Frica de clovni – clovnofobia (coulrofobia)

Clovnofobia este o afectiune care nu e trecuta, inca, in registrul afectiunilor mintale si care a inceput sa fie studiata mai serios abia in ultimii ani pentru ca nu exista un numar foarte mare de oameni care se tem de clovni – mai multi sunt cei carora nu le plac.

Te astepti ca unui copil sa-i fie teama de chipul oarecum ciudat al unui clovn, dar ramai uimit cand vezi un adult gata sa o ia la goana cand vede unul si te intrebi cum de un om in toata firea se poate speria atat de rău de un personaj care pe tine te distreaza. O singura data, la inceputul anilor 1990, am vazut un barbat adult ajuns aproape in faza lesinului la vederea unui clovn care s-a apropiat de noi intr-un parc de distractii. Am vazut in filme oameni care se tem de clovni si, poate, greu as fi crezut ca poate exista o teama atat de mare daca nu as fi vazut “cu ochii mei” ce reactie a putut avea acel om.

Sunt unele studii care arata ca nu la prea multi copii le plac clovnii si nu doar oamenii care lucreaza la circ au demarat programe prin care ii ajuta pe oameni (copii si adulti) sa-si invinga frica de acest personaj.

Ca si in cazul celorlalte fobii, punctul declansator al clovnofobiei poate fi conditionat de cativa factori, intre care: o experienta neplacuta, al carei context a fost mai apoi generalizat; copierea comportamentului unor persoane numite de referinta (parinti, bunici, prieteni etc.); un conflict psihic profund.

As zice ca ajung la fobie cei care traiesc conform zicalei: cine s-a ars cu ciorbă suflă şi-n iaurt – exacerbând reactiile.

Pe vremuri, bufonul de curte, nebunul, nu erau deloc de speriat, din contra. La circ, copii si adulti râdeau in hohote cand vedeau năstruşniciile clovnilor… Dar clovnul a ajuns, in timp, si pe marile ecrane:

The Joker, inamicul lui Batman, nu e deloc un chip comic si faptele lui sunt violente; clovnul ucigas, care are la baza si o legenda urbana americana care – la randul ei - a luat nastere din cauza unuia care isi castiga existenta facand pe clovnul la petreceri si care a ucis tineri: John Wayne Gacy, un tip cu un chip comun, tata devotat, soţ iubitor care, intre altele, se imbraca in clovn si ii distra pe oameni la petreceri sub numele de Pogo si care, intre anii 1972-1978, a agresat sexual si a ucis mai mult de 35 de tineri din zona Chicago – a fost gasit vinovat pentru 33 de omoruri si executat in 1994; individul fusese condamnat in 1968 pentru agresarea unui adolescent si, totusi, i s-a permis sa lucreze in apropierea copiilor – intre timp lucrurile s-au schimbat mult in SUA. Acest individ, ascuns sub masca clovnului, a contribuit si mai mult le teama oamenilor de clovni, convinsi ca intotdeauna sub masca unui clovn se poate descoperi “partea lui intunecata”. Dupa povestea acestui ucigas s-au facut cateva filme.

Clovnul Bozo a fost un personaj de televiziune (creat in 1960 de Alan W. Livingston) foarte indragit de copii si adulţi in anii de inceput ai televiziunii, in SUA, si nu avea nimic de speriat. Totusi, avand in vedere ca toti clovnii au menirea de a face oamenii sa râda, dar ironizand persoane, comportamente, situaţii, se presupune ca au si o doză mare de răutate.

Ideea laturii ascunse a clovnilor pare a porni de la viata celui care e considerat tatăl clovnilor moderni: Joseph Grimaldi (celebru mai ales in Marea Britanie) si a carui viaţă numai frumoasa nu a fost, el neavand motiv de veselie si, cu toate acestea, seara de seara isi picta chipul si ii facea pe oameni sa râda; a crescut cu un tata tiran, sotia lui a murit dând nastere unui copil; baiatul lui a baut până a murit, la varsta de 31 de ani; de la salturile pe care le facea pentru a distra oamenii a rămas cu un handicap si avea dureri permanente.

In Franta, cam in aceeasi vreme cand Grimaldi era celebru in Marea Britanie, Jean-Gaspard Deburau (Pierrot) era pe Continent, dar in timp ce Grimaldi era tragic, Deburau era sinistru; in 1836 a ucis un tanar care râdea de el, alaturi de altii, lovindu-l cu bastonul, pe strada (a fost achitat pentru omor).

Doi dintre cei mai cunoscuti clovni din istorie erau oameni cu probleme in viata reala, deci oamenii au inceput sa se gandeasca la faptul ca toti clovnii au o viata dubla, o latura luminoasa si una intunecata. Andrew McConnell Stott (profesor la Universitatea din Buffalo, New York, care a scris biografia clovnului Grimaldi, considerat specialist in cultura clovnilor) sustine ca Charles Dickens este cel care a semanat in mintea oamenilor semintele clovnului inspaimantator scriind Pickwick Papers (in 1836, cand inca mai semna unele articole din ziare cu pseudonimul Boz), care avea protagonist un clovn betiv, cu multe probleme, un clovn care se distrugea pe sine pentru a distra publicul si despre care se spune ca l-ar fi avut ca “model” pe fiul lui Grimaldi.

La moartea lui Grimaldi (1837), tanarul ziarist Dickens a fost insarcinat sa publice memoriile clovnului si a facut-o astfel incat oamenilor incepuse sa le fie dificil sa priveasca un clovn si sa nu se intrebe ce este, de fapt, sub machiaj, devenind dificil de facut o separare intre personaj si omul care il interpreteaza. Dickens, afirma Stott, este cel care a dus la formarea acestei perceptii ca sub masca vesela se ascunde ceva intunecat, tulburator. Tot Stott afirma ca Joey Grimaldi e exemplul elocvent al omului distrus ascuns sub masca veseliei.

Clovnii au inceput sa aiba succes in benzile desenate, in emisiuni TV, in filme, nu doar la teatru si la circ; uimeau si ţineau cu sufletul la gura spectatorii care le urmareau numerele de adevarata acrobatie, gesturile largi, dezordonate (pentru a atrage atentia si a starni râsul). In 1876, Edmond de Goncourt, critic literar, scria ca “arta de a fi clovn este acum destul de terifianta; prin acrobatiile aproape sinucigase, gesticularea aproape monstruoasa, pantomima frenetica amintesc de curtea unui azil de nebuni”.

Clovnii in filme

Dupa ce un clovn a ucis in realitate, situatia clovnilor in SUA avea sa se schimbe si regizorii, scenaristii vor specula intens aceasta noua oportunitate de a crea suspans si de a castiga bani. 

Inainte vreme un film precum The Greatest Show on Earth (al lui Cecil B. DeMille castigator al unui premiu Oscar in 1952) ar fi avut succes doar ca drama: un clovn care a ales sa nu-si dea masca jos niciodata si care s-a dovedit a fi un medic care si-a ucis sotia “din mila”.

Filme precum Poltergeist (1982) trec la un alt nivel: o papusa clovn prinde viata si incearca sa traga un baietel “in lumea lui bau-bau” de sub pat. In 1986 Stephen King scrie “It”, un roman de groaza despre şapte copii terorizati de o fiinta numita It care exploateaza temerile victimelor sale si care apare prima data sub forma unui clovn, figura amuzanta care-i atrage pe copii; in 1990 romanul a fost ecranizat intr-o miniserie de televiziune.

In 1988 apare filmul Killer Klowns from Outer Space, in care clovni extraterestri cu dinti ascutiti si intentii criminale aterizeaza pe Terra. 

In 1989 apare Clownhouse, un film de groaza in care trei nebuni evadeaza din spital, ucid niste clovni si le fura identitatile si terorizeaza un sat din apropiere (ulterior filmul a fost intezis, apoi iar permis si iar interzis).

Sunt zeci de filme avand ca protagonisti clovni ucigasi sau numai unele scene care implica astfel de personaje. Intre cele mai recent aparute amintesc: All Hallows’ Eve (2013), American Horror Story: Freakshow (TV Series, 2014) si The Legend of Wasco (2015).

De-a lungul timpului filmele cu clovni vicioşi si criminali au reuşit să-i facă pe Candyman, Boogeyman si pe Freddy Krueger sa pară nişte… clovni.

Astfel stând lucrurile cu filmele in care apar clovni ucigasi, cu legendele urbane care implica si clovni, aproape ca nu e de mirare ca unii oameni incep sa… copieze frica de clovni. Si, totusi, majoritatea celor care se tem de clovni - sustin specialistii - nu vizioneaza astfel de filme. Probabil ca fobia se insinueaza in mintea unora din frica de necunoscut.

Sursa foto: http://screencrush.com/cary-fukunaga-it-very-scary/