Oglinda omului. RiO

Poza de mai jos nu am ales-o întâmplător pentru jocul Reflexii in oglindă inițiat de SoriN și găzduit azi de Carmen pe blogul Între vis și realitate. Nu e tocmai o reflexie, conform jocului, dar e, totuși, una: peste timp - imaginându-mi că ovalul cu chipul tinerei e oglindă.

Luni - sau marți?! nu contează - m-a rugat o vecină să merg cu ea in piață să facă mai multe cumpărături și să o ajut la cărat, să nu facă zece drumuri. Era în jurul orei 11 - piața era aglomerată, dar nu chiar ca-n urmă cu 4-5 ani când am început să fac și eu cumpărături din piață, și mergeam de credeam că stau. Eu târam după mine un cărucior de piață, vecina, in fața mea, se oprea pe la tarabe. După ce am umplut căruciorul ne-am îndreptat spre una dintre porți, mergând încet, in urma altor bătrânei. Un bărbat înalt, solid, la vreo 50 de ani (după aprecierea mea de doi lei) se grăbea nevoie mare. La un moment dat era în fața mea, in spatele vecinei, și-l aud: Hai, babo, mișcă, că ne ia moartea aici! Nu sunt sigură dacă vecinei i s-a adresat sau doamnei care era în fața noastră cu câteva persoane și se deplasa cu ajutorul unui cadru, dar indiferent cui s-a adresat am simțit - aproape la propriu! - cum mi se adună tot sângele în cap. 

În fracțiuni de secundă am scos acul decorativ din reverul hainei și l-am înfipt în punga subțire unde, individul, avea cartofi. L-am înfipt în partea de jos a pungii întinsă la maxim de cartofi și am tras în sus cât s-a putut, cu intenția de-a o rupe prin zgâriere - individu' nu a sesizat nimic suspect. Îmi făcusem singură o astfel figură, cu ani în urmă, sfâșiind o astfel pungă cu vârful spiței de la umbrelă. Cartofii individului nu s-au împrăștiat, spre marea mea nemulțumire, dar mă calmasem. După câțiva pași, însă, in aproape aceeași formație, individul a început să culeagă cartofi printre picioarele oamenilor neînțelegători cu problema lui. Înjura de zor, oamenii vociferau că încurcă locul, dar nimeni nu l-a ajutat. S-a auzit și o voce: Dumnezeu nu bate cu bățul. Individul a înjurat și mai tare, și mai urât.

Ce-am povestit s-a întâmplat în cel mult două minute de înghesuială. Nu i-am spus vecinei, nu le-am spus alor mei (încă). Cred că nu a observat nimeni ce am făcut deoarece m-am prefăcut că am treabă cu o roată a căruciorului pe care-l aveam.

Știiiiuuuu, e oribil ce-am făcut! In acel moment radiam de satisfacție! Și după vreo cinci minute îmi părea rău că l-am pus în acea situație... Poate că se grăbea la o nevastă cicălitoare sau la una bolnavă sau din ultimii bani și-a cumpărat acei cartofi... sau... sau... Mai apoi mi-a părut îngrozitor de rău, nu doar rău, dar mi-a trecut destul de repede, in ideea că ar fi trebuit să-și țină frustrările pentru el, nu să spună ce a spus - vecina alături de care eram a fost tare supărată auzind vorbele inițiale ale individului, dar mai apoi s-a înseninat puțin, când tipul aduna cartofi in înghesuială. Acea slabă consolare a ei mi-a mers la suflet. Știu că îmi voi primi răsplata: acțiune și reacțiune, așa-i legea. 😃 Și... mai știu un lucru: aș face la fel dacă aș mai avea parte de-o ocazie asemănătoare. Ups.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/beasternchen-32364022/ (generată cu IA)

Trandafirul alb și entorsa

Când eram copii, la bloc, aveam prostul obicei să rupem flori și să facem “prințese” și “prinți”; din petalele unora ne lipeam “unghii lungi” sau pur și simplu le duceam acasă, la mame și bunice. Nu o dată ne-a zis mama să nu mai rupem flori! Băieții le rupeau pentru a ne face nouă în ciudă. Nu vă imaginați că distrugeam flora din zona blocului! Că tot veni vorba! Câte flori erau atunci în zonele verzi! Și iriși, și trandafiri și multe altele (nu le mai știu denumirile). Care mai de care uda florile, le plivea, planta… Acum… jale! Pământul e bătătorit, iarbă nu crește din cauză de fel și fel de aparate de la magazinele aflate la parter… Aproape peste tot sunt chiștoace de la țigările lucrătorilor, bonuri de casă și ambalaje aruncate la întâmplare. Degeaba cureți azi, a doua zi e la fel.

Revenind… Pentru că aveam obiceiul acesta prost de a rupe flori, într-o zi, când am mers la bunici - aveam vreo 11 ani - am ieșit pe stradă; era o stradă “înfundată”, așa că mașini nu prea treceau pe acolo. Era liniște, pentru că erau doar case - unele stil vilă - și toate aveau grădini cu flori, tufe frumos întreținute și ce mai pune prin grădini omul care iubește frumosul. În una dintre aceste curți am văzut un superb trandafir alb! Era singurul așa de mare și de frumos! Pur și simplu l-am vrut! Am intrat în curte și l-am rupt. De la o fereastră o femeie a strigat la mine: “de ce ai distrus frumusețe de floare?” Nu era o voce furioasă. Am fugit, și când am ieșit pe poartă am călcat într-o “groapă” deloc mare, sucindu-mi glezna stânga! Am ajuns acasă șchiopătând, cu glezna deja umflată. În mintea mea de copil mi-am zis că s-a supărat trandafirul pe mine. Așa i-am zis și lui tata când m-a întrebat cum am reușit să-mi scrȃntesc glezna. El mi-a pus piciorul în apă rece cu apă de plumb și curând glezna s-a dezumflat, dar mă durea un pic. M-am vindecat repede. De atunci nici că am mai rupt o floare! Chiar mă certam cu ceilalți să nu le mai rupă. Și tot de atunci - mulți ani! - cum călcam pe o denivelare (sau o pietricică oricât de mică) pac! îmi suceam glezna stângă! În final, glezna a încetat să se mai umfle din orice!

Tare greu mi-am simțit sufletul… Mi-a părut atât de rău pentru gestul meu încât țin minte atmosfera din acea zi de vară. Să nu înțelegeți că și azi mă bântuie regretul, pentru că nu se întâmplă; e doar o faptă din care am învățat - e o faptă trecută in "contul experienței de viață".

Un articol al Adrianei, “The girl from yesterday”, mi-a reactualizat întâmplarea atât prin frumusețea trandafirilor din grădina ei cât și prin titlu. Îmi place să cred că nu mai sunt “cea de ieri”, cea care a rupt acel superb trandafir alb. 

Mea culpa

Astă vară, într-o luni pe la prânz, in caniculă, eram - împreună cu câţiva amici - lângă monumentul luptătorilor anticomunişti plasat in zona Teatrului ”Sică Alexandrescu”. Maşinile şi pietonii zumzăie acolo ca albinele agitate de fum! Aproape că nu se înţelege om cu persoană. Eram la una dintre trecerile pentru pietoni. Opreşte un auto negru-lucios şi şoferul strigă peste amicul lui de pe locul mortului, pe geamul deschis:

- Ştiţi unde-i strada Agrişelor?

Privim unii spre alţii, ca şi cum atunci căzusem din Lună. Ştiam pe unde-i, dar nu ştiam a câta la stânga este, in drum spre... gară, să zicem. Toţi tăceau şi băieţii aşteptau indicaţii; le spun că nu ştiu exact a câta strada la stânga e dar le arăt direcţia de urmat... Omu’ demarează după ce acordă prioritate unor pietoni - blocase aproape un minut - cred - şoferii care veneau in urma lui şi - cum am scris: zona e super aglomerată iar ”cârnatul” de maşini care face dreapta acolo ajunge repede să blocheze staţia mijloacelor de transport in comun aflată peste drum de teatru; şoferii nu sunt cunoscuţi pentru răbdarea lor.

Una dintre amice îmi zice:

- Strada Hirscher e in zona Piaţa Sfatului...

- Da, da - o aprobă ceilalţi.

Ceea ce înseamna exact direcţia opusa! Auto negru mai era in raza vizuală aşa că dau din mâini ca o sperietoare de ciori dezarticulată, bătută de vânt. Ştiam că gestul meu e inutil dar aveam remuşcări aşa de mari că-mi venea să alerg după ei! Nu de alta, dar in zona e sens unic câţiva kilometri!

- Mulţam fain, deştepţilor! Dacă toţi aţi auzit întrebarea de ce naiba n-aţi răspuns? Sau de ce nu mi-aţi atras atenţia că am înţeles in dinţi?!

- Nu eram sigură - zice fata care mi-a atras atenţia după consumarea faptului; ceilalţi zâmbeau mânzeşte.

Am renunţat să înţeleg atitudinea amicilor. Au încercat să-mi liniştească marea remuşcare dar degeaba! Numai la băieţii aceia mă gândeam, că tre’ să facă atâta drum, să ocolească pe sensuri unice, prin giratorii, pentru a reveni pe direcţia bună. De unde erau când au întrebat ar fi ajuns in cinci minute! Iar eu i-am pus să  facă ocolul zonei in treizeci de minute.

Sunt convinsă că cei doi tineri mi-au adresat toate înjurăturile pe care le aveau in vocabular - şi-or fi inventat ad-hoc altele, cu dedicaţie specială! Mi le asum pe toate, pentru că nici mie nu mi-ar plăcea să-mi facă cineva aşa ceva!

Semnatura: Tolomaca de Serviciu. 

De ce ne facem semenii să plângă?

Întrebarea are multiple răspunsuri posibile și nu doresc, aici, să le aflu pe toate.

Unii, involuntar, îi fac pe cei dragi să plângă. Apoi regretă amarnic; își cer scuze, sunt iertați și mai tărziu fac la fel și iar își cer scuze. Ca și în cazul copiilor: nu e important ce l-a facut pe copil să tacă, important e ce l-a făcut să plângă!

Alții, par a se hrăni din a-i face pe ceilalți să plângă. Când au reușit să supere pe cineva până la lacrimi li se luminează chipurile și ochii le strălucesc. Sunt satisfăcuți. Acest gen de răutate nu o pot înțelege. Aș zice că nici nu vreau, dar vreau - poate reușesc să-i determin să înțeleagă că există și alte moduri în care pot fi fericiți. Sunt, oare, acești oameni, crescuți într-un mediu rău, într-o familie unde nu au auzit niciodată “te iubesc”; nu au fost niciodată mângâiați, alintați? Poate unii au avut parte de un mediu ostil în primii ani de viață, dar chiar toți? Pot fi acești oameni părinți buni dacă își rănesc semenii? Sunt ei un exemplu pentru copiii lor și pentru cei din jur? De fapt, sunt un exemplu: nu faceți ca ei!

Sunt oameni amăgitori, care vor să-și satisfacă necesitățile de moment sau să arate altora ce tari sunt ei și ajung să distrugă un suflet doar pentru plăcerea lor de moment; sunt oameni violenți, care nici nu încearcă să fie altfel doar pentru ceilalți nu-și pun mintea cu ei și îi lasă în jalea lor. Dar sunt și oameni care rănesc mereu și mereu prin răutăcisme ieftine care, adunate, pot distruge un suflet sensibil.

Cândva, în tinerețe, pe vremea când la filmele “bune” era înghesuială mare la intrarea în cinematograf, la coada pentru bilete, mulțimea mă împingea din spate și oricât mi-aș fi dorit nu puteam proteja pe cei din fața mea. O doamnă, coafată proaspăt, îmbrăcată frumos, de mână cu un domn, se întoarce spre mine și îmi spune, răstit: Nu te mai împinge în mine! M-a enervat cumplit! Ea nu-și dădea seama că în spatele meu era un puhoi de oameni?! I-am spus asta, așa cum mi-a venit atunci (ceva de genul): Te-ai moțat și nu-ți dai seama că și pe mine mă împing ații? M-a privit lung, parcă dându-și seama că am dreptate, dar am citit în ochii ei o mare tristețe și îi luceau în ochi lacrimi: practic, o jignisem. Se pregatise, poate, cu atenție pentru acea întălnire și eu o jignesc de față cu iubitul, îi stric ziua, cum s-ar spune. Mi-a părut enorm de rău dar mi s-a părut deplasat să îi cer scuze. Ce aș fi putut să-i spun atunci, cănd lumea din jur - în majoritate de vârsta mea - se amuza? În acel moment m-am trezit! Era, oricum, ceva ce nu mai făcusem niciodată - și nici n-am mai făcut de atunci înainte.

De ce să spui: dă-te mai încolo, grasule când poți spune doar dă-te mai încolo? De ce să îi spui unui necunoscut, pe strada, parcă ești moartea! când poți să taci, pentru că nu știi ce e în sufletul acelui om? Poate că e urât de la Natura dar are suflet sensibil. Uneori, un cuvânt, a împins oamenii la sinucidere, fiind picătura care a umplut paharul. Aleg să nu fiu o astfel de picătură.

Dar mi-a venit și mie rândul! Doar că mie nu-mi strică ziua astfel de oameni! Era mare înghesuiala în autobuzul care mergea spre gară și oamenii se înghesuiau înfiorător, călcându-se în picioare, să urce - oarecum, să zicem că era de înțeles, pentru că circulau rar și mai mereu erau aglomerate, pentru că așa era atunci. Lângă mine, în autobuz, erau doua valize mari - cu greu îmi păstram echilibrul pe verticală, împinsă de cei care încercau să urce, de cei care voiau să coboare. Paltonul - pentru că era iarna - se înfășurase aiuristic în jurul meu - de la atâta vânzoleală - și aveam senzația că sunt în cocon și dacă oamenii ar fi luat valizele acelea aș fi căzut. O femeie care voia să urce, strigă de pe trotuar, cu chipul schimonosit: Vopsita aia de ce nu se mișcă mai în față? M-a pufnit râsul, și în locul meu - oricum nu m-aș fi obosit să îi răspund - au strigat ceilalți: pentru ca nu poate!

Înainte de a acuza pe cineva de ceva ar trebui să ne întrebăm dacă nu exista un motiv pentru care persoana să nu facă ceea ce pare logic că ar trebui să facă. E ușor să stricăm ziua cuiva! Unii oameni au o mare sensibilitate sufletească și pot fi răniți foarte ușor.

Ar fi frumos să avem zile frumoase și să îi lăsăm și pe ceilalti să aibă zile frumoase. Iar dacă una dintre zile nu ne e frumoasă să n-o urâțim și pe a altora - pentru că ei nu au nicio vină dacă nouă ne tună și ne fulgeră.

Care ar fi răspunsul? Cel mai plauzibil (și trist) mi se pare a fi: pentru că putem.