Cavalerul trac şi cavalerul Kalki

Eroul trac, de origine sincretistică, irano-thraco-elenică, demonul erou, va fi trecut uneori alături de Zeus. Cavalerul sau eroul trac apare la Adamclissi ca neînvinsul. Dar alături de această faţă luminoasă a lumii supranaturale, tracii gândeau şi o lume a duhurilor rele. Clement din Alexandria vorbeşte despre doctrinele întunericului, despre Dionysos Bassaros, despre şarpele ce intră în sân, ca mijloc de iniţiere în misterele sabazice. Şarpele e duh al răului, dracul decăzut din starea lui iniţială, adversar al lui Dumnezeu. Totusi, animalul clasic de apărare împotriva deochiului (la daci, în La Tene, a 2-a vârstă a fierului) şi a tuturor accidentelor demonice e şarpele.

Poate din acest motiv Cavalerul trac este identificat uneori cu Sfantul Gheorghe, cel care a taiat capul balaurului.

Eroul cavaler (p. 350 Getica, de Vasile Parvan) e de caracter solar, ceresc. Eroul cavaler e identificat cu Apollo (zeu al Soarelui), dar aceasta mult mai târziu.

O zeitate importantă pentru daci era Cavalerul trac, ce stăpânea câmpurile, pădurile, ogoarele şi fiarele sălbatice. Este prezent în Dacia în aproape 50 de reliefuri sculptate de mici dimensiuni şi în mai multe monumente mari. Acesta era venerat de populaţiile tracice din regiunea balcano-dunăreană, iar în inscripţiile greceşti apare sub numele de Heros şi în cele latine sub acela de Heron. Pentru adepţii lui, Cavalerul trac era protectorul casei şi al familiei, întemeietorul de colonii sau neamuri, stăpânul celor vii şi celor morţi, invincibil, plin de forţă şi veşnic”. În reliefurile din piatră este reprezentat ca un tânăr călăreţ în galop sau la pas, la vânătoare ori în diferite ipostaze rituale. Uneori, imaginea lui este însoţită de cea a altor trei divinităţi: Cybele, Hermes şi Dionysos. Majoritatea sculpturilor Cavalerului trac provin din Dobrogea (Histria, Tomis şi Callatis), iar restul din Transilvania şi Oltenia.

Cavalerul trac a fost asimilat de unii cercetători zeului Gebeleizis (despre care alţii afirmă că ar fi unul şi acelaşi cu Zamolxis), zeu care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, şi care a fost asimilat de creştini drept Sfântul Gheorghe...

Pe imaginile de cult ale cavalerilor danubieni (cavaleri traci sau cabiri), străvechea divinitate dublă indoeuropeană, Dioscurii (Getica, de Vasile Parvan), cei doi "luceferi" gemeni care străbat călări văzduhul, stăpânind furtunile şi salvând de la pierire pe oameni apare destul de rar, reprezentată iconic, Diana, străveche divinitate feminină, preindoeuropeană, adoptată şi de sciţi şi de traci, adorată la Dunăre şi în Rhodope sub numele de Diana Regina.

Kalki (una dintre cele zece încarnări ale lui Vishnu, o ipostază majoră a lui Dumnezeu în tradiţia hindusă) este cavalerul apocaliptic, Isus venit pentru a doua oară. Acest simbol al călăreţului a fost răspândit atât la daci, cât şi la urmaşii lor. Kernbach menţionează zeităţile cunoscute sub numele de Cavalerul Trac, Cavalerii Danubieni. Iar Eliade arată că după Herodot, "câteva secole mai târziu monumentele zise ale eroilor cavaleri se înmulţesc în Balcani; or, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo" - Apollo este Fiul Divin care, de astă dată, în ipostaza de cavaler, reprezintă Judecătorul anunţat de Apocalipsă.

Monedele dacice cu legenda ASIO, sau cele cu legenda IANUM ARM, menţionate de Lovinescu, poartă emblema fie a unui cal, călăreţul fiind indicat de caduceu, fie a unui călăreţ. El apropie acest simbol al lui Kalki de "prima Shakti" (adică de manifestarea lui Adi Shakti, în traducere: Shakti Primordială), în timp ce "caduceul este Shakti polarizată" (manifestarea lui Adi Shakti sub forma lui Kundalini).

Savantul român Mateescu a efectuat în 1923 o atentă cercetare în legătură cu soldaţii de origine tracă amintiţi în inscripţiile din Roma, descoperind peste 200 nume, dintre care aproximativ 120 dovedesc că soldaţii respectivi erau originari din Dacia; dintre aceştia 15 proveneau chiar din vechea capitală a lui Decebal - Sarmizegetusa. La oştenii din garda călare se indică mai rar localitatea de provenienţă; în schimb e frecventă indicaţia generică a poporului: natione Dacus. Printre cei originari din Sarmizegetusa există un oarecare Claudiano, centurion din Cohorta a VI-a care, împreună cu alţi cinci colegi, promovaţi concomitent cu el tribuni ai cohortei, închinase o dedicaţie împăratului Caracalla.
Se ştie că în epoca antică viaţa era relativ scurtă; rar se atingea varsta de 50 ani. Cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a atins frumoasa varstă de 85 ani este cu atât mai relevant. Militarii daci care îşi satisfăceau serviciul la Roma aveau, ca şi alţi provinciali, sanctuare unde-şi adorau divinităţile. În mod deosebit era venerat cavalerul trac pe care îl găsim adesea reprezentat pe stele funerare şi care pare să fi avut vreo două sanctuare la Roma.

Cultele orientale invadează provincia dacă spre finele sec. al II-lea e.n., dar mai ales sub dinastia Severinilor. Procesiunile fastuoase, ritualurile exotice promiteau mântuirea adepţilor în lumea de dincolo. Cel mai important zeu adus din Orient, din Persia, este Mithras, care a fost adoptat de o bună parte a populaţiei dacice. Acesta era zeul luminii, al dreptăţii şi victoriei împotriva răului. Pe teritoriul vechii Dacii s-au descoperit circa 300 de inscripţii şi reprezentări sculpturale ale lui Mithras. Cultul zeului persan se desfăşura în temple subterane, unde participau credincioşi din toate straturile sociale.

Mircea Eliade scria despre zeii tracilor că sunt ”marii anonimi ai religiei vechi” şi, pentru că erau mai vechi decât ai popoarelor vecine, nu s-au mai păstrat informaţii despre ei. În viaţa străbunilor noştri, religia ocupa un loc important, ca la toate popoarele din acea vreme, iar creştinismul a câştigat adepţi prin secolul al IV-lea e.n.. Mâna dreaptă a conducătorilor daci, viceregii, erau marii preoţi care, pe lângă faptul că îl sfătuiau pe rege în cele mai importante treburi de stat, uneori îl urmau la conducere. Dacia, mai ales după cucerirea romană, era un mozaic religios, plin de credinţe şi divinităţi păgâne, căci fiecare colonist din imperiu şi-a adus zeităţile de acasă. Fastuoasele manifestări religioase au contribuit şi ele la procesul de romanizare al Daciei. Mai mult, dr. arhitect Florea Costea, cel mai cunoscut specialist în istoria dacilor din Braşov, spune că, din cauza importanţei deosebite a religiei, romanii au avut grijă ca, după cucerire, să transforme vechile sanctuare.

Dacii credeau în nemurirea sufletului deoarece pentru ei viaţa trupească era doar trecătoare, iar cea veşnică îi aştepta pe cei viteji şi vrednici în împărăţia zeului suprem Zamolxis. Herodot spunea că dacii ştiu să se facă nemuritori”. Ca o dovadă a glorificării vieţii de după moarte, dacii făceau banchete şi chefuiau la înmormântări, iar la naşteri jeleau copilul abia venit pe lume. Acest obicei s-a mai păstrat în unele sate din ţară (în sursele pe care le-am avut la îndemână nu scrie în care).

Surse: Getica, de Vasile Pârvan; Dacia secretă, de Adrian Bucurescu;

http://new.unique.ro/viewtopic_print.php?t=116&start=0&sid=df4fb1ebc7dd32c7a0b2c68fa8823581

Pe aceeasi tema: Sfantul Gheorghe si Cavalerul Trac;