Observând obiceiurile pe care le are Didi tind sa cred ca este un spiriduș de iarna. Am întrebat-o dacă am dreptate și a privit prin mine (tăcerea ei poate fi o afirmație, și aleg sa o înțeleg astfel). O înțeleg ca nu răspunde: nu-i treaba mea, de fapt, și am fost cam nepoliticoasa întrebând despre ea. De va dori să-mi spună, îmi va spune. Dacă nu, nu.
De ce cred ca e spiriduș de iarna?! Pentru ca se entuziasmează de fiecare data când vede imagini cu zăpada. Într-o zi mi-a spus ca i-ar plăcea sa ningă, cu fulgi mari, pufoși. Am recunoscut ca și mie mi-ar plăcea sa ningă, dar nu pot invoca ninsoarea, iar dacă nici ea nu poate e cazul sa vorbească cineva cu zâna Iarna. Și n-o sa vorbesc eu, am asigurat-o. Ea a ridicat din umerii ei mici și-a ochit un tablou cu peisaj de iarna cusut de bunica mea paterna în urma cu vreo 70 de ani.
Pentru ca ziua a 8-a a Adventului fotografic are ca tema peisaj de iarna” s-a gândit Didi ca vrea o poza pe rama tabloului. Sa nu se chinuie cu urcușul, am așezat-o eu acolo. Mi s-a părut că-mi zâmbește ca și cum mi-ar mulțumi, dar repede s-a concentrat pe fotografie.
Culmea! A fost mulțumită cu prima poza! Doar ca a preferat sa petreacă noaptea pe rama tabloului. Am lăsat-o – de-ar cădea n-ar păți nimic.
Despre spiriduși se spune ca sunt nemuritori, ca se maturizează cam în ritmul omului, doar ca tinerii spiriduși de iarna sunt considerați adulți la vârsta de 60 de ani. Hm. Cunosc oameni care au depășit acesta vârsta de 60 de ani, dar care nu par a fi adulți (ceea ce, din punctul meu de vedere poate fi ceva bun in unele situatii).