Parfum de mere din deșert. Poveste parfumată

Încă de pe vremea când leopardul hălăduia în munții Jebel Hafeet, familia ei locuia în Buraimi, oaza aflată la mică distanță de acesta. 

Zaher, capul familiei, descindea din puternicul trib beduin din Levant, Dulaim. Străbunicul lui s-a căsătorit cu o ḥāḍir, fiica unor sedentari, și a fost alungat din trib. A încălcat legea tribului și a plătit. Dragostea pentru soția lui, însă, i-a ținut loc de mamă, de tată, de frați și surori. Zaher moștenea temperamentul străbunicului; își cunoștea rădăcinile, dar nu simțea impulsul de a-și duce familia în deșert, să călătorească din loc în loc, să sufere, poate, de foame și de sete. Se descurca bine în oază, avea o turmă de cămile și cei dragi aveau tot ce le era necesar. De apă nu duceau lipsă pentru că sistemul de irigațîi funcționa acolo de sute de ani și oamenii îl întrețineau cu multă atenție.

Pentru că apă era din belșug, curmalii creșteau înalți și dădeau o mulțime de fructe. 

Trandafirii deșertului, cu buchetele lor de flori roșii, și florile de acacia, parfumau zilele, iar trunchiurile și frunzele curmalilor ofereau materie primă pentru construcții, pentru împletirea diferitelor coșuri sau obiecte de mobilier și pentru foc.

Aaliyah părăsise minunata oază o singură dată, in copilărie, când au străbătut împreună deșertul pentru a-și cunoaște rudele beduine. Și ea și Kaamil au fost fascinați de lucrurile de preț care împodobeau cortul majlis ridicat special pentru vizita lor, dar nu i-a plăcut deloc că și ea și mama ei au fost obligate să poarte niște rochii foarte largi și să își înfășoare capul în baticuri imense - se simțea în rochie că într-un giulgiu, și abia mergea fără să se ȋmpiedice. Nu s-a opus pentru că a rugat-o mama să aibă răbdare și să onoreze gazdele. 

Acolo a văzut pentru prima dată mere. Erau verzi și aproape perfect rotunde. Parfumul lor era ușor acrișor și nu semăna cu nimic din ceea ce cunoștea. Își imagina că era acolo un coș întreg cu mere din Samarkand. Mintea îi fugise la Povestea Prințului Ahmed și a Zânei Paribanou, în care prințul a cumpărat un măr magic care vindeca orice boală dacă bolnavul îl miroasea.

Luase atunci acasă o mulțime de mere. Câteva semințe le-a plantat lângă zidul căsuței lor și, după aproape un an, a văzut că ceva verde încearcă să iasă din pământ. Și de atunci a tot crescut, dar mai era mult până să dea rod - dacă va da vreodată, să aibă la discreție acele mici sfere verzi al căror gust nu-l putea uita.

De atunci, a mai părăsit oaza numai pentru a urca în munți - la început cu tatăl și fratele ei, mai mare cu cinci ani, apoi singură. Cunoștea amplasamentul tuturor grotelor și pentru că a crescut cu poveștile din “Nopți arabe” visa cu ochii deschiși, uneori sub soarele torid al amiezii.

La vârsta ei ar fi trebuit să se căsătorească, dar nici un “prinț fermecător” nu trecea pe acolo. Caravanele veneau des, dar oamenii erau bătrâni, cei mai mulți, și veneau de departe.Tatăl ei nu voia să se despartă de ea și nici nu o voia slugă la cineva. Kaamil râdea, și-i spunea că o să ajungă să fie numită “vrăjitoarea din munți” pentru că îi plăcea să culeagă plante și să prepare ceaiuri și fel de fel de leacuri, ȋntr-o grotă. Și ea și fratele ei au învățat să citească dintr-o carte cu și despre plante. Kaamil s-a mulțumit cu puțin, dar ea a pus în practică ceea ce a învățat citind acea carte veche ajunsă acolo cine știe când. Ea-i spunea că și el va rămâne necăsătorit și îl vor numi oamenii “șoimul deșertului”, pentru că era un foarte bun vânător și știa să ia urma vȃnatului ca nimeni altul.

Fata era îndrăgostită de oază, de munte și deșert. Se încumeta să avanseze mult în deșert și chiar dacă vântul ștergea urmele știa să ajungă acasă, dar de câte ori sosea o caravană se prezenta repede să afle dacă negustorii nu aveau și mere verzi parfumate. Intr-o zi, doi frați - o fată și un băiat - i-au spus că au! Bucuria ei n-a mai cunoscut margini! A cumpărat câte mere a putut duce în traista care nu-i lipsea de pe umăr și, mai apoi, tatăl ei a cumpărat și restul merelor. Aaliyah a insistat ca cei doi să doarmă în casa lor până când vor pleca mai departe. Tatăl a făcut propunerea, și a fost acceptată. În sinea lui spera ca fiul sau Kaamil să o placă pe sora negustorului, care avea deja douăzeci de ani, și, în loc să poarte chipul acoperit, ea purta la brâu - ca și fratele ei, pe lȃngă pușcă - un cuțit cu lama curbată, khanja, semn că aveau rădăcini certe în triburile de beduini.  

Cu permisiunea fratelui fetei, Kaamil se plimba cu Orkideh în împrejurimile oazei. El, care nu mușcase în viața lui dintr-un măr, acum împărțea cu fata același măr verde - și-l ofereau unul altuia și Aaliyah era sigură că cei doi își imaginau că se sărută - ea așa ar fi făcut. Ea așa ar face: ar împărți un măr cu musafirul lor negustor. De când îl văzuse nu-și mai putea lua ochii de la el, dar îl privea pe furiș, pentru că era o fată educată. Mama ei, însă, a înțeles repede cum stau lucrurile și, din vorbă în vorbă, a aflat că bărbatul e necăsătorit, iar modul în care îi privea fiica îi dădea de înțeles că nici ea, lui, nu-i era indiferentă.

În seara zilei următoare urmau să plece, cu promisiunea că vor reveni curând. În zori, Aaliyah își uda copăcelul crescut din semințele plantate, când a simțit prezența cuiva în spatele ei. Negustorul îi zâmbea și îi întindea un măr verde. Aruncându-și pletele pe spate, fata s-a ridicat, a luat mărul și a mușcat din el cu poftă, apoi i l-a întins cu partea din care mușcase. El a dus mărul la buze și a mușcat încetișor, privind-o în ochii mari și negri.

₪₪₪

Poveste înscrisă în Clubul Poveștilor Parfumate găzduit de Mirela. Parfumul a fost ales de pandhoraa.

₪₪₪

Mukhalat Muhjah de la Khalis - Emiratele Arabe Unite, Dubai - e un parfum floral-fructat, proaspăt, ale cărui note de vârf sunt măr, vanilie și flori albe; notele de mijloc sunt lămâie și mandarină iar că notă de baza predomină moscul alb.

Khalis e o marca relativ nouă, prima ediție de parfumuri fiind lansată în anul 2014, ultima fiind din anul 2016. Nu am găsit data la care a fost lansat parfumul unisex Mukhalat Muhjah, dar am înțeles că mai este în producție. 

Zori de zi in aprilie. Poveste parfumată

- Cine s-a mutat in ruina de pe Deal? îşi întreabă Lucia mama, in timp ce ciugulea ceva de mâncare înainte să plece spre şcoală, cu noaptea in cap.

- O familie ciudată, după cum spune Mălina… Dacă e să te iei după bârfitoarea asistentă de la dispensar toată comunitatea e formată din ciudaţi!

- Şi crezi că nu e aşa? întreabă fata, o blonduţă ştearsă şi cam nebăgată in seamă de oameni.

Mama nu zice nimic, îşi vede de ale ei - mereu are altele de făcut, de când erau mici ea şi fratele ei, o puşlama isteaţă cu succes la fete, datorită căruia, din când in când, era şi ea invitată la vreo petrecere. Cu tatăl ei putea discuta orice, dar el era mai mult plecat, pentru că era paznic forestier şi in ultimul timp venea acasă numai la sfârşit de săptămână. Îşi agaţă rucsacul pe un umăr şi iese din casă. Fratele ei încă dormea - nu se grăbea niciodată să ajungă la şcoală. Ea îşi dorea calificative bune pentru că spera să părăsească orăşelul când va termina liceul. Ştia c-o să simtă lipsa pădurilor, cu parfumul lor de sălbăticie: pământ reavăn, muşchi, conifere, câteva flori necunoscute dar foarte parfumate. Parfumul drumurilor desfundate, străjuite de tufe care, primăvara, încântă simţurile cu florile lor roşii îi va lipsi; va duce dorul parfumului de verde proaspăt primăvară, frunzelor moarte toamna, nămeţilor care acoperă oraşelul iarna, când totul pare că miroase a lemn ars, ca şi cum fumul care şerpuieşte prin hornuri spre cer se combină cu frigul şi parfumul combinaţiei se revarsă apoi peste oraş şi păduri prins in fulgii mari de nea. Îi vor lipsi şi florile minunate care acoperă vara dealul, dar simţea că se sufocă aici, in “orăşelul parfumat”, cum îi plăcea să-l numească in gândurile ei. Poate de la prea mult parfum simţea că se sufocă.

Afară nu se luminase şi, pe măsură ce se depărta de casă, întunericul părea mai dens - drumul sinuos fiind tăiat prin pădure pe mai mulţi kilometri. Un val de ceaţă părea că se ridică din pământul încă rece, dar ceva era altfel decât in alte dimineţi. Aerul se simţea parfumat, ca şi cum înfloriseră lăcrămioarele, şi vântul care adia împrăştia parfumul lor peste sălbăticia pe care trebuia s-o traverseze in drumul ei spre şcoală. Orăşelul izolat in munţi are numai câteva sute de locuitori şi toată lumea cunoştea pe toată lumea, dar numai ei au rămas să locuiască sus, pe deal, la câţiva kilometri de restul comunităţii, in apropierea ruinei pe care străbunica o numea “conacul blestemat”. La ferestrele ruinei se vedea lumină, de câteva zile. Curiozitatea îi dădea ghes să bată la poartă, dar teama de necunoscut o tempera. Mereu îşi spusese că de-ar avea bani ar cumpăra locul şi ar face o minunăţie de locuinţă. Îi plăcea izolarea conacului, fiind şi mai departe de ochii şi urechile curioşilor cu care, oricum, nu prea se înţelege. Fratele ei râdea când o mai auzea, uneori, împărtăşindu-i astfel de idei, aşa că nu mai discuta nici cu el ce planuri de viitor are sau ce visează cu ochii deschişi când priveşte în zare de la fereastra dormitorului ei orientat spre Deal, spre răsărit. Tot de la străbunica ştia că zona a fost, cândva, populată de lupi; oamenii au tăiat copacii, au împuşcat animalele şi şi-au ridicat casele, dar lupii au rezistat mult timp pe acolo, între ei şi oameni fiind pe atunci un adevărat război, război care s-a întors şi împotriva proprietarilor conacului de pe deal, care au fost acolo primii - din ceea ce se ştia - şi care nu doar că ofereau adăpost lupilor, desfiinţau capcanele împrăştiate prin pădure, oblojeau animalele rănite, dar chiar ţineau pe lângă ei un lup negru imens, despre care se spunea că poate lua forma oricărui om. Ba unii chiar se jurau ca au văzut proprietarii conacului transformându-se in lupi negri.

Fiind abia începutul luniii aprilie întunericul se ridică mai târziu şi coboară mult prea devreme in orăşelul de munte izolat in alt timp şi faptul constituie un alt inconvenient, în ceea ce o priveşte. Îi place lumina, îi plac culorile vii, aprinse. Din fire e veselă, dar nu are alături de cine să îşi manifeste veselia şi bucuria de a trăi. Pentru că nu se poate manifesta alături de ceilalţi o face numai când e singură, şi cântă în şoaptă, dansează în intimitatea dormitorului, admiră natura şi cercetează cerul, imaginând în nori forme fantastice; urmăreşte insectele în iarba din dreptul ferestrei sau, pur şi simplu, inspiră aerul curat de munte şi se lasă vrăjită de parfumul acestuia. In societate e taciturnă, stângace şi nu o dată colegii i-au şoptit “ciudato!” I-ar fi spus-o cu voce tare, dar se temeau de fratele ei, băieţii, iar fetele îi doreau compania.

Copacii şi tufele care străjuiesc drumul bătătorit, clisos acum, abia au câţiva muguri - mai puţin brazii înalţi aflaţi la o distanţă apreciabilă de marginea drumului şi de care nu s-a mai apropiat de cel puţin trei ani. In lumina palidă a zorilor crengile abia înfrunzite par braţe descărnate sau gheare lungi şi ascuţite gata să o înhaţe. Încearcă să inhibe imaginaţia, dar antrenamentul de atâţia ani nu prea îi permite aceasta cu uşurinţă şi vede în orice umbră, în orice creangă sau copac o fiinţă vie. Pe acolo hălăduiesc şi lupi, dar mai în adâncul pădurii - rareori vin aproape de drum pentru că pădurarii aruncă hrană şi pentru ei, nu doar pentru cerbi şi capre sălbatice.

Parfumul de lăcrămioare devenea tot mai puternic, dar distingea şi un altul, pe care nu îl putea identifica. Poate era crin, poate iasomie?! Şi-a ridicat nasul, adulmecând aerul ca un copoi urma vânatului. Sunetul de crenguţe uscate călcate au încremenit-o în mijlocul noroiului de pe drum. Inima bate să îi spargă pieptul şi o simte undeva în gât. Fornăitul auzit imediat după aceea a făcut ca tot sângele să i se scurgă din cap; simte că leşină şi nu mai poate înainta. Lumina ceţoasă care s-a instalat nu îi e utilă: totul devine fantastic şi, parcă, mii de ochi roşii o pândesc de pretutindeni. Încearcă zadarnic să îşi recapete suflul, numără în gând, face exerciţii de respiraţie. Tufişurile trosnesc puternic şi dintre crengile fară frunze se iveşte o siluetă înaltă, învăluită în negru. Primul şi singurul ei gând este: "Lupul negru!" Şi atunci se linişteşte ca prin farmec: lupul negru - conform legendei povestite de strabunică - apare numai când trebuie să fie cineva pedepsit sau atunci când cineva are nevoie de ajutor. Lupului negru nu i se poate împotrivi nimeni. Acum simte clar parfum de iasomie - şi zâmbetul se întipăreşte pe chipul ei: lupul negru miroase a iasomie. Aproape că-i vine să râdă!

- Bună - aude un glas angelic şi are senzaţia că deja a trecut pragul dintre viaţă şi moarte şi a întâlnit îngerul călăuzitor, pentru că acel chip palid, perfect oval, încadrat de plete întunecate ca nopţile pe care nu le iubeşte foarte mult poate aparţine numai unui înger.

Privirea i se opreşte la două animale uriaşe care seamănă cu lupii, dar nu sunt tocmai lupi. Raţiunea începe din nou să acţioneze, dar mai lent.

- Cu ce parfum te-ai dat? se aude întrebând, ca şi cum ar fi cunoscătoare in materie de parfumuri, şi imediat îşi spune-n gând: ”Cât de idioată poţi fi! Şi te miri că ceilalţi te ignoră!”

- Mon Jasmin Noir - răspunde apariţia, după o scurtă ezitare, şi buzele palide zâmbesc.

- Ce se întâmplă? reuşeşte să întrebe, cu privirea fixată în cea a unuia dintre animale şi, mecanic, întinde mâna spre acesta - pentru că îi plac animalele şi visează că ele o înţeleg. Patrupedul, fără a mârâi, se retrage imperceptibil şi stăpâna lui priveşte lung, pe furiş, spre tânăra blondă care mima curajul in mijlocul drumului.

- Inspir aerul zorilor. Locuiesc casa de pe Deal… - rosteşte vocea, sunând acum mult mai pământean in urechile Luciei.

- O, Doamne! răsuflă uşurată. M-am speriat îngrozitor - o priveşte în ochii albaştri ca cerul unei senine zile de vară. Eşti toată in negru! Am crezut că eşti lupul negru! Aoleu, ce toantă sunt! N-am vrut să sune aşa… - se scuză, observând uşoara încruntare a celeilalte. Apoi am crezut că eşti îngerul călăuzitor în lumea de dincolo… - continuă cu sinceritatea care o caracterizează şi care pe mulţi i-a lăsat fără replică şi - poate - de aceea puţini o suportă în imediata apropiere.

Tânăra îmbrăcată in negru râde. Animalele de lângă ea se relaxează şi îşi văd de ale lor, marcând tufele de lângă drum. Aşa cum a apărut a şi dispărut între tufişuri şi ramurile acestora au acoperit-o vederii - cu patrupedele ei cu tot. Se mai simţea doar parfumul de iasomie, amestecat cu parfum de crini şi mosc.

Lucia îşi urmează drumul cu paşi grăbiţi, aproape năucă, nefiind sigură că s-a întâlnit cu fata aceea sau e doar o viziune născută din temerile sau speranţele ei. La ora aceea de crepuscul imaginaţia îi mai joacă feste, uneori. Cu vreo trei ani în urmă a întâlnit în pădurea de brazi - dar la ceas de seară - un tânăr la fel de palid şi cu părul la fel de negru. Atunci l-a văzut prima şi ultima dată. Se priviseră - ei îi tremurau genunchii - dar nu şi-au vorbit. După aproape un minut silueta silfidă s-a pierdut în desiş. Pentru că nimeni nu îl mai văzuse a renunţat să mai întrebe despre el, spunându-şi că ar putea fi vreun rătăcit prin zonă, dar evita să se mai plimbe printre acei brazi.

Până să ajungă la şcoală s-a luminat. Parfumul de iasomie îi persista in nări şi imaginea fetei pe retină - enigmatica fată! Visa, din nou, cu ochii deschişi, sperând că fata e de vârsta ei şi când va veni la şcoală vor fi apropiate şi, in sfârşit, va avea şi ea o prietenă căreia să-i povestească tot ce-i trece prin minte, tot ce simte şi alături de care să bântuie prin pădure. Când va merge spre casă va urca la conac şi va bate la poartă.

=======================================================================

Poveste scrisa pentru Clubul condeielor parfumate găzduit de Mirela. In tabelul deschis acolo descoperişi alte poveşti parfumate.

=====================

Mon Jasmin Noir, de la Bvlgari, este o nouă versiune a parfumului Jasmin Noir. Versiune nouă sau veche, cunosc parfumul numai din poze şi descrieri. A fost lansat in anul 2011 şi prezintă o combinaţie de iasomie şi crini, învăluită într-un amestec proaspăt de citrice cu accente de mosc şi lemn de cedru. Notele de vârf sunt: lăcrămioare şi lămâie; note de mijloc: iasomie şi iasomie Sambac; note de bază: mosc, patchouli, cedru de Virginia şi nugat. Iasomia de Sambac este subliniată de laptele de migdale şi patchouli.

Parfumul unui nou început. Poveste parfumată

Se spune că fiecare sfârşit este un nou început. In teorie sună bine, şi poate chiar aşa este, doar că nu toţi cei care ajung la un sfârşit au această senzaţie a unui nou început - abia mai apoi îşi spun că acel sfârşit s-a dovedit a fi un nou început. Aşa stând lucrurile, ar trebui să nu se mai îndoiască cineva că un sfârşit este un nou început dacă, in timp, s-a întâmplat să ajungă la această concluzie macar o dată.

Martin e un bărbat prezentabil, dar nu atrage privirile in mod deosebit. Farmecul lui se manifestă şi cucereşte numai atunci când ajungi să discuţi cu el. E foarte convingător şi hotărât - când vrea să obţină ceva, obţine, in orice domeniu, oricât ar dura. Nu-i place să fie singur, dar nu ştie să fie cu cineva. Femeilor are obiceiul să le spună exact ceea ce vor să audă şi ele cad ca muştele in borcanul cu miere - sunt prinse bine, şi suferă când nu mai sunt in centrul de interes al bărbatului de care s-au îndrăgostit aproape instantaneu când el a început “dansul ritualic al împerecherii”. E sincer in tot ceea ce le spune - îşi caută perechea, dar fiind cam prea pretenţios nu-şi găseşte locul pentru prea mult timp. Deşi i-a mers vestea de fustangiu, fiecare femeie de care a fost interesat la un moment dat a crezut va fi ultima, dar afla curând că e doar o alta într-un şir. Numai el ştie cum face că femeile pe care le părăseşte nu-l urăsc, ci din contră, încearcă să-i atragă din nou atenţia, gravitând in jurul lui ca planetele in jurul Soarelui; nu reuşesc să înţeleagă - sau nu vor - că pentru ele mai e in inima lui numai respect şi o sinceră prietenie. Martin este acel gen de om care nu ştie să spună nu când cineva îl roagă ceva, e acel gen de om care încearcă să ajute şi pe cei care nu îi cer ajutorul, când simte el ca aceia au nevoie de ajutor. E omul acela care pare că-şi risipeşte energia pentru toţi ceilalţi doar pentru a nu se concentra pe sine.

Până la vârsta de optsprezece ani crescuse la orfelinat - nu i-a fost uşor, dar a fost nevoit să înveţe să se descurce singur. Când a trebuit să plece din câmin l-a primit, de milă, o matuşă vârstnică; in niciun an, mătuşa a ajuns să-l iubească - l-a ajutat in anii cât a studiat la facultate, deşi el se angajase imediat ca încărcător-descărcător la un magazin mare, şi apoi l-a susţinut in mica afacere care, repede, a devenit o afacere profitabilă. Are in jurul lui multe persoane care-l numesc “prietenul meu” dar el ştie că nu toate sunt sincere - nu-l deranjează, pentru că îi place să fie înconjurat de oameni. Energic şi entuziast, mereu optimist, îşi trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Cei din anturaj profită de darnicia lui şi îl tapează de bani ori cerând cu împrumut ori acceptând - sau provocând - invitaţii prin restaurante şi cluburi.

Criza economică care a afectat aproape întreaga lume l-a atins şi pe el. Lucrând in pierdere, a considerat că e mai corect să lichideze afacerea, deşi nu se simţea bine pentru că trebuia să concedieze angajaţii, dar nu avea de ales. Alături de foştii lui colegi-angajaţi s-a înscris la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă şi a trăit un timp, alături de mătuşa lui, din mult prea puţni bani. Mătuşa era bolnavă, avea nevoie de îngrijiri medicale destul de scumpe, pe care nu şi le puteau permite doar ei doi. A încercat Martin să găsească un loc de munca pe la “prietenii” lui, dar aceştia părea că au dispărut. S-a angajat ca tocilar, într-un atelier mic, şi ascuţea cuţite, foarfeci şi alte unelte tăietoare cât e ziua de lungă - o făcea cu pricepere, deşi era pentru prima dată. In mai puţin de un an, proprietarul atelierului, un domn in vârstă, care nu mai putea lucra din cauza cataractei, i-a predat aproape in întregime conducerea atelierului. Tânărul se simţea in acel atelier ca şi cum acolo ar fi fost locul lui, ca şi cum asta îi fusese destinat să facă. Nu doar ascuţea unelte, dar şi meşterea câte ceva, modifica şi sau repara unele maşini-unelte şi extinsese obiectul de activitate şi la altele, produsele finite fiind vândute azi in magazinele de profil din toată ţara.

- Martin?!

Vocea caldă care îi rostea numele l-a făcut să tresară şi a ridicat ochii de pe foarfeca pe care tocmai o demonta. O tânără femeie, blondă, elegant îmbrăcată,  intrase pe o uşa secundară şi el n-o auzise pentru că numai uşa pe unde intrau clienţii era prevazută cu un clopoţel de avertizare. Femeie era in dreptul bancului de lucru, cu spatele spre fereastra prin care razele soarelui formau un con de lumină. Nu-i vedea bine chipul şi a înclinat din cap că “da”, e Martin.

- Iris sunt - râde glasul cristalin.

Bărbatul se ridică, uşor încurcat - nu pentru că o fostă iubită îl vedea acolo, ci pentru că emoţia simţită la auzul acelui glas i-a fost necunoscută până atunci.

- Mă bucur să te revăd, Iris.

Îşi şterge palmele de halat, trece in faţa bancului de lucru şi are tendinţa de a o îmbrăţişa, dar se abţine, pentru că halatul e murdar de pilitură de fier şi pete de ulei. Femeia îl îmbrăţişează strâns, ignorând halatul murdar. Îmbrăţişând-o, Martin s-a gândit că Iris miroase ca o prăjitură cu zmeură.  A inspirat adânc parfumul, zâmbind gândului că ar putea să mănânce pe nerăsuflate prăjitura cu zmeură din braţele lui.

- De când lucrezi aici? se interesează ea.

- Luna viitoare se împlineşte un an.

Ochii ei mari şi căprui s-au rotunjit de mirare iar buzele s-au arcuit într-un zâmbet larg.

- Tatăl meu e şeful tău - îi spune. Mi-a vorbit despre “omul lui de încredre”, i-a spus şi numele dar n-am făcut legătura cu tine; nici nu aveam cum. Mă bucur să aflu că eşti tu. Ce mai faci, altfel?

A deschis gura să vorbească, dar chiar atunci a intrat o clientă. Tocmai in acel moment! Sunt zile in care nimeni nu calcă pragul atelierului şi azi, in chiar acel moment, intră prima clientă a zilei.

- Ai de lucru, te las. Te aştept la sfârşitul programului, să mai discutăm.

El a reuşit doar să încline din cap că e de acord. Iris a ieşit, lăsând in urmă un suav parfum de citrice şi o puternică emoţie in pieptul bărbatului care se fâstâcea in faţa clientei vârstnice care scotea din sacoşă mai multe cuţite de bucătărie. Vorbea cu femeia, nota in carneţel fiecare cuţit, dar gândul lui era la Iris. Şi-o amintea bine - aşa cum îşi amintea fiecare femeie pe care a ţinut-o in braţe - dar nu-şi imaginase vreodată că reîntâlnirea îi va provoca o astfel de emoţie. De când se despărţiseră, cu mulţi ani in urmă, n-o reîntâlnise; era singura care plecase definitiv din viaţa lui - nu-l sunase de sărbători, nici de ziua lui, nu îl inivitase nicăieri, ca “prieten şi atât”. Când s-au despărţit, ea i-a oferit o sticluţă  de “Optimistic”, apă de toaletă care nu era tocmai pe gustul lui, pentru că mirosea a fructe, dar îl folosise până la ultima picătură, in semn de apreciere, deşi ea n-ar fi avut cum să ştie, şi îşi amintea bine parfumul - poate pentru că azi Iris avea acel parfum de fructe care-i amintea zilele in care nu-şi găsea locul in lume. Acum nu-şi găsea locul in atelier, era vesel fără motiv bine determinat, se simţea energic, gata să mute munţii, dar nerăbdarea de a o întâlni pe Iris făcea ca timpul să pară că stă. Piesele îi cădeau din mână, se împiedica in picioarele stativului pe care e montat polizorul, a luat prea mult din lama unui cuţit pe care îl ascuţea… S-a hotărât să se aşeze şi să aştepte curgerea timpului. Zâmbea la pereţi, bucurându-şi simţul olfactiv cu parfumul de citrice care persista in atelier - aşa credea el. Livezi de mandarini in floare erau in mintea lui, grapefruit acrişor savura cu plăcere, florile de merişor îşi scuturau petalele fine şi se imagina gustând o delicioasă prăjitură cu zmeură. Simţea că ziua era prima din noul lui început.

=======================================================================

Poveste scrisă pentru Clubul condeilor parfumate, iniţiat şi găzduit de Mirela pe blogul ei, unde sunt înscrise poveşti parfumate despre un nou început. Tema pentru această poveste a fost aleasă de Dana.

Se implinesc opt ani de existenţă a Clubului!

La mulţi ani, Club!

La mulţi ani, condeieri şi cititori!

=======================================================================

Parfumul amintit in poveste este “Optimistic”, floral-fructat - pentru el şi pentru ea, separat şi împreună - prezentat de designerul Paul Smith in primăvara anului 2011. Nu cunosc parfumul, l-am ales pentru că îmi place denumirea dar îmi plac şi descrierile pe care le-am citit şi care se referă, desigur, la optimism. Creatorul parfumului este Francoise Caron. Notele de vârf ale parfumului de damă sunt piper roz, grapefruit, fructe roşii; notele de mijloc: merişor, sângele voinicului şi lici (fructul bucuriei) şi notele de baza sunt pricomigdale, zmeură şi iris. Pentru apa de toaletă destinată bărbaţilor ingredientele sunt: citrice, coriandru, cardamon, garoafă, esenţă de salvie, vetiver, ambră, lemn de cedru uscat. 

Visătorul, vrăjitoarea, vânătorul şi Iarna. Poveste parfumată de Crăciun

In pădurea deasă de brazi, cedri şi stejari seculari, curioşii care se aventurau până departe ar fi descoperit o cabană din lemn de brad, cu ferestre mici care aveau in loc de geam hârtie albă cerată; acoperişul uşor ţuguiat arăta de departe ca şapca purtată de un ştrengar.

Tânăra femeie care locuia aici îşi creştea singură băieţelul de când soţul a murit strivit de un brad pe care îl tăia împreună cu echipa de tăietori de lemne; oraşul care se întindea de la marginea pădurii era in plină expansiune şi era o cerere foarte mare de lemn pentru construcţii. Singura sursă de venit a micii familii venea acum din vânzarea leacurilor din plante pe care femeia le vindea spiţerului din oraş.

Localnicii o numeau vrăjitoarea pe tânăra care era mereu văzută in compania unui băieţel in vârstă de vreo zece ani, cu ochi mari, rotunzi, visători. O numeau aşa nu doar pentru că era foarte frumoasă şi atrăgea privirile tuturor bărbaţilor, tineri sau bătrâni, ci şi pentru că pe unde trecea lăsa in urmă un amestec de arome care stimulau simţurile. Parfumul de iasomie, regina nopţii, trandafir, mentă şi multe alte arome păreau că fac parte din fiinţa ei. O numeau vrăjitoare şi pentru că ştia să combine plantele pentru a trata diferite afecţiuni uşoare şi cunoaştea denumirile şi proprietăţile curative ale tuturor ierburilor care creşteau in pădurea unde îşi avea locuinţa. Unii o bârfeau - mai ales cei cărora le refuzase avansurile amoroase - şi nu pierdeau ocazia să o ironizeze atunci când o întâlneau. Ea îi ignora fără să plece capul. Un vânător, însă, părea că are mai multă trecere la vrăjitoare. Era un bărbat voinic, cu ochi ce priveau tăios - devenind blanzi doar când priveau spre vrăjitoare şi copilul ei. Sub protecţia lui - necerută şi neştiută - bârfele şi ironiile au încetat..
Vânătorul îi cunoscuse pe cei doi întâmplător, când a dat de cabana lor in pădure şi a vrut să le vândă nişte iepuri abia ucişi. Nu va uita niciodată lacrimile care s-au adunat in frumoşii ochi ai femeii care îi refuza oferta, politicos. Băieţelul, însă, când şi-a văzut mama cu ochii in lacrimi, a încercat să îl alunge, lovindu-l cu pumnii lui mici. S-au împăcat, însă, vânătorul trecând des pe la casa lor, ajutând la tăiatul lemnelor, la adunatul şi la uscatul plantelor. Băieţelul era fericit că mama lui râdea din nou şi el avea acum mai mult timp pentru a-şi ingriji grădina secretă pe care o avea într-un luminiş foarte mic ascuns in adâncul pădurii dar unde aproape toată ziua razele soarelui mângâiau pământul şi plantele copilului: lavandă, muşcate, rozmarin şi garofiţe. Acolo îi plăcea să stea, să viseze cu ochii deschişi, să inventeze poveşti pe care le spunea copacilor şi norilor. Colegii de şcoală îl porecliseră “visătorul” pentru că mai mereu părea pierdut într-o lume ideală in care alţii nu aveau acces.

Într-o zi, vănătorul a venit cu o propunere de negoţ pe care i-o transmitea spiţerul încântat de parfumul pe care îl simţise in hainele lui la ultima livrare a comenzii de leacuri din plante: o licoare aromată pe care să o vândă ca parfum. I-a trimis şi câteva sticluţe etichetate, pe care scria, stângaci, “Vânătorul. Apă de parfum pentru bărbaţi”. Tânăra femeie a zâmbit şi s-a apucat de lucru, combinând in ulei prelucrat la cald ace de brad cu ace de cedru, lemn de santal, rozmarin şi tuberoze. Parfumul s-a vândut mai bine decât băuturile spirtoase, aşa că spiţerul nu doar că a mărit comanda dar a solicitat şi un parfum pentru doamnele care se simţeau nedreptăţite. Aşa s-a născut Vrăjitoarea bună, o esenţă naturală pe bază de ulei, cu arome de vanilie, o tentă de citrice, iasomie pentru vindecarea inimi, esenţă de trandafir roz pentru protecţie şi regina nopţii pentru trezirea compasiunii. Licoarea parfumată era turnată in sticluţe mici, roşii ca sângele, culoarea rubinului, piatra menită pentru frumuseţe, dragoste şi conexiune. Vrăjitoarea gândise parfumul pentru a trezi empatia in sufletul tuturor celor care îi vor simţi aromele.

Visătorul a avut cel mai mare succes. Vrăjitoarea combinase cu mare dragoste lavandă, mandarină, salvie, ca note de vârf; garoafă, tutun (adus de vânător de la mare distanţă), trandafir şi muşcată ca note de mijloc, pe o bază de brad, boabe de tonka, vetiver şi cedru. Deşi îl combinase pentru bărbaţi tineri era foarte căutat şi de femei.

Prosperitatea îşi găsise drum spre căbănuţa din pădurea deasă, dar ocupanţii ei trăiau la fel de modest şi tot in armonie cu natura. Aveau in plus un acoperiş mai solid şi printre bârnele cabanei nu mai şuiera vântul; ferestrele erau mai mari, aveau geam şi erau acoperite cu perdeluţe din mătase; uleiul lampant acum nu doar că aducea lumină in casă, ci şi parfuma aerul.

Visătorul, vrăjitoarea şi vânătorul şedeau in jurul unei mese bogate pe care străluceau lumânări parfumate care învăluiau camera intr-o lumină caldă. Doar băieţelul era trist, pentru că era in Ajun de Crăciun şi cerul nu dădea semene că va ninge. Şi-a rugat mama să facă pentru Zâna Iernii un parfum care să o atragă şi să vină in pădure scuturându-şi de zăpadă faldurile albe ale pelerinei de catifea. Ajutată de cei doi ucenici femeia a pregătit toate ingredientele pentru un parfum despre care sperau că îi va plăcea Iernii şi va veni să-l ia, lăsând in schimb zăpadă, ca dar de Crăciun, nu ca plată. A combinat Vrăjitoarea bergamot, angelică, iris, puţină miere, păducel, garoafă şi caramel. A numit lichidul Apă de Iarnă şi l-a turnat într-o sticluţă de cristal pe care a aşezat-o, fără dop, in dreptul unei ferestre lăsate uşor deschisă - să simtă Iarna parfumul şi să vină.

Când s-a trezit, băieţelul visător s-a dus direct la fereastră şi-a început să chiuie de bucurie la vederea omătului care acoperise pădurea cât vedea cu ochii, strălucind in lumina rece a dimineţii.

================================================================

Pentru Clubul Poveştii Parfumate găzduit de Mirela. Poveste de Crăciun sau Vis de iarnă.

================================================================

Parfumurile la care m-am gândit:

The Dreamer, apă de toaletă pentru bărbaţi, lansată de Versace in anul 1996.

Un parfum aromatic, condimentat, dulce, proaspăt.

Notele de vârf sunt: lavanda, mandarina, salvia;

Notele de mijloc: garoafă, tutun, trandafir, muşcată;

Notele de bază: brad, boabe de tonka, vetiver, cedru.

Hunter Men de Armaf, apă de colonie pentru bărbaţi, un parfum lemnos, aromatic.

Note de vârf: cardamon, ace de cedru, rozmarin şi grapefruit;

Note de mijloc: ylang-ylang, tuberoza, olibanum;

Note de baza: cedru, lemn de santal, vetiver.

The Good Witch, de la Olivine Atelier, parfum de toamnă, pentru femei.

Este un amestec de uleiuri esenţiale naturale obţinut din vanilie, citrice şi iasomie, cu un miros puternic dar nu prea dulce, care nu persistă mult decât dacă e dat pe păr sau pe haine.

L'Eau d'Hiver, de la Hermes, creat de Jean-Claude Ellena; unisex.

Un parfum potrivit pentru iarnă. Notele acestui parfum sunt  bergamot, angelică, iris, păducel, iasomie, miere, garoafă, heliotrop, caramel şi mosc.

Cunosc parfumurile numai după descrieri; le-am ales pentru că s-au potrivit personajelor - sau invers. 

Curaj. Poveste parfumată despre mătase şi catifea.

       

Raijin Taira no Fukunaga se plimba îngâdurat pe verandă. Cireşii erau înfloriţi, vântul adia încetişor şi câteva petale roz, catifelate, planau liniştite spre pământ. Simţea că nu se va mai bucura de spectacolul ploii roz şi mătăsoase. Delicatele flori simbolizează natura efemeră a vieţii. Parfumul lor suav îl amăgea să spere. Iubea viaţa şi iubea oamenii. Slujitorii din casa lui erau atât de bine trataţi încât vestea ajunsese până la împărat. Câţiva daimyō îl urau şi pentru asta.

       Raijin era un daimyō puternic in Hokkaido, şi foarte bogat; nu se temea de duşmani - şi avea mulţi - şi nu se temea de moarte. Din primii ani ai adolescenţei păşise pe calea Bushido şi jurase să respecte codul cu preţul vieţii. Era îngrijorat pentru familie; nori negri se adunau pe cerul vieţii lor. Singurul său fiu, Hideyoshi, nu avea înclinaţii războinice şi trăiau vremuri grele, de război. Băiatul, de când învăţase să citească, nu făcea altceva decât să stea in grădină şi să citească - studia vechi documente, compunea versuri sau desena. Încercase zadarnic Daiki, maestru in tehnici de atac şi apărare, să-l atragă pe calea armelor. Reuşise să-l înveţe cum trebuie mânuită katana, sabia lungă a samurailor; ştia să tragă cu arcul şi să călărească, dar nu putea face faţă unui adversar puternic şi nici nu putea câştiga vreun concurs de tras cu arcul sau de călărie. In mâinile lui, mândra katana, cu lama mătăsoasă şi mortală, era doar un pai de orez. Şi acum, clanul Nishida le dorea fieful. Spionii, pe care îi plătea bine, l-au informat că Nishida a primit ordin de la shōgun să-l distrugă. Trebuia să fie adevărat pentru că Nishida lua in soldă tot mai mulţi samurai, inclusiv ronini.

Fukunaga avea alături de el, găzduiţi într-o anexa a castelului, zece samurai bine antrenaţi şi loiali din datorie, dar mai ales din dragoste. Îl iubeau. Se antrena cu ei şi sfaturile lui erau dintre cele mai înţelepte. Îl numeau sensei. Alţi cincizeci de samurai plătiţi de el au fost trimisi să lupte pentru un alt daimyō, la solicitarea expresă a shōgunului, dar şi mai mulţi se aflau pe domeniile lor.

Mama lui Hideyoshi, mult iubita lui soţie, fiică de daimyō şi samurai, murise la naştere; el a refuzat să se recăsătorească deşi shōgunul făcuse presiuni la acea vreme. Îi încălzea sufletul şi trupul singura lui concubina, Kayo, mai tânără decât el cu zece ani, dar care nu reuşise să-i ofere un fiu. N-o alungase pentru că era o fire blandă şi chipul ei frumos era o încântare.

L-a smuls din valul gândurilor triste Ahmya. Se apropia cu mersul ei uşor legănat, şi chimonoul de mătase roşie cu imprimeuri flori de cireş foşnea uşor şi plăcut. Un zâmbet îi apărea pe chip de câte ori o vedea. O întâlnise in drum, singură, in anotimpul ploios, şi a luat-o acasă. Kayo s-a ocupat de educaţia micuţei sălbatice - o micuţă ninja, cum o alinta când era mică. Din copila urâţică şi sălbatică devenise o tânără frumoasă şi elegantă, care se bucura de mult respect in rândul servitorilor şi al samurailor. Câţiva daimyō o doreau concubină, pentru ei sau un fiu al lor, dar Raijin dorea altceva pentru micuţa floare.

Ahmya îl iubea nespus, şi ar fi făcut orice pentru el şi familia lui, chiar dacă asta ar fi însemnat să-şi piardă onorea. Numai Daiki şi Raijin ştiau că fata este samurai, fiica unui ronin din nordul munţilor Japoniei, care a murit într-o încăierare data la margine drum. Emblema ei era floarea de camelie.

- Ce gânduri negre se aleargă sub fruntea ta, tată dragă?

- Ahmya-chan, Nishida ne vrea moartea. De pe buzele lui mult venin a picurat in urechile shōgunului şi acesta este convins că l-am jignit, dar nu vrea să asculte ceea ce am de spus. Vreau ca tu şi Hideyoshi să plecaţi astăzi. Hamada, comerciantul wakō, vă aşteaptă in port, după apus. La rugămintea mea, atakebune a sa este pregătită de câteva luni, şi vă va duce in America; e o ambarcaţiune care va face faţă călătoriei deloc lipsită de primejdii.

- Ştii că am încredere in judecata ta, dar ai încredere într-un pirat ca Hamada?

Inspirând adânc parfumul de camelie care o învăluia pe Ahmya ca-ntr-un văl de catifea fină, parfum pe care şi-l făcea singură din florile de camelii care înfloreau in curte an de an, a zâmbit larg. Numai Ahmya îndrăznea să îi pună cuvântul la îndoială, dar lipsa ei de obedienţă ii plăcea.

- Eu şi Hamada am luptat in multe bătălii împreună, şi am rămas prieteni, chiar dacă statutul lui de comerciant nu-i mai permite să mă viziteze când doreşte. Am fost amândoi antrenaţi şi educati de Daiki. Am încredere in el aşa cum am încredere şi in tine. Trebuie să ai grija de Hideyoshi, iar Hamada e singurul care vă poate pune la adăpost de răzbunarea shōgunului.

- Pentru un samurai este o laşitate să fuga de o luptă - îi spune, înclinându-se uşor.

- Nu fugi, Ahmya-chan - îi zâmbi. Duci la îndeplinire ordinul pe care ţi-l dă stăpânul tău: să ai grijă de urmaşul său. Du-te şi pregăteşte-te de drum lung şi primejdios. Eu îl voi pregăti pe fiul meu.

- Bine, tată.

Fata s-a îndepărtat, şi părea că lasă in urmă flori de camelii parfumate.

*

La lăsarea nopţii, in lumina lampioanelor aprinse de servitori, un grup de oameni păreau adunaţi la sfat in curtea castelului.

Raijin Taira no Fukunaga le dădea ultimele indicaţii samurailor săi şi lui Hideyoshi - care era foarte nemulţumit că trebuie să plece noaptea, ca hoţii, având ca unic însoţitor o femeie cât un vârf de săgeata. Cât un vârf de săgeată, îi spusese tatăl, după ce i-a ascultat nemulţumirile, dar la fel de tare. Nu o judeca după pielea ca de catifea şi părul mătăsos! Trateaz-o cu respect.

Umbrele alaiului care-i conducea pe cei doi tineri la poartă se profilau pe zidul înconjurător, părând nişte fiinţe din altă lume. Cu excepţia stăpânului şi a maestrului Daiki, toţi ceilalţi ştiau că Hideyoshi pleca să studieze in Rusia.

Ahmya era acoperită cu o largă pelerină din catifea neagră, groasă, care să-i ţină cald in timpul călătoriei pe mare. Raijin ştia că, de fapt, sub această pelerină fata ascunde săbiile samurailor, katana, sabia mai scurta wakizashi, care aparţinea celor care făceau parte din casta războinicilor şi sabia tantō, nu mai lungă decât un cuţit, şi de jur împrejurul obi-ului avea ascunse multe shuriken in forma de stea, ascuţite la vârf şi cu laturile tăioase, lucrate din oţel chiar de ea. Pârul ei foarte lung era împletit strâns, prins la capat cu bile metalice, şi înfăşurat in vârful capului într-un coc care se putea desface uşor, părul ei transformând-se într-o secundă într-un bici de mătase mortal.

Când mai aveau câţiva paşi până la poartă s-au oprit. Se auzea vacarm de voci şi zdrăngănit de arme. Duşmanii încercau să dărâme poarta. Samuraii şi-au scos săbiile şi au luat poziţia de apărare, stând nemişcaţi ca nişte statui. Daiki, cu părul lui alb fluturând in vântul care s-a stărnit din senin, era in fruntea lor, alături de Raijin.

- Voi plecaţi cu prima ocazie - se adresează stâpânul Ahmyei.

Ea încuviinţează cu o înclinare scurtă a capului, cu mâna sub pelerina din catifea care, slăbită din strânsoarea mâinilor flutura uşor in jurul trupului ei micuţ.

Poarta a cedat şi in curte au năvălit o mulţime de samurai cu săbiile ridicate. In scurt timp lupta s-a încins pe viaţă şi pe moarte. Hideyoshi a încercat să-şi scoată sabia din teacă, dar o mâna puternică l-a oprit. Mirat de acea forţă, a privit-o pe Ahmya cu ochii larg deschişi. In acele câteva secunde s-au trezit înconjuraţi de trei samurai duşmani. Calea spre port le era barată.

Ahmya şi-a aruncat pelerina din catifea neagră şi-a apărut in faţa lor ca o fantomă roşie, strălucitoare in lumina lampadarelor. Umbra ei pe pământ era uriaşă, părea a fi un oni venit pe Pământ să vâneze sufletele celor care au făcut lucruri rele in viaţă. Pentru o clipă, nu doar cei trei samurai au părut că rămân stane, ci şi toţi ceilalţi, duşmani sau prieteni. Raijin a zâmbit spre Daiki: Ahmya părea încarnarea lui Raiden, zeul tunetului care a salvat Japonia de flota invadatorilor mongoli in anul 1274.

Fata a profitat de mirarea lor şi doi dintre samuraii care le ţineau calea au căzut ca seceraţi, loviţi de sabie. Vacarmul s-a reluat. Ahmya era doar foşnet de mătase, străfulgerare roşie, şi-n jurul ei se revărsau valuri de parfum ameţitor din flori de trandafir, yuzu, shiso, neroli. lavandă şi vetiver care zăpăcea simţurile luptătorilor. Se învârtea între duşmani ca un vârtej printre frunze moarte. Când a reuşit să elibereze calea şi-a îmbrăcat pelerina căptuşită cu plasă de oţel ţesută in ani de zile, l-a acoperit pe tânărul Hideyoshi, luând-o la fugă folosind umbrele arbuştilor şi a gardului până au ieşit la drumul mare. N-au privit înapoi decât când s-au îmbarcat alături de Hamada. Cerul era roşu deasupra locului unde era casa familiei Fukunaga. Ahmya a înţeles că nu-şi va mai revedea tatăl adoptiv şi nici pe bunul şi severul Daiki nu-l va mai revedea in această viaţă. Singurul ei ţel era acum să aibă grijă de tânărul care nu semăna deloc strămoşilor lui războinici care au scris istorie. Acesta, învelit in pelerina din catifea neagră îmbibată in parfum menit să surprindă minţile luptătorilor, compunea un poem tragic. Ahmya l-a privit cu simpatie, deşi îl dispreţuia pentru slăbiciunea lui.

*

Kazehikaru (vântul care dansează in jurul pământului), de la Di Ser, este apa de parfum obtinuţă de Yasuyuki Shinohara din florile, fructele şi arbuştii care cresc in Hokkaido. A folosit esenţe de yuzu, hamanasu (trandafir japonez), shiso, neroli şi vetiver, între altele. E un parfum neutru, unisex.

*

Povestea, pe tema propusă de Adriana, este scrisă pentru Clubul condeielor parfumate găzduit de Mirela.. 

Parfum din trecut. Poveste parfumată

Lilah şi Aziz s-au îndrăgostit din clipa in care s-au văzut. Ea era pictoriţă, el inginerul care răspundea la acel moment de decorul ce-l va avea sala in care urma să funcţioneze un laborator de cercetare. Lilah a fost aleasă de director şi Aziz trebuia să îi ofere indicaţiile. Le-a fost uşor să lucreze împreună poate şi pentru că din prima noapte au devenit iubiţi. Erau suflete pereche; se cunoşteau de când lumea, aşa simţeau şi acum s-au întâlnit ca femeie şi bărbat meniţi să fie împreună.

- Te iubesc mai presus de orice - i-a spus ea.

- Te iubesc mai presus de orice - i-a spus el.

Când a rămas însărcinată Lilah a ştiut din prima clipă, şi a zâmbit. Lui nu i-a spus nimic atunci; l-a întrebat doar dacă nu simte in aer un vag miros de tămâie, pentru că ea îl simţea şi îl lega de noua viaţă ce se dezvolta in ea. El nu simţea.

Zain a venit in lumea lor după exact nouă luni şi abia atunci Lilah şi Aziz au hotărât să se căsătorească, deşi niciunul dintre ei nu credea in căsătorie; nu de hârtii au nevoie doi oameni ca să fie împreună pentru totdeauna, dincolo de moarte, dincolo de timp, convinşi că întâlnirea lor a fost una karmică şi convinşi că s-au mai întâlnit şi in alte vieţi - şi se iubeau mai presus de orice.

Când, după cinci ani de la sosirea micuţului, au plecat într-o călătorie pe mare numai ei trei, nenorocirea i-a lovit, ca un fulger iscat din senin: furtuna sălta cu furie ambarcaţiunea mică şi fiecare val părea a fi ultimul pe care să-l simtă. Încercând să îl coboare pe Zain sub punte, Aziz a fost aruncat peste bord de o rafală de vânt. In cădere şi-a lovit capul de bord şi plutea deasupra apei, nemişcat. Micuţul îi scăpase din braţe şi nu reapăruse din valurile înspumate. Lilah a sărit după soţul ei, forţându-se să îl readucă in simţiri. Când şi-a revenit, el a început să urle, împingând-o să sară după Zain. Lilah stătea ghemuită in bătaia vântului şi valurilor, tremurând. Un puternic parfum de tamâie părea că se ridică din apă, coboară din cer. Cumva, in amintirile ei, ştia că mai simţise acest parfum şi înainte de a-l aduce in lume pe Zain. N-avea rost să sară după el… Copilul se scufundase, probabil, imediat ce a căzut.

Aziz se învinovăţea pe sine, dar şi mai mult - parcă pentru a scăpa de povara ce-l apăsa - o învinovăţea pe ea, că a ales să-l salveze pe el. Degeaba i-a explicat soţia că altceva nu ar fi putut face. Când Lilah i-a spus că şi de-ar fi fost să aleagă între el şi copil l-ar fi ales pe el - un copil ar mai fi putut avea împreună, dar pe el nu l-ar mai fi putut avea in această viaţa - Aziz a cerut divorţul şi a refuzat să o mai întâlnească. El n-a înţeles că soţia lui vorbea serios când afirma că îl iubeşte mai presus de orice şi a văzut in gestul ei o monstruoasă manifestare a egoismului. 

- Spunea-i că şi Aziz crede in karma…Cum de te-a părăsit? Cum de n-a înţeles alegerea ta?

Lilah simţea răutatea din tonul Laylei. Strânse din dinţi şi nu-şi onoră vizitatoarea cu atenţie. Picta mai departe, pe jumătate cu spatele la cea care venise neinvitată şi cum ea nu ştia să spună nu a acceptat vizita.

Toate aşa-numitele ei prietene o compătimeau ori de câte ori se întâlneau, şi abia reuşeau să-şi stăpanească egoismul, bucuria că n-a durat iubirea care îi lega pe cei doi, iubire pe care aproape toţi cei care îi cunoşteau erau invidioşi, pentru că oameni care să se iubească aşa de mult încât să-şi ajungă unul celuilalt nu se întâlnesc la orice pas. Nu înţelegea de ce mai acceptă in apropierea ei toţi aceşti oameni care o vizitează motivând că le pasă de ea când ea simţea că veneau pentru a se convinge că mai are, încă, sufletul sfâşiat. Nu-l avea. Aziz trăia şi părea fericit lângă o altă femeie - fericirea lui era tot ce conta pentru ea. Ştia că pe Zain nu l-a uitat şi spera ca băieţelul pe care îl avea acum să fi  umplut acel gol din sufletul lui.

Aproape un an, după ce a părăsit-o Aziz, s-a izolat in casa părinţilor, refuzând să întâlnească pe cineva. Numai o bătrânică din vecini, care o cunoştea de mică, intra la ea, gătea, făcea curat şi îi vorbea mereu, chiar dacă nu primea răspuns de la tânăra femeie care, in dormitor, îmbrăcată in cămaşă de noapte, stătea in faţa şevaletului pe care se sprijinea o pânză ce rămânea albă zi după zi. Bătranica o îndemna să lase mâna libera, să acopere pânza cu vopsea fără să se găndească ce face. Lilah zâmbea doar in sinea ei auzind-o.

Într-o dimineaţă geroasă de ianuarie s-a trezit in miez de noapte, subit eliberată de greutatea ce-i apăsa sufletul. Desculţă, a alergat in atelierul plin de praf, in care nu mai intrase de ani, unde se afla primul ei şevalet, cumpărat de tată, de ziua ei, când împlinise vârsta de cinci ani. A pictat ca o nebună, până in zori şi apoi până in noapte. La un moment dat,  s-a oprit la fel de brusc cum a început. Simţea acel miros de tămâie pe care îl simţise in urma cu aproape şase ani, când a simţit că a fost conceput Zain. Acel obsesiv parfum tămâios o învăluia ca un voal real. A zâmbit larg! De data aceasta nu mai putea fi vorba de un copilaş. In dreptunghiul de lumină format de uşa care s-a deschis a recunoscut-o pe draga ei îngrijitoare. Ca trezită din somn s-a răsucit spre lumină şi pensula i-a căzut din mână. Parfumul de tămâie era tot mai puternic. Privea in jur, nedumerită; şi-a privit mâinille şi cămaşa de noapte murdare de culoare, apoi tabloul pe care-l terminase, se pare, într-un fel de transă, pentru că nu-şi amintea nimic – pote doar parfumul. A început să râdă. Stilul nu i se potrivea! Ani de zile a pictat numai peisaje, iar acum avea sub ochi siluete umane bine definite, chipuri ce păreau vii. Pictase chipul fostului soţ şi al copilului înghiţit de ape şi despre care - vorbea lumea - l-a lăsat să moară in locul soţului. Într-un plan mai îndepărtat, vag conturat, apărea un alt chip de copil…      Oamenii nu vor înţelege forţa acelei Iubiri, ei doar căutau, probabil, un vinovat pentru o tragedie care, la acel moment, nu ar fi putut fi evitată. In acel cumplit moment de cumpănă a ştiut că plecând in căutarea micuţului i-ar fi pierdut pe amândoi. Nu regreta alegerea. Tristeţea sufletului ei era că soţul, care-i declarase că o iubeşte mai presus de orice, a ales s-o lase singură. Aziz  se recăsatorise şi avea un băieţel care azi împlinea vârsta de cinci ani.

- N-a înţeles alegerea mea pentru că aşa a fost scris - a răspuns vizitatoarei când aceasta nici nu mai aştepta o reacţie.

- Mereu v-aţi lăudat că întâlnirea vostră a fost una karmica - răsucea cuţitul in rană, credea ea. Zău! O legătură karmica ar trebui să dureze; nu?

- Durează atât cât trebuie.

Bătrâna care se îngrijise de ea in ultimii ani intră in atelier.

- Lilah, musafira pe care o aşteptai tocmai a sosit; am primit-o in sufragerie.

Lilah ridică sprâncenele a mirare, privind lung spre femeia in vârstă care zâmbea din cadrul uşii.

- Ah, da! Multumesc! Urc imediat. Aşeză pensula pe o măsuţă, îşi şterse mâinile pe o cârpă şi se adresă musafirei nepoftite: - Te rog să mă scuzi…

Cealaltă se ridică şi se lăsă condusă spre ieşire. Lilah răsuflă uşurată, stând cu spatele lipit de uşă. Bâtrâna îi zâmbea de lângă scara interioară.

- Mulţumesc, Amina!

- De ce te încăpăţânezi să-ţi pierzi timpul cu astfel de oameni? Sufletul urât li se citeşte pe chip…

**

Lilah s-a îmbrăcat şi a ieşit să se plimbe prin centrul orăşelului unde a petrecut câţiva ani foarte frumoşi alături de iubitul ei dintotdeauna - cum îi plăcea să spună. Mirosul de tămâie a întâmpinat-o imediat ce a păşit afară, şi o făcea să zâmbească; îi dădea şi o stare de uşoară euforie, ca şi cum ceva frumos urma să se întâmple. Şi l-a văzut pe el, pe Aziz, pe o terasă înconjurată de flori; era împreună cu soţia şi fiul. Adulţii discutau ceva şi râdeau; băieţelul era tăcut, părând puţin trist aşa cum ţinea capul plecat. S-a oprit sub o arcadă, să-i privească. Oare ce căutau in acel orăşel? Poate că au venit in vacanţă, la părinţii lui. Distanţa relativ mică îi permitea să desluşească trăsăturile chipurilor şi îl privea aproape fix pe băieţel; semăna cu Zain – doar era fiul tatălui său, îşi zâmbi sieşi. Parfumul de tămâie devenise mult mai puternic - privi in jur, căutând sursa, dar nimic nu părea că poate emana acel parfum.  Renunţase cu ani in urmă să-I întrebe pe ceilalţi dacă simt şi ei mirosul - toţi negau şi păreau că o privesc compătimitor. Ca şi cum i-ar fi simţit prezenţa, băieţelul lui Aziz a privit spre ea. Până să-şi dea cineva seama s-a ridicat de la masă şi a alergat spre ea cu braţele deschise, strigând vesel “Mama! Mama!” De emoţie, Lilah a leşinat…

Regele simţurilor, care ajută nou-născutul să recunoască atingerea mamei este mirosul. Este simţul care ne ajută să călătorim chiar fără să ne deplasăm un pas, pentru că un parfum care ajunge la noi e imediat receptat şi ne poartă prin amintiri despre care, uneori, nu ştim că le mai avem sau  evocă fapte pe care nu ne amintim că le-am trăit dar, cumva, ca într-un vis, ştim că au făcut parte din destinul nostru - parfumul unui vis îl simte numai sufletul. Un parfum care ajunge la noi ne poate purta, cu gândul, in pădurile virgine sau pe valurile unui ocean agitat in furtună, pe piscurile cele mai înalte şi îngheţate sau pe plajele cu nisip fin şi cald.

Am ales să alătur poveştii parfumul unisex Armani privé - Bois d’Encens, pe care Giorgio Armani l-a gândit pentru a-i aminti de copilărie. Nota de vârf a parfumului creat in anul 2004 de Michel Almairac este piperul negru, nota de mijloc e dominată de vetiver iar nota de bază de tămâie, dar parfumul are şi alte ingrediente - unele care îmblânzesc puternicul parfum de tămâie: lemn de cedru şi unele răşinoase. E un parfum elegant, şi puternic fără a fi greu.

Poveste scrisă pentru Clubul condeielor parfumate găzduit de Mirela. Pornind de pe blogul ei puteţi citi şi alte poveşti parfumate.

Semnătura parfumată: Opium. Poveste parfumată

In 27 februarie 2018 Povestea parfumată a împlinit 7 ani. Am descoperit-o destul de târziu şi destul de greu m-am hotărât să-mi iau inima in dinţi şi să întreb dacă poate participa oricine. Eram la început, pe blog, şi habar n-aveam despre ce e vorba. Acum ştiu ceva mai mult, cu prea puţin mai mult; dar ce mai contează, dacă mă distrez?

La mulţi ani tuturor membrilor Clubului “Poveşti parfumate” – din trecut, prezent şi viitor!

Prima mea semnatură sub o poveste scrisă in cartea cu Poveşti parfumate a fost “Opium” (Yves Saint Laurent), pe care l-am amintit la povestea “Parfumul nopţii de Sânziene sau parfumul dansului” – nu a fost tocmai o poveste pentru că nu prea mă descurcam la acea oră cu poveştile (nu zic că mă descurc foarte bine acum!) – am scris descrierea dansului rajput aşa cum a făcut-o Mircea Eliade, dans despre care îmi spun şi azi că poate fi descris şi prin parfumul Opium. 

In general, nu-mi prea schimb semnătura, dar am încercat şi Magie Noire (Lancôme), cu mult înainte de Opium, şi multe altele, dar mereu am revenit la Opium. Deşi nu e tocmai un parfum “de zi” nu mă sfiesc să-l folosesc ziua.

Acum îmi pare rău că n-am păstrat sticluţele de la parfumuri! Am început să le colecţionez abia după ce am scris poveşti parfumate.

Timpul îşi lasă semnătura in sufletul şi pe chipul omului, in piatră şi in trunchiul copacilor… Timpul semnează mereu, pretutindeni, chiar dacă nu toţi, şi nu întotdeauna, observăm semnătura Timpului. Cel mai adesea semnează parfumat şi fiecare miros pe care-l simţim la un moment dat ne poartă înapoi, cu gândul dar şi cu sufletul. Uneori mi se pare că simt parfumul “Faun”, de la Miraj – da, apă de toaletă pentru bărbaţi dar pe care am folosit-o un timp pentru că imi placea tare mult. Faun şi Opera (sticluţa ambalată in cutie neagră, catifelată) au fost singurele parfumuri româneşti pe care le-am folosit înainte de anul 1989. “Faun” e parfumul primei tinereţi, cu toate nebuniile ei. Când mă gândesc la acest parfum mă şi aflu in acel timp in care totul părea posibil, in care zilele erau aproape întotdeauna prea scurte.

Fiecare parfum pe care l-am cunoscut îmi aminteşte o altă perioadă din viaţă – legătura între toate acestea o face Opium, ca şi cum ar fi… un fir călăuzitor. Dacă-mi place un parfum nu mă interesează a cui semnătura poartă, nu mă interesează dacă e pentru femei sau pentru bărbaţi, dar mereu revin la Opium, mai devreme sau mai târziu.

Noh, e mai mult o dare de seamă decât o poveste, dar n-am vrut să lipsesc la aniversare.

Adevărate Poveşti parfumate găsiţi in tabelul de pe blogul Mirelei.

Parfum de personaje. Moarte pe Nil.

Am citit romanul, am văzut filmul. Am văzut şi ecranizarea din 1978, cu Peter Ustinov in rolul lui Poirot, şi episodul din serialul Poirot (1989-2013), cu David Suchet in rolul faimosului detectiv belgian, Hercule Poirot, excentric şi rafinat. Cred că de-a lungul timpului mi-am imaginat cam cum ar trebui să miroasă o adunare de indivizi bogaţi, aşa cum îmi imaginam cam cum trebuie să fi mirosit pe strazile Londrei, de exemplu, cândva in evul mediu.

Actualizare, mai 2023: Am vazut si filmul lansat in anul 2022... Pentru mine a fost o mare dezamagire din mai toate punctele de vedere: rochiile femeilor, costumele celor care deserveau vasul, "diversitatea obligatorie"...  

sursa

Acţiunea romanului Moarte pe Nil scris de Agatha Christie şi publicat pentru prima dată in 1937, se desfăşoară cândva in anii 1930 şi se învarte in jurul unei moştenitoare foarte bogată, frumoasă şi elegantă dar destul de arogantă şi, oarecum, dominatoare. Toate personajele care apar au – mai mult sau mai puţin – o legătura cu această domnişoară Linnet Ridgeway. In principal, totul se întâmplă in Egipt – in cea mai mare parte pe Nil – personajele fiind într-o croaziera de lux pe acest fluviu.

Despre Linnet Ridgeway (viitoare Doyle) îmi imaginez că se parfuma discret, cu parfumuri fine. Poate folosea Chanel No. 5, lansat de Coco Chanel in 1921 şi care, la vremea aceea, era accesibil numai celor cu venituri substanţiale. Sau, poate, folosea Shalimar, lansat de Guerlain in 1925. Poate Joy, de Jean Patou, creat in 1929, un parfum despre care se spune că a fost foarte apreciat in ani 1930, neschimbat până azi, şi in care sunt combinate varietîţi de flori rare in concentratie mare: iasomie, trandafir bulgăresc, ylang-ylang, trandafir de mai, tuberoza; un parfum elegant şi opulent.

Pe scriitoarea Salome Otterbourne - un fel de a spune scriitoare, deoarece cărţile ei erau interzise in biblioteci pe motiv că sunt indecente şi am dedus că erau, cumva, o formă de răzbunare pe diferite persoane din societate (sau doar bârfe) - mi-o imaginez duhnind a parfum, lăsând in urma ei dâre. Cât de bun ar fi un parfum, dacă cea care-l poartă lasă dâre in aer asta spune despre respectiva că nu-i tocmai o persoană stilată, chiar dacă pare a fi. Salome nici măcar nu pare stilată – se împopoţonează şi gândul îi e numai la sex – încă se crede tânără, frumoasă irezistibil şi consideră că bărbaţii trebuie să-i cadă la picioare. Ar putea cădea la picioarele ei, leşinaţi de parfum puternic şi miros de alcool (scriitoarea fiind prietena bună cu paharul). 

Mi-o imaginez pe scriitoare folosind parfumul Tabu de Dana, creat de Jean Carles, care a fost lansat in 1932; un parfum oriental floral care mai exista şi azi. Notele de vârf ale acestui parfum sunt portocala, bergamot, neroli, coriandru; notele de mijloc: cuişoare, iasomie, ylang-ylang, tradafir, narcisă iar notele de baza sunt zibeta, vetiver, cedru, paciuli, mosc, raşina benzoică. La momentul apariţiei mulţi l-au considerat a fi “parfumul femeilor uşoare” - poate pentru că era puternic şi senzual. Ceva mai târziu a început să fie apreciat.

Pe Jacqueline de Bellefort, prietenă cu frumoasa Linnet şi căreia aceasta din urmă îi “suflă logodnicul”, mi-o imaginez folosind un parfum prea dulceag pentru gustul meu. Imi imaginez că ar putea fi Arpege, de Lanvin, un parfum floral lansat in 1927 şi care a devenit popular abia prin anii 1950.

Louise Bourget, servitoarea Linnetei folosea, probabil, parfumurile angajatoarei sale, dar turna pe ea – aşa imi imaginez, şi nu pentru că era servitoare, ci pentru că avea un iubit egiptean pe care, probabil, voia să-l cucerească doar pentru ea (acesta având deja o soţie).

Rosalie, fiica scriitoarei Salome, îmi pare a fi dintre acei copii care trăiesc in umbra părinţilor lor celebri (negativ celebru înseamna tot celebru) şi încearcă să fie altfel decat aceştia şi din acest motiv îmi imaginez că nu folosea parfum. 

La fel, fără parfum – semn al “capitalismului decadent” – îmi pare a fi şi Jim Ferguson, un tânăr care citea “Capitalul” lui Marx şi se credea luptător pentru egalitate între clasele sociale.

Doamna Van Schuyler pare a fi o bogătaşă scăpătată sau, oricum, una obsedată de bijuterii – a plecat in croaziera pe Nil doar pentru că Linnet Ridgeway – măritata acum cu Simon Doyle – îşi petrecea acolo luna de miere şi avea un şirag minunat de perle, pe care respectiva şi-l dorea. Cred că, deşi hoaţă, folosea parfumuri de calitate şi nu turna pe ea - cred că Shalimar i se potrivea. 

Doamna ei de companie a cleptomanei amintita mai sus, Bowers, are alură masculină şi mă gândesc că parfumul era ultima ei grijă. Mi-o imaginez folosind Blue Grass, de Elizabeth Arden, parfum dezvoltat in anul 1934, un parfum luxuriant, cu note de vârf: portocală, neroli, lavanda, bergamot, la mijloc iasomie şi narcise, iar la bază boabe de tonka, lemn de santal şi mosc.

Se zice că bărbaţii din anii 1930 nu prea foloseau apă de colonie - in ideea că bărbatul trebuie să miroasă bărbăteşte - dar acest produs (apa de colonie) se comercializa (aveau acces mai ales cei cu dare de mână) încă din anii 1920, devenind popular prin anii 1950-1960. 

Bărbaţii anilor 1930 (cei bogaţi, in special) puneau accent pe curăţenie, in primul rând, şi foloseau săpunuri de bună calitate atât pentru spălat cât şi pentru bărbierit. Pentru a-şi aranja părul mai era la moda Brilliantina, dar mai puţin ca in anii 1920. Majoritatea erau raşi – cei care aveau barbă sau mustaţă stufoase încercau să ascundă vreun defect, vreo cicatrice. Cele mai multe produse cosmetice pentru bărbaţi erau pe bază de citrice. Erau şi bărbaţi care utilizau câteva picături din parfumul destinat femeilor.

Avocatul englez al Linnetei Ridgeway, Andrew Pennington, delapidator, îmi pare a fi genul de bărbat care îşi parfumează faţa cu apă de colonie de proastă calitate.

Avocatul american al Linnetei, e un tip distins şi discret, deci şi apa de colonie – dacă ar fi apreciat-o - ar fi folosit-o cu măsură.

Doctorul Bressner, un tip cu metode de tratament controversate, îmi pare a mirosi mai mult a substanţe medicinale decât a vreun parfum, dar dacă folosea apă de colonie cred că folosea prea multă şi parfumul se amesteca rău cu mirosul de medicamente.

Simon Doyle, falitul fost logodnic al prietenei actualei soţii e un dandy cu stil - dacă nu ţii seama de faptul că şi-a părăsit logodnica pentru prietena acesteia – deci cred că ştia să folosească apa de colonie astfel încât să nu leşine femeile din cauza mirosului. Pe acest tip mi-l imaginez parfumat cu Zizonia (unisex), de la Penhaligons (lansat in 1930 şi relansat in 2001), un parfum oriental misterios, cu note de condimente arse, piper şi patchouli (acest ingredient pare a fi fost cel mai apreciat in acei ani), dar şi cu note de portocale dulci, vetiver şi ghimbir.

L-am lăsat la final pe Hercule Poirot, detectivul belgian pe care mai toată lumea îl numeşte francez. Poirot e un tip sofisticat şi, cumva, cu fixuri. Când doarme foloseşte plasa pentru păr şi pentru mustaţă mă gândesc că folosea ceara, să păstreze forma mustăţii pe timpul zilei şi, poate, folosea şi briliantina, pentru a da strălucire părului. Bineînţeles că foloseşte şi after shave (precum Aqua Velva, un produs introdus pe piaţă in 1928 de compania JB Williams) sau apa de colonie. Îmi imaginez că in preajma lui se simte un miros de tutun amestecat cu mirosul uleiului de păr şi, eventual, al apei de colonie.

Descrierea lui  Hercule Poirot din romanele pe care le-am citit – aşa cum mi l-am imaginat eu pe detectiv – se potriveşte mai mult cu personajul interpretat de David Suchet şi mai puţin cu cel interpretat de Peter Ustinov, de aceea l-am descris pe primul.

Toate aceste parfumuri se pot amesteca şi cu mirosul de sudoare – pe Nil e foarte cald – dar şi cu mirosul fluviului, al combustibilului folosit de vasul de croazieră ş.a.m.d. Într-un salon mic, aşa cum era cel de pe vasul de croazieră, parfumurile devin mai puternice datorită căldurii iar amestecul lor in aer poate fi ameţitor.

Aşa-mi imaginez eu ca miros personajele din romanul “Moarte pe Nil”. Am omis cateva personaje desi nu sunt doar "aparitii episodice".

O poveste pentru Clubul Condeielor Parfumate găzduit de Mirela. Tema, Parfumul personajelor din romanul “Moarte pe Nil”, a fost propusă de Radu Florin.

Urmatoarea poveste in 11 iunie: Parfumul magazinelor de altădată, temă propusă de Pandhoraa.