Discutie foarte importanta

În urmă cu mai mulți ani, într-o zi de vară, când Miki, cățelușa noastră era zglobie, mă plimbam cu ea in lesă - prin cartier. 

Tocmai traversam o parcare rezidențială, să ajungem la zona cu iarbă. Am trecut pe lângă o familie: mama, tata și un băiețel în vârstă de 5 ani, de 6 ani... Nu știu să apreciez vârsta. Aud glasul micuțului, pe un ton sfătos:

- Tati, când ai un pic de timp, trebuie să avem o discuție foarte importantă.

- Acum e bine, tati. Ce discuție? s-a interesat adultul, serios, dar i-am ghicit amuzamentul in voce.

Recunosc, devenisem extrem de curioasă și mă bucuram că Miki întârzie in zonă.

- Când vei considera tu, te gândești serios pentru că e foarte important să am și eu un câine ca acela.

Știam că zice de Miki și m-am întors spre familia respectivă, dar nu ostentativ, nu să mă bag in vorbă.

- Trebuie să fie așa mic și să semene cu o vulpiță - a mai spus copilul către tatăl lui, apoi, fără pauză între fraze a privit spre mine: - Credeți că îmi dă voie să îl mângâi? se referă la Miki.

- Va fi chiar fericită să fie mângâiată. E fetiță - îi spun.

Se lasă pe vine lângă Miki, mângâind-o, și zice: - Tati, deci trebuie să fie cățelușă; e foarte important.

Abia îmi puteam abține râsul! Copilul era foarte serios și mi s-a părut nepotrivit să râd. Spre mulțumirea mea, când i-am privit pe părinții copilului am observat că și ei sunt în aceeași dilemă: să râdă sau ba. Ne-am zâmbit larg.

Mi-am amintit întâmplarea deoarece, recent, am întâlnit o vecină al cărei băiețel, în vârstă de 4 ani, e foarte sfătos, și îi plac câinii foarte mult. M-a întrebat unde este cățelul meu, 'că nu l-a mai văzut (e printre copiii din zonă care se jucau cu Miki).

- Nu e politicos să întrebi așa ceva - îi zice mama.

Cu vecina m-am înțeles repede prin semne, dându-i de înțeles că Miki a murit și dacă e in regulă să-i spun micuțului; mi-a dat de înțeles că da.

- Miki nu mai e - îi spun.

- Și unde e dacă nu mai e? întreabă el.

- A murit - zâmbesc.

- Atunci e foarte important să ai alt câine. Mami, noi când vom avea un câine?

Ne-am luat la revedere. Puștiul discuta despre câini, cu multă seriozitate.

Vântul, jucăuș obraznic

Vântul, când nu e blând sau sălbatic, poate fi jucăuș și obraznic punând în dificultate femeile îmbrăcate cu fuste și/sau rochii vaporoase, mai lungi sau mai scurte, dar în falduri. E acel vânt rapid, dar nu foarte, un vânt aiurit care se insinuează ca un vârtej suflând de jos in sus. Un astfel de vânt-vârtej e chiar obraznic, mai ales în unele intersecții de străzi, și/sau in zone unde vântul ia forma unui curent ascendent. E obraznic pentru că ridică fustele/rochiile femeilor.

Un astfel de vânt obraznic mi-a pus fusta-n cap de trei ori în timpul vieții! Momente teribil de penibile - mai ales când ai amândouă mâinile ocupate! Cobori poala fustei într-o parte, se ridică în celelalte părți - când nu se ridică din prima ca o lalea care vrea să se închidă în regim de urgență! E o adevărată luptă să cobori fusta cât timp nu ieși din zona vântului (sau până nu se potolește el, vântul aiurit). Și e o adevărată artă să simți când intri in raza unui astfel de vânt și să prinzi la timp poalele fustei in jurul picioarelor.

Am învățat să recunosc imediat curentul de aer, vântul obraznic și jucăuș care mi-ar putea ridica poalele-n cap! După atâtea experiențe am început să sesizez când dau de vânt obraznic. Până joia trecută mă și "lăudam" cu talentul meu de a nu mai lasă vântul să facă ce vrea cu fusta mea!

Dar, a sosit și ziua în care mi-am primit "pedeapsa" pentru "mândrie". In joia ce-a trecut eram in apropierea unei piețe agroalimentare aflată la intersecția a două străzi nu prea late. In fața mea, trei femei se luptau cu vântul care le zburătăcea fustele - spre amuzamentul unor tineri care pierdeau timpul în zonă. Două dintre aceste femei aveau șanse minime să câștige - una avea o fustă până la genunchi, croită "in colțuri" de lungimi diferite și cealaltă avea o minijupă plisată, din material mătăsos. A treia avea o fustă cloș care-i acoperea genunchii - ea a reușit să-și țină fusta pe lângă corp.

Și apar eu, cu fustă lungă - un fel de lalea cu capul in jos - un model de fustă pe care vântul o poate umfla, dar n-o ridică până la talie. Așa credeam! Așa fuseseră experiențele cu astfel de fuste, dar nu și în acea joi! Într-o fracțiune de secundă vântul a umflat-o și a întors-o! Având mâinile libere am coborât imediat materialul! Dacă o fustă plisată sau una cloș revine singură la poziția firească după încetarea acțiunii vântului, una ca cea pe care o purtam trebuie așezată manual.

A fost prima dată când am văzut, într-un singur loc, atâtea fuste zburătăcite de vânt! A fost amuzant, mai ales în ceea ce mă privește personal. Practic, nu-i mare lucru că vântul obraznic și jucăuș mai ridică fuste! Vara, la mare, cam tot aia văd ceilalți. Partea amuzantă este agitația femeilor - cred că e un "reflex de pudoare". 😃 Fără agitație ar observa mai puțini trecători - probabil.

Mi-am amintit pățania pentru că și azi a bătut vântul - nu precum in acea joi - și un tip care vindea la una dintre tarabele din piață fredona cu voce tare ceva gen: "vântul bate tare, țineți fustele de poale, că vântul le ridică..."

Sursa foto: https://pixabay.com/users/blickpixel-52945/

Spiritul civic la unii, rahat de câine

La unii dintre conaționali spiritul civic e la nivelul rahatului de câine.

Zău ca m-am plictisit să explic celor cărora le vorbește gura fără ei, pe stradă, despre ce și cum cu apucăturile câinilor. Am explicat ce poziție are câinele când se kk și când se pipi. Acum explic care-i treaba cu scurmatul: câinele își marchează teritoriul.

Unii se iau de oameni care plimbă câini de talie mare, în lesă, pe motiv că nu au botniță – știu ei că e o lege care impune botnița la anumiți câini dar n-au idee la care și nici n-ar recunoaște rasa (pe Boby - rasa Boxer – unii îl credeau Pitbull)! Multe vietăți nefericite pe Terra, dar pare că s-au adunat prea multe în Ro!

Cei mai mulți conaționali își manifestă spiritul civic la nivelul rahatului de câine – și nu de față cu oricine, ci doar atunci când sunt siguri că nu și-o iau pe coajă. Când e ceva de anvergură aceștia au mereu ceva mai important de făcut sau au prea mult de pierdut și nu vor să își asume riscuri – e doar observație nu judecată de valoare.

Luni m-am abținut să „explic” unei femei – deoarece era însoțită de un copil în vârstă de vreo 6-7 ani - că un câine care scurmă pământul nu a făcut neapărat kk sau pipi (poate a simțit un miros pe care vrea să-l „acopere”, de exemplu). Un câine scurmă – cam cum fac pisicile când își acoperă kk-pipi – pentru că e un alt mod în care își marchează teritoriul. Câinii, din „construcție”, nu-și acoperă rahatul. Femeia bolborosise - văzând câinele scurmând: mamare se apleacă să adune rahații. Norocul ei a fost prezența copilului. 

Să fii neinformat e ok – nimeni nu le știe pe toate – dar să crezi că le știi pe toate, să te dai deștept și cu spirit civic luându-te de oameni pe stradă, este plictisitor pentru cei de care te iei și poate fi riscant pentru tine.

De ce sunt sigură că cei care se iau de oameni pe stradă – mai ales când nici nu e cazul – au spiritul civic la nivelul rahatului de câine? Pentru că cei interesați de ceea ce contează cu adevărat nu sunt interesați de rahatul de câine dintre frunzele ruginii căzute unde rar calcă picior de om (și doar pentru a face ce face câinele in iarbă); sau dacă le pasă, totuși, se asigură că acel câine a lăsat rahat în urma lui.

Vă rog – prieteni sau vizitatori ocazionali – dați mai departe „informația” aceasta în caz că se ivește vreo ocazie.

M-am răcorit! 😊

Vietăți nefericite

Peste noapte a nins; m-am bucurat un pic de fulgii albi care cădeau din cerul negru-cețos, dar nici de această dată nu s-a păstrat peisajul alb – pe asfalt e chiar fleșcăraie. Da, știu, fotografia este de cea mai bună calitate – îmi cer scuze (nu glumesc; o postez pentru că alta n-am – cu zăpada de azi-noapte). 😊

Cu sau fără asfalt apos câinele trebuie plimbat – și nu-i mai place deloc umezeala! Dacă nu vrea să învețe să facă într-un loc amenajat în balcon nu am ce-i face, trebuie să-l duc să-și ude lăbuțele.

Dimineață o îmbrac pe Miki, cățelușa, și hai-tai. Mergeam pe un trotuar îngust, prin zăpada topită. Din sens opus venea o ființă cu alură de căpcăun, îmbrăcată și mascată. O doamnă în vârstă, care trăgea după ea un cărucior de piață, s-a înghesuit în gardul viu să lase vietatea să treacă – o namilă care-și bălăngănea brațele.

Namila în cauză trece pe lângă noi tocmai când Miki urina în zona verde. Era cu un cap mai înaltă decât mine și dublă ca lățime, namila – eu nu-s deloc scundă. Când să plecăm din acel loc aud un mormăit: „Așa, lasă căcatul”. Mi-au sărit capacele! De regulă, chiar dacă răspund obraznic la obrăznicii nu mă enervează comentariile stupizilor.

Unele lucruri mărunte ne fac fericiți, alte lucruri mărunte ne strica tot cheful. Azi am lăsat o namilă să-mi strice cheful – temporar!

M-am întors din drum și m-am dus după namilă. Vietate nefericită ce eram în acele momente, m-am luat de altă vietate nefericită! „Câinele e femelă, vietate nefericită!” - mă răstesc. „Femelele nu ridică piciorul, ca masculii. Du-te vezi de-i rahat acolo! Dacă e, îl mănânc eu, dacă nu, îți fac rost de unul din coșul de gunoi și-l mănânci tu” (e un coș de gunoi în apropiere). I-am zis ceva de genu’ dintr-o suflare. S-a întors, m-a privit cu ochi de viezure – răutatea din sufletul lui se vedea clar, pentru că restul chipului era acoperit – și s-a răsucit spre mine, mormăind: „Vrei un dos de palmă?” Eram sigură că ceva de gen va zice! Așa fac toți ăștia care se iau aiurea de oameni: amenință. M-a văzut firavă, cu un câine pitic, și-o fi zis că mă impresionează. „Până ridici tu brațul te suflu și cazi! Marș de-aici, vietate nefericită!” M-am „îmburicat” spre el și s-a ferit!!! Mamiferul chiar a crezut că-l pocnesc! Deh! N-avea de unde ști că-mi plac animalele și nu dau în ele. A mormăit în mască și și-a luat valea.

Așa-s de sătulă de căpcăuni cu spirit civic! (Shrek e numai unul). Se dau moraliști cu vietăți (care par) mai slabe ca ei. Dacă eram vreun uriaș ar fi bolborosit, probabil, doar pentru el... Sau... cine știe?! Poate că unii dintre ăștia sunt masochiști...

În general, după ce vorbesc obraznic unei vietăți care-mi arată că-i obraznică îmi pare rău. De data aceasta n-am simțit nici cea mai vagă părere de rău. Nu vreau să devin vietate nefericită pe termen lung!

Am mai scris despre ăștia care nu știu ce vorbesc, dar vorbesc! Or fi nevorbiți și profită de orice ocazie! Îmi tot propun să nu le mai tai avântul - să nu uite să articuleze cuvinte - dar nu-mi prea iese.

Zâmbește! Miercurea fără cuvinte

Fotografie pentru Miercurea fără cuvinte, joc preluat de Zina de la Carmen.

sursa foto: Brașov, orașul sufletului meu.

Fotografia e înscrisă și aici:

https://natashamusing.com/2021/05/shukr-gratitude-wordlesswednesday-wednesdaywisdom/

*

https://comedy-plus.com/wordless-wednesday-200/

*

http://myworldthrumycameralens.blogspot.com/2021/05/my-corner-of-world_01758601092.html

*

https://allatseawithme.blogspot.com/2021/05/wordless-wednesday.html

Pun eu mâna pe tine

Ieri la prânz, plimbând câinele, am asistat la o scenă hazlie: o mamă și băiețelul ei de vreo 5-6 ani. Au coborât din mașină în parcare și au pornit spre bloc. Băiețelul a urcat pe bordura unui rond cu zonă verde plasat ca un sens giratoriu în circulația autovehiculelor. Rondul verde, mărginit de gard viu. Pe unde urmau să treacă cei doi se formează baltă lată și adâncă de câte ori plouă. Acum era baltă, dar nu foarte lată, putea fi ocolită și pe carosabil, dar băiețelul a ales bordura, mergând în echilibru, atingându-se de gardul viu, pe marginea bălții. Mama, încărcată cu bagaje, îi strigă de vreo câteva ori să coboare „de acolo”. Copilul, nimic. Și-atunci mama își asprește tonul. Copilul, ascultător de data aceasta, coboară fix în baltă și merge înainte. M-a pufnit râsul! Pe mamă la fel. Nu cred că voia să fie severă - oricum, nu i-a ieșit, pentru că se simțea veselia în glasul ei, când se avânta după micuț: „Lasă, că pun eu mâna pe tine!” Puștiul grăbea pasul prin baltă, mama la fel, pe lângă baltă, zdruncinându-și bagajul și râzând deja! Băiețelul chicotea! S-a oprit și și-a așteptat mama când a ajuns la marginea bălții.

În zonă, balta în cauză pare a fi pasiunea copiilor.

Image by Anita S. from Pixabay

Să mă scoți din telefon

Ieri – deși nu era în program - am ajuns la una dintre piețele agroalimentare din oraș. Ca să nu intru și eu, chinuindu-mă cu eșarfa pe gură și nas a intrat doar persoana care era cu mine. Așteptam cuminte cât mai aproape de vitrina unui magazin, să nu încurc circulația pietonilor prin zonă. Rotindu-mi ochii după nimic am văzut câțiva porumbei pe un panou, câțiva pe un stâlp și pentru că vreau să învăț să fac fotografii nu am pierdut nici această ocazie. Ridic mâinile cu telefonul, privesc spre cer și când să apăs „fotografiază” văd cu coada ochiului o doamna blondă, minionă, în vârstă cam de 40-50 de ani (mai mult spre 40; nu mă pricep să apreciez vârsta oamenilor), elegant îmbrăcată, care s-a oprit foarte aproape de mine și mă privea insistent, netezind între degete un staniol de la ceva ciocolată, cred. Privind spre ea am ratat total poza! A ieșit ce se vede:

Renunț să mă uit după porumbei și aștept ca femeia să spună ceva – loc să mă ocolească avea și nici cu sacoșe nu era încărcată. Totuși, fac doi pași înainte, gândindu-mă că are probleme și chiar nu mă poate ocoli. Și atunci o aud: „Să mă ștergi din telefon!” (vorbește aproape în șoaptă, cu hotărâre). Nu m-am prins ce vrea să zică și doar am făcut ochii mari la ea, nefiind sigură că mie mi se adresează. A pornit pe drumul ei și la fiecare pas se întorcea și-mi spunea: „Să mă ștergi din telefon”. „Să anulezi fotografia mea din telefon”. „Să ștergi imaginea mea din telefon”. A tăcut abia după ce a trecut de colțul magazinului și nu am mai văzut-o... Am rămas ca la dentist. Câțiva trecători priveau spre mine în momentele când ea vorbea aiurea și aveam tendința să mă „dezvinovățesc”. M-am amuzat, dar mai apoi mi-a trecut. E imposibil ca femeia să nu fi văzut că mă uitam spre cer când am făcut poza, iar poziția ridicată a mâinilor era dovada clară că nu putem fotografia spre asfalt!

Mai apoi am aflat de la un vânzător în piață – ieșit la o țigară – că doamna în cauza are probleme psihice și e „groaza” vânzătorilor. Atunci când vine începe să pipăie fructele și legumele, să guste din fructele mărunte, să comenteze că alea sau alea trebuie așezate pe mărimi, pe calități și fel de fel de de-astea. Cică nu scapă nicio tarabă.

Din privirea ei aproape disperată am bănuit că ceva nu e ok și m-am abținut să-i fac semnul internațional pentru „ești dusă”. Pfuuu... Rătăcirea minții e teribilă! 

Comediantul de vineri seara

Vineri seară am vrut să mergem pe-o terasă, în grup, dar pentru că nu am găsit locuri ne-am oprit în apropiere, pe o bancă dintr-un parc de cartier, să punem țara la cale până se elibera o masă. Lângă parc, delimitată de un gard viu destul de înalt, era o parcare. Am șușotit noi cât am șușotit când a venit cineva cu mașina și-a parcat aproape în paralel cu noi. Am amuțit, să nu audă străinii ce aveam noi de discutat. S-a deschis o portieră... „Hai, că pleacă”. N-a plecat. S-a auzit scăpărând o brichetă și curând s-a simțit fum de țigară. „Termină țigara și pleacă”. „Piu-piu-piupiu..” se auzeau tastele unui telefon și dintr-o dată a strigat cineva: 

„Salut! Ce faci?” O voce de bărbat răcnea de se auzea, cred, în tot cartierul – sărmanul, era pe difuzor! În „capătul” de lângă noi, o voce de bărbat începe să spună ce face – șoptit, prin comparație cu răcnetele celuilalt. „Sunt cu băieții, la un șpriț”. Noi, ascultători nevăzuți, am pufnit în râs – greu să te abții din râs! Tipul cu „șprițul” nu cred că ne auzea, și-i dădea înainte. Noi șușoteam acum comentând minciuna omului. După câteva minute se termină convorbirea. „Hai, că pleacă!” Aiurea! "Piu-piu-piu” tastele. „Servus, scumpo” – zice tipul de dincolo de gardul viu. „Servus. Unde ești?!” răcnește o voce de femeie. „Am ieșit cu băieții la cafea” – îi spune și ei o minciună. Noi eram „pe jos” de râs! „Unde?” se interesează tipa. „Nu vii pe aici?” „Acum-acum?” „Nu chiar. Dar unde sunteți la cafea?” „Sub Tâmpa, în pub”. Asta a fost prea de tot și nu ne-am mai putut abține! Am râs cu poftă și în gura mare. Tâmpa era la cel puțin 5 km distanță de locul unde era el parcat. Nu știu dacă ne-a auzit, dar i-a zis tipei că vine, a închis portiera și a demarat.

Pe sistemul „viața bate filmul”, am ales să public întâmplarea după ce am citit la Petru un banc:

Nu postați pe Facebook că plecați în vacanță. Mie așa mi-au spart hoții casa. Ce rușine mi-a fost că m-au găsit acasă…

(pe blogul lui sunt multe bancuri)

Image by Pete Linforth from Pixabay

Copii și părinți, pe stradă

Din seria indiscrețiilor, din nou. Oamenii care în public se poartă civilizat nu e obligatoriu să se comporte la fel și la adăpostul zidurilor apartamentelor, dar cei care se poartă urât în public e (aproape) sigur că se poartă la fel și în casă.

**

În zona blocului e azi un du-te vino ca la gară... Vreau nu vreau ascult conversații, certuri, îndemnuri, înjurături și ce mai fac oamenii pe stradă. Unele conversații sunt savuroase, altele scârboase și mai sunt bârfele dar și unele fragmente interesante.

În urmă cu vreo două săptămâni treceau o femeie și-un băiețel mititel (după glăscior) – posibil mama și copilul ei.

- Eu vreau să-ți fac o surpriză foarte mare și foarte frumoasă, dar numai dacă ești ascultător. Dar tu nu vrei să fii ascultător – spunea femeia.

După câteva secunde, copilul zice:

- Nu-mi plac surprizele.

Femeia n-a mai glăsuit sau, dacă a glăsuit, ieșiseră deja din „raza” auzului meu.

**

O altă mamă (cred), alt copil, săptămâna trecută. Copilașul și mai mic decât primul (aș zice) pentru că vorbea „peltic” și numai el (și mama lui, probabil) știa ce zice.

- Nuuu maaai intraaa în iaaarbă – zicea ea, pe ton de jelanie. Te rooog, nu mai intra în iarbă. Vrei să teee im-boool-naaaa-veeesti? Nu mai pune mâna pe aia! Vrei să te îmbolnăvești și să ajungi la spital? se răstește pe tonuri înalte – am tresărit și eu, pentru că nu mă așteptam la așa reacție violentă după ce tocmai se jeluise cu voce moale. Și copilul începe să plângă din tot sufletul, „țipând cu sughițuri”.

**

Ies cu Miki "la păscut" pe la prânz. Pe aleile de lângă bloc un copil mititel pe o tricicletă din plastic ședea sub un pom în zona verde, și nu voia să se mai miște de acolo, râzând la cățel și arătând spre el. Miki era ocupată cu ale ei așa că i-am zâmbit băiețelului și mi-am văzut de drum vreo doi pași distanță, unde s-a înțepenit cățelul în iarbă cercetând cine știe ce foarte interesant. Mama copilului îl tot chema pe piticuț să vină la ea. La un moment dat aud rostit printre dinți, aproape șoptit: „De ce nu vii când te chem?” Întorc capul, amuzată, dar mi-a pierit pofta de zâmbit. Femeia tocmai răsucea pavilionul urechii micuțului – deloc în joacă! M-a durut pe mine! Copilul a început să plângă! Și ce plânset! Dar din iarbă nu se mișca. Mi-a stat pe limbă să zic ceva, dar nu te bagi în educația pe care o dau părinții copiilor. Cred că femeia a observat că am văzut-o pentru că și-a îndulcit tonul foarte mult și îi tot spunea: „De ce n-o asculți pe mama? De ce nu faci ce zice mama? De ce nu vii când te cheamă mama?” Plângând în hohote micuțul a pornit, în final – pedala plângând...

**

Până să se redeschidă grădinițele și școlile câteva familii din zonă se adunau în fața blocului de pe la orele 19-20 și rămâneau să-și supravegheze copiii la joacă până pe la 22:30 – 23. Una dintre aceste familii – cu o fetița mititică – locuiește în blocul unde locuim. Aproape în fiecare seară o auzeam râzând când mergeau spre casă. Taică-său îi tot spunea câte ceva și ea râdea în hohote! Acele hohote de râs cristalin cum numai copiii au! N-am cum să descriu ce simțeam! Mi se lățea zâmbetul până în adâncul sufletului!

Image by OpenClipart-Vectors from Pixabay

Opțiune electorală

 Zi călduroasă de vară, copii alergându-se cu bicicletele, tineri și vârstnici pe bănci, la umbra arborilor, oameni plimbând câini mai mici și mai mari.

Treceam în viteză pe bulevard, cu gândurile zburând aiurea – un fel de a spune, dar pe stradă sunt cam aeriană. O atmosferă plăcută, ca de concediu. La un moment dat o voce pițigăiată îmi tulbură armonia. Cu ton ridicat, de pe o bancă, o bătrână cu mutra acoperită de mască, striga la doi tineri cu alură de liceeni: „Fir-ați ai dracu’ de ecologiști! Auzi, nesimțiții: partidul ecologist adună semnături pentru candidatul lor!” Lângă această „urlătoare” ședea o femeie, tot în vârstă, care s-a ridicat și a plecat de acolo, salutându-și pe fugă fosta interlocutoare.

Cei doi tineri s-au îndepărtat cu pași repezi, evitând să privească în stânga și-n dreapta, ca și cum ar fi fost vina lor că o femeie cu părul albit de ani striga după ei ca o mahalagioaică.

Cât de greu le este unora să spună „nu, mulțumesc; am altă opțiune electorală”. Cică, odată cu bătrânețea vine și înțelepciunea. Când întâlnesc astfel de vârstnici aprofundez analiza zicalei: „cine nu are bătrâni să-și cumpere”.

Sursa foto

Uneori îmi vine să dau cu Lumea de Pământ

Un câine maidanez doarme încolăcit la umbra uneia dintre băncile înşirate de-a lungul bulevardului. Un ins îmbrăcat in halat, cu sorţ “de piaţă” agăţat de gât trece pe acolo şi-l loveşte cu piciorul. Câinele sare schelălălind jalnic şi o ia la fugă printre oamenii care se feresc din calea lui înjurând. Îl întreb pe ins ce i-a făcut căinele. Îmi spune să mă duc dracului; îi urez să aibă şi el o zi bună.

Trei adolescenţi stau pe o bordură şi trag din punga in care au vărsat prenadezul cumpărat de la magaziunul din apropiere. Nu au treabă cu trecătorii, doar inspiră adânc din pungile lor. Un individ in trecere îi dă unuia o palmă peste cap şi începe să-i înjure de mamă şi-i alungă de acolo in şuturi. Un barbat, aflat şi el in trecere pe acolo, îl întreabă pe individ ce are cu amărâţii. Individul se întoarce furios şi îl ameninţă pe bărbat cu bătaia. Copii au fugit, bărbatul îşi vede de ale lui, pentru că nu are chef să se bată cu un nefericit.

O bătrânică lasă nişte bobiţe pentru pisici in locul unde, probabil, se adună pisicile să mănance. O individă in trecere pe acolo o face “babă nebună care in loc să-şi vadă de nepoţi are grijă de mâţe”. N-o cunoaşte pe bătrânică, dar ştie ea ce şi cum. Bătrânica zămbeşte strâmb şi priveşte in jurul ei, parcă cerând cuiva să o susţină. O susţin şi ma iau de muierea care nu se simte bine in piele ei şi se ia de oameni pe stradă. Mă înjură şi pe mine şi mă trimite “la produs”. Îi urez să aibă şi ea o zi bună şi pun şi eu bobiţe pentru pisici.

O puştoaică îşi plimbă căţeluşul rasa Shih Tzu. Îl ţine in lesă, dar lesa e lungă şi trotuarul e îngust. O muiere, cu mâinile ocupate de sacoşe încărcate, începe să ţipe la puştoaică să-şi ia "jigodia" din drum. Fata, speriată, trage de lesă şi ia in braţe căţelul care începuse să latre ca disperatul, fiind speriat de tipa cu manifestare nevrotica. O femeie in trecere pe acolo o întreabă pe “doamnă” ce a păţit. Aceasta, cu vocea exagerat de piţigăiată, ţipă: “Mi-e frică de câini de mor! Mor! Mor! Mor!” (dădea din mâini zdruncinând sacoşele). Căţeluşul latră in braţele fetei care se îndepărtează, femeia ţipă piţigăiat de nu se mai înţelege om cu persoană. Un tip - deloc dus la biserică, se pare - in trecere pe acolo îi răcneşte femeii să se ducă acasă şi să-şi invite soţul la o “partidă”. “Ce partidă?! Soţul meu nu joacă cărţi!” ţipă speriata şi toţi cei prezenţi ne cocoşăm de râs. Ştiu, nu-i frumos să râzi de oameni necăjiţi, dar...

Un individ se ceartă cu o femeie care dă mâncare la porumbei într-un loc unde porumbeii nu deranjează pe cineva. Pentru că individul urlă de mai-mai să-i plesnească o vena la tâmplă şi femeiea avea glasul tremurat de emoţie mă bag in vorbă ca măraru-n ciorbă şi întreb chestia cu ochi de ce îl deranjează porumbeii. “Pentru că sunt purtători de boli!” îmi strigă individul aflat la un pas de apoplexie - judecând după cât de roşie îi era mutra. “Om bătrân” - îi zic - şi crezi tot ce dau unii pe gură deşi zeci şi zeci de ani nu te-ai îmbolnăvit de la porumbei”. Mă înjură, şi ameninţă: “las’, că otrăvesc eu şobolanii zburători”. Tac. Puteam să-l enervez dar nu voiam să-l am pe conştiinţă: îl enervez pe stradă şi moare acasă.

Mă opresc aici cu exemplele, dar mai am un sac. Nu reuşesc să îi înţeleg pe unii şi pace bună! Desigur, ştiu că toţi aceştia care nu au loc de alţii nu au avut - sau nu mai au - cea mai fericită viaţă şi cum văd pe cineva aparent fericit, cum să le strice ei bucuria - dar dacă nu le e bine in viaţa lor de ce or vrea să strice plăcerea altora?! Mi-e milă de aceşti oameni, dar mi-e tare greu să îi înţeleg. 

Eu ce să zic?

Pentru că am început capitolul “cum mă fac de râs” mai scriu una, după ce am recunoscut public că, indirect, spre ruşinea mea, am trimis la naiba o necunoscută.

In 2017 am găsit in debara o pereche de ciocate (cizme/botine cu vârf ascuţit). Mi-au plăcut (îmi plac) foarte mult şi le-am păstrat, ştiind că moda va reveni (nu e că mi-ar păsa de modă in mod deosebit, dar). Le-am luat şi le-am dus la cizmarul din apropiere, să-i schimbe flecurile - nu mai fusesem la cizmar de ani şi ani, nici nu mă gândeam că mai există astfel de ateliere. Un cizmar foarte lăudat de cei care au beneficiat de serviciile lui - asta are legătură pentru că m-am dus de două ori după încălţăminte şi n-a fost gata reparaţia, aşa că a doua oară le-am luat nefăcute, deşi se oferise să le facă “pe loc” (mi-am luat şi banii înapoi, desigur - plătisem ca “şmechera”, toţi banii, nu in rate, cum făceau toţi; poate de-asta n-a reparat ciocatele!).

Merg a doua oară după ciocate. Pentru a ajunge in atelier trebuie coborâte câteva trepte, spre subsolul casei. Era toamnă, era vreo şase seara, prea multă lumină nu era pe acolo. Cobor o treaptă şi pe uşa atelierului năvăleşte un bărbat înalt, solid. Tresare vizibil, şi-i cade dintre degete ţigara pe care voia s-o aprindă.

- Ce m-aţi speriat! exclamă, apoi se apleacă după ţigară.

- Fain! mă amuz, şi fac pe deşteapta: Arăt de speriat! 

- Eu ce să zic? face el.

Cred că in acel moment aveam faţa uneia care şi-a făcut lifting facial singură: ochi căscaţi, gură căscată! “Să zici că nu e chiar aşa!!!” am zis in gând, ‘că tare n-am reuşit să articulez cuvintele! 

Mânerul umbrelei

Nu ştiu  alţii cum sunt (vorba lui Creangă), dar când sunt obosită vorbeşte gura fără mine sau mi-o ia înainte... n-am habar, dar rezultatul e acelaşi: dacă-mi zice unu' o prostie îi răspund cu o prostie şi mai mare.

Joi, 31 ianuarie, a plouat cu simţ de răspundere. Merg la alimentara din cartier şi stau lângă uşă, să închid umbrela. O tipă care vorbea la telefon in timp ce bocănea cu tocurile mai ceva ca un cal corect potcovit, se grăbeşte să se înfigă pe uşă şi îşi loveşte cotul in mânerul umbrelei pe care tocmai o închisesem. Eu zic scuzaţi, ea mă trimite la origini, reproşându-mi că nu m-am dat din calea măriei sale. Pentru că m-a înjurat de mamă i-am spus că, dacă n-o vrea Dumnezeu, s-o ia dracu'. Câteva secunde bune a dat din buze ca un peşte, stând dop in uşă, apoi a ţipat la mine să-mi retrag blestemul! A fost rândul meu să dau din buze ca un peşte, neştiind dacă tipa face mişto sau chiar e serioasă. Era serioasă! Îşi imagina că am blestemat-o! Ţipa ca din gură de şarpe! Mi-am văzut de treabă, lăsând-o in ploaie, cu telefonul in mână şi cu acea voce care tot zicea din aparat: Alo, alo! S-a întâmplat ceva?

Auzite pe aiurea, zise pe scurt

Pentru că in timpul zilei am mai mereu fereastra deschisă, când in zonă e linişte se aud conversaţiile trecătorilor chiar dacă discută pe ton jos.

Unele conversaţii le aud pe ici-colo, chiar dacă nu vreau să le aud - nu-mi pot acoperi urechile cu palmele şi să cânt la la la la laaaa la! Adică, pot să-mi acopăr urechile şi să cânt dar am, totuşi, ceva simţ al ridicolului.

*************

Un el şi o ea. Se aude vocea lui:

- Aşa, băgaţi-o. Închideţi uşa! Aşa, băgaţi-o acum; daţi-o mai la stânga. Daţi in spate şi o aranjaţi. Aşa, aşa, merge, merge… Gata.

(el o ghida pe ea să parcheze cu spatele, între alte două maşini)

*************

Un tată şi fiica lui in vârstă de vreo patru-cinci ani, ieşeau dintr-o instituţie mergând mână in mână, El era foarte înalt. Copila îi ajungea până la genunchi şi el era inclinat, pentru a n-o târî după el ţinând-o de mână.

Tatăl, privind spre copilă, zice: Draga mea, te rog să ţii minte: când tati salută pe cineva saluţi şi tu; nu aştepţi să îţi spun eu.

Ea, privind in sus spre el, dă din căpşorul drăgălaş in semn că a înţeles.

***************

Un tată cu fiica lui (mititică părea după glas şi vorbă), prin cartier.

Tatăl, răcnind: Dispari mă de-aici! Dispari, n-auzi?!

Fetiţa, din cauză de răcnete, începe să plângă: Tati, hai acasă - zicea printre sughiţuri de plâns. Tatăl nimic! Tatăl - am aflat privind pe fereastră, că prea era furios tipul care avea un copil cu el - urla la un puştan care “trăgea” din pungă: Dispari, mă, du-te şi trage in altă parte, că vă lăsaţi pungile peste tot! Dispari până nu vin la tine să-ţi dau un picior in cap.

In acest timp, fetiţa plângea tot mai tare şi tatăl ţipa şi la ea, să tacă “naibii” odată!

****************

****************

Ideea de publica ce aud pe ici-colo mi-a dat-o, indirect, Poteci de dor cu articolul său Instantanee. De notat, mai notam unele discuţii, care erau haioase (sau nu), cu gândul să le public cândva.

Mea culpa

Astă vară, într-o luni pe la prânz, in caniculă, eram - împreună cu câţiva amici - lângă monumentul luptătorilor anticomunişti plasat in zona Teatrului ”Sică Alexandrescu”. Maşinile şi pietonii zumzăie acolo ca albinele agitate de fum! Aproape că nu se înţelege om cu persoană. Eram la una dintre trecerile pentru pietoni. Opreşte un auto negru-lucios şi şoferul strigă peste amicul lui de pe locul mortului, pe geamul deschis:

- Ştiţi unde-i strada Agrişelor?

Privim unii spre alţii, ca şi cum atunci căzusem din Lună. Ştiam pe unde-i, dar nu ştiam a câta la stânga este, in drum spre... gară, să zicem. Toţi tăceau şi băieţii aşteptau indicaţii; le spun că nu ştiu exact a câta strada la stânga e dar le arăt direcţia de urmat... Omu’ demarează după ce acordă prioritate unor pietoni - blocase aproape un minut - cred - şoferii care veneau in urma lui şi - cum am scris: zona e super aglomerată iar ”cârnatul” de maşini care face dreapta acolo ajunge repede să blocheze staţia mijloacelor de transport in comun aflată peste drum de teatru; şoferii nu sunt cunoscuţi pentru răbdarea lor.

Una dintre amice îmi zice:

- Strada Hirscher e in zona Piaţa Sfatului...

- Da, da - o aprobă ceilalţi.

Ceea ce înseamna exact direcţia opusa! Auto negru mai era in raza vizuală aşa că dau din mâini ca o sperietoare de ciori dezarticulată, bătută de vânt. Ştiam că gestul meu e inutil dar aveam remuşcări aşa de mari că-mi venea să alerg după ei! Nu de alta, dar in zona e sens unic câţiva kilometri!

- Mulţam fain, deştepţilor! Dacă toţi aţi auzit întrebarea de ce naiba n-aţi răspuns? Sau de ce nu mi-aţi atras atenţia că am înţeles in dinţi?!

- Nu eram sigură - zice fata care mi-a atras atenţia după consumarea faptului; ceilalţi zâmbeau mânzeşte.

Am renunţat să înţeleg atitudinea amicilor. Au încercat să-mi liniştească marea remuşcare dar degeaba! Numai la băieţii aceia mă gândeam, că tre’ să facă atâta drum, să ocolească pe sensuri unice, prin giratorii, pentru a reveni pe direcţia bună. De unde erau când au întrebat ar fi ajuns in cinci minute! Iar eu i-am pus să  facă ocolul zonei in treizeci de minute.

Sunt convinsă că cei doi tineri mi-au adresat toate înjurăturile pe care le aveau in vocabular - şi-or fi inventat ad-hoc altele, cu dedicaţie specială! Mi le asum pe toate, pentru că nici mie nu mi-ar plăcea să-mi facă cineva aşa ceva!

Semnatura: Tolomaca de Serviciu. 

Bătrânul şi motanul

La un text despre singurătate, Ella a amintit intr-un comentariu despre singurătatea oamenilor vârstnici… Cuvintele ei mi-au amintit o discuţie purtată de două persoane sub fereastra apartamentului nostru. Daaa, nu e politicos să tragi cu urechea la ce vorbesc alţii, dar nu părea a fi un secret. Am vrut să văd şi persoanele dar erau ascunse de tuia mândră care se înalţă in apropiere.

Poate că nu sunt exact toate cuvintele folosite de domnul in cauză dar ideea e aceeaşi şi m-au amuzat vorbele lui in aceeaşi măsură in care m-au şi întristat. Discutau despre ce mai fac şi despre alte “mărunţişuri” cotidiene. La un moment dat, unul dintre ei spune:

- Eu mi-am luat un motan. Toţi cei care veneau pe la mine voiau doar să fie ascultaţi, dar nu îi interesa cum îmi este mie. Alţii veneau doar pentru a-şi atinge un scop. Aşa că am luat un pisoi mic pe care l-am găsit in faţa blocului. Acum stau de vorbă cu el. El se urcă pe televizor şi comentez cu el despre ceea ce mă deranjează sau despre ceea ce-mi place. Uneori îmi răspunde printr-un miorlăit.

Am început să înţeleg când îi place ceva, când nu-i place; ştiu când îmi spune că îi este foame, când vrea să îşi facă nevoile… Vine şi doarme lângă mine; ziua, uneori, se aşază in poala mea, se bucură când ajung acasă, adulmecă sacoşa şi se gudura pe lângă mine ţinându-şi coada ridicată.

De când am motănelul nu mă mai simt singur. Este cel mai sincer prieten pe care îl poate dori cineva.

Mi-ar fi plăcut să văd faţa interlocutorului care-l asculta pe bătrânelul care vorbea despre motan ca şi cum ar fi fost un prieten uman. Pe de-o parte era amuzant, dar pe de alta parte m-a intristat concluzia la care a ajuns acel domn vârstnic care spunea că toţi cei pe care îi credea prieteni erau doar oameni care veneau la el pentru că se plictiseau acasă, dar pe el nu îl invitau la ei.

Într-un fel, e tristă o astfel de situaţie, dar dacă trăim mult există posibilitatea să rămânem tot mai singuri cu fiecare an care trece. Cei care nu au avut copii sau care nu au nepoţi ajung să fie foarte singuri la un moment dat. Prietenii mor înaintea lor şi lasă un gol imens in viaţa supravieţuitorului. Bătrânelul de sub fereastra apartamentului nostru pare a fi găsit un prieten de nădejde.

Zisese că şi-ar fi dorit un câine, dar nu a luat unul deorece nu era sigur că i-ar fi putut oferi plimbările care erau obligatorii pentru că bolile pe care le are îl împiedică uneori să iasă din casă.

Scara măgarului - originea expresiei

Mi-ar plăcea să știu care este originea expresiei “scara măgarului”. Pentru că nu știu, doar îmi imaginez că ce-am găsit pe ici-colo a dus la popularizarea expresiei.

Unii, când aud de “scara măgarului”, se gândesc la capacitatea de a înfrunta dificultățile ce apar în drumul lor - la propriu sau la figurat - spre undeva, dificultăţi pe care trebuie să le depășească pentru a ajunge, victorioși, la capătul unui drum dificil. Un traseu anevoios al devenirii, pe care vor dobândi experiența necesară supraviețuirii sau doar câștigarea unei competiții?

Sau, poate, “scara măgarului” își are originea în multiplii și submultiplii metrului? Al metrului ca unitate de măsura a lungimii, adică acel un metru care reprezintă distanța parcursă de lumină prin vid într-un interval de timp de 1/299.792.458 dintr-o secundă (scrie pe wikipedia, nu-i din capul meu).

Cam așa:

                                    km                 

                              hm|

                      dam|

                  m|

            dm|

       cm|

 mm|

|

Sau ca în imaginea:

La un moment dat am auzit expresia pe stradă, adresată de niște puștani unor femei care le-ar fi putut fi mame (dar n-au vrut tații lor, ai puștanilor). Toate patru mergeau una lângă cealaltă (nu tocmai politicos, pentru că ocupau mai mult de jumătate din trotuarul pe care circulau la acel moment). Mergeau una lângă cealaltă și erau așezate în ordinea crescătoare a înălţimii - sau descrescătoare (după gust). Unul din puștani le spune, râzând, și mândru ca de-o mare realizare:

- V-ați așezat în “scara măgarului”!

La care una dintre doamne are o replică pe măsura (în opinia mea):

- Numai măgarii observă!

Și replica aceasta l-a “umilit” pe tânarul care a vrut să facă pe deșteptu’, pentru că prietenii lui râdeau cu poftă și-i tot strigau, râzănd răutăcios: “Ți-ai luat-o, măgarule!”

De ce scriu aici despre această întâmplare? Pentru că mi-a plăcut prezența de spirit a femeii.

Sursa imagine: capisci.ro