Uneori mi-e frică de oameni

Cândva, m-a intrebat cineva daca exista ceva de care sa-mi fie frica. Am raspuns fără ezitare: uneori mi-e frica de oameni. Si chiar mi-e frică! Nu mă tem de cutremure, de tornade, de fiarele sălbatice sau de moarte, dar de unii oameni mi-e frică. In cazul animalelor sălbatice (şi nu numai) mă aştept să aibă reacţii imprevizibile violente, dar in cazul oamenilor nu ar trebui să mă aştept deoarece - se presupune – sunt dotaţi cu raţiune şi îşi pot ţine in frâu impulsurile. Cei mai mulţi reuşesc, dar nu atunci când sunt în gloată. Spiritul de turmă se manifestă instantaneu in anumite situaţii şi te ia prin surprindere violenţa manifestărilor. După un eveniment nefericit, in care manifestă spiritul de turmă, multora le este ruşine de reacţia lor – dar cu o nouă ocazie ar proceda la fel.

N-o să uit luna decembrie 1989 când, in faţa gării, un student arab a fost luat la bătaie. La un moment dat un nenorocit a zis: “Uite un terorist!” Am crezut că glumeşte, dar, probabil, era un agitator nenorocit sau un cretin. Au fost, însă, suficiente acele trei cuvinte pentru ca nişte bărbaţi (nu toţi tineri) şi două femei (nici ele prea tinere) să sară la bătaie. Sărmanul om a vrut să fugă, dar l-au agăţat de haine şi i-au cărat pumni şi genţi unde apucau; când a cazut l-au lovit si cu picioarele. Am incremenit. Eram cu prietenul meu de atunci şi am vrut să intervin. M-a ţinut strâns de braţ si mi-a cerut să “nu mă bag”. M-am smuls si am sărit între nebuni. Nu mai ştiu exact ce le-am strigat – nici măcar nu le vedeam chipurile – dar o clipă s-au oprit, apoi o femeie a ridicat mâna la mine… o luam pe coaja rău de tot, probabil, dacă nu interveneau câţiva bărbaţi în apărarea mea şi a băiatului căzut. Scandalul s-a oprit imediat, bătăuşii au plecat de acolo in huiduielile celor care au privit dar n-au intervenit. Tremuram ca o piftie, aveam gura uscată ca iasca şi un teribil gust de metal. Îmi erau genunchii ca de cârpă. Unul dintre barbatii care au intervenit sa-l apere pe student l-a urcat in Dacia personala si l-a dus la spital – pe mine m-a lăsat lângă blocul unde locuiam. Totul a durat câteva minute, dar a părut o zi! Nu, prietenul meu de atunci nu a intervenit – a fost ultima data când l-am mai văzut altfel decât intâmplator.

Am amintit incidentul de mai sus pentru ca vineri (3 iunie) s-a intâmplat ceva asemănător.

In cartier locuieşte si un cuplu de homosexuali – de mulţi ani. Nu ştiam despre existenţa lor până nu mi-a spus fata care vindea ziare la un chioşc din zonă. A fost primul cuplu de homosexuali pe care l-am văzut in realitate (poate am văzut si altele, dar nu mi-am dat seama) – cu mulţi ani înainte am cunoscut unul, si un travestit… Acest cuplu nu se evidenţiază. Ii mai văzusem prin cartier pe cei doi, plimbându-se seara, sau pe la magazinele din zonă (câte unul sau împreună), in una dintre cafenele din cartier, stând pe bancă asa cum o fac doi buni prieteni, fără manifestari languroase, fără sa discute pe ton ridicat, fără haine fistichii. De câţiva ani au un câine si ne-am intalnit mai des seara, plimbându-ne câinii. Am avut – să zic aşa – confirmarea că sunt homosexuali, deşi nu mă interesa nepărat (nu mi-au spus ei, am inţeles). 

Aşadar… vineri, spre seară, unul dintre ei era pe bulevard văzându-şi de ale lui când - poc! - o tâmpită il loveşte peste spate cu sacoşa. Omul a reacţionat firesc: s-a întors şi a vrut s-o pocnească (era dreptul lui sa se apere) dar s-a oprit când a văzut-o pe bătrâioara care aproape spumega de furie strigând la el, măscărindu-l despre dorinta homosexualilor de a se căsători, de a avea aceleaşi drepturi si alte alea. Un bărbat care trecea pe acolo a sărit şi el: “Bă, rahat cu ochi, vrei să dai într-o doamnă?!” Si-a sărit la bătaie. Nu eram prea multi pe stradă; am intervenit si l-am smuls pe nenorocitul care-şi ridicase umbrela să lovească. “LesbianCa dracu’!” imi strigă şi vrea să dea în mine. Atunci au intervenit, din nou, alţii, şi i-au calmat pe cei doi homofobi care ne injurau la grămadă, ameninţau, blestemau...  In câteva minute s-a lăsat liniştea din nou. De data aceasta n-am mai tremurat ca varga – de-a lungul timpului am avut timp să mă “călesc”.

M-am gândit la Alan Turing in acea seara, matematicianul care a spart codul maşinii Enigma si datorita căruia – zic unii – al doilea razboi mondial s-a scurtat… Ar mai fi putut oferi multe omenirii, dar l-au tratat pentru homosexualitate si i-au facut creierul varză… Si m-am gândit la Rosa Parks, cea care a avut curajul sa se aseze in faţă in autobuz, nu in spate, unde era obligatoriu sa stea afro-americanii pe atunci (1955) si a refuzat sa cedeze locul unui alb… Si m-am gândit la alti oameni care au avut de suferit din cauza mentalitatii inguste a unora care, din pacate, par a fi prea multi…

Chiar si azi, in mileniul trei, sunt oameni care afirmă ca nu e normal sa se pună semnul egal intre rasa albă si celelalte rase, că nu-i normal ca persoanele de acelaşi sex sa se acupleze, că nu-i normal sa nu crezi in Dumnezeu, că nu-i normal să crezi in Dumnezeu, că nu-i normal ca un bătrân sa se însoare cu o tănăra sau un tânăr cu o bătrână… Cine, însă, are o definiţie absolută pentru normal? “Normalul” e dat de cutumă, de ceea ce crede o majoritate că e normal, dar majoritatea se poate înşela (a se vedea cazul Galileo Galilei: “Şi, totuşi, se învârte”).

Ceea ce este normal pentru unii poate fi anormal pentru alţii (şi invers) dar cum cântărim cine are dreptate?

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ ♫ ♫ ♫ ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Sursa foto: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Homo_erectus_Steveoc_86.jpg