Rațiunea în iubire

Sărbătoarea din așa-numita „Ziua îndrăgostiților” ar putea demoraliza pe cei care suferă din dragoste, ceea ce nu ar trebui să se întâmple, pentru că este și ziua lor! Ei mai sunt, încă, îndrăgostiți! Cei care i-au părăsit au pierdut iubirea din suflet (dacă au avut-o) și nu toți au „găsit” alta. Omul îndrăgostit – chiar și fără speranță – este mult mai bogat spiritual decât cel care n-a iubit, nu mai iubește etc..

Cine poate spune, cu certitudine, de ce iubește pe X și nu pe Y; cine poate spune cât iubește? Poate dovedi că iubește și cât iubește, dar nu poate explica. „Mi-aș da viața pentru tine” s-a dovedit, deloc rar, un slogan. E simplu pentru oameni să spună cuvinte, și-o fac de numa’-numa’ mai ales când vor să obțină ceva: spun ce ar vrea să audă interlocutorul, nu ceea ce cred ei, de fapt; fac ceea ce știu (sau bănuiesc) că ar dori ceilalți... Când așa ceva se întâmplă în „relațiile romantice” se cheamă un „start greșit”. Omul care simte că trebuie să își controleze reacțiile, cuvintele, când se află lângă „persoana iubită” ar trebui să înțeleagă că e posibil să nu fie în relația potrivită, ar trebui să înțeleagă că, poate, teama de a nu greși îl va eroda psihic la un moment dat și chiar dacă sentimentele celuilalt sunt sincere acesta va simți „ezitările” și le-ar putea interpreta greșit. Și, uite-așa, din aproape în aproape se termină – uneori urât – ceea ce ar fi putut fi frumos.

Sunt oameni care afirmă că iubirea fără rațiune nu e... normală! Savanții afirmă că dragostea (îndrăgosteala) e o „boală mintală”! I-au dat cod în nomenclatorul lor special. Nu știu dacă au renunțat la idee – ei susțin că îndrăgosteala e o „reacție chimică”. Probabil că așa este, în primele momente, dar după ce se consumă „substanțele chimice” implicate în această „reacție” rămâne ceva – sau ar trebui să rămână. După „îndrăgosteală” ar trebui să urmeze iubirea – în adevăratul sens al termenului. Iubirea înseamnă și sacrificiu, când este cazul; e mult, mult mai mult decât putem pretinde de la „îndrăgosteală”.

Poate că au dreptate cei care afirmă că e nevoie de ceva rațiune în iubire...? S-a „născut” întrebarea: pot trăi toată viața cu omul care are defectele astea și astea? Nu cred că e firească întrebarea când e vorba despre iubire. Răspunsul la o astfel de întrebare e cam întotdeauna „da” în faza fluturașilor în stomac, a ciorilor care cântă precum privighetoarea. A iubi nu e totuna cu plăcerea de a face dragoste – mulți le confundă, și de aici dezamăgiri, lacrimi, violențe. După un timp, totul poate deveni rutină, un fel de „obligație de îndeplinit în cuplu”. Unii știu să-și „revitalizeze” viața amoroasă, alții se complac în a o evita – dintre aceștia din urmă se adună cei mai mulți care afirmă că „dragostea lor s-a terminat”. Cine pune accent, în iubire, numai pe plăcere pierde. Și în cazul unora, și în cazul celorlalți, trebuie să mai existe și „altceva” pentru a vorbi despre iubire. Ce este acest „altceva”? Nu există un răspuns universal valabil pentru că depinde numai și numai de cei implicați.

Se spune că e lipsit de rațiune acela care atribuie calități persoanei de care e îndrăgostit. Poate că nu le atribuie, ci chiar crede că persoana în cauza le are. Inima are taine pe care nicio rațiune nu le poate pătrunde. (Guy de Maupassant)

Se întâmplă, uneori, să fie nevoie de rațiune – nu în iubire, ci în acele „sfârșituri de iubire”. Sunt oameni care, părăsiți de persoana pe care o iubesc, își pun „stop” vieții, efectiv. Acești oameni ajung, într-un fel, să trăiască pentru persoana care i-a părăsit și care-și vede de viață. Își schimbă coafura, își cumpără haine noi și multe altele (unele fapte sunt chiar nebunești!) doar cu speranța că celălalt va vedea ce-a pierdut și va reveni – de cele mai multe ori o astfel de „revenire” (când se mai întâmplă) e un fel de ciorbă reîncălzită; o înnodare a relației – în cele mai multe cazuri – nu va dura. E posibil un avantaj, totuși: se consumă ceea ce rămăsese neconsumat și despărțirea nu va mai fi la fel de dureroasă – dar asta poate însemna timp pierdut din viață, timp în care celui care a dorit „recucerirea” persoanei plecate i s-ar fi putut întâmpla lucruri frumoase, lucruri pe care nu le-a permis în viața lui pentru că trăia obsedat de o „fostă iubire”.

Dezavantajul (să nu zic nenorocirea) celor care nu vor să renunțe la o „iubire terminată din partea cealaltă” este că – cei mai mulți - nu vor mai avea încredere în sinceritatea sentimentelor celor pe care, poate, vor ajunge să-i întâlnească. Vor fi mereu suspicioși și cumva, vor trăi cu sabia lui Damocles deasupra capului, așteptându-se la ce-i mai rău, căutând „semnele” trădării, ale ipocriziei etc. Vor exista și alte dezavantaje (de la caz la caz): vor evita să se angajeze într-o relație serioasă în speranța că persoana plecată va reveni; se vor angaja într-o relație doar pentru că li se „impune social”, aleg să fie cu cineva numai pentru a nu fi singuri s.a.m.d..

Există oameni care afirmă că iubirea adevărată se bazează pe rațiune – așa o fi?!. Rațiunea în iubire ar putea fi posibilă numai atunci când iubirea „din partea cealaltă” se termină. Ciudat spus „se termină”, pentru că iubirea adevărată nu se termină niciodată și de aceea ar trebui să apeleze la rațiune cei care suferă din iubire neîmpărtășită. Daa... Ușor de spus, mai greu de făcut. Cred, totuși, că ar trebui urmat „sfatul” lui Garcia Marquez: nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbește pentru că s-a petrecut; neplăcerile trăite sunt trecute în contul experienței de viață și omul merge înainte.

Despre Iubire numai de bine! Să nu fugim de Iubire din cauza unor oameni care, vreodată, ne-au înșelat sentimentele, ne-au dezamăgit. Să nu căutam Iubirea cu orice preț! Ca și-n cazul fericirii: va fugi de noi! Sau... ar trebui să credem învățăturile religiei: „fericiți sunt cei care plâng”?

Să zâmbim și să iubim! 

Pentru cei „supărați” există „Valentinele de oțet”!

Happy Valentine’s Day!

Imagine de monicore de la Pixabay