Nicolae Labiş, buzduganul unei generaţii

Nicolae Labiş s-a născut in 2 decembrie 1935, in Poiana Mărului, azi jud. Suceava. Clasele primare le-a urmat la şcoala din satul natal, sub îndrumarea mamei, care era învăţătoare. De copil compune poezii şi poveşti. Când tatăl pleacă pe front (in al doilea război mondial) familia se refugiază într-un sat de lângă Câmpulung-Muscel; in mai 1945 familia se reuneşte şi se stabileşte la Mălini, in Moldova.

Debutează la ziarul Zori noi din Suceava (1950), dar adevăratul debut îl consideră a fi cel din 1951, la Viaţa românească, unde i-a fost publicată poezia Gazeta de stradă.

Urmează cursurile Şcolii de Literatură “Mihai Eminescu” din Bucureşti şi după absolvire devine redactor la Contemporanul, apoi la Gazeta literară. Se înscrie la Facultatea de filologie (Bucureşti) dar abandonează cursurile după un semestru (1954). Colaborează susţinut la Viaţa românească, Iaşul literar, Gazeta literară şi altele. Debutul editorial are loc in anul 1956, cu “Primele iubiri”. Pregăteşte pentru tipar volumul Lupta cu inerţia, care va apărea postum pentru că Nicolae Labiş moare, la 21/22 decembrie 1956, in urma unui accident de tramvai. Dispariţia prematură şi autenticitatea discursului său liric au facut curând din Nicolae Labiş un simbol al poeziei noi, al cărei proces de regenerare l-a declanşat. Criticul Eugen Simion l-a numit “buzduganul unei generaţii”.

₪₪₪

Aproape toţi tinerii visează “dreptate socială” şi se agaţă de ceea ce li se pare că se potriveşte cu gândurile lor, cu visurile lor şi învaţă din mers cum e cu una sau cu alta. Nicolae Labiş a cochetat, şi el, cu doctrina comunistă – a închinat comunismului câteva poeme – dar mai apoi, se pare, şi-a schimbat calea, spre nemulţumirea comuniştilor care-l apreciau.

Poezia “Omul comun” poate fi considerată drept piatra unghiulară a poeticei lui. De aici porneşte şi se desface principalul ei evantai tematic, din imaginea dublată a copilului şi adolescentului, greu de recunoscut şi totuşi aceeaşi fiinţă. Poemul insinuează tema degradărilor treptate ale idealului in real, relaţie nu identică, de natură conceptuală, ci prototipul evenimentului sufletesc, cu atât mai obsedant, chinuitor, in poezia lui Nicolae Labiş, cu cât tărâmul experienţei este exclusiv al propriilor trăiri şi reacţii.

(din Scriitori români, autori: colectiv; Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978)

In ceea ce mă priveşte, când spun “Nicolae Labiş” mă gândesc la poemul său “Moartea căprioarei”. Când am citit poezia prima dată – pentru că am fost obligată, la şcoală – mi s-a făcut rău, la propriu. Am plâns in hohote la unele poezii aşa-zise pentru copii – cum ar fi “Gândăcelul”, scrisă de Elena Farago – dar “Moartea căprioarei” mi-a făcut râu. De atunci am mai citit despre acest poem, dar evit să citesc versurile… Poate că impresia ar fi alta, nu ştiu, dar prefer să nu aflu.

In “Moartea căprioarei” reiese şi mai evidentă ideea că, din companion al animalelor, de pe tărâmul idealului, fiinţa umană – in general – “devine vânător crud” pe măsură ce trece timpul, omul devenind “lucid in faţa tăişului ascuţit al raporturilor vitale” (op.citată).

Nicolae Labiş ar fi putut concura cu Eminescu? Nu vom şti niciodată. Poeziile lui sunt tragice, in cea mai mare parte. Opera i-a fost influenţată de Rimbaud, de Eminescu, de Ion Brad şi de Ion Pillat, de Esenin (o spun alţii, eu nu pot avea asemenea certitudini) şi de cine mai ştie cine, pentru că aşa se întamplă in general cu cei mai mulţi poeţi tineri şi foarte tineri. Cei care l-au cunoscut l-au apreciat, ca om şi ca poet. 

Poiana primei amintiri                                                

Revăd din nou poiana primei amintiri

Copilul care am fost eu spre mine vine, 

Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...

- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...

Şi mă priveşte cu o candidă trufie, 

În jur se leagănă-al pădurii verde cerc, 

Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie

- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?

(din Lupta cu inerţia)