(numele complet fiind Andre Paul Guillaume Gide) s-a nascut in
22 noiembrie 1869, Paris si s-a stins
din viata in 19 februarie 1951, la Paris.
Scriitor, eseist, umanist francez, laureat cu premiul Nobel pentru literatura
in 1947, pentru scrierile sale pline de intelegere si semnificative din punct
de vedere artistic, in care problemele si conditia omului au fost infatisate
cu o cutezatoare dragoste de adevar si o subtila intuitie psihologica (Almanah
"Contemporanul", 1983)
Parem atat de convinsi de faptul ca tot ce se numeste inovatie
caracterizeaza in mod exclusiv epoca noastra incat - in ciuda dezabuzatului
“nimic nou sub soare”, de care ne amintim cand si cand - descoperim cu
stupefactie ca strabunicii pot face figura de contemporani.
Motto pentru Paludes este “Spune de ce asta” (Dic cur hic,
in latina ) si a mentionat in dedicatie
ca a scris o “satira referitoare la ce?”si a cerut in introducere ca “altii”
sa-i explice propria lui scriere.
Satira a fost cel mai bine inteleasa de scriitorii din cercul lui Gide, Paul
Valery scriindu-i astfel: “Poate ca m-ai prins atat de bine incat nici nu
m-am recunoscut”, iar Pierre Louys crezand ca fusese portretizat in “bunul
prieten Hubert”. Paul Claudel a precizat ca “Paludes e cel mai complet
document pe care-l avem asupra atmosferei speciale de inabusire si stagnare
pe care am respirat-o din 1885 pana in 1890”.
In Paludes povestitorului i se
arunca in fata ca ar fi devenit “revolutionar”. “Dar de loc, domnilor, nu
sunt revolutionar! protesteaza el indata, cam speriat. “Nu ma lasati sa
termin… zic ca nu ne revoltam… pe dinauntru. Nu de repartitie ma plang, ci
de moravuri…” Iar mai apoi, meditand la cele intamplate: “Poate ca sunt
revolutionar, la urma urmei, din prea multa ura fata de contrariu”
(conformismul, ipocrizia, meschinaria burgheza) De acest citat trebuie
apropiata o declaratie din 1933: “…dar imensa majoritate a oamenilor se
impaca foarte bine cu mizeria lor, nu sufera din pricina ei si nici n-o mai
baga in seama. Cel care a incercat sa-i zgaltaie si sa-i faca sa se dezguste
de ticaloasa lor apatie risca sa joace rolul van al agitatorului agitat din
Paludes.
Gide s-a ridicat impotriva sistemelor care tind sa falsifice omul, sa-i
vicieze personalitatea. Nu intamplator sacrificiul lui Prometeu nu izbuteste
decat sa “infrumuteze” vulturul, care-si pastreaza cruzimea si indiferenta.
Titanul redevine intr-adevar el insusi si descopera rasul, acest atribut al
umanitatii, abia cand se hotataraste sa-si lichideze necrutatorul calau,
abia cand inceteaza a mai iubi simbolul a tot ce “devoreaza” omenirea. Intre
om si sistemele antiumane raportul e invers proportional, inflorirea lor
atrage pieirea individului, el scade si ele cresc.
Paludes a fost scrisa la varsta de 25 de ani si Prometeu rau inlantuit la
varsta de 30 de ani si au fost definite de autor drept sotii, dar ar fi
gresit sa le consideram drept simple farse: Andre Gide a “glumit serios”
(cum zice literatul din Paludes)
(prefata si traducere la Paludes si Prometeu rau inlantuit, Editura pentru
Literatura Universala, 1969)
**
Paludes (mlastini e
traducerea din latina) e povestea unui celibatar, Titir, care traieste
intr-un turn inconjurat de mlastini si care mereu priveste si admira
mlastinile, si e fericit - mlastinile, insa, isi schimba mereu aspectul, in
functie de anotimp, in functie de cum e vremea, dar vietile burghezilor
raman mereu si mereu la fel, cu fiecare zi care trece.
Toate profesiunile fara folos pentru sine sunt cumplite – cele ce nu aduc
decat bani – si atat de putini incat trebuie sa o iei mereu de la capat.
Cate stagnari! In clipa mortii ce vor fi realizat? – Isi vor fi ocupat
locul! – Cred si eu! l-au ales marunt, ca si ei. Mie toate astea mi-s
indiferente, fiindca scriuPaludes, dar alminteri as gandi despre mine ce
gandesc despre ei. Zau, ar trebui sa incercam sa ne mai schimbam felul de
viata.
- L-am vazut pe Titir, ii spune literatul iubitei sale care nu prea
intelege mare lucru din poveste.
- Celibatarul?
- Da, numai ca in viata e insurat, tata a patru copii. Il cheama Richard…
nu-mi spune ca abia a plecat, nici nu-l cunosti.
Angele a spus atunci, cam intepata:
- Vezi bine ca povestea ta nu era adevarata!
- De ce nu era adevarata? Pentru ca, in loc de unul singur sunt sase? L-am
zugravit pe Titir singur, ca sa concentrez monotonia; e un procedeu
artistic; doar n-ai fi vrut sa-i arat pe toti sase dand cu undita?
- Sunt sigura ca au, in viata, indeletniciri diferite!
- Daca le-asi descrie, ar parea diferite; odata povestite, intamplarile
nu-si mai pastreaza valorile pe care le aveau in viata. Ca sa ramai
veridic esti nevoit sa le mitocosesti. Important e sa arat emotia pe care
mi-o provoaca.
- Dar daca emotia e falsa?
- Emotia, draga mea, nu-I niciodata falsa; n-ai citit si tu ca greseala
incepe o data cu judecata? Si ce rost are sa poveststi de sase ori? De
vreme ce impresia pe care o lasa e aceeasi, zau, de sase ori… Vrei sa stii
cu ce se indeletnicesc in realitate?
- Spune, a zis Angele; pari scos din fire.
- De fel, am strigat… Tatal copiaza acte; mama vede de casa; un baiat mare
da lectii; un altul ia lectii; fata cea mare schioapata; cea mica, prea
mica, nu face nimic. Si mai e si bucatareasa… Pe sotie o cheama Ursule…Ia
seama ca toti fac, zi de zi, acelasi lucru!!! […] Totul in viata lui a
fost facut pentru a astupa niste goluri, pentru a umple niste lacune prea
gaunoase – totul! Inclusiv familia. S-a nascut vaduv; zi de zi, aceleasi
lamentabile compromisuri, surogate ale tuturor lucrurilor mai de soi. Si,
pe deasupra, nu-ti face o parere proasta despre e, e cat se poate de
virtuos. De altfel, se socoteste fericit.
[…]
Angele, draga mea, la urma urmei nu ti se pare ca adevarata aventura
lipseste din viata noastra?
- Vrei sa plecam amandoi intr-o scurta calatorie? Uite, sambata… ai ceva
de facut?
- Dar ce vorba-i asta, Angele… poimaine?
- De ce nu? Am pleca impreuna dis-de-dimineata;
[…]
**
Nu accepta viata asa cum ti-o
propun oamenii. Nu inceta de a te convinge ca viata ar putea fi mai
frumoasa; a ta si a celorlalti; nu alta viata, viitoare, care ne-ar consola
de aceasta si ne-ar ajuta sa-i acceptam mizeria. Nu accepta. Din ziua in
care vei incepe sa intelegi ca nu Dumnezeu, ci oamenii sunt raspunzatori de
aproape toate nenorocirile vietii, nu te vei mai resemna.
*
A cauta tot timpul sa-ti fie comod, sa te instalezi “cat mai bine”, iata un
mare semn de mediocritate.
*
Cand un filosof iti raspunde nu
mai pricepi nici ce l-ai intrebat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumesc pentru ca sunteti aici. Comentariile sunt moderate deoarece e singura metoda pe care o stiu sa nu pierd vreun mesaj si sa evit mesajele nepotrivite. Le public imediat ce accesez blogul. Multumesc pentru intelegere.