2 oct. 2013

Recunoștința e floare rară



Recunoștința este cea mai neînsemnată dintre virtuți dar este virtutea oamenilor puternici. Numai un om puternic, un spirit nobil își poate manifesta recunoștința. Ceilalți nu doar că nu spun un simplu mulțumesc pentru ajutor dar își și ocolesc binefăcătorul pentru că nu vor ca slăbiciunea lor de moment să iasă la iveală în cine știe ce ocazie. Nerecunoștința se întemeiază întotdeauna pe mândrie. Numai cel mândru poate considera că ceea ce primește i se cuvine doar pentru că celălalt a fost acolo să îi fie de ajutor. Cel mândru crede că are numai drepturi, nu și datorii. Recunoștința e floare rară și tot mai puțini sunt cei care o manifestă. Ba chiar au pretenția de a fi ajutați mai mult, nemulțumiți că cel care i-a ajutat n-o face în continuare, fără să se gândească o clipa că, poate, binefăcătorul și-a sacrificat puținul său pentru a fi de ajutor. Floarea gingașă a recunoștinței n-o vom găsi niciodată la cei egoiști, îngâmfați și plini de ambiții deșarte.
Sunt oameni care refuză să fie ajutați doar pentru a nu simți acel impuls de a mulțumi celor care i-au ajutat. Un simplu și mărunt gest de recunoștință, un singur impuls de recunoștință poate fi o adevărată povară pentru acești oameni care nu înțeleg că e vorba de propria lor mândrie. E și mai greu să își arate recunoștința când ajutorul vine de la oameni pe care nu-i apreciază sau pe care chiar îi detestă.
Mai sunt și oameni care-și arată recunoștința din dorința de a primi binefaceri și mai mari, ajungând cu mulțumirile până la nivelul lingușelilor, punând în mare dificultate pe cel care a ajutat.

Mihai Ralea scria pe undeva că așteptarea recunoștinței coboară valoarea morală a binelui făcut. Dacă binefacatorul nu cere recunoștință aceasta nu înseamnă că nu i se cuvine. Binefăcătorul nu are nevoie de osanale, dar “mulțumesc” nu face rău nici celui care-l rostește nici celui care-l aude. Uitând binefacerea se spune că binefăcătorul urcă pe o treaptă mai înaltă a spiritualității. Putem, însă, uita ușor? Putem uita când îi auzim pe cei ajutați cum se laudă cu ceea ce au reușit ei să realizeze, uitând să menționeze cine i-a ajutat, ale cui au fost ideile sau cine i-a îndrumat pas cu pas? Nu neapărat să menționeze numele celui care a fost de ajutor, dar puțină modestie ar fi un semn de recunoștință pentru binefăcătorul care știe că cel care se laudă n-a fost singur ci doar se împăunează cu pene care nu sunt ale lui. În mod absolut nu putem uita binele făcut cuiva și, adesea, ne simțim (și uneori chiar suntem) marginalizați de cei pe care i-am ajutat pentru că acestia nu doar că încep să ne evite - pentru a uita că nu singuri au reușit ceva - dar ne mai și vorbesc de rău. Sunt oameni slabi aceștia, oameni care se tem că binefăcătorul îi va șantaja cu binele făcut, că ar putea folosi în folos propriu dificultatea în care se găsesc. Poate că de aceea se spune că binele ar trebui făcut așa cum se face răul: pe tăcute, adică anonim. Bineînțeles că trebuie să cântărim și intențiile pe care le are cel care ne oferă ajutorul. Nu toți cei care ajută o fac din dragoste pentru semeni, ci urmăresc eventuale avantaje ulterioare. Ajutorul acestor oameni trebuie refuzat.
Și mai sunt oameni dintre cei pe care dacă nu îi ajuți o dată – deși i-ai ajutat cum și cât ai putut de o sută de ori - te acuză că nu i-ai ajutat niciodată. Aceștia sunt lașii, cei care vor mereu și mereu peștii gata prinși și nu se vor deranja niciodată să învețe să pescuiască.

Chiar dacă recunoștința nu este un drept al binefăcătorului trebuie să ne arătăm recunoștința pentru binele primit, nu doar să fim recunoscători în adâncul sufletului - ar fi ca și cum am pregăti cu multă grijă un cadou pe care nu-l vom oferi niciodată.

Am citit pe undeva și mi-a plăcut: Nerecunoștința este un semn de slăbiciune. Niciodată nu am văzut oameni destoinici care să fi fost nerecunoscători.

14 comentarii:

  1. Diana, bune si adevarate ganduri. Nerecunoscatorii, insa, nu le vor accepta si nu si le vor insusi. Asta e firea omeneasca.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ca bine zici: nerecunoscatorii cred ca nici nu stiu ca sunt nerecunoscatori! :) Ei considera ca li se cuvine... Da, e firea omeneasca dar... cand unii pot n-ar trebui sa poata cam toti? Sper, si eu! :)

      Ștergere
  2. mandria si orgoliul prostesc...sunt haine grele!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Demnitatea e de inteles dar mandria si orgoliul... mai greu, adevarat.

      Ștergere
  3. Cam asa e cum zice coco :) frumos articol :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Nerecunostinta este urmarea cea mai sigura, desi mai putin fireasca, a binefacerii. - Nicolae Iorga

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aceasta o voi retine negresit! :) Si nu pentru ca n-o stiu - altfel spusa - ci pentru ca o spune frumos!

      Ștergere
  5. Frumos articol! unii dintre cei vizati nu or sa simta vreodata! anul asta noi am intors foi...era singura solutie!....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Mona. Categoric nu se vor simti nerecunoscatorii! Si, de fapt, nimeni nu pretinde recunostinta vesnica, ci doar "multumesc". :) Voi ati intors foaia... Poate mai e o sansa! Citisem undeva ca, uneori, nu trebuie sa intoarcem foaia ci se impune sa o rupem! E tare greu cand trebuie sa intoarcem foaia sau sa o rupem... E trist dar - cum zici si tu - poate fi o ultima solutie.

      Ștergere
  6. Foarte frumos articol. Şi foarte actual. Nerecnoştinţa este o "boală" a vremurilor pe care le trăim. Şi nu este doar un semn de slăbiciune, ci de... nesimţire şi lipsă de educaţie. În timp ce citeam, mă gândeam la întâmplarea cu Hristos şi cei 10 leproşi vindecaţi, dintre care doar unul a mulţumit Binefăcătorului lor...
    Mulţi copii din zilele noastre nici nu se mai obosesc să spună un mlţumesc sau sărut-mâna pentru tot ceea ce primesc de la părinţii lor. Cred că li se cuvine totul.... Păcat că nu sunt corectaţi.

    Numai bine, Diana! :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru apreciere, Alex.
      Iata ca am uitat aspectul despre copii! Am observat aceasta prea des! Acum, ca ai scris, imi amintesc cat de bucuroasa eram cand auzem parintii zicandu-le copiilor care primeau ceva: "Cum spui?" si copiii spuneau, cu timiditate, "multumesc". :) Ha! Si tocmai mi-am amintit! Intr-o zi am gasit un manunchi cu multe chei, pe trecerea de pietoni... Am intrebat incolo-incoace ale cui sunt (printre trecatorii care erau pe aproape si pareau ca-si cauta ceva - era si o cheie de "Dacia"). In fine, in final a venit cineva disperat, dinspre piata din apropiere si... l-am intrebat daca a pierdut, cumva, niste chei. Scurtand: le pierduse! Le-a luat si... m-a injurat: "da-le-ncoa', cretino!" M-a lasat ca la dentist! Dupa ce pierdusem mai mult de 30 de minute sa caut proprietarul! M-am gandit, totusi, c-o fi avut dreptate: daca le lasam in drum poate le gasea mai repede... :)
      Ziua minunata sa iti fie!

      Ștergere
  7. Din pacate nerecunoscatorii nu vor citi. Nu intra asa ceva in sufletul lor stramb...
    Cand ajut pe cineva nu astept niciodata recunostinta. Sigur ca in principiu nu m-as supara deloc sa aud acel "multumesc" necesar dar se intampla adesea sa nu-l aud... Daca recunostinta sub forma de multumire vine, e bine, daca nu...asta este. Pe respectiva persoana n-o mai ajut niciodata...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred ca vor citi si nerecunoscatorii :) doar ca nu se vor recunoaste! Sigur ca nu asteptam recunostinta! Dar ce greu ne cade sa mai fim si "pedepsiti"! Uneori ma gandesc ca, poate, cei care nu stiu sa multumeasca sunt stanjeniti de situatie si au senzatia ca totul se uita daca ei nu multumesc. Uneori se uita binele si se retine nerecunostinta... Nu stiu cum, dar nerecunoscatorii gasesc mereu pe cineva care sa-i ajute! Si au tupeu! Sunt in stare sa ceara ajutor de la persoanele carora nu le spun "multumesc"! Si daca nu-i ajuti esti rau! Dar, vorba ta, lasa sa fim rai din cand in cand si cei care sar in ajutorul nerecunoscatorului vor afla adevarul pe pielea lor... :(

      Ștergere