Lovit pe trecere de pietoni
În zona sanatoriului din Timișul de Sus, și a hotelului Gaiser, prin anul 1990 erau mulți câini, între care și o cățelușă cu puiul ei, fătat
de vreo două luni. Într-o zi, trecând strada, puiul a fost lovit de o mașină, ziua, pe trecere de pietoni. Șoferul care l-a lovit, dacă ar fi respectat legea ar
fi încetinit la apropierea trecerii semnalizate și ar fi avut timp să oprească, dar pentru că n-a văzut
oameni și-a zis că nu mai
trebuie să fie preventiv. Degeaba a mai regretat, sau doar s-a prefăcut - s-a
urcat în mașină și a plecat; altceva nici nu ar fi putut face atunci.
A urlat cățelușa două zile și
o noapte după ce am luat-o din mijlocul șoselei. Greu am reușit să o luăm din mijlocul drumului, de lângă puiutul
mort pe care îl păzea de noi, și lătra și
încerca să ne muște.
Am mângâiat-o și,
în final, a înțeles
că nu îi vrem răul și
ne-a lăsat să ducem puiul pe marginea drumului, în iarbă, departe de oameni. Îl
lingea, îl împingea cu lăbuțele și cu botul - cum fac
toate animalele cu puii abia veniți în lume - lătra la el, dar puiul nu mai
mișca. A stat lângă el și a urlat. Poate că animalele nu au drepturi, dar au
suflet.
Când a plecat, în sfârșit, am rugat un îngrijitor de la sanatoriul din
apropiere să îmi dea un hârleț, ceva, să îngrop puiul în pădure. Mi-a zis să-l arunc în container,
că-l vor lua gunoierii. Numai gândul că angrenajul mașinii de gunoi va împrăștia resturile trupușorului firav m-a înfiorat și am insistat pentru hârleț. Mi-a dat, uitându-se la mine ca la o casă arsă. Am
înfășurat puiul într-o
bluză - puricii și
alte alea nu mai erau pe el din chiar momentul morții dar începeau să apară muștele - și l-am dus la marginea pădurii, unde am început să
sap. Mă chinuiam îngrozitor - era prima groapă pe care o săpam și nu știam cum se face - văzându-i pe alții, mereu mi s-a părut ușor dar nu-i. Îngrijitorului i s-o fi făcut milă de
mine și a venit să mă
ajute. A săpat repede groapa și am îngropat puiul. El a fost cel care a pus un semn acolo și mi-a zis să vin să-mi dea un brăduț, să-l plantez. Și am plantat un brăduț, a doua zi, deși aveam bășici în palmă ,
de la hârleț.
Între timp, pe locul acela au
fost defrișați arbori și cineva și-a construit o vilă .
Câine rău
Eram cazata
la Gaiser cand s-a derulat și întâmplarea amintită mai sus. La câteva sute de
metri de hotel era (este) un sanatoriu și acolo un parculeț neîngrijit dar cu bănci în stare destul de bună. Îmi
plăcea să stau acolo și
să citesc. Acolo se aduna și haita din zonă - erau unsprezece câini (știu pentru că i-am numărat). Într-o zi, un câine roșcat (numărul 12), cu pete sure, cu alură de lup (nu
câine lup) s-a tolănit lângă o bancă, la soare. N-a trecut mult și au venit cei 11 câini și l-au luat la bătaie pe cel care ședea linisit - și care încercase să fugă, dar n-a mai apucat. Se
băteau în fața mea, la nici doi
metri. L-ar fi umplut de sânge pe sărmanul căine roșcat. Privesc in jur: nimeni - tocmai de aceea alesesem
locul, pentru că era lipsit de prezența umană. Am lasat cartea pe bancă și m-am ridicat. Mi-e imposibil să asist la așa ceva. M-am apropiat de haita care mă ignora. Unul
dintre câini mă vede și
mă latră. Apoi altul. Le strig: Sssst! și ei se reîntorc la câinele roșcat. Era acolo și un căine mare-mare - maro închis. Am înțeles că acela e șeful haitei și pe acela trebuie să îl potolesc. Tot
cu ssst! m-am apropiat. Băteam puternic din palme și începusem să-i iau cu “hei, tâmpițeilor!” S-au oprit din cafteală și mă priveau - unii încercau să mă impresioneze
mârâind. Lătrau din ce în ce mai neconvingator. Nu prea știau ce-i cu mine, dar eu știam bine, așa că am început să mângâi unul, apoi altul - având
grijă să nu fac gesturi largi, să nu creadă că vreau să-i lovesc - și care mai de care se înghesuia la mângâiat. Au uitat
ce aveau de împărțit.
Eu m-am așezat pe bancă și mi-am văzut de citit. Câinele roșcat s-a așezat în stânga băncii, haita în dreapta. Totul a durat
ceva timp, dar am povestit pe scurt.
A venit portarul de la
sanatoriu și mi-a zis că nu sunt
sănatoasa. Deh! O fi crezut că sunt la tratament! Din acea zi - cel puțin cât am fost în zonă - câinii aceia nu s-au mai
încaierat. Le aduceam mâncare (resturi de la bucătăria hotelului) și le-o dădeam pe porții, având grijă ca cel care termina primul să nu se
dea la mâncarea celor mai înceți. Câinele roșcat
mă însoțea pretutindeni și oamenii care erau “de-ai zonei” îmi spuneau să am
grijă că acela e un câine rău și încercau să îl alunge, împotriva protestelor mele, dar revenea mereu
la mine. Nu era rău, era doar speriat. În primele zile nu mi-a permis să îl
mângâi, dar apoi i-am câștigat
încrederea. Le-am spus tuturor să nu-l mai alunge aruncând cu pietre după el și le arătam că mă lasă să îl mângâi. Nu l-au mai
alungat, dar nu știu
ce s-a întâmplat după ce am plecat. Sper că nu i-am făcut mai mult rău decât
bine.
Johnny și haita
Într-o însorită zi de
octombrie, 18.10.2010, hărmălaie mare în fața blocului. Câteva femei țipau, multe lătrături cu voci groase se auzeau. Mama
aruncă o privire pe fereastră și o văd cum o tulește din casă. Ajunge afară extrem de repede, având în vedere vârsta, și o văd că apucă un ciot gros și dă-i după cinci dulăi care înconjuraseră o mașină parcată, lătrând de zor, zgâriind tabla. Se
apropie, strigă și
alungă câinii, care pleacă alergând în șir și duși rămân. Apoi,
femeile care țipau,
se apropie și ele. Cu greu, mama
scoate de pe roata mașinii,
unde era ascuns bine (credea el), un pui de pisică, mic cât să încapă într-o palmă . Și vine cu el acasă, îl hrănește cu seringa, pentru că altfel nu mânca și îl pune într-o cutie, în ideea că îl ținem până își revine și apoi îi căutăm o căsuță. După ce alergase vitejește și reușise
să scape de haită era păcat să-l dăm înapoi în stradă. În cutie, mama i-a pus
mâncare pentru pisici - de la Pufitică, motanul pe care îl aveam - sperând că
va învăța să mănânce singur.
O! Și cum mânca el
singur! Știa să mănânce
singur, doar că făcea “pe mortul”, de frică. Așa a făcut și Pufitică o dată, când l-am dus în altă casă, pentru
că trebuia să plecăm. Era țeapăn când l-am scos din cutia de transport și
sora mea a crezut că a murit - avea consistența unei ființe
fără viață, rigor mortis! Atunci am aflat că e unul dintre
modurile în care încearcă unele animale - inclusiv pisicile - să se protejeze
când se simt amenințate.
L-am lăsat pe Johnny – așa
i-am spus - liber, dar departe de Pufitică și de câinele boxer
(care acum nu mai trăiește). Și Johnny, fricos, a profitat și
s-a ascuns! Nu l-am găsit și începusem să ne îngrijorăm după vreo jumătate de
oră. Atunci am închis câinele și l-am scos pe Pufitică din camera lui. Imediat ce a
ieșit a început să adulmece, cu boticul ridicat, și
în două minute l-a găsit pe Johnny, ascuns între niște
haine de curând aduse din uscătorie. Când l-a văzut pe Pufi a ieșit
miorlăind luuung și s-a lipit de el, miorlăind, ca și
cum ar fi spus: “casa cu piiiiisiiiiici”. Și au rămas prieteni
buni, în general. Se înțelege că ne-am pricopsit cu un nou motan.
Deși
tata abia murise, în 29 august acel an, noi râdeam la giumbușlucurile
pe care le făceau cei doi motani! Și râdeam, zicând c-or
fi zis vecinii că pe mama a înnebunit-o durerea la moartea soțului,
când au văzut-o cum se repede în mijlocul haitei să salveze ghemotocul acela de
blană.
(text preluat de pe un blog
pe care îl voi şterge)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumesc pentru ca sunteti aici. Comentariile sunt moderate deoarece e singura metoda pe care o stiu sa nu pierd vreun mesaj si sa evit mesajele nepotrivite. Le public imediat ce accesez blogul. Multumesc pentru intelegere.