Tu râzi! Nuvela de Luigi Pirandello. Citate favorite

In nuvela Tu râzi!, domnul Anselmo este un bărbat in vârstă de 56 de ani, funcţionar cu salariu neîndestulator, aproape chel, cu o nevastă geloasă care se crede grav bolnavă şi având de crescut pe cele cinci nepoţele lăsate orfane de fiul său abia decedat şi de nora care a fugit cu un bun prieten al soţului ei.

Acest domn Anselmo râdea in somn aproape in fiecare noapte şi nevasta îl trezea trăgând de el, enervată şi geloasă, neştiind de ce râde, dar imaginându-şi fel de fel şi necrezându-şi soţul care o asigura că nu visează nimic, că nu ştie de ce râde, pentru că viaţa nu-i oferea nimic amuzant. In final, domnul Anselmo s-a dus la un tânăr medic specialist in boli nervoase, pe care încerca să-l convingă că el nu visează.

- Ei nu, credeţi-ma! Aşa vi se pare […] In realitate dumneavoastră visaţi. In mod sigur. Numai că nu păstraţi amintirea viselor, pentru că aveţi un somn greu. In mod normal ne amintim numai visele pe care le avem atunci când valurile somnului, ca să spun aşa, s-au mai rărit întru-câtva. […]

- Ce ticăloşie! lăsă atunci să-i scape domnul Anselmo. Vreau să spun, domnule doctor, ce ticăloşie să fii vesel doar in vis, şi să nu poţi şti! Pentru că, vă jur, nu ştiu absolut nimic! Nevastă-mea mă scutură, strigă Tu râzi!, iar eu rămân năucit uitându-mă la ea, pentru că nu ştiu nici că am râs, nici de ce am râs.

Dar, iată: asta să fi fost oare? Da, da. Aşa trebuie să fie. Natura, in mod providenţial, îl ajută pe ascuns in somn. De îndată ce închidea ochii din faţa priveliştii nenorocirilor sale, natura, iată, îi despuia sufletul de toate hainele de doliu şi-l purta cu dânsa, uşor, uşurel, ca un fulg, pe cărările răcoroase ale viselor celor mai vesele. Îi refuza, e drept, cu cruzime, amintirea cine ştie câtor plăceri desfătătoare; dar era cert, că, in orice caz, îi răsplătea, îi întărea pe neştiute sufletul ca să poată fi in stare, a doua zi, să îndure amărăciunile şi adversităţile destinului.

Domnul Anselmo trebui să-şi piardă şi această iluzie. O dată i se întâmplă să-şi amintească… Visa cum un coleg de serviciu, cu picioarele strâmbe ca un arc, urca cu mare greutate o scară, sprijinindu-se in baston şi, in spatele lui, venea şeful, care se amuza lovind cu bastonul lui in al celuilalt care, abia reuşind să se mai sprijine in baston, renunţa, se apleca şi prindea cu mâinile de treaptă şi începea să arunce cu picioarele, ca un măgar, in şeful care rânjea şi evita loviturile de picioare, căutând să înfigă vârful bastonului său in dosul expus al bietului om şi, in cele din urmă, izbutea – moment in care domnul Anselmo izbucnea in râs.

La asemenea privelişte, domnul Anselmo, trezindu-se cu râsul îngheţat pe buze, simţi că i se frânge inima şi i se taie răsuflarea. Oh, Doamne, de asta râdea, aşadar? de asemenea nerozii? Strânse buzele într-o strâmbătura de profundă scârbă şi rămase cu privirile pierdute. De asta râdea! Aceasta era toată fericirea de care crezuse că se bucură in vis! […] Însă spiritul filosofic, care de atâţia ani îi călăuzea mintea, îi veni şi de astă dată in ajutor şi-i demonstră că era foarte natural să râdă de stupidităţi. De ce voia să râdă? In situaţia lui trebuia să devină stupid, ca să poată râde. Altfel, cum ar fi putut râde?

(“Şalul negru. Nuvele”, de Luigi Pirandello, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti 1966; traducere de Alexandru Balaci.

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat.

Din biografia scriitorului Luigi Pirandello

Luigi Pirandello s-a născut la Agrigento (Sicilia, Italia) in 26 iunie 1867, in familia unui industriaş, antreprenor al unor mine de sulf şi care luptase in armata lui Garibaldi.

Luigi Pirandello se căsătoreşte cu fiica unui asociat al tatălui său şi au împreună trei copii. Un accident la mina tatălui său (in 1903) declanşează un şir de nenorociri in viata lui: soţia suferă o pareza care lasă grave sechele psihice (el a îngrijit-o cu răbdare şi devotament timp de 20 de ani, suferind voluntar, şi claustrarea, pentru a fi alături de ea când a fost închisă la ospiciu), situaţia materială devine precară şi ajunge, la un moment dat, in pragul sinuciderii. A considerat întotdeauna munca drept “cel mai bun leac împotriva răului vieţii”.

A scris 250 de nuvele, 8 romane, 40 de lucrări teatrale. A fost un scriitor quasinecunoscut până la sfârşitul primului război mondial, când “pirandellismul” a ţâşnit ca o rachetă, prilejuind cele mai pasionante dezbateri. Din paginile sale dense, pătrunse de un umor sec, se desprinde, foarte clar, protestul pirandellian împotriva lumii burgheze şi a regulilor sale rigide, împotriva lanţurilor sociale.

(din “Cuvânt înainte”, de Alexandru Balaci)

Luigi Pirandellor a murit in 10.12.1936, la Roma, la doi ani după ce a primit Premiul Nobel pentru literatură – pentru îndrăzneaţa şi ingenioasa renaştere a artei dramatice şi scenice, a motivat juriul premiul.