Codul 100 - cugetări

100 Code (The Hundred Code) este un serial coproducţie, in care un detectiv american, Tommy Conley (interpretat de Dominic Monaghan) soseşte la Stockholm pentru a-i ajuta pe politişti (mai mult pentru a-i convinge) că au de-a face cu un ucigaş in serie (internaţional) care vizează tinere blonde cu ochi albaştri pe care, după ce le ucide, le aşază lângă o apă, între asfodele (floarea e considerată, in unele credinţe populare, simbol al vieţii de după moarte).

Americanul trebuie să facă echipă cu politisţul suedez Mikael Eklund (Michael Nyqvist) care şi el se arată sceptic in privinţa existenţei acestui presupus ucigaş in serie care ucide la interval de un an. Cei doi detectivi nu prea se suportă reciproc şi fiecare are de luptat cu demonii proprii.

Serialul este interesant, dar am văzut multe mult mai bune. Ce mi-a plăcut este că fiecare episod are ca titlu o “maxima”. Nimic original, fiecare episod din serialul “Minţi Criminale” începe tot cu o maximă. In Minţi Criminale (Criminal Minds) cele mai multe dintre cazurile prezentate sunt reale – adaptate, totuşi, pentru a “prinde la publicul amator”; poate cu maxime încep şi alte seriale sau filme.

Am terminat cu introducerea şi am ajuns la ce mă interesa de fapt: citatele, pentru că îmi plac, intrând in categoria citate favorite. Pentru că nu e luni, şi pentru că nu am răbdare până luni, le notez aici, pentru mine şi pentru cine mai e interesat.

₪₪₪

Mizerabilii sunt suflete fără curaj, cei care au trăit in ignominie şi fără glorie. (Dante)

Cel care are un pentru ce care să-i dea un scop poate trăi cu orice cum. (Nietzsche)

Cei mai puternici abordează pericolul şi joacă zaruri cu moartea. (Nietzsche)

Speranţa e cea mai rea dintre rele, prelungeşte chinurile omului. (Nietzsche)

Începe cu începutul, spuse regele, şi continuă până la sfârşit, apoi opreşte-te. (Lewis Carrol)

Nimic nu e atât de frumos încât să nu fie urât in anumite situaţii. (Oscar Wilde)

La prima vedere, începutul păcatului este indiferenţa. (Henry David Thoreau)

In faţa durerii nu există eroi. (George Orwell)

Durerea e cea care îţi sparge carapacea ce îţi îngrădeşte înţelegerea. (Khalil Gibran)

Nu cred că am iubit vreodată pe cineva care mai târziu să nu mă trădeze. (Albert Camus)

Linia care desparte binele de rău intersectează inima fiecărui om (Alexandr Soljeniţîn)

Grupa mică. Miercurea fără cuvinte

Sursa foto: Braşov, oraşul sufletului meu.

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen şi continuat de Călin. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.

Provocarea de azi: Noul an şcolar.

Provocările lunii septembrie.

HAPPY WW!

Legea străzii

Peste tot in lume, in paralel cu legile adoptate la nivel de stat de organele legislative - pe care cei mai mulţi le respecta mai mult pentru că se tem de sancţiuni - există şi o lege nescrisă: legea străzii. Sancţiunile pentru încălcarea “legii străzii” sunt, de foarte multe ori, cumplite…

Principiile generale care guvernează “legea străzii” sunt vechi de când lumea. Între aceste principii, pe care le respectă adevăraţii reprezentanţi ai străzii, se regăsesc şi următoarele:

- un adevărat om al străzii nu atacă un bărbat însoţit de o femeie,

- un adult nu atacă un copil,

- nu agresează o femeie însoţită de copil,

- hoţii nu fură de la sărmani şi de la bătrâni sau de la oameni beţi căzuţi in drum,

- cuţitarii nu taie dacă nu încerci să-i loveşti tu mai întâi – dacă vreunul îţi cere banii, dă-i. 

Cei care nu respectă aceste “reguli” nu sunt “reprezentanţii străzii”, sunt doar nişte borfaşi ordinari. “Reprezentanţii străzii” îşi apără, in general, teritoriile, teritorii pe care le “împart” între ei după reguli proprii. Uneori, in unele locuri, “cuceresc” cartiere întregi şi încep să aplice “legea străzii” tuturor rezidenţilor, pe principiul: nu vezi, nu auzi, nu te bagi.

Trecem uneori pe bulevarde largi, cu hoteluri, restaurante de lux şi alte construcţii somptuoase de o parte şi de cealalta şi ne imaginăm o zonă liniştită, unde ceva rău nu s-ar putea întâmpla. Sub sclipici, însă, putem avea surpriza să descoperim întunecimea unui coşmar: la adăpostul clădirilor dichisite, in colţurile întunecoase ale străzilor luminate feeric noaptea se aplica “legea străzii”.

Pe ici-colo zărim câte un cerşetor – îi oferim sau nu ceva. Omul care cerşeşte ne inspira milă şi rar ne gândim că s-ar putea să facă parte dintr-o “reţea de cerşetori” – şi nu întotdeauna de bună voie. Pe uşile laterale ale hotelurilor luxoase se mai strecoară uneori câte o tânâră elegantă… E o prostituată care, de cele mai multe ori, e angajata cuiva şi e trimisa acolo pentru satisfacerea vreunui client.

Şi in “ierarhia strazii” oamenii săraci, neajutoraţi, tot pe la periferie pot fi întâlniţi cel mai des. Pe străzile mărginaşe ale oraşelor nu e luminat ca pe bulevardele largi şi acolo îşi fac veacul cerşetori, oameni care-şi vând trupul, vânzători de droguri sau consumatori de “prafuri albe”. In general nu te agresează când treci pe acolo (preferabil de evitat zonele) – te mai întreabă de una, de alta, dar dacă răspunzi politicos ai şansa să treci cu bine prin (aproape) orice cartier rău famat. Treci cu bine cât timp nu încerci să intervii cu fel şi fel de observaţii sau cu violenţă (fie doar verbală)…

Oamenii străzii sunt, cumva, ca animalele: simt puterea sau slăbiciunea celorlalţi.

Legea străzii se aplică in special celor care îşi duc veacul mai mult pe străzi sau locuind ilegal in diferite imobile, fără venit, fără acte, fără şanse, având activităţi nu tocmai legale sau morale, activităţi care nu se potrivesc concepţiilor pe care cei mai mulţi le avem despre lume, oameni, viaţă.

Legea străzii a existat şi va exista şi pentru că guvernanţii nu se deranjează să discute serios adevăratele probleme ale unei comunităţi pentru a elabora legi care pot fi aplicate uşor - structura comunităţilor putând fi diferită nu doar de la un oraş la altul, ci şi de la un cartier la altul. Legea străzii va exista şi pentru că nu e posibilă o adevărată protecţie socială, care să răspundă problemelor atât de diverse ale cetăţenilor… Va dăinui legea străzii şi pentru că mereu vor exista oameni care aleg să treacă prin viaţă trăind de pe o zi pe alta. In stradă, cel mai puternic supravieţuieşte şi nu e judecat de ceilalţi oameni ai străzii pentru modul in care reuşeşte să o facă.

Speranţa. Citate favorite

Speranţa, de André Malraux (publicată prima dată in 1937), e o carte inspirată de războiul civil din Spania; reflectă haosul şi atrocităţile războiului şi consecinţele acestuia asupra oamenilor, asupra locurilor, asupra vieţii in general. Există şi scânteia speranţei că totul se va termina, există speranţa că sacrificiile făcute de cei mai mulţi vor conta şi chiar că trecutul ar putea fi şters.

In război, mulţi trăiesc amintindu-şi din când in când clipe frumoase din trecut, pentru a putea îndura zi după zi. Multe acţiuni ale oamenilor par a fi independente de război, ca şi cum ar şti că vor trăi şi se vor bucura de pace şi bunăstare. Există o mulţime de gesturi frumoase chiar şi in război şi acestea au o mai importantă semnificaţie decăt in timp de pace chiar şi numai pentru motivul că in timp de pace sunt (ar trebui să fie) atât de fireşti încât aproape nimeni nu le observă, valoarea lor fiind evidentă in momentele de haos, când oroarea e la ordinea zilei.

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. 

- In noaptea asta, la Alhambra, spuse Karlitch, am văzut o chestie: pe scenă trecea o dansatoare cam despuiată. Aproape de tot. Doar să întinzi braţul. Un miliţian beat se repede, o mângâie cu toată mâna. Publicul face băşcălie. Miliţianul se întoarce spre ei, cu ochii închişi şi cu pumnul strâns. De parcă ar fi luat frumuseţea femeii când o mângâiase şi ar fi păstrat-o in palmă. Se intoarce spre public şi aruncă frumuseţea către acesta. Dispreţuitor. Admirabil. Numai aici se poate întâmpla una ca asta.

*

Se implineau douăzeci de ani de când Scali auzea vorbindu-se despre “noţiunea de om”. Şi de când îşi muncea creierul cu ea. Grozavă chestie noţiunea de om in faţa omului angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte! Hotărât, Scali nu mai ştia ce să creadă! Pe de-o parte curajul, generozitatea – pe de alta, psihologia. Pe de-o parte revoluţionarii – pe de alta, morala. “Îmi place să ştiu despre ce vorbesc”, spusese Alvear.

*

Doi tineri, un băiat şi o fată, probabil studenţi, aproape eleganţi, fără bagaje, trecură pe lângă măgar. Se ţineau de mână. Attignies îşi dădu seama că nu văzuse până atunci in mulţime decât săraci, uneori muncitori, de cele mai multe ori ţărani. Purtând toţi pături mexicane pe spate. Nu se vorbea: doar strigăte sau tăcere.

*

Ambulanţa a pornit.

Prin ferestruica dintre ei şi şofer, Scali vede porţiuni pătrate de peisaj nocturn; câte o bucată din fortificaţiile Saguntei, chiparoşii înalţi şi negri sub clarul de lună înceţoşat, ceaţa aceea care protejează bombardamentele de noapte; case ireal de albe, case ale păcii; portocale fosforescente in livezi întunecate. Livezile lui Shakespeare, chiparoşii Italiei… “Într-o noapte la fel cu aceasta, Jessica…” Există pe lume şi fericire. Pe targa lui, bombardierul geme la fiecare hop.

*

Simţea in jur viaţa, colcăind de prevestiri, de parcă dincolo de norii grei pe care tunul nu-i mai cutremură l-ar fi aşteptat, tăcute, mai multe destine oarbe. […] Va veni o zi când va fi la fel de nemişcat ca piatra. Iar Manuel va deveni alt om, necunoscut lui însuşi, aşa cum luptătorul de azi îi era necunoscut celui care cumpărase o rabla de maşină ca să se ducă la schi in Sierra. […] Pe vremuri, Manuel afla câte ceva despre el reflectând la propria lui persoană; acum, asta se întâmpla ori de câte ori hazardul îl smulgea din acţiune ca să-i pună din nou in faţă trecutul, şi la fel cu el şi cu fiecare din oamenii lui – ca aceia care încep deodată să-şi pună întrebări in clipa dinaintea morţii. O singură dată descoperise războiul, dar viaţa o descoperise de mai multe ori.

(din Speranţa, André Malraux, Editura Rao, Bucuresti 1995, volum in care sunt cuprinse si alte scrieri ale autorului; traducere: Alina Beiu-Deşliu).

Aici am încheiat jocul citatelor. ☺

₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪ ₪

Despre autor

André Malraux, (André Berger initial) s-a nascut la 3 noiembrie 1901, in Paris si a murit la 23 noiembrie 1976 in Créteil. A fost scriitor, ziarist, regizor de film (filmul L’Espoir - Speranta - din 1945 e singurul film pe care l-a regizat si este ecranizarea cartii cu acelasi nume), scenarist, istoric de arta, romancier şi om politic francez.

Lucrarile filosofului german Friedrich Nietzsche, pe care le citea de pe la varsta de 20 de ani, au lasat o amprenta puternica asupra lui Malraux, pentru toata viata.

In 1933 primeste Premiul Goncourt pentru romanul Condiţia umana, ultima carte din trilogia asiatica, despre esecul revoltei comuniste din Shanghai in primavara anului 1927; primele doua sunt: Cuceritorii (1928), a carei actiune se desfasoara in plina revolutie chineza si Calea regala (1930), unde relateaza evenimentele la care a luat parte in Indochina.

Viata amoroasa

Dupa esecul casatoriei cu Clara Goldschmidt, de care divorteaza in 1947 (au impreuna o fata: Florence), in 1933 o intalneste pe Josette Clotis, care-i daruieste doi fii; ea moare la varsta de 34 de ani (in 1944); cei doi copii mor impreuna, in 1961, intr-un accident de masina (unul avea varsta de 21 de ani, celalalt avea 18 ani). A treia femeie din viata lui Malraux este Marie-Madeleine Lioux, pe care o intalneste acasa la parintii ei, in 1943, cand era impreuna cu Josette; relatia celor doi incepe in anul 1945, cand se muta impreuna, avand cu ei si pe baiatul ei, din casatoria cu fratele vitreg al lui Malraux - care moare inainte de a-si cunoaste copilul - si cu cei doi fii ai lui. Relatia celor doi se destrama in anul 1966. Louise de Vilmorin, scriitoare - o femeie independenta, libera, vesela, atipica - are o scurta legatura amoroasa cu Malraux, in 1933, se intalnesc peste ani si in vara anului 1969 cei doi se muta impreuna, dar ea moare subit in decembrie, acelasi an. Sophie de Vilmorin este ultima dragoste a lui André Malraux; e nepoata Louisei si l-a cunoscut pe Malraux cand matusa locuia cu el. La doi ani de la moartea Louisei, Malraux ii cere Sophiei sa imparta viata cu el – ea accepta cu bucurie sa traiasca alaturi de autorul “Conditiei umane”. Au fost impreuna sase ani – timp de cinci ani i-a fost doar companioana, ea fiind cea care a preluat dactilografierea lucrarilor lui si l-a insotit pretutindeni (mai putin la Washington, in 1972). Sophie de Vilmorin a murit in 4 decembrie 2009, la varsta de 78 de ani. A publicat o singura carte, despre ea si cel alaturi de care a trait sase ani si care era cu 30 de ani mai in varsta: “Aimer encore”, in care dezvaluie multe amanunte din viata scriitorului, amintind si despre misoginismul si gelozia bolnava a marelui om, defecte care erau cunoscute apropiatilor.

Viata aventuroasa

Colonelul britanic T. E. Lawrence (Lawrence de Arabia) avea o reputatie rea in Franta, fiind considerat responsabil de problemele pe care le-a avut Franta in Siria anilor 1920. Malraux, insa, il considera un model, un intelectual om-de-actiune, un erou romantic, enigmatic. Influentat de actiunile lui Lawrence in Orientul Apropiat, care si-a inceput aventura prin a cerceta templele antice, Malraux s-a hotarat sa plece in Orientul Indepartat, sa cerceteze ruinele din Asia.

*

Malraux, alaturi de capitanul Édouard Corniglion-Molinier, in 1934, au inceput o expeditie aeriana organizata pentru descoperirea “orasului pierdut”, capitala legendara a Reginei din Sheba (Saba) amintita in Vechiul Testament si in Coran. Au plecat spre Arabia Saudita si Yemen, locuri considerate foarte periculoase si pe care putini occidentali le vizitau la vremea respectiva. In timp ce Malraux cauta orasul, regele din Arabia Saudita a invadat Yemenul, ceea ce a facut si mai dificila expeditia. Dupa cateva saptamani de zbor deasupra deserturilor din Arabia Saudita si Yemen, Malraux se intoarce in Franta si anunta ca ruinele descoperite in muntii Yemenului fac parte din “orasul pierdut”. Arheologii nu au acceptat fara rezerve afirmatia lui Malraux.

Si aceasta expeditie i-a furnizat material pentru multe eseuri ulterioare.

₪

Calatoreste in Cambodgia cu Clara, in cautarea templelor khmerilor. In decembrie 1923 e arestat in Indochina pentru ca a incercat sa fure un basorelief pretios din ruinele unui templu cambodgian din ansamblul Angkor. E condamnat la 3 ani de inchisoare dar dupa apel primeste un a “cu suspendare” si revine in Franta. In 1925 e, din nou, la Saigon, unde infiinteaza un ziar care are o existenta scurta. Revenit in Franta scrie mai multe eseuri. In anii 1926, 1927 calatoreste in Laos si China si participa activ la operatiile grupurilor comuniste, de ideologia carora se va indeparta mai tarziu (in 1940, dupa ce participa la congresul scriitorilor sovietici de la Moscova). Din 1933 devine militant antifascist, participa la razboiul civil din Spania. Cand izbucneste al doilea razboi mondial se inroleaza intr-o formatie de blindate si lupta impotriva Germaniei hitleriste; in timpul retragerii e ranit si luat prizonier dar evadeaza si intra in organizatiile de rezistenta contra ocupantilor germani sub numele “Colonelul Berger”. E arestat de germani si interogat dar in 1944, cand fortele germane parasesc orasul Toulouse el e deja liber. In 1945 intervine pentru a impiedica Partidul Comunist Francez sa preia sub egida sa toate organizatiile din Rezistenta si tot in acel an il intalneste pe generalul Charles de Gaulle, al carui colaborator fidel si prieten va ramane toata viata. Incepand cu anul 1947 a detinut diferite posturi in guvern.

André Malraux a participat activ la multe evenimente marcante ale secolului XX; dupa cel de-al doilea razboi mondial devine primul ministru al afacerilor culturale, timp in care s-a preocupat inclusiv de cladirile istorice, dar a fost un partizan al intervenţiei statului în fenomenele artistice şi literare, folosind mijloace bugetare pentru producerea operelor culturale, fapt care a dus la o limitare a spontaneităţii şi originalităţii în viaţa culturală a Franţei.

(info wikipedia, biografii online)

E sub demnitatea mea!

Femei sau bărbaţi, cu toţii ne dorim să avem cu cine împărtăşi bucuriile, alături de cine să trecem hopurile de care mai dăm in viaţă. Ne dorim să iubim şi să fim iubiţi.

Unii îşi doresc să fie cu cineva – cu oricine! – numai pentru a nu mai fi singuri; alţii doresc să aibă pe cineva alături pentru a nu fi nevoiţi să facă ceea ce nu le place; alţii vor să aibă alături pe cineva care să îi trateze regeşte doar aşa, pentru că există…

Am întâlnit o mulţime de oameni (tipologii) de-a lungul timpului. Unii cu suflet atât de bun încât aveam impresia că sunt ireali… Am întâlnit şi ipocriţi care pozau in oameni capabili să-şi dea şi cămaşa de pe ei pentru a-i fi bine altuia dar care nu făceau decât să-şi urmărească anumite interese. Am întâlnit oameni care au fost ajutaţi de o sută de ori şi dacă a o suta unu oară cine i-a ajutat n-a mai putut şi-au declarat duşmania pe faţă, strigând in stânga şi dreapta ce nenorocit e cel care nu i-a ajutat, după ce strigaseră cât de recunoscători sunt ei pentru ajutorul primit, ce suflet minunat au cei care i-au ajutat.

Am întâlnit femei care s-au căsatorit doar pentru a avea un copil căruia cineva să îi plăteasca pensie de întreţinere, pentru că ele nu aveau nevoie de “fraierul” pe care îl făcuseră tată. Am întâlnit femei care nu spală hainele copiilor, le aruncă şi cumpăra altele – chiar dacă nu-şi permit să facă asta şi împrumută bani nu doar pentru a cumpăra haine, ci şi mâncare; am întâlnit femei care-şi hrănesc copii mici cu snacks doar pentru că nu le place să gătească şi am întâlnit femei care toată ziua trebăluiesc, la serviciu, pentru soţ, pentru copii, pentru a fi curăţenie in casă… femei care se comportă, uneori, ca nişte servitoare, alături de bărbaţi care zac in fotoliu sau pleacă împreună cu prietenii şi când vin acasă – de oriunde – pretind ca mâncarea să fie caldă şi partenera să îi servească imediat, iar ei bagă sub nas, pleacă la TV şi gata munca lor pe ziua respectivă.

Am întâlnit bărbaţi care nu se sfiesc să spele vase sau rufe (şi) pentru partenenera de viaţă şi / sau pentru copii, bărbaţi care nu se dau in lături să gătească sau să folosească aspiratorul. Şi am întâlnit bărbaţi care îi numesc pe cei dintâi “nişte proşti aflaţi sub papucul femeii”, considerând că este sub demnitatea lor să-şi spele blidele din care mănâncă, să-şi spele ciorapii sau chiloţii! “Ce? Mi-am luat femeie ca să-mi spăl eu ciorapii?”, “Ce-s eu, slugă, să spăl vase şi să dau cu mătura?”, “E sub demnitatea mea să fac ceea ce trebuie să facă o femeie!”, "Vreau pe cineva care să mă scape de toate cele pe care le consider sub demnitatea mea a le face!”, “Nimeni nu mă poate convinge că nu e sub demnitatea mea să merg la piaţă!”, "E sub demnitatea mea să spăl rufe!” Bine, omule, dar doar pui rufele in maşina de spălat, închizi capacul, programezi maşina şi apeşi un buton! “NU! Aşa ceva nu trebuie să facă bărbatul! E sub demniatea lui!”, “Activităţile casnice intră in atribuţiile femeii”…, “Femeia trebuie să facă patul, ea trebuie să gătească şi să spele rufe, să ţină casa curată…”, “Cum să duc eu gunoiul?!”

Culmea?! Mulţi dintre aceşti bărbaţi fac tot ceea ce consideră a fi sub demnitatea lor! Doar că se plâng, şi se plâng… şi visează să întâlnească o femeie care să facă toate acestea; unii au angajat pe câte cineva să facă pentru ei curăţenie şi să spele rufe, dar blidele in care mănâncă zilnic tot ei le spală, cumpărăturile şi le fac tot ei chiar dacă e… sub demniatea lor. Hazliu este că-şi doresc să întâlnească femeia care să fie menajera lor, gratis… şi se miră că sunt singuri.

Cei mai mulţi dintre bărbaţii amintiţi mai sus sunt foarte politicoşi cu femeile, le oferă flori cu diferite ocazii, le cedează locul in mijloacele de transport in comun… sunt nişte gentlemani perfecţi pentru cei care nu-i aud vorbind despre cum e sub demnitatea lor să-şi spele ciorapii, mai ales când au o femeie lângă ei, femeie care are ca atribuţii şi spălarea ciorapilor bărbatului.

Kedi, adevăraţii sultani ai Istanbulului

Kedi, adevăraţii sultani ai Istanbulului – aşa se termină introducerea la filmul cu şi despre pisicile din Istanbul.

Kedi (2016), e un film documentar turcesc, despre miile de pisici care au devenit un fel de marcă a oraşului Istanbul şi care atrag obiectivele aparatelor de fotografiat ale turiştilor. Pisicile trăiesc acolo, in comuniune cu oamenii, de sute de ani.

Am văzut afişul filmului de ceva timp pe site-ul preferat, dar pentru că pe afiş e un cap de pisică m-am gândit că este vorba despre filmul prezentat de Ella, A Street Cat Named Bob – un film excelent, pe care l-am văzut. Miercuri seara, însă, am fost mai atentă şi am citit titlul: Kedi.

Filmul turcesc regizat de Ceyda Torun a fost apreciat de critici – despre cei care iubesc aceste feline ce să mai zic?! In ceea ce mă priveşte, timp de o ora şi vreo cinsprezece minute am avut un zâmbet lat pe faţă – la un moment dat mi-am dat seama că se duceau atât de mult colţurile buzelor spre urechi încât mi se dezveleau dinţii! Cred că cei care nu iubesc pisicile dacă văd acest film s-ar putea îndrăgosti de ele. Sau poate nu, dacă sunt simandicoşi care strâmbă din nas când o pisică trece pe lângă ei sau ocolesc un cartier dacă se întâmplă ca o pisică neagră să le taie calea! Să nu mai zic de cei care au impresia că (şi) pisicile sunt “saci cu purici”.

Sari

Filmul începe cu Sari, care colindă cartierul şi cauta hrană pentru a le duce celor patru pisoi care se adăpostesc in holul unui imobil. O pisică blandă e Sari, dar care devine feroce dacă cineva se dă la puii ei.

Puii pisicii Sari

Pisicile din Istanbul se plimbă printre picioarele trecătorilor, printre mesele de pe terase, prin pieţe şi magazine; le poţi vedea aproape oriunde şi in multe locuri din oraş sunt amenajate adăposturi şi pregătite recipiente cu hrană şi apă pentru ele. Trecătorii se mai opresc, mai mângâie o pisică, îi mai dau ceva de mâncare… Un bărbat, dintre mai mulţi alţii care hrănesc pisicile, spune la un moment dat: Toţi prietenii mei ştiu cu ce mă ocup, dar nu toţi înţeleg de ce o fac; aceştia din urmă spun că Dumnezeu are grijă de ele. Bine! le zic. Eu sunt intermediarul.

Un tânăr grafician vorbeşte despre multele pisici pe care el şi fratele lui le-au avut când erau copii. Am avut multe; unele au murit de bătrâneţe, altele lovite de maşini. In curtea din spatele casei am amenajat un cimitir pentru ele şi pentru că ne plăceau foarte mult filmele cu cowboy le-am pus la căpătâi cruci făcute din crenguţe; aşa vedeam noi că se pun in aceste filme când murea un erou şi ni se păreau impozante. Asta până a văzut tata mulţimea de cruci şi ne-a trimis la Şcoala Coranului, temându-se să nu devenim creştini! (râde tânărul). Nu era cazul; crucea era doar un simbol; nu aveam de gând să cioplim mici pietre funerare! (am citat aproximativ).

E oarecum emoţionant să vezi bărbaţi in toată firea, pescari care înfruntă furtunile in bărci micuţe, cum hrănesc puii cu seringa, explicând că au fost abandonaţi de cineva şi i-a găsit el, el şi un motan, care le ţine de cald, şi pisoii cred că motanul e mama lor. E emoţionant, in destul de mare măsura, să vezi cum câini şi pisici împart aceeaşi barca, alături de oameni.

Deşi apar multe pisici in film doar povestea a şapte dintre ele este spusă mai pe larg. Şi ce poveşti faine! Ce simţ al umorului au cei care vorbesc despre pisicile care… i-au ales, ce zâmbete largi oferă interlocutorilor atunci când vorbesc despre micuţele feline.

Pisicile sunt libere, hoinăresc pe unde vor, poposesc la diferite persoane dar au şi oamenii lor preferaţi, la care revin de fiecare dată – sunt acei oameni care le-au adoptat prima dată. Duman, de exemplu, zis “Gentelmanul”, stă pe lângă un restaurant de lux – nu intră, chiar daca uşa e deschisă el bate in geam pentru a atrage atenţia. Mai e si Psikopat, zisa “Psihopata”, o pisică ce are o personalitate deosebit de puternică; apoi e Gamsiz, “Nepăsătorul”, care se înfruntă la un moment dat cu un nou venit in cartier, Ginger, şi care ar fi vrut să-şi impună dominaţia.

E un film care ajuta la producerea de endorfine. Nu mă credeţi pe cuvânt.

De Tombili vă amintiţi? E puţin probabil să nu-i fi văzut fotografia pe undeva măcar o dată. Dacă nu aţi vazut fotografia, iat-o:

Tombili a devenit faimos după ce a fost fotografiat in timp ce se relaxa sprijinit de o bordură şi privind trecătorii. Motanul a murit in august 2016; in urma unei petiţii semnate de 17 mii de oameni artistul Seval Şahin realizează (voluntar) sculptura prin care îl imortalizează in poziţia care l-a făcut celebru. Sculptura a fost inaugurată in 4 octombrie 2016, de Ziua Internaţională a Animalelor.

In 8 noiembrie 2016 statuia din bronz a fost furată! Au spart betonul şi au luat-o… In 10 noiembrie a fost returnată intactă…

Sursa  foto Tombili

http://www.independent.co.uk

sursa foto poster

https://en.wikipedia.org/wiki/Kedi_(2016_film)

Trei cute verticale

Într-o seară, după ora nouă, merg la cumpărături într-un magazin (mini-market) de cartier deschis non-stop. Mai devreme n-am avut ocazia, dar seara e mai fain, mai puţină lume la casierie şi printre rafturi.

Între altele, vreau banane. Merg la raionul legume-fructe unde dau de ochii de o doamnă care mi s-a părut foarte agitată. O văd cum ia câte un ciorchine de banane, le priveşte, apoi dă cu ele de celelalte, aflate in cutie. Fac cute orizontale pe frunte, de mirare, dar tac. Doamna trece la cutia unde sunt roşii, şi începe să le strângă cu putere – cea care-i pare bună o pune separat, cea care nu-i bună e trântită, cu putere, peste celelalte. Îmi iau bananele şi vreau să le cântăresc. Pe cântar, nişte morcovi. Privesc in jur, să aflu ai cui or fi. In apropiere e numai doamna cea in vârstă... Nici nu apuc să o întreb că se răsteşte: Sunt ai mei! N-am pungă in care să-i pun. Pe suportul pentru pungi din imediata apropiere nu mai erau pungi, dar la doi metri distanţă era plin... Dau să merg să îi aduc o pungă. Ea strigă: Nu! Iar fac cute pe frunte. Să vină băiatul să pună pungi! Doar n-o să tot mergem până acolo pentru pungi! Strigă după un băiat care completa marfa pe rafturi; băiatul vine şi caută pungi într-un dulăpior – nu găseşte, aşa că merge să ia sulul aflat in suportul aflat la vreo doi metri distanţă. Aşa, dragă! zice doamna cu trei cute verticale între sprâncene. Îşi ia morcovii, cântăresc şi eu bananele şi merg la un frigider aflat aproape de suportul pentru pungi care acum era gol... Doamna vine şi ea, şi alege cartofi... Nu sunt pungi! O aud. Băiatu’,  vino să aduci pungi... M-am dus şi i-am adus eu o pungă, din locul unde băiatul tocmai mutase sulul de pungi. Doamna m-a refuzat făcând o grimasă, de parcă i-aş fi oferit peşte stricat.

O fi de la vârstă, o fi de la răutate... N-am de unde şti. A şi zis ceva, dar am dispărut de urgenţă pentru că eram la o expiraţie distanţă să-mi dau drumul la gură (cel mai adesea dau replicile in gând când e vorba despre vârstnici).

Am citit pe undeva că omul la bătrâneţe îşi arată adevărata faţă, când nu mai are nici interesul şi nici forţa de a părea ceea ce nu este...

Sunt tentată să afirm că unii oameni par a fi meniţi să ne strice ziua (sau seara) dar aleg să afirm că unii oameni sunt meniţi să ne educe răbdarea. Ce să zic şi eu?! ☺ Mai ales că am lipsit când s-a împărţit răbdarea.