Salvat de Ruby. Câinele Anului 2018

Un câine poate salva vieți în mai multe feluri, și acest film difuzat în anul 2022, "Rescued by Ruby”, este exact despre asta. E un film emoționant, din punctul meu de vedere, mai ales că este bazat pe fapte reale și, cumva, pare incredibil cum s-au înlănțuit faptele.

E simplu să povestesc filmul, dar n-o fac pentru că este acel gen de filme pe care povestindu-l cuiva care iubește câinii ar fi ca și când aș descrie cuiva care vede un peisaj pe care tocmai îl privește. Povestind pentru cineva care nu apreciază câinii – ba chiar îi detestă – ar fi pierdere de timp.

Ruby trăiește și azi, și încă lucrează la „Poliția Canină” din Rhode Island, State Police, alături de partenerul ei uman, Daniel O’Neil (care are acum 41 de ani). Ocazional mai face probleme, dar nu la fel de mari ca înainte – excepție, poate, ziua când a fugit și a fost căutată timp de 19 ore; s-a întors singură acasă, sănătoasă, cu un sconcs viu în gură. 

(scrie pe https://decider.com/2022/03/17/rescued-by-ruby-true-story-netflix-grant-gustin/)

Este un câine metis: Ciobănesc Australian (câini considerați a fi extraordinar de inteligenți) și Border Collie, câini care sunt adesea menționați ca fiind cei mai inteligenți câini din lume. Ruby a îmbinat toate calitățile celor două rase – și nu sunt puține. A devenit câine polițist datorită pasiunii lui Daniel pentru câini și dorinței sale de a lucra la „Poliția Canină”.

Ruby a fost găsită vagabondând și dusă la un adăpost canin, unde Patricia Inman, voluntar la adăpost, s-a îndrăgostit, efectiv de cățelușă și a salvat-o de câteva ori de la eutanasiere. De cinci ori fusese adoptată, și de cinci ori fusese returnată pentru că era plină de energie – o clipă nu stătea locului – nu voia să asculte și provoca pagube în casele și grădinile celor care doriseră să o adopte. Când Daniel O’Neil a ajuns la adăpost, să caute un câine alături de care să candideze pentru un loc la Poliția Canină, era ziua la finalul căreia Ruby ar fi fost eutanasiată... Între polițist și câine s-a creat imediat o legătură – câinele l-a urmat fără să se opună, ceea ce n-a putut decât s-o bucure pe Patricia, voluntara care o iubea dar n-a putut s-o ia și pe ea acasă pentru că avea deja multe animale, reptile, păsări și vreo trei copii.

Daniel și soția lui i-au oferit câinelui dragoste necondiționată, deși le-a pus și lor răbdarea la încercare, având o mulțime de probleme de comportament, dar amândoi s-au implicat în educarea cățelușei pentru a fi acceptată în „trupele” K-9, iar ea i-a răsplătit din plin.

La șase ani după ce Ruby a fost salvată și acceptată la Poliția Canină, cățelușa a salvat viața unui adolescent care se rătăcise în pădure și care nu fusese găsit nici după 36 de ore. Ruby a fost cea care l-a găsit – aici pare că a lucrat Universul: Ruby a făcut o salvare incredibilă și extraordinar de puțin probabilă. Sigur, în cariera ei de câine de căutare și salvare a salvat mai multe vieți, dar salvarea vieții adolescentului a fost un fel de „răsplată karmică”.

În anul 2011 a fost adoptată Ruby. Pentru eforturile ei, în anul 2018, a fost aleasă, de organizația American Humane Hero Dog, „Câinele Anului”.

Rescued by Ruby (Salvat de Ruby) este un film care mi-a plăcut foarte mult. Timp de o oră și jumătate nu m-am plictisit o clipă – adică, nu există „scene de umplutură”; totul decurge lin și e amuzant în aproape toate scenele.

Regia e semnată de Katt Shea și scenariul de Karen Janszen (care a scris și scenariul pentru „Povestea delfinului” – un alt film excelent inspirat din realitate, despre un delfin care-și rănește coada într-o capcană pentru crabi).

Actorii: Grant Gustin (Daniel O’Neill), Kaylah Zander (Melissa O’Neil), Scott Wolf (Matt Zarrella, comandantul unității canine), Camille Sullivan (Patricia Inman, voluntară la SPCA – adăpost pentru animale fără stăpân).

Rolul câinelui Ruby este interpretat de doi câini salvați dintr-un adăpost de animale: Bear, un câine care urma a fi eutanasiat din aceleași motive ca și Ruby: probleme de comportament care-l făceau „neadoptabil”. L-au adoptat pe Bear, dar și pe prietenul lui nedespărțit: Shiloh, care a fost „dublura” pentru Bear în unele scene.

Filmul poate fi văzut pe Netflix; nu e total fidel realității în multe puncte, dar salvarea vieții adolescentului este reală punct cu punct.

A fost un deliciu să văd câinele cum se joacă, face năzdrăvănii și tumbe, cum își manifestă dragostea și recunoștința față de prietenii ei umani și cum își ia în serios misiunea de salvator.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Rescued_by_Ruby.jpeg

Ultimul duel. The Last Duel. Film

Avertisment: e posibil ca unii cititori să se simtă deranjați de unele chestiuni din cuprinsul textului.

*

Ultimul duel este un film bazat pe fapte reale, un film epic istoric, ecranizat în anul 2021 după cartea specialistului în literatură medievală Eric Jager, The Last Duel: A True Story of Trial by Combat în Medieval France, apărută în 2004.

Filmul e în regia lui Ridley Scott, care a regizat, între altele, și Gladiator); scenariști: Nicole Holofcener, Matt Damon și Ben Affleck. Durata filmului: două ore și jumătate. Ar fi putut fi mai scurt? Aș zice că da, dar mă pricep doar să văd filme. 

În rolurile principale sunt Matt Damon (Sir Jean de Carrouges), Jodie Comer (Marguerite de Carrouges, născută de Thibouville) și Adam Driver (Jaques Le Gris). În unul dintre rolurile secundare este Ben Affleck (contele Pierre d’Alenҫon ai cărui vasali erau Jean de Carrouges și Jaques Le Gris).

*

Mă așteptam la un film romantic; filmele romantice din epoca medievală îmi plac, de regulă, dar filmul este o filă de istorie, motiv pentru care mi-a plăcut foarte mult. Arată obiceiurile vremii fără perdea, ca să zic așa, ceea ce-i dă un plus de autenticitate.

Nu e un „film rapid”, e împărțit în trei capitole, fiecare capitol tratând aproape aceleași acțiuni din perspectivă proprie: Jean de Carrouges, Jaques Le Gris și Marguerite de Carrouges. Când am văzut că în capitolul doi se reia, practic (chiar dacă altfel), povestea din primul capitol am fost la un pas de a renunța, dar curiozitatea m-a oprit în fața ecranului, și nu-mi pare rău. Cum se văd cei doi și cum îi vede Marguerite e interesant.

Actorii joacă super, costumele și decorurile sunt reușite. Faptul că Ben Affleck a avut un rol secundar a fost un „avantaj” pentru mine – nu prea-mi place actorul, dar am văzut mai multe filme – care mi-au plăcut – cu el în rol principal (Argo este unul dintre acestea).

*

Drama are loc în Normandia, în secolul al XIV-lea, pe când Războiul de o sută de ani (o serie de conflicte dintre Franța și Anglia) era în plină desfășurare. În evul mediu, în mai multe țări se obișnuia ca, în anumite condiții, rezultatul unui proces la tribunal să fie decis prin luptă: un duel până la moarte între rivalii din proces – se presupunea că cel care trăiește are dreptatea de partea lui, dreptate dată chiar de divinitate. În filmul Ultimul duel cei care vor lupta până la moarte sunt Jean de Carrouges și Jaques Le Gris..

Jean de Carrouges este un nobil scutier francez care a fost căsătorit de două ori. Prima dată cu Jeanne de Tilly, una dintre fiicele Lordului Chamboise, care a adus o zestre serioasă. Cu ea, Jean a avut un băiat al cărui naș a fost prietenul și vecinul său Jaques Le Gris. Jean și Jaques erau și camarazi de arme, luptând cot la cot în multe bătălii. Jeanne și copilul au murit din cauze necunoscute, dar naturale.

A doua lui soție a fost Marguerite de Thibouville, singura fiică a unui nobil controversat, Robert de Thibouville, care s-a ridicat împotriva regelui dar, cumva, a fost iertat, dar marginalizat. Era și foarte bogat, așa că ambițiosul Jean de Carrouges s-a căsătorit cu fiica lui în anul 1380. Marguerite era tânără, cultă, nobilă și foarte frumoasă. Carrouges spera să restabilească statutul vechii sale familii (mai ales financiar) și să aibă un moștenitor. Zestrea primită era foarte mare și includea o moșie valoroasă: Aunou-le-Faucon, dar care n-a mai ajuns la el, ci la suveranul său Pierre d'Alenҫon, vărul regelui Carol al VI-lea, care a dăruit moșia unui vasal favorit: Jaques Le Gris. Carrouges ridică problema în fața regelui, dar pierde. În plus, contele Pierre d’Alenҫon își pierde total simpatia pentru el, revărsându-și generozitatea asupra lui Le Gris. Le Gris devine tot mai bogat și mai bine văzut la curtea contelui și Carrouges nu e prea încântat.

Jaques de Carrouges era mai mult în bătălii și moștenitorul întârzia să apară. După ce-a revenit dintr-o bătălie pe care francezii au pierdut-o a trebuit să plece la Paris pentru a-și lua salariul, lipsind mai multe zile. Într-o zi, mama lui a luat toți servitorii și a plecat în vecini pentru o chestiune juridică. În această zi, Jaques Le Gris s-a prezentat la castelul lor împreună cu un prieten și Marguerite l-a lăsat să intre. Mai apoi, Marguerite i-a spus soțului că Le Gris a forțat-o la adulter, iar soțul s-a plâns contelui Pierre, care nu i-a dat câștig de cauză, declarând că, probabil, soția lui o fi visat. Carrouges, însă, s-a dus până la rege, iar acesta a pus chestiunea în discuția Parlamentului pentru că nobilul cavaler francez a cerut să lupte până la moarte cu cel despre care pretindea că l-ar fi dezonorat.

Pe Le Gris, ca membru inferior al clericului, un preot l-a sfătuit să ceară să fie judecat de Biserică, dar a refuzat motivând că nu e vinovat, că e onoarea lui în joc. Preotul i-a spus că, oricum, formal, nu e vorba de ea. Violul nu e o infracțiune împotriva unei femei. E o infracțiune de proprietate împotriva gardianului ei masculin.

Le Gris și de Carrouges și-au susținut cauza în fața regelui și a unei mulțimi de nobili. Și Marguerite și soțul ei și-au menținut acuzația. Le Gris a negat fapta cu vehemență. Spre final, ei i s-a adus la cunoștință ce se va întâmpla cu ea dacă soțul va muri în duel: Mărturia falsă adusă de o femeie unui bărbat în caz de viol este să fie dezbrăcată și tunsă, prinsă de gât cu un inel de fier, legată de un stâlp de lemn și arsă de vie. Marguerite abia atunci a aflat ce i se va întâmpla dacă soțul va pierde duelul dar nu a renunțat, asumându-și orice consecințe. Duelul dintre cei doi a fost hotărât într-o zi din decembrie 1386.

*

În fapt, regele Ludovic al VIII-lea a introdus un edict oficial împotriva duelurilor în anul 1626 – reiese din „cercetările” mele online.

*

La Jo: Ultimul duel: povestea din spatele filmului și încercarea istoriei de a o suprima.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:The_Last_Duel_poster.jpg

Despre film am aflat din articolele traduse de Jo pe blogul ei: Film. Serial (vezi blogroll, in stânga: "Pe unde-mi place să citesc"). Fără acele articole și discuțiile pe temă sunt aproape sigură că nu aș fi ajuns să văd acest film - pierderea ar fi fost a mea. 

Denial. Negare. Film

Printr-un concurs de împrejurări am ajuns să văd, de curând, filmul Denial (2016), ecranizare a unui fapt real: procesul intentat de David Irving (autor britanic de scrieri istorice, mai ales despre al doilea război mondial, cu accent pe Hitler) și Dr. Deborah Lipstadt, profesor de istorie evreiască modernă și studiul Holocaustului, la o universitate din SUA.

Amintesc acest film pentru că este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. În 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau supraviețuitorii din lagărul nazist de la Auschwitz-Birkenau (pe actualul teritoriu al Poloniei).

Există oameni care neagă că genocidul împotriva evreilor ar fi avut loc. Indivizi precum David Irving vor să-l reabiliteze pe Hitler (între altele) și susțin că nu de la el a pornit ideea exterminării tuturor evreilor din Germania, și mai apoi din toate teritoriile cucerite. Faptul că cineva neagă ceva ține de dreptul la libera exprimare, dar în momentul în care unii oameni – mai ales cei recunoscuți cu autoritate în domeniu - interpretează deformat – cu intenție! - anumite documente istorice, nu mai e vorba despre libera exprimare, ci despre minciună: ei mint oamenii prin interpretările pe care le dau documentelor și faptelor pentru că vor să-și susțină o teorie, un punct de vedere etc..

În anul 1993, Deborah Lipstadt a publicat cartea Denying the Holocaust: The Growing Assault on Truth and Memory, carte în care, ocazional, critică unele dintre scrierile lui David Irving. În anul 1996, Irving o cheamă în judecată în Anglia (alături de editura care i-a publicat cartea), acuzând-o de calomnie. În sistemul juridic britanic, în cazul calomniei, apărarea trebuie să-și dovedească nevinovăția și nu reclamantul să dovedească că a fost calomniat. Irving susține că a fost numit „negaționist”, ceea ce a atras valuri de ură împotriva lui, afectându-i și cariera de autor (Irving, însă, începuse să nu mai fie credibil de pe la sfârșitul anilor 1980). Autoarea s-a referit la el ca la un revizionist care (între altele) neagă numărul victimelor evrei în timpul celui de-al doilea război mondial. Decizia în proces a fost dată în aprilie 2000.

Tribunalul britanic a constatat că Irving este un rasist, antisemit și negaționist activ al Holocaustului care pentru propriile sale motive ideologice a denaturat persistent și deliberat dovezile istorice. In lucrările lui, Irving a denaturat rolul îndeplinit de Adolf Hitler în realizarea Holocaustului pentru a-l descrie într-o lumină favorabilă. Apelul lui Irving a fost respins.

Povestea din film e concentrată asupra experienței personale a autoarei și în procesul ecranizat se pierd unele declarații ale istoricilor care au fost citați ca martori, dar ideea se înțelege. Avocații care au reprezentat-o pe Deborah Lipstadt (și editura Penguin Books) au reușit să demonstreze că David Irving interpretase eronat - cu intenție – unele documente pe care le-a cercetat deoarece voia neapărat să-și susțină punctul de vedere. Judecătorul a întrebat la un moment dat: Dacă Irving chiar crede ce spune? Asta nu e minciună. Dar Irving nu credea – dacă ar fi crezut n-ar fi interpretat/tradus în favoarea teoriei sale anumite documente din arhive. Studiind tot ce a scris și publicat Irving, cercetând discursurile pe care le-a ținut în public (și care au fost înregistrate), comparându-le cu documentele pe care Irving pretindea că le-a descoperit și studiat, experții martori pentru Deborah au ajuns la concluzia, imposibil de combătut, că Irving e rasist, e antisemit și alți anti, deformând – cu intenție - fapte și documente în interes personal, dar și în interesul grupărilor extremiste. Scopul lui esențial a fost „reabilitarea” lui Hitler, despre care a scris la un moment dat că acesta, de-ar fi știut, ar fi încercat să oprească planul „Soluția finală”.

Când a sosit la Londra pentru proces, Deborah era de părere că nu un tribunal e potrivit pentru a judeca un adevăr istoric... Tot ea insistă asupra dreptului oricui la libera exprimare. Libertatea cuvântului înseamnă să poți spune orice dorești, dar nu să minți și să nu te aștepți la a suporta consecințele. (...) Nu toate opiniile sunt la fel și unele lucruri se întâmplă cum spunem noi. Au apărut sclavia și moartea neagră. Pământul e rotund. Banchizele se topesc și Elvis a murit. (Deborah Lipstadt, la conferința de presă după câștigarea procesului).

**

De-a lungul timpului, David Irving a făcut turnee prin statele europene, în Statele Unite ale Americii, în Australia și Noua Zeelandă ținând discursuri în apărarea lui Hitler și a național-socialismului, dar în ultimii ani turneele lui au fost limitate pentru că, în timp, Germania, Austria, Australia, Noua Zeelandă i-au interzis intrarea. Austriecii l-au și condamnat la 3 ani de închisoare, pentru discursuri ținute în anul 1989, dar a făcut doar 13 luni de închisoare, undeva prin 2005-2006, apoi a fost deportat în Marea Britanie.

Cei care neagă Holocaustul își bazează afirmațiile pe următoarele, în principal:

1. Nu a existat nicio încercare sistematică (organizată) a naziștilor de a ucide toți evreii din Europa.

2. Numărul victimelor este exagerat – în opinia lor (bazată pe ce?! mă întreb) numărul celor uciși e mai mic de 5-6 milioane;

3. Auschwitz nu a fost construit special pentru exterminare; nu au existat camere de gazare sau spații speciale pentru exterminare – poate că ar trebui ca mai mulți oameni să viziteze acest lagăr-muzeu teribil, pe care Irving l-a numit „atracție turistică”! Chiar dacă acolo ar fi murit în chinuri "numai" o mie de oameni - zece oameni, un om! - cine e de bună credință nu poate face astfel de afirmații. Josef Mengele a lucrat acolo, și a făcut experimente inumane pe cel puțin 7000 de deținuți (majoritatea dintre aceștia au murit în timpul acestora sau imediat după).

4. Holocaustul este un mit inventat de evrei pentru a primi compensații financiare și pentru a crește bogățiile statului Israel.

Faptul în sine, că cineva neagă ceva, poate părea neimportant, dar dacă se insistă pe astfel de negări ale unor adevăruri istorice există un pericol real ca respectivele fapte să se repete deoarece „nu vedem semnele” că ceva e pe cale să se repete. Pentru a împiedica negarea Holocaustului în public, unele state au adoptat legi prin care incriminează explicit sau implicit negarea Holocaustului: Austria, Belgia, Canada, Republica Cehă, Elveția, Franța, Germania, Israel, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, România și Slovacia.

Organizațiile care reprezintă grupurile victimelor din timpul Holocaustului au avut, în general, păreri împărțite cu privire la propunerea pentru astfel de legi. Există o mulțime de critici cu privire la acestea, mai ales cu referire la libertatea de exprimare. Discursurile de sorginte comunistă erau interzise în anii 1940, și comuniștii erau vânați. La ce-a folosit românilor, de exemplu, această interdicție? Consider că educația este o metodă cu rezultate mai bune pe termen lung, decât legile de combatere a negării Holocaustului. Li se dă apă la moară extremiștilor... Aplicarea unor astfel de legi ar putea face martiri din cei închiși pentru încălcarea lor.

În ianuarie 2019, într-un interviu pentru The New Yorker, cu ocazia publicării cărții sale Antisemitism: Here and Now, istoricul Holocaustului, Deborah Esther Lipstadt și-a exprimat (din nou) opoziția față de legile împotriva exprimării negării Holocaustului:

Mă opun ferm legilor împotriva negării Holocaustului. În primul rând pentru că sunt un susținător destul de feroce al Primului Amendament. De când am fost dată în judecată pentru calomnie sunt și mai mult. Nu cred că aceste legi sunt eficiente. Cred că transformă tot ce nu e permis în fructe interzise. (...) Al treilea motiv pentru care sunt împotriva lor este că nu vreau ca politicienii să decidă cu privire la ceea ce poate și nu poate fi spus. Asta mă sperie enorm.

Noam Chomsky este de părere, între altele, că astfel de legi aduc deservicii memoriei victimelor Holocaustului.

Alături de negarea genocidului, încercările de a justifica genocidul sunt pedepsite în mai multe țări. Oare, ce fel de oameni sunt aceia care vor să... justifice genocidul? sau rasismul sau orice fel de discriminare?

Holocaustul a existat – inclusiv cel din România. Dacă în România ar fi fost „lapte și miere” pentru evrei atunci de ce unii români au ascuns în pivnițe, poduri și pe te miri unde, evrei? De ce multe altele, de fapt?!

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Denial_(2016_film).jpg

Mystère. Film despre un lup și un copil

Lupii se numără între animalele care îmi plac foarte mult și încerc să nu pierd ocazia de-a vedea poze cu lupi, videoclipuri cu lupi, filme artistice sau documentare cu lupi (sau să-i văd în realitate).

În seara primei zile de Crăciun am avut ocazia de-a vedea filmul „Mystère” (titlul internațional: „Vicky and Her Mystery”), realizat de francezi, difuzat în anul 2021. E un film despre prietenia dintre o fetiță în vârstă de 8 ani, Victoria (Shanna Keil), și un lup.

Este un film bazat pe fapte reale. Denis Imbert, regizorul, a auzit povestea unui bărbat care i-a dus fiicei sale un cățeluș și mai apoi a constatat că este lup.

Nu voi povesti prea multe pentru că nu vreau să divulg tot. Este un film pentru toate vârstele.

După moartea mamei, Victoria devine apatică și nu-i vorbește tatălui, considerându-l, cumva, vinovat de această moarte pentru că, deși fiind mare chirurg, nu i-a salvat viața. Tatăl ei, Stéphane (Vincent Elbaz), consideră că ar fi bine să petreacă un timp alături de ea, departe de agitația orașului, într-un sat de munte, pe lângă Lyon, unde el mergea cu părinții în copilărie. Fetița nu comentează, nu vorbește, își urmează tatăl.

Într-o zi, un necunoscut în vârstă – la ferma căruia tatăl și fiica ajung după ce se rătăcesc făcând o plimbare pe coclauri - oferă copilei un ghemotoc de blană pe care aceasta îl descoperise acolo, și-a arătat multă afecțiune pentru el. Necunoscutul îi spune despre vietate că nu are nume, că este „darul pădurii” și că va fi un animal bun dacă va fi crescut de cineva cu inima curată. Fetița îl numește imediat „Mister”. Îl ia acasă fără să știe tatăl ei.

Filmul abordează și problema fermierilor din zonă, care se plâng că lupii le ucid animalele, motiv pentru care îi vânează fără milă pentru a-și proteja avutul.

Filmul „Mystère” începe cu o haită de câțiva lupi pe care o hărțuiesc o mână de indivizi înarmați: oierii cărora lupii le-au prădat turmele. Împușcă un lup care le ține calea apoi pleacă mai departe.

Fetița a fost aleasă în rolul Victoriei pentru că dintre cele care s-au prezentat la selecție între ea și puiul de lup s-a format, imediat, cea mai bună legătură; Shanna nu avea experiență în jocul actoricesc sau în fața camerelor de filmat (am citit pe nu mai știu unde), dar este atât de naturală în rolul de prietenă a lupului încât cred că mai mult s-a jucat, și a fost treaba adulților să se descurce cu filmatul, cu montatul și ce mai fac adulții pentru un film.

Mister este tot un lup adevărat, dresat de Muriel Bec (dacă am înțeles corect). Pentru acest film puiul de lup și Shanna s-au întâlnit cu mai multe săptămâni înainte de a începe filmările pentru a putea fi creată și redată legătura puternică dintre copil și lup - lupul a crescut, practic, alături de fetiță. Această legătură va fi păstrată pe viață în realitate.

Scenele din film în care Victoria îmbrățișează și sărută lupul nu sunt trucate.

Lupii, ca și câinii, te acceptă în haita lor sau te pot accepta, ca om, să fii conducătorul haitei. Un lup se poate comporta (aproape) ca un câine, dacă e crescut de mic și iubit. In fond, lupii sunt strămoșii câinilor.

Din punctul meu de vedere, este un film care merită văzut; nici nu e lung – o oră și 24 de minute, cu tot cu „prezentări”. Un film pe gustul meu: fără scene lungite aiurea, firul derulându-se repede, fără „stop-cadru” luuung (de crezi că s-a blocat imaginea) spre zări sau mai știu eu ce.

E un film a cărui acțiune ar fi înțeleasă și dacă ar fi un „film mut”, fără explicațiile de rigoare ce caracterizează filmele mute de la începuturile cinematografiei.

Imagine de Christel SAGNIEZ de la Pixabay

Fără armă in linia întâi. Desmond Doss

In cel de-al doilea război mondial s-au dat multe lupte crâncene, soldate cu mii de pierderi de vieţi omeneşti. Una dintre aceste bătălii a fost şi cea de la Hacksaw Ridge, in Japonia - Bătălia pentru Okinawa. Americanii au încercat zile in şir să cucerească acea culme şi mereu erau respinşi de japonezii care apăreau ca ciupercile după ploaie şi aveau şi avantajul că ştiau bine locul - plus că nu părea să le pese că mor.

In această bătălie au murit sute de soldaţi din ambele tabere. Japonezii erau înrolaţi fie că voiau fie că nu, fiind folosiţi inclusiv copiii - se pare că aceasta este bătălia in care au murit cei mai mulţi copii in al doilea război mondial. Unii istorici sunt de părere că această luptă crâncenă ar putea fi cauza alegerii lansării bombei atomice in Hiroshima şi Nagasaki - voiau să se încheie mai repede lupta cu Japonia, o luptă ce aproape că nu mai putea fi dusă de soldaţii americani şi aliaţii lor.

Tocmai pe acest câmp de luptă a ajuns tânărul Desmond T. Doss din Virginia. S-a înrolat voluntar pentru că voia să-şi servească patria şi ştia că de nu va lupta nu se va mai simţi bine in pielea lui. Tatăl lui a luptat in primul război mondial şi a încercat să-l convingă să renunţe. N-a renunţat şi a ajuns in tabăra de pregătire. A trecut cu succes toate probele dar când au ajuns cu pregătirea la “trageri” el a fost singurul care a refuzat să atingă arma - era adventist de ziua a 7-a şi credea in porunca lui Dumnezeu: “Să nu ucizi”. Ceilalţi au crezut că glumeşte, dar el se lua foarte in serios. Sergentul şi căpitanul l-au numit laş, camarazii îşi cam băteau joc de el, dar el surâdea angelic şi le îndura pe toate, hotărât să-şi apere convingerile.

La înrolare a fost asigurat că poate refuza arma ca medic necombatant, dar ceilalţi nu au înţeles astfel lucrurile, susţinând că şi medicul trebuie să ştie să folosească armele. Au incercat să-l “scoată nebun” şi să-l trimită acasă dar psihiatrul care a discutat cu el a înţeles că e in deplinătatea facultăţilor mintale şi are dreptul, prin Constituţie, să îşi exercite credinţa.

Tânărul Desmond a ajuns, in final, in faţa judecătorilor de la Curtea Marţială.

La Hacksaw Ridge americanii aveau de escaladat un perete de stâncă aproape vertical şi o făceau urcând pe o “plasă” împletită din funii groase. Pe culme începea atacul japonezilor bine camuflaţi. Americanii nu prea-şi dădeau seama de unde vin gloanţele şi erau răniţi sau ucişi pe capete. La lăsarea serii, japonezii se retrăgeau, americanii la fel, luând cu ei numai pe acei răniţi care se puteau ajuta şi singuri.

Desmond Doss a rămas acolo după ce toţi camarazii săi in putere au coborât. A cărat atunci 75 de oameni, şi i-a coborât de pe stâncă.

Desmond T. Doss (n. 07.02.1919 - d. 23.03.2006), medic militar necombatatnt in Bătălia de la Okinawa (1945), a refuzat să ucidă oameni şi a devenit primul american din istorie care a primit Medalia de Onoare, care se oferă pentru mari acte de curaj, fără a trage un foc.

A zis Desmond, la un moment dat: “In această perioadă când lumea e pusă pe distrugere de ce să nu încerc să reconstruiesc ceva?” (citat aproximativ)

Cu toate faptele lui de mare curaj, Desmond Doss a rămas un om modest, punând toate reuşitele sale pe seama voinţei lui Dumnezeu.. Epuizat de transportarea răniţilor, după fiecare coborâre spunea “Doamne, ajută-mă să mai salvez unul” (şi încă unul, şi încă unul…)

**

Am evitat mult timp să văd acest film, Hacksaw Ridge (2016), bănuind că sunt multe scene sângeroase, dar relativ de curând (la alegerea “publicului”) n-am prea avut de ales şi l-am văzut. Nu-mi pare rău, chiar dacă scenele sunt destul de cumplite… De n-aş fi văzut acest film n-aş fi avut idee că a existat acest om. La ce mă ajută să ştiu că a existat?! Eh! Un fel de a spune: ştiind că astfel de oameni există pot crede că omenirea nu e chiar pierdută.

Strategia din spatele Brexit

Brexit: The Uncivil War e un film britanic difuzat de Channel 4 in anul 2019, in regia lui Toby Haynes, cu un scenariu scris de James Graham. Filmul descrie procesul de realizare a referendumului din 2016, prin activităţile strategilor din spatele campaniei “Vote Leave” şi care s-a sfârşit prin determinarea Marii Britanii să părăsească Uniunea Europeană.

Dominic Cummings (consultant şi strateg politic) e directorul de campanie al grupului oficial Brexit, “Vote Leave”, cel care a condus (începând cu anul 2015) campania populară, dar controversată, şi a convins votanţii să aleagă ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.

Citind la Carmen Nominalizări la Oscar 2019 mi-am amintit că am văzut filmul şi am început să scriu despre el, dar am tot amânat. Şi dacă tot mi-a făcut chef de filme şi de scris...

Întregul film este despre separarea Marii Britanii de Uniunea Europeană şi mi s-a părut a fi o adevărată lecţie de manipulare a maselor de cetăţeni cu drept de vot. Pur şi simplu, mi se pare şocant cât de uşor pot fi manevraţi unii oameni să aleagă ceva ce nu doresc in mod deosebit.

In rolul arhitectului Brexit este Benedict Cumberbatch, şi joacă magistral, din punctul meu de vedere, rolul unui tip genial in materie de… mesaje care trebuie “livrate” populaţiei pentru a o convinge să joace cum i se cântă.

Echipa lui Cummings angajează şi o firma IT care foloseşte algoritmi specifici (online) pentru a redirecţiona populaţia in campanii politice.

Toată lumea ştie că s-a votat Brexit dar un acord între Marea Britanie şi Uniunea Europeană întârzie să fie semnat.

Un film foarte interesant, din punctul meu de vedere. Nu intru in amănunte pentru că nu vreau să stric plăcerea celor care vor dori să-l vadă.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Brexit:_The_Uncivil_War

Trandafirul Alb

Autor foto monument: Gryffindor

Trandafirul Alb a fost un grup de rezistenţă non-violent format din studenţi şi un profesor de la Universitatea din Munchen, care se opunea regimului nazist din Germania. Activitatea grupului a început la Munchen, in 27 iunie 1942, cu lozinci scrise pe ziduri şi manifeste anonime împărţite la început numai in oraş, prin care cereau populaţiei opoziţie activă împotriva regimului. In primul manifest scris şi multiplicat, împrastiat mai apoi şi in alte zone, au denunţat crimele regimului nazist şi opresiunea. In al doilea manifest pe care l-au scris şi multiplicat au denunţat in mod deschis persecuţia şi uciderea in masă a cetăţenilor evrei. Populaţia – in cea mai mare parte – nega că aşa ceva s-ar putea întâmpla.

Membrii de bază ai grupului Trandafirul Alb, studenţii Sophie şi Hans Scholl, Christoph Probst, Willi Graf şi Alexander Schmorell, au fost crescuţi in familii înstărite, de părinţi cu vederi liberale şi gânditori independenţi. Profesorul Kurt Huber (n. 24.10.1893 - d. 13.07.1943), care se alăturase tinerilor, executat ceva mai târziu, n-a trăit nici el in sărăcie.

In momentul arestării grupul era pregătit să stabilească unele contacte cu alte grupuri de rezistenţă germane.

In data de 18 februarie 1943 fraţii Sophie şi Hans Scholl sunt arestaţi după ce au împrăştiat manifeste împotriva naziştilor, in Universitatea din Munchen, încercând să trezească in toţi studenţii conştiinţa, încercând să mobilizeze masele împotriva maşinăriei inumane pe care o puseseră in funcţiune naziştii.

Era după bătălia de la Stalingrad (1942-1943), considerată a fi cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii, o luptă in care viaţa civililor a contat mai puţin decât oricând. In această brutală bătălie s-au pierdut circa 3 milioane de vieţi. Germanii şi aliaţii lor fuseseră învinşi şi nu şi-au mai revenit mai apoi. In această perioadă membrii Gestapo erau extrem de agitaţi şi voiau să ţină in frâu populaţia din acele oraşe pe care încă le mai stăpâneau, inclusiv din Germania.

Sophia Magdalena Scholl (n. 9.05.1921, Forchtenberg - d. 22.02.1943, München) s-a alăturat grupului de rezistenta “Trandafirul Alb” dorind să contribuie şi ea la încercarea de a opri războiul. Alături de fratele ei Hans şi de mai mulţi prieteni, tipăreau manifeste pe care mai apoi le împrăştiau prin oraş. Când au hotărât să împartă la Universitate câţiva nu au fost de acord, susţinând că e mult mai periculos. Totuşi, cei doi fraţi şi-au asumat riscul şi au lăsat manifeste pe holurile Universităţii. Au fost descoperiţi şi arestaţi. La început, in timpul interogatoriului, Sophie reuşise să convingă anchetatorul că avea alibi pentru acel interval de timp, dar mai apoi totul a pornit spre adevăr. Alături de ea erau arestaţi şi interogaţi fratele ei şi unul dintre prieteni. Toţi şi-au negat implicarea iniţial, dar mai apoi au fost nevoiţi să recunoască şi au făcut-o cu mândrie. A urmat o parodie de proces şi toţi au fost condamnaţi pentru înaltă trădare, demoralizarea soldaţilor, favorizarea inamicului şi condamnaţi la moarte prin ghilotinare. Au fost închişi şi Sophie ştia că timp de 99 de zile urma să-şi petreacă viaţa in celulă, imaginându-şi că s-ar putea termina războiul pâna atunci sau se va întâmpla ceva şi vor fi eliberaţi, dar n-a fost aşa…

In 22 februarie 1943, la ora 14:30 a fost citită sentinţa şi la ora 17:00 a fost executată.

Începând cu anii 1970, Scholl a fost sărbătorită ca fiind unul dintre marii eroi germani care s-au opus activ celui de-al Treilea Reich în timpul celui de-al doilea război mondial.

sursa

Sophie Scholl a fost una dintre cele mai renumite membre ale mişcării de rezistenţă anti-nazistă din al doilea razboi mondial. Filmul Sophie Scholl: The Final Days (2005), regizat de Marc Rothemund, pune accentul pe ultimele zile din viaţa Sophiei.

In anul 2005 filmul a câştigat “Ursul de Argint” la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin – pentru cel mai bun regizor şi pentru cea mai buna actriţă: Julia Jentsch pentru rolul Sophiei. Filmul a fost nominalizat in acelasi an şi pentru Oscar, la categoria “Cel mai bun film străin”. Mai are câteva premii şi nominalizări.

Nu e un film spectaculos, cu urmăriri, cu intrigi fel de fel; e un film cu oameni aparent obişnuiţi, cu tineri idealişti şi curajoşi. Aceşti tineri nu doar visează, ei trec la fapte, riscându-şi viaţa pentru binele tuturor. Mulţi nu îi înţeleg, mai ales că pot muri fără a schimba in bine ceea ce doresc să schimbe. Mulţi se feresc să acţioneze, deşi sunt nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă. Dintre aceştia mulţi, unii sunt simpatizanţi ai celor care acţionează şi, eventual, susţinători – mai mult sau mai puţin implicaţi. In acest caz nu au scăpat nepedepsiţi nici simpatizanţii şi nici susţinătorii celor din grupul “Trandafirul Alb” – pedepsele pentru ei au fost draconice.

In scena de final se văd mii de manifeste care cad din înalt deasupra oraşului Munchen. Un titlu de ziar titrează ca “Manifestul studenţilor din Munchen” a fost introdus in Scandinavia şi mai apoi in Anglia, unde aliaţii au tipărit milioane de cópii, după care le-au împrăştiat in oraşele din Germania…

Red Dog, câinele comunitar

Red Dog este un film cu şi despre un câine din Australia, care s-a născut cândva in anul 1971 şi a murit in 21 noiembrie 1979; se presupune că s-a născut in oraşul Paraburdoo şi a devenit cunoscut datorită călătoriilor sale prin regiunea Pilbara din Australia de Vest, in căutarea stăpânului (s-a presupus) 

Are o statuie in oraşul Dampier şi o placă memorială. A fost făcut membru al clubului Dampier Salts Sport and Social şi al Uniunii Muncitorilor din Transporturi. Despre banca New South Wales se spune că l-ar fi folosit ca mascotă. Un club auto din Pilbara (de maşini 4x4) se numeşte “Red Dog”, in onoarea acestui câine.

Statuia lui Red Dog

Deşi a fost un câine iubit de majoritatea membrilor comunităţilor pe unde trecea se crede că a murit pentru că a fost otrăvit intenţionat, cu stricnină… A fost îngropat într-un mormânt nemarcat, in zona Roebourne, Australia de Vest.

Red Dog a fost un câine din rasa Kelpie şi a fost numit “cainele roşu” (red dog) din cauza prafului roşiatic din zona Pilbara; a mai fost numit: Bluey (“câinele albastru”, cum mai sunt numiţi câinii australieni de turmă), Dog of the Northwest (câinele din nord-vest) sau Tally Ho – care ar fi fost numele pe care i l-a dat cel despre care se crede că ar fi fost primul lui proprietar şi care l-ar fi dus la Dampier (Col Cummings), unul dintre oraşele in care Red Dog revenea cel mai des.

Al doilea proprietar al lui Red Dog a fost John Stazzonelli, un şofer de autobuz care obişnuia să îl ia in autobuz şi astfel câinele a călătorit in multe regiuni din Australia. După moartea şoferului câinele a călătorit mult de capul lui dar a şi fost adoptat de diferiţi oameni, inclusiv de un medic veterinar care l-a şi tratat când l-a găsit.

La ceva timp după moartea lui, scriitoarea australiană Nancy Gillespie a scris despre el in cartea sa “Red Dog” (1983), adunând anecdote şi povesti pe care le ştiau oamenii care l-au întâlnit pe Red Dog, dar şi poezii pe care i le-au dedicat oamenii care l-au iubit.  In 1993, Beverly Duckett a scris romanul “Red Dog: Pribeagul din Pilbara”.

Statuia şi povestea lui Red Dog au atras atenţia multor călători prin Pilbara şi autorul britanic Louis de Bernières a scris şi el un roman bazat pe legenda acestui câine: “Red Dog”, roman care a fost ecranizat in anul 2011 şi care s-a bucurat de multă apreciere inclusiv din partea criticilor (scenariul: Daniel Taplitz; regia: Kriv Stenders; rolul titular: Koko). In acest film actorii oameni au avut un rol oarecum secundar, accentul fiind pe Red Dog şi povestea lui; cumva, e ca şi cum am văzut totul prin ochii câinelui.

Cei care iubesc câinii vor râde şi, poate, vor plânge la acest film. Red Dog e iubit de întreaga comunitate, el uneşte oamenii, cucereşte inima oricui îl întâlneşte. E hazliu cum şoferii opresc şi îl iau in maşină ca pe un autostopist uman.

In orăşelul Dampier comunitatea nu era foarte mare la vremea aceea şi era formată din oameni veniţi din toate colţurile lumii in speranţa unui trai mai bun. Cei mai mulţi munceau din greu, fiind departe de cei dragi, şi aproape toţi încercau să cucerească inima lui Red Dog. In final a reuşit un tânăr american şofer de autobuz, câinele alegând să doarmă pe veranda bungaloului acestuia, urmându-l pretutindeni – inclusiv in autobuz, ocupând scaunul din spatele şoferului (nicio persoană nu obiecta, chiar dacă acela ar fi fost singurul loc unde s-ar fi putut aşeza).

Ca să nu fie cu supărare câinele a fost înregistrat ca fiind “al comunităţii”.

scena din film

In film se derulează şi o idilă intre John, şoferul de autobuz, şi Nancy, o funcţionară frumoasă – Red Dog e cam gelos. :) Bineinţeles, nu lipseşte Cat Dog din film, motanul arţăgos al proprietarilor unui parc de rulote care interzic câinii. Motanul alungă orice câine care îndrăzneşte să adulmece prin zonă şi, la un moment dat, Red Dog şi Cat Dog vor ajunge să se înfrunte.

***

Koko (9.04.2005 – 18.12.2012) se numeşte câinele care joacă rolul titular, câine din rasa Kelpie Australian, deţinut de Nelson Woss, producatorul filmului Red Dog. A primit premiul “Zgarda de Aur” (in Los Angeles) pentru cel mai bun câine dintr-un film străin.

Câinii din rasa Kelpie sunt, parţial, descendenţi din Dingo, câinele nativ australian, Kelpie şi dingo fiind asemănători in conformaţie şi culoare, dar la vremea originii rasei câinii dingo erau interzişi ca animale de companie, fiind cunoscuţi ca ucigaşi ai oilor la vremea primei aşezări europene din Australia. Se presupune că mulţi proprietari au încrucişat câinele de cireadă australian cu dingo şi au înregistrat metişii ca fiind Kelpie – primul câine Kelpie ar fi fost înregistrat in jurul anului 1872. Denumirea e dată după numele unui spirit de apă din folclorul celtic.

Kelpie sunt câini foarte inteligenţi, agili, plin de energie, cu o personalitate foarte puternică (spre încăpăţanat) şi foarte buni câini de pază. Am aflat că există această rasă de câini abia când am văzut filmul Red Dog.

***

Filmul Red Dog (2011), e unul tare… drăgălaş. Koko îşi interpreteză excepţional rolul.

Surse foto:

https://en.wikipedia.org/wiki/Red_Dog_(Pilbara)

https://en.wikipedia.org/wiki/Australian_Kelpie

Soarta copiilor lupului

Sărăcie, ruine, foamete, boli, copii orfani - Europa, la finalul Celui De-al Doilea Război Mondial… Fiecare război lasă in urmă copii orfani, părinţi distruşi de pierderea copiilor, oameni schilodiţi fizic şi sufleteşte. Al doilea război mondial mai e numit şi “războiul cel mare” – poate pentru că a cuprins întreaga lume, poate pentru că au murit milioane de oameni… Războaiele de azi nu-s nici ele prea mici şi lasă in urma lor prăpăd, oameni dezrădăcinaţi, copii orfani…

Filmul “Copii lupului” (Wolfskinder, 2013) este unul destul de greu de văzut; pentru mine aşa a fost, dar am vrut să ştiu la ce se referă titlul. E un fragment de istorie germana despre care nu auzisem până la acest film. Recunosc, am fost tentată de titlu, gândindu-mă că e cu lupi, ceva… E despre orfanii războiului, copii cărora natura le-a oferit un cămin. E fără milă natura, pe unii dintre copii lăsându-i să moară, dar oferindu-le tuturor o rază de speranţă, pentru un timp, cel puţin vara. 

“Copiii lupului” au fost numiţi copiii germani orfani din Prusia de Est, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Între sfârşitul anului 1944 şi ianuarie 1945 naziştii le-au interzis civililor să plece, ei considerând evacuarea semn de capitulare. In timp ce Armata Roşie se apropia cei mai mulţi civili erau pregătiţi de evacuare dar până in ultima clipă guvernatorul naţionalist Erich Koch a decretat că fuga e ilegală şi cei prinşi că fug vor fi aspru pedepsiţi. Era, pentru prea mulţi, prea târziu când a permis evacuarea. Invazia a determinat milioane de oameni să fugă şi mulţi adulţi au fost ucişi; au lăsat in urma lor orfani care învăţau să se descurce singuri de la vârste fragede, fiind nevoiţi să facă şi lucruri care ar fi grele şi pentru un adult. Cei mai mulţi copii orfani s-au ascuns in păduri, mulţi au fost ucişi de bombele aliate sau de soldaţii ruşi care dădeau de ei pe undeva.

Mii de copii au rămas orfani, au fost abandonaţi, violaţi sau răpiţi. Mulţi dintre lituanieni infiau unii copii (cei mai mulţi erau puşi la muncă in schimul adăpostului şi hranei), le schimbau numele german şi le cereau să îşi ascundă originea – ar fi avut de suferit şi unii şi alţii dacă ruşii ar fi ştiut.

Câteva sute de “copii ai lupului” au fost descoperiţi după separarea Lituaniei de Rusia; circa o sută mai locuiesc încă acolo dar de la începutul anilor 1990 mulţi dintre adulţii care au făcut parte din acest “grup” au luptat pentru obţinerea cetăţeniei germane – reprezentanţii ministerului de interne german susţin că cei care au părasit Königsberg (capitala “Prusiei de Est”, azi Kaliningrad, Rusia) au renunţat la cetăţenia germană. Din anul 2008, prin legea lituaniană, persoanele care au avut de suferit din cauza celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei sovietice benficiază de unele compensaţii – inclusiv aceşti “copii ai lupului”. In Germania se pare că nu vor să ştie despre existenţa acestor copii dar primesc o mică bursă trimestrială obtinuţă pentru ei de Wolfgang Freiherr von Stetten. Mulţi dintre “copiii lupului” caută să afle despre soarta rudelor, să obţină cetăţenia germană, să se reunească şi cu restul familiei şi să rămână credincioşi culturii germane.

Rick Ostermann (debut regizoral in filmele de lung metraj) se concentrează in special pe copii, pe solidaritatea lor, pe pragmatismul lor. S-a inspirat şi din istoria proprie-i familii.

Copiii, maturizaţi fortat prea devreme, sunt nevinovaţi, ei ucid pentru a supravieţui şi nu au vreo ideologie. Pericolele sunt la tot pasul, soldaţii nu au chip iar populaţia ţării are un rol secundar in acest film. “Copiii lupului” poate fi văzut şi ca o dramă existenţială ce poate avea loc in orice moment, in orice loc.

Denumirea nu e întâmplătoare; copiii se luptă precum lupii pentru a nu muri de foame, mănâncă broaşte, insecte, păsări şi pui de animale mici. Mulţi dintre copiii germani din Prusia de Est şi-au pierdut familia şi au rămas fără adăpost, la mila naturii şi a forţelor de ocupaţie sovietice.

Filmul ilustrează un crâmpei din viaţa câtorva copii rămaşi orfani şi care erau nevoiţi să se descurce singuri pentru a supravieţui. Personajele centrale sunt doi fraţi: Hans şi Fritz. Mama lor zace, bolnavă, într-o clădire in ruină, pe un deal. Ei caută mâncare şi îi aduc şi ei. Femeia, cu ultimele forţe, încearcă să le transmită mândria de a fi germani, rugându-i să nu-şi uite numele, să nu uite cine sunt. Hans poartă la gât amuleta familiei. Ca frate mai mare, pare mai neajutorat când e vorba să facă ceea ce e necesar pentru supravieţuire şi acceptă ceea ce face fratele mai mic.

Hans şade in iarba înaltă; e murdar, flămând, nemişcat. Ochii goliţi de orice expresie rătăcesc dezorientaţi. La câţiva metri distanţă fratele său mai mic, Fritz, fură ouăle dintr-un cuib aflat la înălţime, într-un copac. Ouăle se sparg in buzunarul unde le pune şi amândoi copiii ling restul de gălbenuş şi caută un nou plan pentru a găsi ceva de mâncare. Tot ce găsesc împart şi cu mama lor…

In film: Hans, Karl, Louise, Christel

Într-o dimineaţă, Fritz, sec şi rece, îşi trezeşte fratele spunând: “Hans, trezeşte-te; mama a murit”... Cel mare plânge, cel mic adună lucrurile şi se pregăteşte de plecare. Cei doi copii încarcă trupul mamei într-o roabă improvizată şi îl lasă, acoperit  cu o pătura, la o margine de drum…

Pleacă spre Lituania, la un ţăran despre care mama le-a zis că va avea grijă de ei. Pe malul unui râu dau de o barcă găurită şi de o femeie moartă; doua puştoaice apar din pădure şi se iau la ceartă pentru resturile de barcă; sunt urmărite de doi soldaţi ruşi înarmaţi. Fritz (care nu ştia să înoate) şi fetiţa mai mică (Ruth) se agaţă de o scândură şi plutesc in derivă; Hans şi adolescenta (Christel) înoată in altă direcţie – puştoaica îi zice să nu se ducă după frate, cum voia, ci să înoate, să scape de ruşi. Ajungând la mal au mai dat de doi copilaşi: o fetiţă (Louise) şi un băieţel (Karl) care îşi căutau mătuşa; Christel le spune că pe mal nu erau decât soldaţi şi îi îndeamnă să meargă cu ei – cei mici îi urmează mecanic. In pădure, Christel le spune că mătuşa era pe mal, dar era moartă şi acum ea e mătuşa lor…

Copiii au mai multe aventuri triste… Ajung pe la diferite ferme – la unele sunt primiţi pe termen scurt (localnicii se tem de represaliile sovieticilor), de la unele sunt alungaţi cu câinii.

Nu va povestesc filmul… E dificil (pentru mine) să povestesc in aşa fel încât să se înţeleagă drama acestor copii şi fără a divulga anumite întâmplări. E un film dur. La un moment dat m-am gândit că s-ar putea ca aşa să arate iadul pe pământ. 

Primul western de Oscar – Cimarron

Cimarron (1931), in regia lui Wesley Ruggles, e primul western de Oscar. A primit trei premii Oscar: pentru cel mai bun scenariu adaptat, pentru cele mai bune decoruri, pentru cel mai bun film şi a fost nominalizat pentru alte câteva premii Oscar. Următorul western care a atins performanţa de Oscar pentru cel mai bun film a fost Dansând cu lupii (1990), in regia lui Kevin Costner (debut regizoral); tot el şi in rolul principal.

In rolurile principale din Cimarron sunt actori despre care abia cu această ocazie am aflat: Richard Dix, Irene Dunne, Estelle Taylor şi Roscoe Ates (poate că i-am mai văzut prin filme dar nu le-am ştiut numele – preocuparea de a şti numele actorilor din filmele pe care le văd prezintă interes pentru mine foarte rar). Mi se pare tare ciudată interpretarea actorilor! Obişnuită cu ceea ce văd in ultimii ani mi se par ciudaţi (prea teatrali) chiar şi actorii pe care i-am văzut in filme realizate in anii ‘970-‘980…

Filmul Cimarron este adaptarea romanului omonim scris de Edna Ferber şi publicat in anul 1929. Titlul, Cimarron, derivă din denumirea Teritoriul Cimarron, “Ţara Nimănui”, o zonă situata in Vest şi Vestul Mijlociu din Statele Unite ale Americii, unde îşi aveau teritoriile indigenii americani precum triburile Cherokee şi Sioux. Aceste teritorii au fost declarate libere la a fi ocupate şi a început “Goana după pământ” – a fost la propriu o goană, la început: doritorii se aliniau (călare, in căruţe, pe jos) şi se dădea startul; alergau toţi şi îşi ocupau o suprafaţă de teren pe care o marcau trăgând dâre in praf, sau in alte moduri, şi devenea a lor.

Filmul e puţin diferit de roman - din ceea ce am înţeles - inclusiv referitor la perioada istorică şi localizarea acţiunii.

Personajul central, Yancey Cravat, e inspirat de Temple Lea Houston (12.08.1860 – 15.08.1905), avocat şi politician care a fost membru in Senatul statului Texas între 1885 şi 1889.

Yancey Cravat: avocat, ziarist, predicator, pricepându-se aproape la orice, cu un spirit de aventură foarte dezvoltat, iubitor de libertate (şi-a numit primul născut Cimarron = Sălbăticia), căsătorit cu Sabra. Când guvernul permite colonizarea teritoriului statului Oklahoma de azi (22 aprilie 1889), Cravat e între primii care revendică o bucată de teren pentru familia lui şi se mută acolo din Wichita, unde locuia cu familia soţiei, neducând lipsă de ceva, dar alegând aventura – soţia îl urmează cu inima deschisă, fiind alături de el la bine şi la rău, iubindu-l, acceptându-i multe, înţelegându-i dorinţa de aventură (deşi refuză să îl mai urmeze după ce se stabilesc in orăşelul Osage şi pun bazele unui ziar local, devenind cetăţeni importanţi în zonă).

Yancey îl ştie şi pe Kid, un bandit căruia îi cere să nu intre să jefuiască in oraşul lui, Osage (dupa numele tribului care si-a avut teritoriul in zona) dacă vrea să trăiască. In şase luni de la înfiinţare orăşelul Osage avea zece mii de locuitori şi oamenii continuau să vină.

In 1893 statul cumpără teritorii Cherokee (cu 1,40 dolari / acru) şi îl oferă cetăţenilor care vor. Yancey Cravat pleacă singur – soţia şi copiii rămân in Osage, unde ziarul merge bine. Indienii au fugit din calea “feţelor palide”, a început războiul americano-spaniol… Cinci ani nu s-a mai ştiut nimic de Cravat - doar zvonuri: ba că a murit luptând împotriva spaniolilor, ba că e colo, ba că e dincolo. In 1889 apare, şi e întâmpinat ca un erou. Candidează pentru funcţia de guvernator, scrie un editorial despre cum guvernul vrea să fure, din nou, teritoriile indienilor şi e numit “editorialistul călăuzitor al naţiunii”. Pleacă din nou şi nimeni nu mai aude ceva despre el. Soţia conduce singură ziarul şi se descurcă foarte bine; ajunge congresman şi e foarte apreciată, dar chiar şi in anul 1929 mai speră să-şi revadă soţul… liberal şi libertin.

₪₪₪

O altă adaptare a romanului o face Arnold Schulman, in 1960. Filmul, in regia lui Anthony Mann, îi are in rolurile principale pe Glenn Ford şi Maria Schell.

*** 

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cimarron_(film_din_1931)