Un om in vȃrstă, ca mulți alții

Frica, anxietatea, nu distrug doar mintea omului, ci și motorașul care ne ține în viață: inima. Cei cu inima sănătoasă riscă să și-o “strice” când se lasă stăpâniți de temeri; cei cu motorașul defect riscă să-l oprească de tot. E greu să nu te sperii, să nu fii anxios atunci când nu reușești să vezi clar ce se întâmplă în jurul tău, mai ales atunci când ești la vârsta la care nu prea mai poți înțelege de ce una și de ce alta. Vârstnicii (nu toți! dar cei mai mulți) sunt, de la o anumită vârstă, la fel ca și copiii mici: neascultători, agitați, curioși, încăpățânați, aerieni de multe ori… dar, pentru că au un “bagaj de viață” încărcat, sunt și mai anxioși. Ei simt că tinerii nu prea-i mai văd pe stradă, că nu le prea mai pasă de ei și chiar rȃd de ei, uneori. Ei știu că nu toți medicii mai sunt interesați să le salveze viața, să îi chestioneze despre problemele lor, ei știu că cei tineri nu au răbdare (și nici timp) să-i mai asculte…Și atunci își crează un fel de comunitate a lor, socializȃnd ei între ei, prin piață, pe străzi, în parcuri, în excursii. Când le interzici unora și micile bucurii pe care le mai au aproape că îi condamni la moarte, pentru că le ucizi spiritul sugerând că, de fapt, îi protejezi (de virus, eventual, dar nu de tensiune și glicemie crescute - ȋntre altele; de sufletul lor cine și cum are grijă?). Cei care au familia lângă ei sunt mai liniștiți, dar cei singuri riscă să ajungă la disperare…

Da, ați ghicit - nici nu era greu - unde vreau să ajung: ordinul pentru vârstnicii cu vârsta peste 65 de ani și interdicția de a ieși din casă mai mult de două ore pe zi (dacă nu au urgențe, nu sunt agricultori sau producători) și încă o oră seara pentru cei care au un câine. Zvonistica spune că vor să păstreze această interdicție (poate ceva mai relaxat) încă trei luni după 15 mai când ar înceta efectul decretului pentru prelungirea stării de urgență! Nu sunt prea sigură că vor mai rezista mulți încă o lună în stilul acesta de arest la domiciliu, mai ales că au nevoie de lumina zilei! Somnul celor mai mulți nu e bun oricum, dar fără a sta și pe afară va fi și mai rău! Oboseală le mai trebuie, că alte boli și stres au din belșug zilele acestea! Pentru vitamina D e nevoie și de soare! Nu știu nici cum voi rezista eu (și nu doar eu) dacă mai trebuie să scriu încă 30 de zile declarații pe proprie răspundere!

Scriu despre un domn în vârstă de 78 de ani. Stă aproape toată ziua la tv, să nu cumva să se anunțe ceva interdicții și el să nu afle și apoi să fie amendat (amenda minimă pentru persoanele fizice, de două mii de lei, e mai mare cu câteva sute de lei decât pensia lui). A fost electrician până s-a pensionat și acum, în putere fiind, mai meșterește (mai meșterea) una-alta pentru cei care au nevoie de ajutor cu instalațiile electrice. Veșnicul zâmbet din ochii lui începe să se stingă - încă face glume, dar se teme de tot ceea ce vede că se întâmplă în țară și în lume. I-am spus să nu mai stea la tv, că-l anunț eu dacă apare ceva care l-ar putea interesa. Nu are încredere - a zis: tu le ai pe ale tale și poate uiți. În martie nu a găsit în farmacii un medicament pe care-l ia lună de lună pentru inimă. În final, i-a făcut rost cineva, dar tare agitat era: ce mă fac fără medicamentul ăsta? pare o întrebare care-l obsedează. Merge zilnic la piață (in intervalul permis: 11-13) sau la alimentara, stă mereu la coadă (in funcție de mărimea magazinului pot intra două, trei, opt sau mai mulți oameni, ceilalți stau afară) alături de alți vârstnici, la distanța regulamentară de 2 m, fie că e cald sau plouă, fie că e frig și bate vântul, și-și cumpără câte puțin: nu vreau să cheltuiesc prea mult pentru că s-ar putea să am vreo urgență mâine și trebuie să am ceva bani. Stă mereu în tensiune: dacă nu vor mai avea politicienii bani pentru pensii? dacă luna viitoare nu găsesc medicamentele de care am nevoie? dacă nu vine ambulanța când am nevoie de ajutor? dacă mor în casă și voi fi găsit după multe zile? Pentru mine, această neliniște a lui este un fel de “drobul de sare”, dar îi înțeleg temerile (poate voi fi la fel ca el la bătrânețe?! sper că nu!). Încerc să-l asigur că nu se va întâmpla ce se teme el dar dă din cap neconvins că e cum zic. N-o să-mi mai văd prietenii dacă nu ne dau drumu’ din casă. Cum dădea primăvara mergeam în parcul central și jucam șah; campionate făceam! Se aduna lumea ca la circ când jucam. Cu cine mai joc șah? Cu cine mai vorbesc acum? Mai și bârfeam; trecea timpul mai repede. Mai prind eu primăvara de anul viitor? Omul e singur. În urmă cu doi ani i-a murit soția - răpusă, zice el (și-l cred), de moartea unicului fiu, cu trei ani în urmă. Nora și nepotul nu sunt în țară (nici băiatul lui nu era, de la începutul anilor 2000) și în ultimul an nu s-au mai interesat deloc de el. Doar cu prietenii și vecinii ce se mai “întreținea”. Acum nici cu aceștia nu se mai poate întâlni, nici pe aleile de sub Tȃmpa nu se mai poate plimba - unde culegam urzici; știu eu un loc bun, unde nu e praf, unde nu umblă câinii. Din Poaină culegeam flori și le aduceam la baba mea. Îmi spune că-i oscilează tensiunea - când coboară, când urcă; eu nu aveam tensiune oscilantă.

Nu mai știu în ce an l-am întâlnit… Oricum, trăia băiatul lui. Era iarnă, el era încărcat cu sacoșe grele și abia își ținea echilibrul pe gheață. M-am oferit să îl conduc acasă, cărând eu una dintre sacoșe - un bloc distanță de locuința noastră. Am mers încet și am tot discutat. Aflând că-mi place să citesc m-a invitat pe la ei, poate găsesc ceva cărți care-mi plac. Am refuzat, desigur. Când am ajuns lângă blocul unde locuia a vrut să-mi mulțumească oferindu-mi două portocale - l-am refuzat inițial, dar pentru că a fost insistent n-am vrut să par penibilă și le-am luat. Apoi, ne-am tot întâlnit pe bulevard - el mă observa aproape mereu primul (eu abia văd oamenii pe stradă, mai ales când sunt cu câinele) și mă saluta cu “săru’mâna”. Într-o zi, când eram cu câinele, m-a oprit și nu știa cum să se scuze că vrea să mă rețină întrebându-mă ce și cum despre câini, ‘că fiul a cumpărat un cățel pentru copil și nu se descurcă prea bine, și nora e nervoasă că alea-alea. Pe scurt, voia să știe dacă îl pot ajuta să educe puiul de câine pe care degeaba îl scoteau afară ‘că el ținea tot drumul și cum ajungea în casă, cum făcea. Atunci i-am dat numărul de telefon și el mi l-a dat pe al lui. Până a învățat câinele să facă afară (și altele) am tot vorbit la telefon și ne-am întâlnit, apoi ne-am “oprit”; ne salutam doar pe stradă - mi-a zis și că au plecat definitiv copiii în străinătate. Pe la mijlocul lui martie a.c. m-a sunat, și din nou vorbim la telefon - mai mult vorbește el. Mă sună, în general, când se mai sperie de câte ceva aflat la tv. Îmi fac griji pentru el. Sunt tentată să îl sun în fiecare seară, să știu că e acolo și că e bine. Sunt, totuși, liniștită, pentru că are doi vecini (cuplu) cu vârsta sub 65 de ani care sunt atenți și la el.

Un cuvințel nu a spus acest om ȋmpotriva măsurilor luate de autorități; nu a “ȋnjurat” pe nimeni, ȋnțelege de ce trebuie să existe aceste măsuri; e doar trist pentru că viața ȋi e și mai grea decȃt ȋnainte, pentru că nu mai are parte nici de micile bucurii de pȃnă de curȃnd. Poate că exagerez, dar am sentimentul că se topește cu fiecare zi care trece.

Ca omul la care m-am referit mai sus sunt mulți alții - pe câțiva îi cunosc în mod nemijlocit (le citesc teama în ochi, le aud tremurul din voce), despre alții am auzit sau citit. Acestor oameni le este tot mai greu să vadă viața în roz; încep să își piardă și bruma de speranță pe care o aveau pentru o bătrânețe liniștită - care oricum nu era liniștită în Ro, pentru cei mai mulți. 

Sursa foto: pixabay; autor: pixel2013