Multe întrebări şi zero răspunsuri universal valabile

Se spune că fiecare persoană care acţionează pentru a-şi atinge întregul potenţial oferă un cadou tuturor. Altfel spus, noi între noi ne vrem binele (mai mult sau mai puţin conştient), dar suntem puşi in faţa unei multitudini de alegeri: să alegem între formaţiuni politice, între diferiţi furnizori de utilităţi, între diferite credinţe… Şi fiecare alege, in general, ceea ce consideră că e bun pentru el, dar foarte mult influenţat de alţii. Omul care ştie să asculte opiniile altuia şi nu încearcă să i le schimbe, ba chiar acceptă să îşi completeze concepţiile, şi chiar să schimbe unele, este un om care are putere, între altele şi pentru faptul că e conştient: nimeni nu deţine adevărul absolut, nimeni nu are toate răspunsurile.

Dacă ai putea schimba ceva, ce ai alege să schimbi? Ai cere etică de la politicieni şi funcţionarii din instituţiile bancare? Ai milita pentru utilizarea combustibililor fosili pentru a opri schimbările climei? Ai pleca in vacanţă pentru toată viaţa?

Orice am alege e nevoie de putere. Dacă trebuie să alegem, să alegem puterea, nu autoritatea. Puterea, însă, nu trebuie să primeze dreptăţii! Când eram copii aveam, cu toţii, senzaţia (eram convinşi, in sinea noastră!) că nu există limite pentru ceea ce am putea deveni - totul era realizabil, inclusiv schimbarea lumii in una mai bună! Pe drum, am fost educaţi, educaţi să ne supunem autorităţii. Fără supunere in faţa legii ar fi haos, de acord. Fără lege este întuneric, dar la ce serveşte legea atunci când împiedică aplicarea dreptăţii? Dreptatea cui? ar întreba, obiectiv, unii. Dreptatea celor care au putere sau a celor care au autoritate? Dreptatea este legată de sentimentul bunătății, al corectitudinii și cel al iubirii. Este necesar ca legile dreptății să fie clădite cu bunătate, în interesul bun al omului și al societății - baza pe care trebuie să se așeze totul. Conflictele de interese între oameni nu apar din cauză că nu avem toţi loc sub soare, ci in special pentru că cei mai mulţi oameni nu sunt dispuşi să arate bunăvoinţă nelimitată faţă de semeni. Cât de puternici trebuie să fie acei oameni care pot arăta o astfel de bunăvoinţă!

Omul care iubeşte dreptatea recunoaşte imediat nedreptatea şi, instinctual, nu o poate accepta; nedreptatea îi provoacă suferinta. Aristotel, in Etica Nicomahică, spune că nedreptatea este şi exces şi insuficienţă: este un exces în sensul că cel care comite nedreptatea își atribuie sieși prea mult din ceea ce este util, și este o insuficiență în sensul că, din ceea ce este dăunător își atribuie prea puțin; când în cauză sunt alte persoane, rezultatul este absolut același, omul nedrept violând proporția fie în favoarea unei părți, fie în favoarea celeilalte, după împrejurări. Poate fi tolerata nedreptate? Până unde se poate merge cu tolerarea acesteia? (http://www.gandaculdecolorado.com/despre-dreptate/).

In ultimul timp prea multe nedreptăţi se fac simţite pe întreg mapamondul… Ceva trebuie să fie foarte strâmb in societate. Luptele noastre personale, financiare, emoţionale etc. ilustrează dezastrul din lume, răsturnarea scării valorilor… Putem încerca să rezolvăm aceste conflicte, unul câte unul, dar nu e suficient pentru că sursa este aceeaşi: sistemul disfuncţional.

Tindem să ne atingem întregul potenţial, dar ne întrebăm ce ne opreşte să reuşim? Nu e doar o chestiune de voinţă, ci şi de putere. Ştim noi ce efect avem asupra mediului din jurul nostru, asupra oamenilor care intră in contact cu noi, atunci când alegem să ne trăim viaţa într-un anume fel? La nivel de autoritate suntem apreciaţi in funcţie de modul in care urmăm instrucţiunile, comenzile primite; ordonatorii şi colectorii de taxe ne apreciază in funcţie de profitul pe care îl generăm şi din care ei îşi iau “partea cezarului”; angajatorii ne apreciază că ne luăm concediu când le este lor bine (unii ar prefera să fie scos in afara legii concediul de odihnă) ş.a.m.d. in mai toate planurile vieţii. In astfel de condiţii se poate spune că profităm la maxim de viaţa noastră? Am putea să ne asumăm responsabilitatea (şi) in ceea ce priveşte acel plan al vieţii (sociale) in care se presupune că sunt utilizaţi banii care ne sunt reţinuţi, ceruţi, sub formă de taxe şi impozite? Imediat ce încercăm să acţionam pentru noi înşine intrăm in conflict cu instituţiile care ar trebui să ne asigure libertatea, instituţii care sunt deservite de un număr tot mai mare de oameni meniţi să “pună ordine in vieţile noastre”, oameni care sunt plătiţi, in mare parte, din taxele şi impozitele pe care noi le suportăm şi care se întorc in societate într-un procent mult prea mic pentru că se regăsesc in salarii foarte mari (pentru cineva care lucreaza, practic, “in folosul comunităţii”), in achiziţiile de sedii imense pavate cu materiale scumpe şi mobilate cu obiecte la fel de scumpe etc.. Cu cât e un sediu mai mare şi mai luxos cu atât mai scump plătim întreţinerea acestuia, utilităţile...

Războaiele, parcă din ce in ce mai multe, distrug vieţi, distrug lumi - şi totul pentru bani, pentru autoritatea dată de bani, pentru autoritatea ce o vor unii doar pentru ei, şi care “ei” sunt foarte puţini. Cred că dacă vrem să fim siguri că nu vom fi părtaşi la opresiune, război, genocid ar trebui să începem să nu mai ascultăm orbeşte comenzile. Plătim bani grei pentru înarmare atunci când gurile celor care ne iau banii strigă despre pace… Producătorii şi vânzătorii de armament ar ajunge in faliment dacă războaiele ar înceta şi, printre munţii de bani vehiculaţi in lume, foarte mulţi provin din astfel de activităţi - dacă s-ar retrage din circuitul monetar banii proveniţi din traficul de armament, de droguri, din prostituţie şi altele de acest gen sistemul monetar al lumii s-ar prăbuşi, sunt de părere Serge Le Doran şi Philippe Rosé.

Ştiu că întrebări au cei mai mulţi oameni, dar are cineva şi răspunsurile care să fie universal valabile pentru a atinge ceea ce unii numesc “o mie de ani pace”? (şi) Pentru a ieşi din sfera retoricii… J