Florile răului (Les Fleurs du mal), Charles Baudelaire

sursa

Charles Baudelaire, poet, estetician, critic literar si de arta franceza, cel care va deveni poetul spiritualitatii in complexitatea ei moderna, creator al unei noi arte care a revolutionat poezia, a vazut lumina zilei in 9 aprilie 1821, la Paris, intr-o casa veche incarcata de istorie, copilul unui sexagenar cu sotia lui, mai tanara decat el cu 34 de ani.

El integreaza conceptului de frumos intelegerea concret-umanului, a raului, satanicului, urâtului, grotescului, mitului, considerând ca artistul are capacitatea de a invinge orice piedica, de a stapâni, prin analogie, simbol si corespondente, enigmele universului.

sursa

Volumul “Florile răului” ilustreaza tragismul conditiei umane moderne; sentimentul scepticismului, dezgustul, plicitiseala, unite cu revolta, strabat in versurile sale. Auguste Poulet-Malassis publica prima editie (iunie 1857) din Les Fleurs du mal, editie care a fost impartita dupa teme in şase sectiuni: Spleen et idéal (85 poezii), Imagini pariziene (18 poezii), Vinul (5 poezii), Florile răului (9 poezii), Revolta (3 poezii), Moartea (6 poezii)

Pe 7 iulie, conducerea Sigurantei Publice (Sûreté) a luat cuvantul impotriva a ceea ce a numit "ultraj impotriva moralei publice" si "insulta la adresa moralitatii religioase". Desi ultima acuzatie a fost mai apoi abandonata. In 20 august procurorul Ernest Pinard, care argumentase, de asemenea, impotriva romanului Doamna Bovary de Gustave Flaubert, obtine o audiere in faţa tribunalului penal. Pledoaria lui Gustave Gaspard Chaix d'Est-Ange obtine pe 21 august amendarea lui Baudelaire si a editorilor sai si eliminarea a şase poezii, pentru infractiunea de incalcare a moralitatii: Bijuteriile (Les Bijoux), Le Léthé, À celle qui est trop gaie (Celei prea vesele), Lesbos (care descria dragostea lesbiana), Femmes damnées si Les Métamorphoses du vampire. Interdictia a fost ridicata in Franta abia in 1949.

In 1861, Baudelaire a adaugat 36 de poeme noi la aceasta colectie. Florile răului i-au adus un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert si Victor Hugo i-au laudat poemele.

Florile răului l-au transformat pe Baudelaire intr-un poet blestemat.

Pe 31 august 1867, la 46 de ani, dupa o lunga agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Posteritatea sa de mare poet era insa asigurata. Poetii timpului, Stephane Mallarmé, Paul Verlaine si Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. In secolul al XX-lea, ganditori, critici sau poeti celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell si Seamus Heaney i-au celebrat opera. Volumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influentat de volumul lui Baudelaire, Florile răului.

***

Francois Baudelaire, tatal, era tot timpul in jurul lui Charles, dezmierdandu-l atat pe micut cat si pe iubita lui sotie, Caroline Archimbaud Dufays, orfana saraca la acea vreme, nascuta la Londra, fiica unui ofiter emigrant, crescuta de prietenul lui Pierre Perignon. Mai tarziu, Joseph-Francois Baudelaire, isi invata copilul sa mearag, il plimba in brate, il opreste in faţa tablourilor de pe pereti sau a busturilor de pe piedestale (busturi care o rusinau pe religioasa lui a doua sotie); il invata sa vorbeasca desenandu-i sau pictandu-i obiectele; ii trezeste devreme simtul plastic. Tatal lui Charles iubea foarte mult arta (picta si el) si casa era mobilata cu un gust usor vetust dar rafinat.

De cum a inceput sa mearga, Charles isi insotea tatal, dimineata, prin Gradina Luxemburg sau prin muzee unde admira cu nesat gravurile intalnite si minunatele statui, primind explicatii amanuntite. Dupa-amiezele le petrecea in intimitatea mamei sale, pe care o iubea nespus. “De foarte tanar, fustele, matasea, parfumurile, genunchii femeilor… Gustul precoce pentru femei. Confundam mirosul blanii cu mirosul femeii. Imi amintesc… In sfarsit, o iubeam pe mama pentru eleganta ei”, va consemna el in Journaux intimes.

Existenta lui privilegiata a tinut doar cativa ani. Tatal, un om fermecator si cultivat, care oferera in toate situatiile imaginea unui om fin, amabil, stapan pe el, elegant si placut, patruns de traditiile galante ale secolelor trecute, pasionat pentru literatura si arta, ar fi putut avea o influenta fericita asupra educatiei fiului sau, dar a murit cand acesta inca nu implinise varsta de sase ani. Intreaga dragoste a copilului se revarsa acum numai catre mama lui.

Si-a iubit parintii foarte mult pentru ca inca de la acea varsta frageda va primi amprenta lor pe care nicun eveniment n-o va putea modifica: patima elegantei (dandysmul), patima antichitatii, lenea fizica si gustul fetişist pentru femei.

Curand dupa ce tatal moare mama se recasatoreste, dupa aproape un an, cu un ofiter frumos, elegant, cu doar patru ani mai in varsta decat ea. “Mi-a fost viata blestemata”, va spune poetul mai tarziu, referindu-se la recasatorirea mamei cu Jacques Aupick, care l-a trimis si la internat, ba chiar au trebuit sa se mute din Paris la Lyon (un timp, cand avea vreo 9 ani) unde tatal vitreg primise ordin sa se deplaseze. Micul Charles simte cum răul intra navalnic in viata lui zdrobindu-i sufletul. Intimitatea totala care il unea cu mama sa dispare pentru totdeauna, el nemaifiind in centrul atentiei; de acum inainte se va simti ca un exilat, ca un intrus, de aceea se va umple de o ura salbatica si persverenta faţă de militarul Aupick. E perioada cand incoltesc in el germenii sentimentelor contradictorii: extaz si oroare, iubire si ura, adoratie si blestem; e perioada cand alaturi de extazul vietii, aceasta fericire care s-a nascut la copil in contact cu lucrurile lumii inconjuratoare, castiga tot mai mult teren oroarea de viata, adica pierderea acestei bucurii, teama ca aceasta pierdere sa nu fie absoluta.

Devine un asolescent dificil, simtindu-se neiubit si fara radacini, de multe ori depresiv. Se inscrie, totusi, pentru a studia dreptul, care trebuia sa serveasca drept pregatire pentru cariera diplomatica dorita de parinti, timp in care Baudelaire a frecventat Cartierul Latin, pe atunci sediul artistilor din Paris, ducand mai mult o viata boema in cercurile de literati si artisti ai Parisului, unde s-a indatorat peste masura. Se crede ca tot atunci a contractat sifilisul.

Ajungând la majorat (1842) va cere partea de mostenire dupa tata, o avere considerabila care-i va permite sa duca o viata de dandy parizian. Incepe sa iubeasca hainele si isi petrece zilele in galeriile de arta si cafenelele din Orasul Luminilor. Tot cam pe atunci incepe sa foloseasca drogurile, in special haşiş si opium. Până in 1844, cheltuise aproximativ jumatate din moatenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultati financiare. Consiliul de familie ii impune un notar drept consilier judiciar, care va avea in grija averea lui Baudelaire si ii va plati o mica renta pentru tot restul vietii. Ceea ce probabil, in 1845, a contribuit la o tentativa de sinucidere. Pentru a-ai suplimenta venitul Baudelaire scrie critica de arta, eseuri, si cronici pentru diverse jurnale. A tradus o prima poveste a lui Poe inca din 1845 iar in 1848 traduce o alta poveste a scriitorului american Edgar Allan Poe, pe care il simtea un suflet geaman. In 1857 a publicat un volum de povestiri scurte de Poe si l-a facut cunoscut cititorilor francezi printr-o lunga prefata. In 1858 termină traducerea-Poe cu Aventurile lui Gordon Pym (Aventures d'Arthur Gordon Pym). Traducerea sa devine celebra.

Succesul postum al operei lui nu inceteaza sa creasca. S-au scris mii de studii si cercetari inlumea intreaga. W.T. Bandy facand inventarul acestora până in anul 1952, a observat ca numarul lor se ridica la peste zece mii. Operele si articolele care au investigat viata si operele lui Charles Baudelaire sunt mai numeroase decat lucrarile consacrate oricarui alt scriitor francez.

Surse de inspiratie: “Baudelaire – existenta si creatie”, vol. 1, “Estetica baudelairiana”, de Marin Rădulescu, Ed. “Spirale”, Bucuresti 1992

Online: wikipedia si

http://fleursdumal.org/

http://acum.tv/articol/6907/