29 nov. 2013

Lupul din cartier





Prin anii 1980, în cartierul unde locuiam nu erau foarte mulți câini - prin comparație cu ultimii ani - dar erau destui pentru că unu din trei dintre cei care aveau curte aveau și un câine - în special câini lup.
La vremea aceea umblam mult - cunoșteam bine tot orașul, cu atât mai mult cartierul (deși în labirintul de străduțe din imediata apropiere mă rătăcesc și azi și încurc numele străduțelor). Cum-necum, într-o zi am ajuns la o petrecere într-o casă din labirint. Gazda deschide poarta, intrăm și eu… văd un patruped și mă reped să-l mângăi. Proprietarul țipă “NU!” însă nu știam că mi se adresează mie, să nu mă apropii de câine. Vine repede, bodogănind ceva de genu’ cum naiba a ieșit din cușcă?! Mi-am dat seama că se referă la câinele pe care deja aproape că-l țineam în brațe - și animalul se lăsa mângâiat, dând din coadă. Era un câine metis de lup, cu părul gălbui spre brun, înspicat cu gri și aspru. La lumina slabă care venea de la stâlpul de iluminat din stradă nu vedeam mare lucru dar câinele îmi plăcea, pentru că era mare și dădea din coadă de bucurie că îl mângâiam.
Proprietarul ia câinele și-l închide în țarcul lui, apoi ne vedem cu toții de petrecerea pentru care venisem. În zori, când abia se luminase, se sparge și petrecerea. Înainte să plecăm mă duc să-i spun câinelui “la revedere”. Se apropiase de gardul din sârmă și mă adulmeca, dând din coadă. Mă uit o dată, mă uit de două ori… îl privesc din față, îl privesc din profil și… dau să zic ceva, dar mi se face semn, discret, să tac. Îi las pe ceilalți să plece și zic, când am rămas doar cu proprietarul: - Ăsta-i lup! - Nu-i lup, încearcă el s-o dea la-ntors. Mi-e destul de ușor să fac pe proasta dar atunci nu voiam, pentru că era o premieră, ocazie pe care nu voiam să o ratez: să mă joc cu un lup! Ne-am lămurit, în final: era lup. L-a eliberat din cușcă și ne-am jucat, apoi i-a pus lesa și am ieșit cu lupul la plimbare. Cum să mai simt oboseala unei nopți nedormite?! Eram așa de mândră! Și voiam să le strig tuturor că duc lupul în lesă! Dar m-am abținut eroic, mulți ani chiar și după ce a murit lupul… Omu’ s-a mirat că am reușit să-mi dau seama imediat că e lup, dar nu știa că văzusem lupi destui până atunci: prima dată în cărți, apoi la grădina zoologică, apoi prin pădurile din Poiana Brașov și în cele din Dumbrăvița, o localitate din apropierea Brașovului. Știam bine cum arată lupul și îmi plăcea foarte mult. Dar atunci m-am îndrăgostit iremediabil de lupi.
Era un lup în vârstă de 10 ani - îl găsise bunicul tânărului, pe un câmp, la marginea unui sat, și l-a luat acasă pentru că nu avea mai mult de trei luni când l-a găsit și era neajutorat, singur în mijlocul unui câmp aproape înghețat. Știuse din prima clipă că e lup, dar tot l-a luat acasă, măcar până se mai încălzește vremea - și-a zis el. Și s-a încălzit vremea de zeci de ori de atunci… Avea până și medic veterinar pentru el, dar probleme n-a avut lupul până n-a îmbătrânit.
Timp de cinci ani m-am jucat cu lupul și l-am plimbat prin oraș. Nu-mi venea a crede ca nimeni nu se sesizează. Mici măcar caralii - dar de la aceștia nu mă aștept să se prindă de așa ceva, ei confundând - și azi! - un câine din rasa boxer cu unul din rasa pitt-bull! Nu ne plimbam în zone aglomerate, e drept, și câinele avea botniță când era la plimbare. Am plăns cănd a murit lupulețul! Proprietarul l-a incinerat într-un cuptor din secția de turnătorie a întreprinderii Tractorul. A avut o viață interesantă lupul, deci și la moarte trebuia să fie ceva mai deosebit; nu?
La câțiva ani după moartea lupului, un prieten mi-a adus un pui de câine, negru-negru, metis de câine lup cu ciobânesc mioritic. L-am botezat Marco, dar n-a stat la noi decât câteva luni - era prea mare pentru un apartament de bloc așa că l-am dat unor prieteni. La aceștia a stat cațiva ani. Devenise o imensitate! Când se ridica pe labele din spate își punea labele din față pe umerii unui bărbat înalt de 195 cm. Casa noilor lui prieteni era într-o localitate aproape de Brașov, undeva lângă o pădure. A plecat cu lupii. A revenit de câteva ori, cu haita. Marco se apropia să-și vadă prietenii iar haita lupilor era la departare de câteva zeci de metri, și se ascundea în pădure dacă voiam să ne apropiam. Dupa un timp, Marco n-a mai venit; nici haita. Nu știm dacă murise - deși era tânăr, încă - sau dacă haita plecase din zona, la vânătoare, și n-a mai revenit.
Concluzie: nu mi-a fost (și nu îmi este) frica de lupi, de câini e improbabil să-mi fie vreodată. Lupii sunt animale fascinante, păcat că au ajuns să fie pe cale de dispariție!

4 comentarii:

  1. Ce poveste frumoasa, Diana! Mi s-a facut pielea de gaina dar nu de teama ci de emotie. Cred ca as fi fost la fel de incantata sa cunosc un lup adevarat. Nu i-am vazut decat la televizor. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa-i ca e de vis?! :) E greu sa descriu ce sentimente traiam la vremea aceea! Oricum, sunt greu de uitat, din fericire! :)
      Prin padurile de prin Poiana Brasov si imprejurimi erau multi lupi - ii auzeam cum urla, i-am si vazut... Tata ne spunea ca lupii nu ataca omul decat daca sunt raniti sau infometati. De vreo 20 de ani padurarii si vanatorii nu se mai preocupa sa le lase hrana si, firesc, s-au apropiat de locuintele gospodarilor iar vanatorii au fost chemati sa-i extermine... Din pacate... :(

      Ștergere
  2. https://www.youtube.com/watch?v=9jaXO0KNpdI
    Multttteeee realizari , sa ai principiile tale , cu care sa ramai intotdeauna , de neatins.
    vroiam sa tac : O Duminica de neuitat maine !!!!!
    ( frumoasa muzica lui Verdi , nu stiu de ce imi place ?!!)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pelerini prin viata suntem... :) Frumoasa melodie, excelenta voce, frumos "videoclip".
      Multumesc pentru urari!
      Iti doresc duminica frumoasa!
      Viata minunata sa iti fie!

      Ștergere