul arhitectului Brexit este Benedict Cumberbatch, şi joacă magistral, din punctul meu de vedere, rolul unui tip genial in materie de… mesaje care trebuie “livrate” populaţiei pentru a o convinge să joace cum i se cântă.

Echipa lui Cummings angajează şi o firma IT care foloseşte algoritmi specifici (online) pentru a redirecţiona populaţia in campanii politice.

Toată lumea ştie că s-a votat Brexit dar un acord între Marea Britanie şi Uniunea Europeană întârzie să fie semnat.

Un film foarte interesant, din punctul meu de vedere. Nu intru in amănunte pentru că nu vreau să stric plăcerea celor care vor dori să-l vadă.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Brexit:_The_Uncivil_War

Bolt - I Thought I Lost You. Provocarea muzicală

Carmen ne invită, in fiecare vineri J, la “Provocarea muzicală”. Amănunte pe blogul Între vis şi realitate. Deşi pregătită postarea pentru vineri, 1 iunie, abia azi reuşesc să o public…(videoclipul la final, cu trimitere spre YT) :( 

₪₪

Bolt este un film de animaţie realizat in anul 2008. Desenele animate îmi plac foarte mult şi, văzând filmul acesta, am ascultat-o şi pe Miley Cyrus, care nu se număra deloc între preferatele mele când e vorba despre cântăreţe. Totuşi, numele ei îmi va aminti mereu de filmul Bolt, nu doar prin melodia I Thought I Lost You, ci şi prin vocea oferită unuia dintre personajele principale: Penny, fetiţa alături de care Bolt (ciobănesc american) juca in filme, filme in care avea puteri de supererou, puteri pe care le credea reale şi când s-a întâmplat să ajungă in “lumea reală” era convins că trebuie să-şi salveze prietena şi era convins că are superputeri - Mittens, o pisicuţă neagră, încearcă să-l convingă că nu e aşa şi îl învaţă cum să se descurce pe stradă, cum să fie un câine ca oricare.

John Travolta îi împrumută vocea lui Bolt, câinele care şi-a trăit întreaga viaţă pe studiourile de filmare.

Un alt personaj simpatic pe care-l întâlneşte Bolt in aventura lui este hamsterul Rhino, care nu iese din “mingea lui de plastic”, un hamster obsedat de TV.

Cântecul I Thought I Lost You este compus de Miley Cyrus şi Jeffrey Steel, şi interpretat de Miley Cyrus şi John Travolta. E un cântec nominalizat - in anul 2009 - pentru premiul Asociaţiei Criticilor de Film. In 2009 filmul Bolt a fost nominalizat (între altele) la premiile Oscar şi Globul de Aur.

Bolt e un superfilm pentru copii (şi nu numai) şi pot fi ascultate multe cântece frumoase.

₪₪

Din nu ştiu ce motiv, îmi este greu să încarc pe blog vieoclipuri (e şi motivul pentru care sunt atât de puţine pe blog), deci aleg să postez numai “legătura” către siteul YT unde, cine doreşte, îl poate asculta / vizualiza (legătură externă, altfel spus, care se deschide in pagină nouă)...

Bolt - I Thought I Lost You (Miley Cyrus şi John Travolta)

https://www.youtube.com/watch?v=jt1Uz0104fo&feature=related

Să ne revedem cu bine la Friendship Friday!

Din film culese. Citate favorite

Din serialul Dispăruţi fără urmă (Without a Trace) am adunat replicile de mai jos, scrise cu albastru. Poate nu au foarte mult sens scoase din contextul acţiunii serialului care a fost difuzat între anii 2002-2009, dar mi s-au părut interesante şi le-am adăugat la colecţie.

₪₪

Uneori se întâmplă să ai ceea ce vrei dar să nu ai ceea ce îţi trebuie.

*

Poate nu vreau să fac lucruri măreţe, ci lucruri mărunte…

*

Progresul, eficientizarea producţiei poate distruge vieţi - cifrele aduc eficienţa, dar oamenii nu sunt numere. Progresează, inventează, dar gândeşte-te la consecinţe

*

Toţi oamenii au secrete; trebuie doar să-i supraveghezi suficient de mult şi să afli care sunt.

*

Nici un antrenament nu te pregăteşte pentru ce sunt capabili oamenii să-şi facă unii altora.

*

Dumnezeu nu ascultă ce zic oamenii cu gura, ci ceea ce spun cu inima - aşa că nicio mirare că multe dorinţe nu se îndeplinesc.

₪₪

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

₪₪

Dispăruţi fără urmă este un serial genul drama şi are ca protagonişti un grup de agenţi ai departamentului Persoane dispărute din cadrul Biroului Federal de Investigaţii (FBI) din New York City.

Agenţii din echipa condusă de agentul Jack Malone (Anthony LaPaglia): Samantha Spade (Poppy Montgomery), Vivian Johnson (Marianne Jean-Baptiste), Dany Taylor (Enrique Murciano Jr.), Martin Fitzgerald (Eric Close) şi Elena Delgado (Roselyn Sánchez) sunt într-o luptă permanentă cu timpul - practica a dovedit că o persoană disparută care nu e găsită in primele 24 de ore are şanse tot mai mici să fie găsită in viaţă, mai ales când este vorba despre copii.

Without a Trace e coproducţie CBS-Warner Bros. Television; creatorul e Hank Steinberg şi producătorul e Jerry Bruckheimer - acesta din urmă este in spatele a multor seriale şi filme de acţiune, fantezie, dramă, între care: CSI: Crime Scene Investigation, CSI: Miami, CSI: NY, Cold Case (seriale difuzate şi la televiziunile româneşti); Black Hawk Down, Top Gun, Enemy of the State, Pearl Harbor, Pirates of the Caribbean, Beverly Hills Cop, Bad Boys, Armageddon (filme).

Fiecare episod urmăreşte câte un caz, agenţii luptând nu doar cu timpul, ci şi cu reticenţa rudelor victimelor de a spune absolut totul despre persoana dispărută (pentru ca şansele de a o descoperi la timp să crească). Poveştile sunt axate (nu prea mult) şi pe viaţa membrilor echipei pentru a ilustra modul in care experienţele personale le dau o perspectivă asupra cazurilor.

Ziua Naţională (internaţională?) Alfred Hitchcock – 12 martie

In general nu mă interesează regizorii filmelor care-mi plac, dar mi-a trezit interesul acest regizor după ce am văzut documentarul Night Will Fall – Va cădea noaptea (2014), care este, de fapt, montajul unui documentar început de Sidney Bernstein in 1945, despre cum ruşii, americanii şi britanicii au eliberat diferite lagăre de muncă şi de exterminare administrate de nazişti. La montajul acestui film documentar va da o mână de ajutor şi regizorul american. Despre regizor am auzit şi citit una-alta; am văzut şi filmul din 2012: Hitchcock -  cu Anthony Hopkins şi Helen Mirren - care ilustrează perioada in care a fost filmat Psycho, dar prea multe nu ştiam.

Alfred Hitchcock, care avea deja un renume in istoria cinematografiei şi care a inventat anumite tehnici in materie a fost solicitat pentru acest documentar, dar filmul Night Will Fall va fi terminat şi difuzat abia in anul 2014, deşi unele fragmente au fost difuzate mai ales, la vremea respectivă, in procesul împotriva naziştilor deoarece imaginile constituiau  adevărate probe împotriva unor indivizi dar şi dovada faptului că civilii germani ştiau despre existenţa acestor lagăre, unele fiind la mică distanţă de localităţile unde îşi duceau viaţa liniştită.

In 1945, pe măsură ce peisajul politic european se reorientează în direcția ce va duce ulterior la Războiul Rece, proiectul este oprit, iar materialul depus în arhiva Imperial War Museum din Londra. În 2014, Imperial War Museum a restaurat materialul, iar regizorul André Singer a inițiat proiectul recuperator care a devenit filmul “Night Will Fall”. Fiecare cinematografie națională are propriul repertoriu de filme despre care se tace deliberat. Pentru cinematografia britanică, dosarul numărul F3080 din arhiva Imperial War Museum este cu siguranță cel mai cumplit caz de tăcere deliberată.

***

Alfred Joseph Hitchcock (n. 13.08.1899, Leytonstone, Londra, U.K. – d. 29.04.1980, Bel Air, California, S.U.A.) a fost regizor şi producător de film, considerat a fi unul dintre regizorii cu cea mai mare influenţă asupra posterităţii – regizori precum Claude Chabrol, Brian De Palma, François Truffaut, Pedro Almodóvar recunosc că Alfred Hitchcock şi opera sa i-au influenţat în carieră.

Alfred Hitchcock a început să filmeze în anul 1922 și a făcut ultimul său film, Family Plot, în 1976. Stilul său cinematografic unic in genul thriller şi filmelor cu suspans i-au adus titlul de “maestru al suspansului”.

A regizat mai mult de 50 de filme, trecând prin toate erele cinematografiei, şi a contribuit la afirmarea unor actriţe precum Joan Fontaine, Ingrid Bergman, Shirley McLane, Grace Kelly. Cariera de regizor şi-a început-o in Regatul Unit, in 1922, şi din 1939 a început să lucreze in S.U.A., unde s-a mutat definitiv, cu familia (cetăţenia americană a obţinut-o in 1955). Filme ca Murder (1930), The Man Who Knew Too Much (1934) şi mai ales The 39 Steps (1935) l-au transformat într-o emblemă internaţională a noului cinematograf britanic.

Cariera in S.U.A. şi-a început-o prin adaptarea romanului Rebecca, de Daphne Du Murier (1940), dramă care exploatează temerile şi iluziile unei tinere soţii care se mută în Anglia şi care trebuie să lupte cu un bărbat distant, o menajeră excesiv de posesivă şi mai ales cu memoria fostei soţii: frumoasa şi misterioasa Rebecca. Acest film a obţinut unsprezece nominalizări la Premiile Oscar, dar John Ford a câştigat în acel an pentru cel mai bun regizor.

Deşi e recunoscut internaţional ca regizor de mare valoare nu s-a bucurat de prea multe premii. În 1958 primeşte Globul de Aur pentru cel mai bun serial TV – Alfred Hitchcock Presents. În 1968 a primit un Oscar onorific, Premiul în Memoria lui Irving Thalberg pentru întreaga sa cariera în cadrul ceremoniei Premiilor Academiei. În 1979, American Film Institute îi decernează premiul pentru munca sa. În acelaşi an, Regina Angliei îi decernează titlul de Sir.

S-a născut într-o familie săracă şi părinţii i-au dat o educaţie strictă catolică, fiind înscris la colegiul iezuit St. Ignatius din Londra, unde domnea un regim foarte sever şi pentru neascultare sau mici greșeli, băieții erau bătuți cu o vergea groasă din gumă. A părăsit colegiul după moartea tatălui său. A studiat inginerie și navigație, iar după absolvire a început să lucreze la Compania Telegrafică Hanley.

De mic i-a admirat pe Charles Dickens si Edgar Allan Poe, dar era atras şi de cinema, mai ales după ce a văzut filmul lui D.W.Griffith, Naşterea unei naţiuni (film mut din 1915), despre consecinţele războiul civil american, asasinarea lui Lincoln şi apariţia Ku Klux Klan in viaţa personajelor.

S-a căsătorit la vârsta de 27 de ani, cu Alma Reville, iar la 7 iulie 1928 s-a născut fetița lor, Patricia. Soţia i-a fost şi cel mai apropiat colaborator.

Era celebru pentru glumele sale proaste pe care le făcea mai ales actorilor. Din cauza defectelor fizice şi a sensibilităţii sale rănite, Hitchcock a fost din copilărie un singuratic şi nu se simţea deloc bine printre oameni. Devenind regizor celebru, el evita în mod demonstrativ orice recepţie sau petrecere. Distracţia sa principală au fost glumele vulgare şi o oarecare cruzime pe seama celorlalţi. Stilul său nemilos este cunoscut şi au existat mai multe însemnări care pretindeau că acesta depăşea anumite limite după ce se încheiau filmările, spre disperarea celui mai apropiat colaborator al său, soţia.

Alfred Hitchcock a descoperit actriţe, le-a făcut vizibile, le-a urcat pe un piedestal şi le-a transformat în simboluri ale cinematografiei. Prefera blondele. Blondele sunt cele mai bune victime, spunea el în 1977, sunt ca zăpada virgină pe care apar urmele sângeroase. Talentul lui Hitchcock pentru a-şi alege protagonistele i-a pavat şi viciat totodată cariera, punându-i eticheta de maestru al suspansului. Printre cele pe care le-a făcut cunoscute se numără şi:

Ingrid Bergman a jucat în Notorious (1946), Spellbound (1945), Under Capricorn (1949);

Eva Marie Saint a jucat în North by Northwest (1959) - unul dintre cele mai bune filme ale regizorului;

Grace Kelly a jucat în Rear Window (1954), Dial M for Murder (1954), To Catch a Thief (1955); căsătoria acesteia cu prinţul Rainier al III-lea de Monaco (in aprilie 1956) şi retragerea ei din lumea filmului au făcut ca starea sănătăţii lui Alfred Hitchcock să se înrăutăţească

Joan Fontaine a jucat în Rebecca (1940), Suspicion (1941), pentru care a câştigat Oscarul la categoria Cea mai bună actriţă în rol principal;

Doris Day a jucat în The Man Who Knew Too Much (1956);

Janet Leight a jucat în Psycho (1960), pentru care a fost nominalizată la Oscar la categoria Cea mai bună actriţă în rol secundar;

Kim Novak a jucat în Vertigo (1958); in 2012, thriller-ul psihologic Vertigo a fost votat cel mai bun film al tuturor timpurilor, într-un sondaj care a reunit 846 de critici şi 358 de regizori, organizat o dată la 10 ani de revista Sight and Sound editată de British Film Institute.

Tippi Hedren a jucat în The Birds (1963) – a primit un Glob de Aur la categoria Cea mai promiţătoare actriţă, Marnie (1964). Această actriţă, azi in vârstă de 86 de ani, şi-a scris memoriile - din care unele fragmente au fost deja publicate de The New York Post - in care dezvăluie că a îndurat hărţuirea sexuală, intimidările şi cruzimea regizorului Alfred Hitchcock  pe tot parcursul celor şase luni de filmări din anii 1960 la lungmetrajul care a făcut-o celebră: The Birds (Păsările).

Preferinţele lui profesionale pentru actori erau Cary Grant, James Stewart şi Gregory Peck.

***

Pentru americani, in special, 12 martie este Ziua Naţională (poate fi şi internaţională) Alfred Hitchcock. Poate că nu va mai fi sărbătorit după “scandalul sexual” dezvăluit de actriţa Tippi Hedren in memoriile sale dar, deocamdată, regizorul are mulţi fani.

De ce a fost aleasă ziua de 12 martie pentru a-l sărbători nu se ştie, cert este că de mai mult timp se întâmplă la fel in fiecare an: fanii celebrează viaţa şi munca unuia dintre maeştrii filmului. Hitchcock a avut un stil regizoral distinctiv și recunoscut. El a fost pionier in folosirea camerei de filmat aflată in mişcare într-un mod in care să creeze impresia că spectatorul priveşte prin ochii altei persoane, forțând publicul să se angajeze într-o formă de voyeurism. A încadrat in film fotografii pentru a maximiza anxietatea, teama sau empatia şi a folosit o editare inovatoare. In filmele lui împrumută şi unele teme din psihanaliză.

Revista MovieMaker l-a descris ca cel mai influent regizor din toate timpurile şi este considerat unul dintre cei mai importanţi maeştri ai cinematografiei.

N-aş zice ca sunt fan dar mi-au plăcut filmele pe care le-am văzut şi care sunt regizate de Alfred Hitchcock şi mi se pare interesantă această celebrare. 

Matilda. Iubire interzisă şi un film blamat

Regizorul rus Aleksey Uchitel a făcut un film: Matilda, in care spune povestea de dragoste dintre tânărul Nicolae (înainte de a deveni ultimul ţar al Rusiei: Nicolae al II-lea al Rusiei Romanov) şi celebra balerină poloneză Mathilda Kschessinska.

Iniţial, autorităţile ruse au refuzat aprobarea difuzării filmului pe teritoriul statului dar mai apoi au revenit şi au aprobat difuzarea pe întreg teritoriul - zicea un funcţionar de rang înalt din Ministerul Culturii (citat de agenţia de ştiri Interfax), dar adaugă că autorităţile locale din regiuni, ţinând cont de tradiţiile şi obiceiurile popoarelor de pe teritoriul lor, pot decide independent dacă vor aproba sau ba difuzarea filmului.

Filmul urmează să fie prezentat in cinematografele din Rusia in 25 octombrei a.c.. Dacă va fi difuzat… pentru că este foarte violent contestat de responsabilii Bisericii, de ortodocşii tradiţionalişti şi chiar de reprezentanţi ai galeriilor de suporteri ai unor echipe de fotbal.

La începutul anului, fosta procuroare a Crimeei (azi deputată în Duma de Stat), Natalia Poklonskaya, a depus mai multe plângeri la procuratură, cerând procurorilor să investigheze dacă filmul ofensează sentimentele credincioşilor. De ce le-ar ofensa? Probabil pentru că in 4 august 2000 Nicolae şi membrii apropiaţi ai familiei lui au fost canonizati ca sfinţi de sinodul bisericii ortodoxe ruse. Ortodocşii tradiţionalişti au mers până acolo încât au ameninţat cu incendierea cinematografelor in care s-ar difuza filmul.

Un suspect reţinut după mai multe incidente ce au avut la bază tentative de incendiere, asociate cu lansarea acestui film, a fost identificat de presa rusă in persoana liderului unei grupări radicale ortodoxe, care a avertizat public că cinematografele care vor proiecta filmul ar putea fi incendiate.

Luna trecută, un bărbat a izbit un automobil plin cu canistre cu benzină de intrarea unui cinematograf din Ekaterinburg. Acel cinematograf găzduia un festival de film, iar preşedintele juriului îsi exprimase public sprijinul faţă de filmul lui Alexei Uchitel.

În august, o persoană rămasă neidentificată a încercat să incendieze o clădire din Sankt Petersburg în care se afla studioul lui Alexei Uchitel. Două automobile parcate în faţa biroului avocatului cineastului au fost de asemenea incendiate, a relatat presa din Rusia.

Cu cei ca ăştia ar putea să nu mai existe, la un moment dat, diferenţe între statele cu populaţie preponderent creştină şi cele musulmane fundamentaliste. Prea se amestecă reprezentanţii bisericii in toate cele.

Că veni vorba! Copreşedintele ALDE Covasna, Dan Suciu, care in 2016 a candidat pe poziţia a treia pe lista pentru Senat, susţinea că preşedintele Klaus Iohannis nu reprezintă interesele ţării şi ale poporului român, iar locul lui ar trebui luat de o personalitate cu o „autentică valoare morală şi intelectuală”, dându-l drept exemplu de persoană potrivită pentru această poziţie pe mitropolitul Banatului, Ioan Selejan. A mai adăugat că „in vremuri corupte, de neîncredere, haos şi degradare”, popoarele îşi aleg „in mod natural”, drept conducători politici, lideri „religioşi, morali, capabili de întărirea statului” (hotnews)

In timpul mandatelor actualului preşedinte al Rusiei (trei mandate) instituţia bisericii a cunoscut o influenţă foarte mare, fiind sprijinită şi de conservatori. Liberalii susţin că interzicerea filmului e o altă dovadă că libertatea de exprimare este ameninţată.

Actorii principali din filmul Matilda, poloneza Michalina Olszanska (Matilda) şi germanul Lars Eidinger (Nicolae), au spus că nu vor să meargă in Rusia pentru a asista la premiera filmului din 23 octombrie la Sankt Petersburg şi nici la Moscova, a doua zi, pentru că se tem pentru siguranţa lor. Lars Eidinger a primit ameninţări, afirmă regizorul rus care mai spune că nici ceilalti doi actori non-ruşi, Luise Wolfram şi Thomas Ostermeier, nu vor să meargă in Rusia pentru premieră – din acelaşi motiv.

Criticii filmului spun că acesta murdăreşte reputaţia ţarului, care a fost ucis de revoluţionarii bolşevici şi care este foarte apreciat azi în Rusia.

Despre ţarul Nicolae al II-lea istoria spune că a fost profund credincios, că ar fi fost un om bun şi un conducător milos care a iertat inclusiv criminali care au atentat la viaţa lui. Dacă e aşa, oare nu ar fi fost  ţarul împotriva acestor fundamentalişti? Ar fi vrut el să moară sau să fie răniţi in incendii oameni nevinovaţi care vor să vadă un film? E o pagină de istorie, in fond… Cel puţin, aşa se înţelege din ce zic unii-alţii.

Oare preoţii ruşi or fi venit in România zilele trecute pentru a se înţelege cu omologii lor români să nu permită difuzarea acestui film in România? Glumesc, desigur… Cine ştie ce-or fi pus ei la cale?! :)

Codul 100 - cugetări

100 Code (The Hundred Code) este un serial coproducţie, in care un detectiv american, Tommy Conley (interpretat de Dominic Monaghan) soseşte la Stockholm pentru a-i ajuta pe politişti (mai mult pentru a-i convinge) că au de-a face cu un ucigaş in serie (internaţional) care vizează tinere blonde cu ochi albaştri pe care, după ce le ucide, le aşază lângă o apă, între asfodele (floarea e considerată, in unele credinţe populare, simbol al vieţii de după moarte).

Americanul trebuie să facă echipă cu politisţul suedez Mikael Eklund (Michael Nyqvist) care şi el se arată sceptic in privinţa existenţei acestui presupus ucigaş in serie care ucide la interval de un an. Cei doi detectivi nu prea se suportă reciproc şi fiecare are de luptat cu demonii proprii.

Serialul este interesant, dar am văzut multe mult mai bune. Ce mi-a plăcut este că fiecare episod are ca titlu o “maxima”. Nimic original, fiecare episod din serialul “Minţi Criminale” începe tot cu o maximă. In Minţi Criminale (Criminal Minds) cele mai multe dintre cazurile prezentate sunt reale – adaptate, totuşi, pentru a “prinde la publicul amator”; poate cu maxime încep şi alte seriale sau filme.

Am terminat cu introducerea şi am ajuns la ce mă interesa de fapt: citatele, pentru că îmi plac, intrând in categoria citate favorite. Pentru că nu e luni, şi pentru că nu am răbdare până luni, le notez aici, pentru mine şi pentru cine mai e interesat.

₪₪₪

Mizerabilii sunt suflete fără curaj, cei care au trăit in ignominie şi fără glorie. (Dante)

Cel care are un pentru ce care să-i dea un scop poate trăi cu orice cum. (Nietzsche)

Cei mai puternici abordează pericolul şi joacă zaruri cu moartea. (Nietzsche)

Speranţa e cea mai rea dintre rele, prelungeşte chinurile omului. (Nietzsche)

Începe cu începutul, spuse regele, şi continuă până la sfârşit, apoi opreşte-te. (Lewis Carrol)

Nimic nu e atât de frumos încât să nu fie urât in anumite situaţii. (Oscar Wilde)

La prima vedere, începutul păcatului este indiferenţa. (Henry David Thoreau)

In faţa durerii nu există eroi. (George Orwell)

Durerea e cea care îţi sparge carapacea ce îţi îngrădeşte înţelegerea. (Khalil Gibran)

Nu cred că am iubit vreodată pe cineva care mai târziu să nu mă trădeze. (Albert Camus)

Linia care desparte binele de rău intersectează inima fiecărui om (Alexandr Soljeniţîn)

Kedi, adevăraţii sultani ai Istanbulului

Kedi, adevăraţii sultani ai Istanbulului – aşa se termină introducerea la filmul cu şi despre pisicile din Istanbul.

Kedi (2016), e un film documentar turcesc, despre miile de pisici care au devenit un fel de marcă a oraşului Istanbul şi care atrag obiectivele aparatelor de fotografiat ale turiştilor. Pisicile trăiesc acolo, in comuniune cu oamenii, de sute de ani.

Am văzut afişul filmului de ceva timp pe site-ul preferat, dar pentru că pe afiş e un cap de pisică m-am gândit că este vorba despre filmul prezentat de Ella, A Street Cat Named Bob – un film excelent, pe care l-am văzut. Miercuri seara, însă, am fost mai atentă şi am citit titlul: Kedi.

Filmul turcesc regizat de Ceyda Torun a fost apreciat de critici – despre cei care iubesc aceste feline ce să mai zic?! In ceea ce mă priveşte, timp de o ora şi vreo cinsprezece minute am avut un zâmbet lat pe faţă – la un moment dat mi-am dat seama că se duceau atât de mult colţurile buzelor spre urechi încât mi se dezveleau dinţii! Cred că cei care nu iubesc pisicile dacă văd acest film s-ar putea îndrăgosti de ele. Sau poate nu, dacă sunt simandicoşi care strâmbă din nas când o pisică trece pe lângă ei sau ocolesc un cartier dacă se întâmplă ca o pisică neagră să le taie calea! Să nu mai zic de cei care au impresia că (şi) pisicile sunt “saci cu purici”.

Sari

Filmul începe cu Sari, care colindă cartierul şi cauta hrană pentru a le duce celor patru pisoi care se adăpostesc in holul unui imobil. O pisică blandă e Sari, dar care devine feroce dacă cineva se dă la puii ei.

Puii pisicii Sari

Pisicile din Istanbul se plimbă printre picioarele trecătorilor, printre mesele de pe terase, prin pieţe şi magazine; le poţi vedea aproape oriunde şi in multe locuri din oraş sunt amenajate adăposturi şi pregătite recipiente cu hrană şi apă pentru ele. Trecătorii se mai opresc, mai mângâie o pisică, îi mai dau ceva de mâncare… Un bărbat, dintre mai mulţi alţii care hrănesc pisicile, spune la un moment dat: Toţi prietenii mei ştiu cu ce mă ocup, dar nu toţi înţeleg de ce o fac; aceştia din urmă spun că Dumnezeu are grijă de ele. Bine! le zic. Eu sunt intermediarul.

Un tânăr grafician vorbeşte despre multele pisici pe care el şi fratele lui le-au avut când erau copii. Am avut multe; unele au murit de bătrâneţe, altele lovite de maşini. In curtea din spatele casei am amenajat un cimitir pentru ele şi pentru că ne plăceau foarte mult filmele cu cowboy le-am pus la căpătâi cruci făcute din crenguţe; aşa vedeam noi că se pun in aceste filme când murea un erou şi ni se păreau impozante. Asta până a văzut tata mulţimea de cruci şi ne-a trimis la Şcoala Coranului, temându-se să nu devenim creştini! (râde tânărul). Nu era cazul; crucea era doar un simbol; nu aveam de gând să cioplim mici pietre funerare! (am citat aproximativ).

E oarecum emoţionant să vezi bărbaţi in toată firea, pescari care înfruntă furtunile in bărci micuţe, cum hrănesc puii cu seringa, explicând că au fost abandonaţi de cineva şi i-a găsit el, el şi un motan, care le ţine de cald, şi pisoii cred că motanul e mama lor. E emoţionant, in destul de mare măsura, să vezi cum câini şi pisici împart aceeaşi barca, alături de oameni.

Deşi apar multe pisici in film doar povestea a şapte dintre ele este spusă mai pe larg. Şi ce poveşti faine! Ce simţ al umorului au cei care vorbesc despre pisicile care… i-au ales, ce zâmbete largi oferă interlocutorilor atunci când vorbesc despre micuţele feline.

Pisicile sunt libere, hoinăresc pe unde vor, poposesc la diferite persoane dar au şi oamenii lor preferaţi, la care revin de fiecare dată – sunt acei oameni care le-au adoptat prima dată. Duman, de exemplu, zis “Gentelmanul”, stă pe lângă un restaurant de lux – nu intră, chiar daca uşa e deschisă el bate in geam pentru a atrage atenţia. Mai e si Psikopat, zisa “Psihopata”, o pisică ce are o personalitate deosebit de puternică; apoi e Gamsiz, “Nepăsătorul”, care se înfruntă la un moment dat cu un nou venit in cartier, Ginger, şi care ar fi vrut să-şi impună dominaţia.

E un film care ajuta la producerea de endorfine. Nu mă credeţi pe cuvânt.

De Tombili vă amintiţi? E puţin probabil să nu-i fi văzut fotografia pe undeva măcar o dată. Dacă nu aţi vazut fotografia, iat-o:

Tombili a devenit faimos după ce a fost fotografiat in timp ce se relaxa sprijinit de o bordură şi privind trecătorii. Motanul a murit in august 2016; in urma unei petiţii semnate de 17 mii de oameni artistul Seval Şahin realizează (voluntar) sculptura prin care îl imortalizează in poziţia care l-a făcut celebru. Sculptura a fost inaugurată in 4 octombrie 2016, de Ziua Internaţională a Animalelor.

In 8 noiembrie 2016 statuia din bronz a fost furată! Au spart betonul şi au luat-o… In 10 noiembrie a fost returnată intactă…

Sursa  foto Tombili

http://www.independent.co.uk

sursa foto poster

https://en.wikipedia.org/wiki/Kedi_(2016_film)

Trandafirul Alb

Autor foto monument: Gryffindor

Trandafirul Alb a fost un grup de rezistenţă non-violent format din studenţi şi un profesor de la Universitatea din Munchen, care se opunea regimului nazist din Germania. Activitatea grupului a început la Munchen, in 27 iunie 1942, cu lozinci scrise pe ziduri şi manifeste anonime împărţite la început numai in oraş, prin care cereau populaţiei opoziţie activă împotriva regimului. In primul manifest scris şi multiplicat, împrastiat mai apoi şi in alte zone, au denunţat crimele regimului nazist şi opresiunea. In al doilea manifest pe care l-au scris şi multiplicat au denunţat in mod deschis persecuţia şi uciderea in masă a cetăţenilor evrei. Populaţia – in cea mai mare parte – nega că aşa ceva s-ar putea întâmpla.

Membrii de bază ai grupului Trandafirul Alb, studenţii Sophie şi Hans Scholl, Christoph Probst, Willi Graf şi Alexander Schmorell, au fost crescuţi in familii înstărite, de părinţi cu vederi liberale şi gânditori independenţi. Profesorul Kurt Huber (n. 24.10.1893 - d. 13.07.1943), care se alăturase tinerilor, executat ceva mai târziu, n-a trăit nici el in sărăcie.

In momentul arestării grupul era pregătit să stabilească unele contacte cu alte grupuri de rezistenţă germane.

In data de 18 februarie 1943 fraţii Sophie şi Hans Scholl sunt arestaţi după ce au împrăştiat manifeste împotriva naziştilor, in Universitatea din Munchen, încercând să trezească in toţi studenţii conştiinţa, încercând să mobilizeze masele împotriva maşinăriei inumane pe care o puseseră in funcţiune naziştii.

Era după bătălia de la Stalingrad (1942-1943), considerată a fi cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii, o luptă in care viaţa civililor a contat mai puţin decât oricând. In această brutală bătălie s-au pierdut circa 3 milioane de vieţi. Germanii şi aliaţii lor fuseseră învinşi şi nu şi-au mai revenit mai apoi. In această perioadă membrii Gestapo erau extrem de agitaţi şi voiau să ţină in frâu populaţia din acele oraşe pe care încă le mai stăpâneau, inclusiv din Germania.

Sophia Magdalena Scholl (n. 9.05.1921, Forchtenberg - d. 22.02.1943, München) s-a alăturat grupului de rezistenta “Trandafirul Alb” dorind să contribuie şi ea la încercarea de a opri războiul. Alături de fratele ei Hans şi de mai mulţi prieteni, tipăreau manifeste pe care mai apoi le împrăştiau prin oraş. Când au hotărât să împartă la Universitate câţiva nu au fost de acord, susţinând că e mult mai periculos. Totuşi, cei doi fraţi şi-au asumat riscul şi au lăsat manifeste pe holurile Universităţii. Au fost descoperiţi şi arestaţi. La început, in timpul interogatoriului, Sophie reuşise să convingă anchetatorul că avea alibi pentru acel interval de timp, dar mai apoi totul a pornit spre adevăr. Alături de ea erau arestaţi şi interogaţi fratele ei şi unul dintre prieteni. Toţi şi-au negat implicarea iniţial, dar mai apoi au fost nevoiţi să recunoască şi au făcut-o cu mândrie. A urmat o parodie de proces şi toţi au fost condamnaţi pentru înaltă trădare, demoralizarea soldaţilor, favorizarea inamicului şi condamnaţi la moarte prin ghilotinare. Au fost închişi şi Sophie ştia că timp de 99 de zile urma să-şi petreacă viaţa in celulă, imaginându-şi că s-ar putea termina războiul pâna atunci sau se va întâmpla ceva şi vor fi eliberaţi, dar n-a fost aşa…

In 22 februarie 1943, la ora 14:30 a fost citită sentinţa şi la ora 17:00 a fost executată.

Începând cu anii 1970, Scholl a fost sărbătorită ca fiind unul dintre marii eroi germani care s-au opus activ celui de-al Treilea Reich în timpul celui de-al doilea război mondial.

sursa

Sophie Scholl a fost una dintre cele mai renumite membre ale mişcării de rezistenţă anti-nazistă din al doilea razboi mondial. Filmul Sophie Scholl: The Final Days (2005), regizat de Marc Rothemund, pune accentul pe ultimele zile din viaţa Sophiei.

In anul 2005 filmul a câştigat “Ursul de Argint” la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin – pentru cel mai bun regizor şi pentru cea mai buna actriţă: Julia Jentsch pentru rolul Sophiei. Filmul a fost nominalizat in acelasi an şi pentru Oscar, la categoria “Cel mai bun film străin”. Mai are câteva premii şi nominalizări.

Nu e un film spectaculos, cu urmăriri, cu intrigi fel de fel; e un film cu oameni aparent obişnuiţi, cu tineri idealişti şi curajoşi. Aceşti tineri nu doar visează, ei trec la fapte, riscându-şi viaţa pentru binele tuturor. Mulţi nu îi înţeleg, mai ales că pot muri fără a schimba in bine ceea ce doresc să schimbe. Mulţi se feresc să acţioneze, deşi sunt nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă. Dintre aceştia mulţi, unii sunt simpatizanţi ai celor care acţionează şi, eventual, susţinători – mai mult sau mai puţin implicaţi. In acest caz nu au scăpat nepedepsiţi nici simpatizanţii şi nici susţinătorii celor din grupul “Trandafirul Alb” – pedepsele pentru ei au fost draconice.

In scena de final se văd mii de manifeste care cad din înalt deasupra oraşului Munchen. Un titlu de ziar titrează ca “Manifestul studenţilor din Munchen” a fost introdus in Scandinavia şi mai apoi in Anglia, unde aliaţii au tipărit milioane de cópii, după care le-au împrăştiat in oraşele din Germania…

Legenda Gardienilor: Bufniţele din Ga’Hoole

Legend of the Guardians: The Owls of Ga’Hoole (2010) e un film de animaţie (americano-australian) cu şi despre bufniţe, despre curaj şi solidaritate. Am aflat că există urmărind un scurt videoclip postat de Suzana cu ceva timp in urmă. Mi-au plăcut atât de mult secvenţele încât am vrut să aflu mai multe şi am descoperit filmul.

Cu această poveste (adaptată după  seria de benzi desenate a autoarei Kathryn Lasky) Zack Snyder îşi face debutul la categoria filmelor de animaţie. O mulţime de oameni (artişti, tehnicieni etc.) au lucrat timp de trei ani pentru acest film. Mi-a plăcut foarte-foarte mult! E captivant şi, cumva, magic – se pune că-mi plac bufniţele foarte mult? Chiar şi in desene animate. Oricum, e bine realizat şi personajele au trăsături aproape umane.

Filmul începe in pădurea Tyto, in cuibul cu trei pui de bufniţă fraţi: Eglantine, Soren, Kludd, părinţii lor şi un şerpisor numit Doamna P.. Soren (voce: Jim Sturgess) e fratele mijlociu, veşnic dornic să audă poveştile despre Gardienii din Ga’Hoole, bufniţe războinice care luptau împotriva unor bufniţe care voiau să domine şi îşi spuneau “Cei Puri”. Tatăl povestea cu plăcere despre “marele război” care avusese loc cândva, dar mama încerca să îi tempereze şi pe fiu şi pe tată. Soren era nerăbdător să înveţe să zboare, să fie războinic şi se arăta curajos. Sora cea mică, Eglantine (voce: Adrienne DeFaria), era şi ea fascinată de poveşti şi îl admira fără limite pe fratele ei Soren. Kludd (voce: Ryan Kwanten), fratele cel mare, era plictisit, cam nepriceput, invidios şi cam fricos.

Într-o zi când părinţii erau plecaţi din cuib, invidiosul Kludd îl împinge pe Soren de pe cracă – neatent şi stângaci, cade şi el. Când ajung la rădăcina arborelui sunt atacaţi de o vietate uriaşă şi teribil de ameninţătoare, dar sunt salvaţi două bufniţe: Jatt (voce: Leigh Whannell) şi Jutt (voce: Angus Sampson). Aceşti bufniţoi bătrâni nu îi duc in cuib, ci la orfelinat, pe insula Celor Puri, acolo unde – le explicau cele două bufniţe - ajung puii abandonaţi de părinţi şi unde ar avea şansa de a deveni războinici desăvârşiţi. Degeaba au încercat să-i convingă pe răpitori că ei sunt doi pui iubiţi de părinţi şi care din greşeală au căzut din cuib….

La început oarecum încântat când ajung pe insulă Soren îşi dă seama că ceva nu e in regulă şi imediat încolţeşte in căpşorul lui gândul evadării. Aici, între o mulţime de alţi pui de bufniţă răpiţi, el o întâlneşte pe Gylfie (voce: Emily Barclay), o bufniţă pitică dispusă să îl urmeze in evadare.

câteva dintre personaje

Regina Celor Puri este Nyra (voce: Helen Mirren); ea urmăreşte să transforme tinerele bufniţe in sclave. Soren şi Gylfie protestează, aşa că sunt repartizaţi in grupa culegătorilor - cei care adunau excremente. Pentru a culege fără oprire erau hipnotizaţi. Cei doi pui se prefac a fi hipnotizaţi şi cu orice ocazie caută o cale de ieşire pentru a zbura spre “Marele Copac din Ga’Hoole” unde trăiau Gardienii, să-i avertizeze că Cei Puri au un plan malefic împotriva lor.

Vor avea de înfruntat mai multe pericole, vor întâlni bufniţe dispuse să îi ajute, altele să îi ucidă, vor afla lucruri noi şi interesante, vor lupta şi îşi vor dovedi curajul, dragostea pentru dreptate şi libertate.

E un film care merită văzut - in opinia mea, desigur. Aş zice că încasările obţinute pentru acest film îmi susţin opinia. ☺

₪

Sursa foto afis-film: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Legend_of_the_Guardians_film_poster.jpg

Red Dog, câinele comunitar

Red Dog este un film cu şi despre un câine din Australia, care s-a născut cândva in anul 1971 şi a murit in 21 noiembrie 1979; se presupune că s-a născut in oraşul Paraburdoo şi a devenit cunoscut datorită călătoriilor sale prin regiunea Pilbara din Australia de Vest, in căutarea stăpânului (s-a presupus) 

Are o statuie in oraşul Dampier şi o placă memorială. A fost făcut membru al clubului Dampier Salts Sport and Social şi al Uniunii Muncitorilor din Transporturi. Despre banca New South Wales se spune că l-ar fi folosit ca mascotă. Un club auto din Pilbara (de maşini 4x4) se numeşte “Red Dog”, in onoarea acestui câine.

Statuia lui Red Dog

Deşi a fost un câine iubit de majoritatea membrilor comunităţilor pe unde trecea se crede că a murit pentru că a fost otrăvit intenţionat, cu stricnină… A fost îngropat într-un mormânt nemarcat, in zona Roebourne, Australia de Vest.

Red Dog a fost un câine din rasa Kelpie şi a fost numit “cainele roşu” (red dog) din cauza prafului roşiatic din zona Pilbara; a mai fost numit: Bluey (“câinele albastru”, cum mai sunt numiţi câinii australieni de turmă), Dog of the Northwest (câinele din nord-vest) sau Tally Ho – care ar fi fost numele pe care i l-a dat cel despre care se crede că ar fi fost primul lui proprietar şi care l-ar fi dus la Dampier (Col Cummings), unul dintre oraşele in care Red Dog revenea cel mai des.

Al doilea proprietar al lui Red Dog a fost John Stazzonelli, un şofer de autobuz care obişnuia să îl ia in autobuz şi astfel câinele a călătorit in multe regiuni din Australia. După moartea şoferului câinele a călătorit mult de capul lui dar a şi fost adoptat de diferiţi oameni, inclusiv de un medic veterinar care l-a şi tratat când l-a găsit.

La ceva timp după moartea lui, scriitoarea australiană Nancy Gillespie a scris despre el in cartea sa “Red Dog” (1983), adunând anecdote şi povesti pe care le ştiau oamenii care l-au întâlnit pe Red Dog, dar şi poezii pe care i le-au dedicat oamenii care l-au iubit.  In 1993, Beverly Duckett a scris romanul “Red Dog: Pribeagul din Pilbara”.

Statuia şi povestea lui Red Dog au atras atenţia multor călători prin Pilbara şi autorul britanic Louis de Bernières a scris şi el un roman bazat pe legenda acestui câine: “Red Dog”, roman care a fost ecranizat in anul 2011 şi care s-a bucurat de multă apreciere inclusiv din partea criticilor (scenariul: Daniel Taplitz; regia: Kriv Stenders; rolul titular: Koko). In acest film actorii oameni au avut un rol oarecum secundar, accentul fiind pe Red Dog şi povestea lui; cumva, e ca şi cum am văzut totul prin ochii câinelui.

Cei care iubesc câinii vor râde şi, poate, vor plânge la acest film. Red Dog e iubit de întreaga comunitate, el uneşte oamenii, cucereşte inima oricui îl întâlneşte. E hazliu cum şoferii opresc şi îl iau in maşină ca pe un autostopist uman.

In orăşelul Dampier comunitatea nu era foarte mare la vremea aceea şi era formată din oameni veniţi din toate colţurile lumii in speranţa unui trai mai bun. Cei mai mulţi munceau din greu, fiind departe de cei dragi, şi aproape toţi încercau să cucerească inima lui Red Dog. In final a reuşit un tânăr american şofer de autobuz, câinele alegând să doarmă pe veranda bungaloului acestuia, urmându-l pretutindeni – inclusiv in autobuz, ocupând scaunul din spatele şoferului (nicio persoană nu obiecta, chiar dacă acela ar fi fost singurul loc unde s-ar fi putut aşeza).

Ca să nu fie cu supărare câinele a fost înregistrat ca fiind “al comunităţii”.

scena din film

In film se derulează şi o idilă intre John, şoferul de autobuz, şi Nancy, o funcţionară frumoasă – Red Dog e cam gelos. :) Bineinţeles, nu lipseşte Cat Dog din film, motanul arţăgos al proprietarilor unui parc de rulote care interzic câinii. Motanul alungă orice câine care îndrăzneşte să adulmece prin zonă şi, la un moment dat, Red Dog şi Cat Dog vor ajunge să se înfrunte.

***

Koko (9.04.2005 – 18.12.2012) se numeşte câinele care joacă rolul titular, câine din rasa Kelpie Australian, deţinut de Nelson Woss, producatorul filmului Red Dog. A primit premiul “Zgarda de Aur” (in Los Angeles) pentru cel mai bun câine dintr-un film străin.

Câinii din rasa Kelpie sunt, parţial, descendenţi din Dingo, câinele nativ australian, Kelpie şi dingo fiind asemănători in conformaţie şi culoare, dar la vremea originii rasei câinii dingo erau interzişi ca animale de companie, fiind cunoscuţi ca ucigaşi ai oilor la vremea primei aşezări europene din Australia. Se presupune că mulţi proprietari au încrucişat câinele de cireadă australian cu dingo şi au înregistrat metişii ca fiind Kelpie – primul câine Kelpie ar fi fost înregistrat in jurul anului 1872. Denumirea e dată după numele unui spirit de apă din folclorul celtic.

Kelpie sunt câini foarte inteligenţi, agili, plin de energie, cu o personalitate foarte puternică (spre încăpăţanat) şi foarte buni câini de pază. Am aflat că există această rasă de câini abia când am văzut filmul Red Dog.

***

Filmul Red Dog (2011), e unul tare… drăgălaş. Koko îşi interpreteză excepţional rolul.

Surse foto:

https://en.wikipedia.org/wiki/Red_Dog_(Pilbara)

https://en.wikipedia.org/wiki/Australian_Kelpie

Soarta copiilor lupului

Sărăcie, ruine, foamete, boli, copii orfani - Europa, la finalul Celui De-al Doilea Război Mondial… Fiecare război lasă in urmă copii orfani, părinţi distruşi de pierderea copiilor, oameni schilodiţi fizic şi sufleteşte. Al doilea război mondial mai e numit şi “războiul cel mare” – poate pentru că a cuprins întreaga lume, poate pentru că au murit milioane de oameni… Războaiele de azi nu-s nici ele prea mici şi lasă in urma lor prăpăd, oameni dezrădăcinaţi, copii orfani…

Filmul “Copii lupului” (Wolfskinder, 2013) este unul destul de greu de văzut; pentru mine aşa a fost, dar am vrut să ştiu la ce se referă titlul. E un fragment de istorie germana despre care nu auzisem până la acest film. Recunosc, am fost tentată de titlu, gândindu-mă că e cu lupi, ceva… E despre orfanii războiului, copii cărora natura le-a oferit un cămin. E fără milă natura, pe unii dintre copii lăsându-i să moară, dar oferindu-le tuturor o rază de speranţă, pentru un timp, cel puţin vara. 

“Copiii lupului” au fost numiţi copiii germani orfani din Prusia de Est, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Între sfârşitul anului 1944 şi ianuarie 1945 naziştii le-au interzis civililor să plece, ei considerând evacuarea semn de capitulare. In timp ce Armata Roşie se apropia cei mai mulţi civili erau pregătiţi de evacuare dar până in ultima clipă guvernatorul naţionalist Erich Koch a decretat că fuga e ilegală şi cei prinşi că fug vor fi aspru pedepsiţi. Era, pentru prea mulţi, prea târziu când a permis evacuarea. Invazia a determinat milioane de oameni să fugă şi mulţi adulţi au fost ucişi; au lăsat in urma lor orfani care învăţau să se descurce singuri de la vârste fragede, fiind nevoiţi să facă şi lucruri care ar fi grele şi pentru un adult. Cei mai mulţi copii orfani s-au ascuns in păduri, mulţi au fost ucişi de bombele aliate sau de soldaţii ruşi care dădeau de ei pe undeva.

Mii de copii au rămas orfani, au fost abandonaţi, violaţi sau răpiţi. Mulţi dintre lituanieni infiau unii copii (cei mai mulţi erau puşi la muncă in schimul adăpostului şi hranei), le schimbau numele german şi le cereau să îşi ascundă originea – ar fi avut de suferit şi unii şi alţii dacă ruşii ar fi ştiut.

Câteva sute de “copii ai lupului” au fost descoperiţi după separarea Lituaniei de Rusia; circa o sută mai locuiesc încă acolo dar de la începutul anilor 1990 mulţi dintre adulţii care au făcut parte din acest “grup” au luptat pentru obţinerea cetăţeniei germane – reprezentanţii ministerului de interne german susţin că cei care au părasit Königsberg (capitala “Prusiei de Est”, azi Kaliningrad, Rusia) au renunţat la cetăţenia germană. Din anul 2008, prin legea lituaniană, persoanele care au avut de suferit din cauza celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei sovietice benficiază de unele compensaţii – inclusiv aceşti “copii ai lupului”. In Germania se pare că nu vor să ştie despre existenţa acestor copii dar primesc o mică bursă trimestrială obtinuţă pentru ei de Wolfgang Freiherr von Stetten. Mulţi dintre “copiii lupului” caută să afle despre soarta rudelor, să obţină cetăţenia germană, să se reunească şi cu restul familiei şi să rămână credincioşi culturii germane.

Rick Ostermann (debut regizoral in filmele de lung metraj) se concentrează in special pe copii, pe solidaritatea lor, pe pragmatismul lor. S-a inspirat şi din istoria proprie-i familii.

Copiii, maturizaţi fortat prea devreme, sunt nevinovaţi, ei ucid pentru a supravieţui şi nu au vreo ideologie. Pericolele sunt la tot pasul, soldaţii nu au chip iar populaţia ţării are un rol secundar in acest film. “Copiii lupului” poate fi văzut şi ca o dramă existenţială ce poate avea loc in orice moment, in orice loc.

Denumirea nu e întâmplătoare; copiii se luptă precum lupii pentru a nu muri de foame, mănâncă broaşte, insecte, păsări şi pui de animale mici. Mulţi dintre copiii germani din Prusia de Est şi-au pierdut familia şi au rămas fără adăpost, la mila naturii şi a forţelor de ocupaţie sovietice.

Filmul ilustrează un crâmpei din viaţa câtorva copii rămaşi orfani şi care erau nevoiţi să se descurce singuri pentru a supravieţui. Personajele centrale sunt doi fraţi: Hans şi Fritz. Mama lor zace, bolnavă, într-o clădire in ruină, pe un deal. Ei caută mâncare şi îi aduc şi ei. Femeia, cu ultimele forţe, încearcă să le transmită mândria de a fi germani, rugându-i să nu-şi uite numele, să nu uite cine sunt. Hans poartă la gât amuleta familiei. Ca frate mai mare, pare mai neajutorat când e vorba să facă ceea ce e necesar pentru supravieţuire şi acceptă ceea ce face fratele mai mic.

Hans şade in iarba înaltă; e murdar, flămând, nemişcat. Ochii goliţi de orice expresie rătăcesc dezorientaţi. La câţiva metri distanţă fratele său mai mic, Fritz, fură ouăle dintr-un cuib aflat la înălţime, într-un copac. Ouăle se sparg in buzunarul unde le pune şi amândoi copiii ling restul de gălbenuş şi caută un nou plan pentru a găsi ceva de mâncare. Tot ce găsesc împart şi cu mama lor…

In film: Hans, Karl, Louise, Christel

Într-o dimineaţă, Fritz, sec şi rece, îşi trezeşte fratele spunând: “Hans, trezeşte-te; mama a murit”... Cel mare plânge, cel mic adună lucrurile şi se pregăteşte de plecare. Cei doi copii încarcă trupul mamei într-o roabă improvizată şi îl lasă, acoperit  cu o pătura, la o margine de drum…

Pleacă spre Lituania, la un ţăran despre care mama le-a zis că va avea grijă de ei. Pe malul unui râu dau de o barcă găurită şi de o femeie moartă; doua puştoaice apar din pădure şi se iau la ceartă pentru resturile de barcă; sunt urmărite de doi soldaţi ruşi înarmaţi. Fritz (care nu ştia să înoate) şi fetiţa mai mică (Ruth) se agaţă de o scândură şi plutesc in derivă; Hans şi adolescenta (Christel) înoată in altă direcţie – puştoaica îi zice să nu se ducă după frate, cum voia, ci să înoate, să scape de ruşi. Ajungând la mal au mai dat de doi copilaşi: o fetiţă (Louise) şi un băieţel (Karl) care îşi căutau mătuşa; Christel le spune că pe mal nu erau decât soldaţi şi îi îndeamnă să meargă cu ei – cei mici îi urmează mecanic. In pădure, Christel le spune că mătuşa era pe mal, dar era moartă şi acum ea e mătuşa lor…

Copiii au mai multe aventuri triste… Ajung pe la diferite ferme – la unele sunt primiţi pe termen scurt (localnicii se tem de represaliile sovieticilor), de la unele sunt alungaţi cu câinii.

Nu va povestesc filmul… E dificil (pentru mine) să povestesc in aşa fel încât să se înţeleagă drama acestor copii şi fără a divulga anumite întâmplări. E un film dur. La un moment dat m-am gândit că s-ar putea ca aşa să arate iadul pe pământ.