O poveste parfumată despre cărți

Povestea pe care azi o veți citi a fost… declanșată de o rețetă culinară! Veți râde – sau vă veți întrista – dar aceasta e povestea mea! Totul a pornit, să zic așa, de la o postare citită Luni: "Imamul a lesinat..." Am “botezat” mâncarea “imamul leșinat”…

Trebăluitul în bucătarie e cel mai slab punct al meu – între multe altele slabe! Dar am gătit… imam leșinat! Parfumul cărților de bucate îmi este perfect necunoscut, dar îmi imaginez că e de… ceapă călită și vanilie și… piper și cine mai știe ce! Poate! Oricum, am copiat rețeta pe o bucățică dintr-un plic în care sosise o factura și fuga la bucătărie, pentru că îmi plângea gura! N-am idee cum ar trebui să fie la gust “un imam leșinat” dar al meu a fost perfect!

Am primit aprecieri de la cine a mâncat și Vineri – pac! – i-a d’aici vinete, roșii și ce mai trebuie pentru opt porții! Ochii mei se bulbucau! Aveam altele de făcut, dar îmi plăcuse imamul și… hai la muncă, să fac impresie bună musafirilor ce vor veni! 

Scobind vinetele cu lingura am făcut bășici la degeteul arătător! Cât am curățat ceapa din foaie m-am gândit la povestea parfumată a cărților! Așa, foaie după foaie… ca o ceapă… încercam să răsfoiesc o carte, în minte, să găsesc o idee! E ușor să alegi un titlu, dar e mai greu să țesi povestea care să și iasă așa cum trebuie! Ca la gătit! E ușor să citești o rețetă culinară dar e mai greu să prepari produsul – pentru mine e mai greu! În memoria lor, papilele gustative aveau întipărita aroma și mai pofteau!  Exact așa cum eu nu mă puteam sătura de mirosul cărților noi, la fiecare început de an școlar! Ce-mi mai plăcea! Nu și ceea ce conțineau unele: mate, fizică… Gustul acestora l-am prins mai târziu! Dar parfumul paginilor proaspăt tipărite este minunat! Acum, însă, ochii vărsau șiroaie de lacrimi – de la ceapă! Șiroaie de lacrimi au vărsat ochii mei și atunci când bunicul și-a donat cărțile școlii unde a fost învățător! Câtă apă am dat la șoricei atunci! Adoram parfumul acelor cărți – multe foarte vechi, cu pagini care păreau să se fărâme între degete și pe care le citisem cu multă atenție, să nu le frâng! Aveau viață, în mintea mea. Unele miroseau, ușor, a pișcăcios – poate de la vechime, poate de la tutunul rece care se impregnase în unele din cauză că amicii bunicului fumau în “bibliotecă” de câte ori se întâlneau – și o făceau des. Ardeiul iute – nu vă mint! – mi-a amintit parfumul acela al cărților. Da, pentru a “leșina imamul” trebuia să tai, rondele, ardei iuți! Dar trebuia să nu-mi dau cu degetele pe la ochi! Și mi-am dat, să opresc ultimele lacrimi produse de ceapă! Auci! Am clătit bine-bine cu apă dar ochiul s-a înroșit și mă ustura! Așa mă usturaseră ochii când am citit unele cărți foarte vechi, în sala de lectură a bibliotecii județene! Nu-mi venea să cred! Dar cartea era foarte veche și avea un parfum dulceag… și știu că emana ceva care-mi făcea ochii să usture.

Când am pus ceapa în ulei, și a început să se rumenească, mirosea ca în restaurantul hotelului, la mare: a mâncare “la cazan”… Dar mi-am amintit altceva: parfumul cărților citite pe plajă. Miroseau a praf de scoici și a sare… când ajungeam acasă – la munte; cartea păstra acel parfum al mării și ori de câte ori o atingeam îmi aminteam parfumul mării, plajei… Mai găseam și firișoare de nisip și zburam cu gândul la valurile dantelate, în briza sărată! Acesta era parfumul acelor cărți: de briză!

Imam în sus, imam în jos, vinetele cu ceapa cu ardeiul iute și usturoiul mi-au dat o idee! Când a apărut prima carte? Când au început oamenii să scrie? Citisem despre primele “scrieri”, care erau simboluri și descriau – în peșteri, de regulă – diverse scene de vânătoare, în special… “Cărțile” oamenilor primitivi erau acei pereți stâncoși care trebuie să fi mirosit a fum – după ce au descoperit focul – a carne friptă sau a ierburi fierte… Papirusurile și pieile de animal – care în zona de origine a imamului se pare ca au fost inventate – ca și tăblițele prelucrate cu apă și care trebuie să fi emanat un puternic miros de lut până să se usuce în Soare… Cât de diferit trebuie să fi fost și parfumul acelor cărți scrise pe bucați de piele, cu cerneluri fel de fel, sau parfumul celor scrise pe scoarță de copac… Astăzi, unele pagini par a ieși din tipografii gata parfumate! Cred că în această categorie se înscriu – în special – cartile ilustrate, pentru copii.  

Nu mă mir că pasionații au inventat Paper Passion – al cărui ambalaj e creat de Karl Lagerfeld, un pasionat de cărți! Sau Opus, de la Amouage, în cele cinci variante și care arată în stative ca niște cărti în bibliotecă și fiecare această sticluță poartă în ea altă esență, dar toate sunt “parfum de carți” Astfel, oricine iși poate purta parfumul cărților cu el chiar și când e pe plajă, în zone exotice sau pe vârf de munte!

Dar să revin la imamul leșinat! Am pus compoziția în vinetele din care am scos miezul – și părea că sunt pasageri înghesuiți în corabie cu coca neagră de alge – le-am introdus pe toate în peștera întunecată și încinsă numită cuptor. În multe cărți am citi despre galere, despre corăbii cu pânze, despre cuirasate sau nave comerciale. Poate exagerez, dar în unele cărți sunt atât de bine descrise aceste vase încât am impresia că din paginile lor emană miros de alge, praf de pușcă sau de combustibil, ulei de motor sau de grâu și chiar de opiu!

Halucinez, sub influența mirosului de bărcuțe din vinete umplute cu roșii și alte bunătăți? Cărțile îmi par adevărați magneți pentru parfumuri! Păstrează în paginile lor nu doar parfumul vremurilor trecute dar și parfumul celor care le citesc, și al locurilor în care sunt citite sau păstrate!

Tome 1 La Purete, de la Zading & Voltaire, cu esențe de patchouli, de mosc amintește de parfumul vechilor biblioteci… Și povestea continuă…

La Mirela, gazda Clubului Povestii Parfumate