Luna de la două noaptea

Închisesem prăvălia și fumam în balcon o ultimă țigară înainte de-a ne pregăti de culcare. Ascultam sunetele nopții și mă gândeam la nemurirea sufletului - n-am ajuns la nicio concluzie. Dintre nori s-a ivit Luna, brusc, strălucind printre ramurile copacilor. Am intrat după telefon, convinsă că n-o mai găsesc la vedere când revin. Dar era tot acolo, așa că am fotografiat-o.

Mi-am văzut de țigară mai departe, gândindu-mă că vine vara și îndrăgostiții vor mai admira Luna doar de prin balcoane (sau curți, cei care-s mai norocoși). E mai bine așa! Vara va fi caniculă - ar fi culmea să nu fie! - și seara, după ora 20, aerul va începe să se răcorească și-ar fi păcat să iasă oamenii de prin cutiile de beton încinse, să se plimbe și să-și umple plămânii cu aer mai rece, un pic mai curat.

Ce fain era pe vremuri! Ieșeai din casă când aveai chef, fără să ceri permisiunea „autorităților”; te plimbai pe unde doreai, în grup sau de capul tău; nu se criza nimeni dacă-ți îmbrățișai prietenii; nu te atenționau polițaii din mașină, nu te opreau să te legitimeze. A fost frumos cât a ținut. După vreo 45 de ani de control au fost vreo 31 de ani fără control. Deh! Roata morii se-nvârtește țac, țac, țac... La fel și roata vieții, doar că nu ne mai dă nimeni anii înapoi.