Meritul personal. Citate favorite

Despre meritul personal, din Caracterele (vol. I), de La Bruyère , Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968; traducere: Aurel Tita.

Despre mulţi inşi putem spune că numai numele e de ei. Când îi vezi de foarte aproape, nu dai pe dânşii două parale. De departe, sunt impunători.

Pentru un om fără lăudători şi fără proptele, care nu face parte din nicio şleahtă, ci e singur şi, in loc de altă recomandare, n-are decât meritul lui - cu prisosinţă - câtă îngrozitoare trudă să iasă la lumină din bezna in care se află şi să ajungă la situaţia unui prostănac înfumurat, care se bucură de trecere!

Fragmente alese pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! E sloganul acestui joc.

Despre carte

La apariţia cărţii lui Jean de La Bruyère, Caracterele sau moravurile acestui veac (1688), contemporanii au fost unanimi in a exclama: Stranie operă! […] In vrmea lui La Bruyere, romanul aştepta încă la porţile literaturii. Cu excepţia Prinţesei de Cleves a Madeleinei de La Fayette, capodoperă de analiză psihologică, genul era pur recreativ. Rari erau autorii care să-l fi învigorat prin încorporarea unor frânturi din realitatea contemporană. […] Echivalentul cărţii lui La Bruyere ar fi, mai aproape de noi sau de zilele noastre, un vast roman realist-critic, cum vor compune Balzac ţi toti scriitorii angajati pe calea deschisa de el. […] (Marivaux, Proust, Andre Gide ş.a)

La Bruyère a început prin a traduce in franţuzeste caracterele lui Teofrast, poligraf grec, discipol al lui Aristotel pe vremea când Elada antică se pleca sub jugul cuceritorilor macedoneni (sec. IV i.e.n.). Teofrast i-a servit doar ca introducător, ca paravan pentru a strecura in dosu-i propriile lui Caractere, cele ale veacului său, identice ca titlu cu ale peripateticianului mort cu aproape două mii de ani înainte, dar altceva in esenţă, compuse nu din intenţii de pur moralist, ci cu indignarea criticului social.

La aparitiţia cărţii La Bruyère a avut parte de mulţi cititori şi mulţi duşmani, exact cum i-a prezis Nicolas de Malézieu (scriitor, elenist şi matematician francez) căruia La Bruyere îi ceruse părerea. A avut şi susţinători de vază, prieteni preţuitori ai calităţii operei sale: scriitori bine văzuţi de rege ca Racine şi Boileau, prelaţi influenţi ca Bossuet şi nobili literaţi ca Rabutin de Bussy, vărul doamnei de Sevigne.

In multe dintre cugetările sale reeditează pesimismul lui La Rochefoucauld, dar rămân un document social. Din punct de vedere literar, introduc in zugravirea portretelor, principalul titlu de glorie al lui La Bruyere, reuşita lui netăgăduită, latura operei lui prin care depăşeste clasicismul şi vesteşte zorile veacului următor.

(din Prefaţa scrisa de N.N. Condeescu)

Cartea lui e aspru criticată, autorul e ironizat, cartea lui neintrând in tiparele timpului său. Autorul mediocru din 1688 e primul care a compus în mod sistematic o carte sub formă fragmentară - afirmă, trei secole mai târziu, Pascal Quignard)

Despre autor

Jean de La Bruyère s-a născut in 16 august 1645, la Paris, in familia lui Louis de La Bruyere (un slujbaş mic: controlor al rentelor primăriei pariziene) căsătorit cu Elisabetha Hamonyn, fiica unui procuror de la Chatelet, o familie din clasa micii burghezii.  

Perioada copilăriei sale şi a tinereţii nu este foarte cunoscută, dar se pare că şi-a petrecut cea mai mare parte a copilariei la ţară, probabil in provincia Vendomois. Fără ajutorul unui unchi burlac, familia, împovărată de copii, ar fi cunoscut mizeria.

Şi-a făcut studiile la un colegiu de provincie al călugărilor din ordinul Oratorienilor, cu program dominant de studii eline, la terminarea căruia tatăl îl îndrumă către studiul dreptului. La 3 iunie 1665 La Bruyere îţi susţine lucrarea de licenţă in drept şi la scurtă vreme e primit ca avocat in baroul din Paris, unde, timp de opt ani, se pare că a susţinut procese neînsemnate, ale oamenilor necăjiţi, rămânând cu totul in umbră.

Era, din fire, modest, şi nu urmărea funcţii sau bani. Cunoştea un singur om de curte, preţuitor al erudiţiei lui umaniste: Jacques Bossuet, episcopul de Meaux, fost profesor al Delfinului (fiul prim născut al regelui) şi la recomandarea căruia a ajuns să lucreze pentru prinţul Louis de Conde, ca perceptor pentru nepotul de fiu al acestuia. După moartea prinţului nu s-a mai îngrijit nimeni de educaţia nepotului in cauză dar La Bruyere a trăit acolo (castelul din Chantilly din ţinutul Valois) cea mai mare parte din ultimii săi ani, cu titlu de gentilom şi o pensie de trei mii de livre.

La Chantilly, înfăţişarea lui distrată, gesturile lui lipsite de ostentaţie, persoana lui aparent ştearsă i-au permis vreme de mulţi ani să studieze netulburat nobilimea şi pe linguşitorii acesteia, să-şi completeze astfel repertoriul social pe care avea să-l publice.

Celebrul moralist francez moare la 11 mai 1696, la Versailles. E înmormântat in biserica Saint-Julien, dărâmată in 1797.