Raportul săptămânii

Săptămâna nu s-a terminat, dar dacă mai urmează ceva se poate întocmi un “act adiţional”.

Luni. Spre seară, am încercat să-mi tai vârful degetului arătător de la mâna stângă  N-am reuşit, aşa că am bandajat degetul. Tăiam un bastonaş pentru căţel şi mă întrebam, in gând, de ce o fi aşa de tare bastonaşul care, de regulă, e destul de moale.

Cu doar nouă degete am cam pierdut dexteritatea la tastare… Lovesc aiurea tastele…

Marţi. In cartier, câţiva vârstnici mă roagă, uneori, să le cumpăr şi lor câte ceva, când ies. Am cumpărat pentru o doamnă mai multe, între care şi două sticle de ulei cu patru lei litrul. Ajung la ea, citeşte bonul, şi zice: S-a scumpit uleiul? Nu ştiu; de ce? mă mir Pe bon scrie că două sticle de ulei fac 16 lei. Du-te, te rog, să întrebi… Iau bonul şi fug la alimentara din apropiere (de unde cumpăr, in general, fiind la trei minute de bloc) şi întreb. Vânzătoarea zice că nu s-a scumpit. Se uită pe bon şi-mi explică: 16 lei au fost două ciocolate. Dau ochii peste cap şi mă pufneşte râsul! Îi explic că nu m-am uitat pe bon, am executat ordinul. M-am făcut de râs pentru că nu mi-a dat prin minte să citesc bonul înainte de a da fuga la alimentara, dar aveam încredere in bătrânică, pentru că de luni de zile fac pentru ea şi soţul ei diverse cumpărături. Revin la cei doi şi le spun care-i treaba. Bătranica, nu şi nu. Soţul ia şi el bonul şi-i zice nevestei că ciocolatele au fost 16 lei. Ea nu şi nu, că m-a înşelat vânzătoarea, că-s fraieră… I-am zis că nu mai cumpăr nimic pentru ea din acel moment, iar ea mi-a zis un răstit: Foarte bine! Soţul ei îmi face semn să nu pun la suflet şi-i spun că pentru el şi pentru pisicuţa lor o să mai cumpăr. Plec supărată. Seara cine mă sună? Bătrânica! Mă roagă să-i cumpăr, a doua zi, elastic îngust. Şi eu de acolo: câţi metri?!

Miercuri. M-am trezit dimineaţă şi dormeam in continuare, făcând mecanic ceea ce aveam de făcut. Trebuia să ajung in centrul vechi al oraşului. Cobor in staţie şi când vine autobuzul mă uit la număr: începe cu 5, ora se potriveşte, ăsta e! Începea cu 5, dar era 53, nu 51. Linia 53 a fost introdusă nu cu mult timp in urmă şi am uitat de acest autobuz - in staţia respectivă, de ani de zile, a oprit numai autobuzul cu numărul 51 (între altele), care merge spre centru; 53 merge in partea opusă: una dintre işirile din oraş. Îmi dau seama de asta numai când ajung la intersecţia unde cele două nu mai au traseu comun. Cobor la prima staţie, merg zece minute pe jos şi aşteeeept să vina următorul 51. Plimbarea de dimineaţă!

Joi. Seara, pe la ora 20, urc la o vecină. Încalţ bascheţii şi fuga. Stau acolo vreo oră şi jumătate. Revin acasă şi mă descalţ, normal! In piciorul stâng aveam o gheată neagră, in dreptul un baschet albastru. Am râs ca proasta-n târg! Nici vecina nu observase. Noroc că nu m-am întâlnit cu vreun vecin care vede bine. Mi se păruse mie că baschetul stâng e mai strâmt, dar mi-am zis că e de la spălat (tocmai ii spălasem şi era prima dată când îi încălţam).

Vineri. Alimentara din cartier (cea amintită mai sus), aceeaşi vânzătoare. Cer două pâini şi o întreb dacă am voie să iau eu o brichetă din stativ, pentru că ea ar fi trebuit să se întindă prea mult, Zice da. Trag de brichetă - uitasem că am doar nouă degete funcţionale (in mâna dreaptă aveam sacoşa) - şi îmi scapă pe jos. Vânzătoarea zice: Vedeţi, s-a stricat? şi priveşte in direcţia casei de marcat. Mă uit la ecranul casei de marcat şi îi zic: Cred că nu… Scrie pe ecran 8:00 şi trei litere: dco. Ea, de colo: Bricheta, nu casa de marcat. Am lăsat-o râzând şi eu am râs până acasă!!! Şi nu-mi pasă cine m-a văzut, pentru că aş fi pocnit dacă aş fi încercat să mă abţin. Ce bun ar fi fost un telefon mobil! M-aş fi prefăcut că vorbesc la telefon.

Sâmbătă n-am avut parte de stângăcii şi nu m-am făcut de râs..

Cam aşa a trecut această săptămână pentru mine. Mărunţişurile precum scuturatul scrumului in cana cu cafea, aprinderea ţigării de la capătul cu filtru, împiedicatul pe drum drept abia merită amintite pentru că aceste fleacuri sunt la ordinea zilei.