Când dormi pe tine

Când dormi pe tine - adică mai dormi după ce te dai jos din pat, dar nu eşti somnambul - faci gesturi mecanice, intrate in obişnuinţă. Rutina e bună, dar numai până la un punct - trebuie să fii conştient chiar şi in rutina zilnică.

Vienela, cu articolul Câinele îşi dă seama, omul nu, mi-a amintit întâmplarea.

Pe la sfârşitul anilor 1980 un prieten mi-a adus in dar un pui de câine: mic-mic, pufos, negru tuci. Eram la muncă şi m-a chemat la poarta uzinei. Când l-am văzut am cerut “bilet de voie” şi-am plecat acasă. L-am numit Marco, in final, dar i-am zis si Lord). După mărimea lăbuţelor mi-am dat seama că va fi un câine mare şi dacă la tata am găsit imediat înţelegere, să îl ţinem in apartament, cu mama a trebuit să duc muncă de lămurire, ea gândindu-se că va trebui să aibă grijă de el, eu, la acea vreme, venind acasă ca la hotel. A ajuns un câine imens - poate nu cât un Newfoundland, dar cât un ciobanesc mioritic clar! - cu blana deasă dar nu cu fir prea lung.

Eu eram cea care avea grijă de Marco: hrană, igienă, plimbări şi tot ce mai era necesar. Doar la muncă nu îl luam cu mine. In timpul zilei era simplu, dar dimineaţa… Oh, dimineaţa! Nu-s deloc un om matinal - unii zic că încep să funcţionez la parametri normali abia când se lasă seara - dar când mergeam la muncă, zi de zi, la şapte fiind obligatoriu să fiu acolo, eram ca roboţelul: mă trezeam (dar fără să mă trezesc efectiv) şi făceam tot ce trebuia să fac - pe pilot automat. Din acest motiv mâncam supe, ciorbe şi dimineaţa - din comoditate, in special.

In rutina zilnică intrase de acum şi Marco. Dimineaţa, după ce terminam cu baia, îl hrăneam pe el - avea mâncare gătită (un fel de supă cu morcovi, carne, orez, cartofi sau alte ingrediente despre care ştiam că nu-i dăunează - el ar fi mâncat orice). Vasul lui era un castron din inox, singurul rămas dintr-un set. Îi puneam supa, o încălzeam puţin, lăsam să se racească vasul - până se fierbea cafeaua - şi i-l puneam la locul unde mânca, lângă masca de la chiuvetă.

In dimineaţa cu pricina nu a fost nimic diferit sau, poate, nu mi-am dat seama că dormeam mai profund ca in alte dimineţi. Am luat blidul lui Marco, l-am alimentat cu supă, l-am încălzit şi… Intră mama in bucătărie. “Ce faci, Diana?!” o aud exclamând. O privesc uşor încruntată, nedumerită de acea luare la rost. “Mănânci din farfuria lui Marco?” In creierul meu nu se făceau conexiunile necesare… Marco, farfuria lui… Când mă uit sub nas… mă pufneşte râsul! In blidul lui Marco era ciorba mea, din care mai aveam doar vreo două linguri de luat. Atunci am înţeles şi de ce Marco mai era in bucătărie când mâncam eu - de obicei, după ce termina de mâncat, se întorcea in culcuşul lui.

Faptul era consumat - si ciorba îmi căzuse bine! Ce era să mai fac? Am scos din frigider oala cu mâncarea lui Marco şi l-am hrănit şi pe el.

Bineînţeles că am povestit cui a vrut - şi n-a vrut - să auda! Povestea a rămas mult timp in atenţia celor apropiaţi şi, după 1990, când apăruseră produsele speciale pentru câini povestea s-a reactivat: am primit de ziua mea un blid din plastic pe care era desenat un cap de căţel; unii, când aveau ocazia, mă mai întrebau: “îţi place vasul acesta?” şi-mi arătau câte un vas pentru căţei.

Marco mi-a rămas in suflet. E primul câine care a fost, efectiv, al meu. E tembeluţul care făcea kk numai pe asfalt - spre disperarea mea, pentru că trebuia să adun (nu era lege, era doar jena de-a lăsa acolo kk de căţe!!). E tembeluţul care, la vârsta de vreo patru luni s-a gândit ca pe o trecere de pietoni, la oră de vârf, să se oprească pentru kk - pentru că l-am tras de acolo împotriva voinţei lui o fi crezut că ne jucăm şi a sărit pe mine, nimerind sub fusta mea cloş! E tembeluţul pe care încercam să-l obişnuiesc să facă in iarbă kk şi îl lăsam liber la plimbare in zone cu multă iarbă. Ce fericită am fost când, într-o zi, Marco a făcut in iarbă deşi erau multe trotuare pe-aproape. Când, însă, m-am dus să văd (intuiţia, probabil)… kk lui Marco era pe betonul din jurul unui capac de canal ascuns in iarbă.

Mi-a părut râu când l-am dat unor prieteni care locuiau “la casă”, într-o localitate din apropiere, pentru că, pe măsură ce creştea, părea tot mai apatic. S-a ataşat imediat de noul lui prieten biped şi n-am avut mustrări de conştiinta, mai ales că şi umanul care l-a dorit îl iubea foarte mult - acolo avea grădină mare şi nu era niciodată singur (la noi stătea singur, închis in casă, şi mai mult de opt ore, pentru că toţi eram plecaţi la muncă). A fost foarte fericit la noua lui căsuţă pentru că zburda liber. Alerga la mine dând din coadă de bucurie de câte ori mergeam pe acolo, special pentru a-l vedea.

După un timp a plecat cu o haită de lupi.