Parfumul pâinii - Poveste parfumată despre dragoste și adevăr

Pâinea este fața lui Cristos – se zice. Coacerea pâinii este una dintre cele mai importante ocupații ale omului – din cele mai vechi timpuri. Pâinea are parfum de credință, prietenie, stabilitate, iubire, cinste.

O legendă creștină ne spune cum într-o zi un înger s-a înfățișat ca un cerșetor bătrân la ușa unei femei, care tocmai terminase de pregătit aluatul pentru pâine, și i-a cerut o bucată. Femeia a pus o bucată de aluat în cuptor și a așteptat să se coacă dar văzând cât de mare și bună a ieșit a mințit pe cerșetor că nu coace cuptorul bine și pâinea nu s-a făcut. A pus o bucățică și mai mică de aluat și când acesta s-a copt pâinea era chiar mai mare decât prima. Uimită și fericită în necinstea ei, femeia a mințit că nici de data aceasta n-a fost cu noroc. I-a dat cerșetorului un bănuț și i-a cerut să plece, spunându-i că nu are ce să-i dea de mâncare. Imediat ce bătrânul a părăsit casa pâinea cea frumos coaptă s-a transformat în țărână.

**

Grupul lor de amici s-a mărit, cu vreo câteva săptămâni în urmă, cu un bărbat singur, cult, distins și, mai ales, întreprinzător – după cum arătau hainele lui, accesoriile vestimentare și automobilul. Pe scurt: avea câteva sute de mii de calități și fugise vorba în târg că își dorea o “partenera de viață”.

Fetele roiau în jurul lui ca albinele în jurul florilor și încercau să îi atragă atenția prin ceea ce fiecare putea etala mai repede. Care mai de care discuta - între alte mărunțișuri - despre cât de bine gătește și cât de mult le place să gătească – în ideea că “dragostea trece prin stomac”.

Le asculta cum se declară – toate – întruchiparea adevărului și se prefăcea că le crede.

- Ceea ce am constatat este că foarte puține femei știu azi să coacă pâine – le surprinde într-o seară. Mi-ar plăcea să întâlnesc pe cineva care știe – le învălui cu privirea ochilor aproape negri, zâmbind larg.

I-a ridicat ei mingea la fileu! Tocmai citise într-o revista “pentru femei” o rețetă de pâine – și zâmbise atunci, întrebându-se cine-i zăpăcita care mai stă azi să coacă pâine?! Era momentul ei și a intervenit în discuție, explicând cum se face pâinea… Interesul lui s-a restrâns, subit, numai la ea iar celelalte au înțeles mesajul și s-au retras. Discuția a evoluat – a dospit precum aluatul bine frământat și lăsat la odihnă înainte de a fi așezat în cuptor. S-au mai întâlnit și a doua zi, și următoarea, și privirea lui devenea din ce în ce mai blândă, gesturile din ce în ce mai protectoare. Și a venit propunerea: să coacă o pâine împreună. Ea s-a oferit să o facă singură, pentru că nu avea nici cea mai vagă idee cum se prepară aluatul, cum se frământă, cât trebuie lăsat la dospit… Trecuse ceva timp de când citise rețeta aceea și nu se gândise că el va reveni la pâine.

A rugat o mătușă pricepută să coacă o pâine, pentru seara când l-a invitat la ea. Și mama ei știa să facă pâine, dar nu ar fi susținut-o în minciună și nici ea n-ar fi putut să își mintă mama. Își amintea cu ce dragoste frământa aluatul și dădea cu el de covată apoi îl lăsa la dospit, îl cresta, în formă de cruce, cu un cuțit ascuțit – să iasă diavolul, zicea ea. Ce frumos mirosea bucătăria în fiecare zi când mama ei făcea pâine. Ce frumoasă era mama, plină pe mâini de făină – și pe față și în păr avea uneori urme de făină și cât de îmbujorați îi erau obrajii, de la efort și de la căldura cuptorului – radia de fericire întreaga ei ființă atunci când pregătea pâine pentru ființele care îi erau cele mai dragi. Și cât de îndrăgostit era tatăl ei… Dar cine mai stă azi să coacă pâine? Își tot repeta întrebarea. Cei mai mulți aproape că au scos-o din alimentație…

Pâinea era caldă când a adus-o de la mătușă. A lăsat-o învelită în ștergar și a mai aranjat câteva detalii. Felurile de mâncare – pregătite de sora ei – așteptau în bucătărie. A pus o felie de pâine în prăjitor, pentru ca în locuință să miroasă – mai mult sau mai puțin – a pâine proaspăt coaptă. A pulverizat apă de colonie Rye Bread de la Demeter prin toată casa, dar mai ales în bucătărie. Nu mirosea tocmai a pâine de secară (mătușa oricum nu făcuse pâine din făină de secară) dar parcă-parcă avea ceva savoare de făină. A insistat să pulverizeze în șervețele din pânză, în draperia colorată, să persiste cât mai mult timp. Apoi a îmbrăcat o rochie nu prea extravagantă prin croială și a folosit parfum Bois Farine, pentru a accentua mirosul de pâine coaptă, de făină, pe care îl dădea floarea roșie a unui copac alb care crește în insule aflate în Oceanul Indian. Parfumul creat de Jean-Claude Ellena este cald și luminos dar nu dulceag, începând cu note fine de brutărie și semințe de fenicul, trecând printr-un amestec de pulberi de iris alb pe o bază minunată de mosc, de santal și cedru.

Achiziționase aceste parfumuri tocmai pentru a-l sensibiliza mai mult, păstrând în păr, mai ales, mirosul de pâine proaspătă.

În momentul în care i-a deschis, privirea lui a spus tot ceea ce ea dorea să știe: dorință, apreciere, admirație. I-a oferit un buchet de trandafiri și s-a aplecat să îi sărute obrazul, remarcând cu voce tare că mirosul de pâine abia scoasă din cuptor mai persistă în casă.

La masă, discuția aluneca natural către subiecte diverse și amuzante. Viitorul ei iubit o făcea să râdă în hohote. I-a lăudat priceperea la gătit, gustul la cum a aranjat camera, i-a admirat rochia și a fost singurul care a remarcat broderia fină și sofisticată, abia vizibilă, din jurul decolteului nu prea adânc. Era o rochie extrem de scumpă și el a știut.

Urma desertul – el se gândise la șampanie și, previzibil, căpșuni.

- Te ajut să duci vasele în bucătărie – s-a oferit și imediat s-a ridicat, adunând farfuriile.

Fericită, ea a luat tacâmurile și a mers în urma lui. L-a găsit în mijlocul bucătăriei, privind nedumerit în jur, cu o expresie de cruntă dezamăgire care aproape că i-a smuls inima pentru că totul fusese cât se poate de frumos, așa cum sperase, așa cum încercase să regizeze.

- Ce s-a întâmplat? s-a încruntat ușor și căuta, cu privirea, ce ar fi putut să îl demoralizeze atât de tare.

- Nu ai cuptor? A privit-o fix în ochi, până în adâncul sufletului.

- A…ă… păi… am copt la o mătușă pâinea și am adus-o aici și… ca să nu…

Căuta o explicație dar oricare ar fi fost nu l-ar fi mulțumit: mirosul de pâine proaspătă pe care el a crezut că îl simte când a intrat în casă devenea explicit dovada unei înscenări gândită în detaliu deoarece i-a spus - zâmbind a scuză - că nu se aerisise încă. Mințise privindu-l în ochi.

- Nu-i mare lucru să învăț să coc pâine! A izbucnit în lacrimi, căutându-i privirea dar bucățile de gheață care păreau că s-au format instantaneu în ochii care o priviseră aproape cu dragoste au înghețat-o iar cuvintele lui au dus-o în pragul disperării:

- Minciuna nu face parte din menu-ul meu…

Postare înscrisă la Clubul Poveștii Parfumate.