Mă trezesc dimineață, ridic
jaluzelele purtând încă noaptea pe mine și dau cu privirea de
nori în culoarea cenușii, scuturând-și de zor apa. Mă întristez,
pentru că într-o oră trebuia să plec. Am rugat norii, în gând,
să facă o pauză măcar până revin acasă, să nu stau de planton
în ploaie. Apoi, brusc, zâmbesc spre nori și-mi spun în gând: „E
toamnă!” Mi-a trecut tristețea
și m-am mișcat în pas vioi.
Când am ieșit din bloc ploaia s-a oprit. Le mulțumesc norilor –
tot în gând! (Am
obiceiul să vorbesc cu norii, copacii, păsările, animalele... în
gând; sper să nu încep să vorbesc cu voce tare! Cine m-ar auzi
m-ar compătimi: „Sărmana; e încă tânăra și vorbește
singură”. În fond, nimeni nu vorbește singur, mai ales azi:
vorbește la telefon, folosind casca.)
-
Vai, ce vreme urâtă – îmi spune persoana care m-a rugat să o
însoțesc la medicul de familie pentru rețeta trimestrială. Luăm
un taxi.
Nu
mă puteam împotrivi așa că plimbarea de o jumătate de oră s-a
transformat în una de cinci minute.
Am
rămas în fața policlinicii, deși era rece și umezeală foarte.
Patrulam
încolo și încoace ocolind
băltoace – nu-i doar pentru rimă: chiar erau multe băltoace
imediat în fața policlinicii pentru că aleea, asfaltată cândva,
părea roasă de cari uriași. Am sărit peste o băltoacă mai mare
pe o alee ce ducea spre un părculeț. Erau ude băncile așa că am
patrulat pe aleea cu dale mărunte. Când m-am oprit o clipă am
simțit o lovitură destul de puternică în umăr. Privesc în jos
și dau cu ochii de-o castană. Ridic capul
și dau cu ochii de-un castan uriaș – era așa de mare că nici nu
l-am văzut! Imens! Am zâmbit din nou – de nu mă lovea castana nu
știam că acolo e un castan. Ce face un om care patrulează în fața
unei policlinici? Adună castane! Nu erau foarte multe – dar
mari și lucioase - și erau
risipite prin iarba udă și pământul jilav. Cu grijă, am pornit
la cules – le-am pus în geantă, după ce le-am șters cu un
șervețel. Până am ajuns la castane, până le-am șters... a
trebuit să plec. Când am ajuns acasă am văzut că n-am avut spor
la cules: doar șapte castane! Apa din cer reîncepuse să curgă –
din nou am zâmbit.
Bune
și șapte castane! Le-am fotografiat în mai multe ipostaze.
Pe
tăviță nu prea se văd,
dar
nici în roaba umplută cândva cu trandafiri uscați...
Vor
rămâne, totuși, în roabă – mi se pare mai potrivit.
Deocamdată, e singura decorațiune de toamnă din casă.
