vineri, 31 ianuarie 2014

Reflexii in oglinda

Biserica veche a mănăstirii Rarău


Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la
"Reflexii in oglinda", la SoriN.

Vă doresc să petreceți minunat sfârșitul de săptămână!

Diana Hope Rowden - agent secret britanic



Diana Hope Rowden s-a născut în Anglia, la 31 ianurie 1915, fiica unui ofițer în armata britanică, Aldred Rowden. Când era încă mică, părinții s-au separat și mama (Muriel Christian - născută Maitland-Makgill) a plecat în sudul Franței impreuna cu ea și frații ei mai mici. Aici a învățat la școlile din Sanremo și Cannes. Familia avea între strămoși avocați, ofițer și capelani regali, așa că au dorit și pentru fiica lor o educație aleasă; s-au întors în Anglia, unde Diana a fost trimisă la internat, la Manor House School din Limpsfield, Surrey, dar nu s-a putut adapta în acel colectiv și părinții au hotărât, în 1933, să plece din nou în Franța; s-a înscris la Sorbona și dupa terminarea studiilor a lucrat ca jurnalist independent la Paris.

joi, 30 ianuarie 2014

Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume

Mahatma Gandhi, pe numele său Mohandas Karamchand Gandhi, s-a născut la 2 octombrie 1869, în orașul Porbandar, statul Kathiawar, azi Gujarat și a murit in 30 ianuarie 1948, New Delhi. A fost un lider spiritual și politic, considerat părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă neviolente, Satyagraha (1906), o formă de refuz radical al oricărei colaborări cu autoritățile britanice.
Numele Mahatma (marele suflet, în sanscrită) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore (6 mai 1861 - 7 august 1941).

Gandhi studiază dreptul la Universitatea din Ahmadabad și University College London și practică pentru scurt timp avocatura în Bombay apoi pleacă în Africa de Sud, consilier juridic pentru o firmă indiană; rămâne în Africa 21 de ani. Revine în India în 1915 și devine lider al Partidului Congresului, care avea în program eliberarea Indiei de sub colonialismul britanic.

Este onorat oficial în India drept Părintele Națiunii; ziua de naștere a lui Gandhi, 2 octombrie, este sărbătoare națională în India, Gandhi Jayanti. Pe 15 iunie 2007 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat în unanimitate rezoluția ce declară 2 octombrie drept Ziua Internațională a Non-Violenței.

Timp de decenii a editat diferite ziare, a scris câteva cărți, incluzând autobiografia sa, Povestea experimentelor mele cu adevărul, Satyagraha în Africa de Sud, despre zbuciumul său de acolo, Hind Swaraj, un pamflet politic; a scris pe larg despre vegetarianism, dietă și sănătate, religie, reforme sociale etc.
Operele complete ale lui Gandhi au fost publicate de guvernul indian sub titlul Operele complete ale lui Mahatma Gandhi, în 1960. Scrierile cuprind aproximativ 50.000 de pagini publicate în cam 100 de volume.

Mahatma Gandhi și-a explicat filozofia și modul de viață în autobiografia sa: Când mă cuprinde disperarea îmi amintesc că, de-a lungul istoriei, calea adevărului și iubirii a învins mereu. Au existat tirani și criminali și, pentru un timp, păreau de neînvins dar, în cele din urmă, au căzut, întotdeauna.

M. Gandhi - 1906
În aplicarea principiilor sale, Gandhi nu a dat înapoi de la a le duce către cele mai logice extreme, închipuindu-și o lume în care chiar guvernul, poliția și armata erau non-violente. Totuși, Gandhi era conștient că acest nivel de non-violență cere credință și curaj incredibile, pe care a realizat că nu toată lumea le posedă. De aceea a sugerat că nu toată lumea trebuie să țină cu încăpățânare de non-violență, mai ales dacă aceasta este folosită ca scuză pentru lașitate: Cred, scria el, că acolo unde singura alegere este între lașitate și violență, eu aș sugera violența.

Gandhi și-a dedicat viața înaltului scop de a descoperi adevărul sau Satya. A încercat să obțină aceasta prin învățarea din propriile greșeli și experimentând pe el însuși. Și-a intitulat autobiografia Povestea experimentelor mele cu adevărul. Gandhi a declarat că cea mai importantă luptă de purtat este cu propriii demoni, temeri și nesiguranțe.

sursa foto wikipedia.org

Caragiale, cel mai portretizat scriitor



Ion Luca Caragiale s-a născut în ziua de 30 ianuarie* 1852, în satul Haimanale, numit azi I.L.Caragiale, fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse familia sa ar fi fost de origine aromână. Tatăl său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Mihai Eminescu apare în Cartea Recordurilor pentru cel mai lung poem de dragoste: Luceafărul, iar Ion Luca Caragiale apare și el: cel mai portretizat scriitor din Lume.

miercuri, 29 ianuarie 2014

Primul automobil cu motor pe benzină



Primul automobil din lume apare în anul 1769, când inginerul francez Nicolas Joseph Cugnot a construit un autovehicul cu motor cu aburi. Motorul dezvolta 2 CP şi o viteză de 9 km/h. Automobilul a fost comandat de Ministerul de Război al Franţei şi la prima cursă s-a oprit într-un zid explodând, generatorul de aburi producând spargerea geamurilor multor clădiri din Paris, fapt care a dus la amânarea apariției automobilului.
În 1806 apar vehiculele dotate cu motoare cu ardere internă care funcționau cu combustibil lichid (petrol). În jurul anului 1900, apar și vehiculele cu motor electric.

1885
Paternitatea primului automobil motorizat pe benzină a fost disputată de cei mai redutabili ingineri ai secolului. Istoria îl consacră drept părinte al primului automobil - în accepțiunea modernă a termenului - alimentat cu benzină pe inginerul german Karl Benz, care a montat pe un triciclu un motor în patru timpi de 958 cmc, care dezvolta 0,75 CP şi dispunea de aprindere electrică şi răcire cu apă, obținând un patent în 29 ianuarie 1886. Un patent similar obține și americanul George B. Selden în 1879 și încă unul în 1895 pentru diverse îmbunătățiri aduse automobilului său.

Miercurea fara cuvinte. Parada de somn



Fotografii Wordless Wednesday! (5), la CARMEN, unde este tabelul pentru înscriere.

marți, 28 ianuarie 2014

Serendipitate

Într-o scrisoare datată 28 ianuarie 1754, Horace Walpole (24 septembrie 1717 - 2 martie 1797) a scris pentru prima dată cuvântul serendipitate (serendipity). Termenul i-a fost inspirat - îi explica prietenului său, Horace Mann - din basmul persan Cei trei prinți din Serendip, ai cărui protagoniști descopereau mereu, din întâmplare și prin sagacitate, lucruri pe care nu le căutau.

Termenul serendipitate poate fi explicat ca “accident fericit”, “surpriză placută”, greșeala norocoasă - altfel spus: din greșeală, sau căutând altceva, găsești ceva bun sau util, ceva ce nu căutai în mod special.
Cel mai simplu, termenul serendipitate s-ar putea explica prin: unde dai și unde crapă.

Exemple celebre ar fi: mărul lui Newton, momentul Evrika! din… cada lui Arhimede, descoperirea penicilinei (Sir Alexander Fleming), descoperirea razelor X (Wilhelm Roentgen), efectul Asch ș.a.
*
Alexander Fleming, un microbiolog britanic, s-a întors, în septembrie 1928, în laboratorul său, după ce petrecuse luna august în concediu cu familia. El căuta la acea vreme un leac pentru gripă.
Uitase să protejeze una dintre culturile bacteriene și a găsit, într-una dintre cutiile Petri cu culturi de stafilococi - obiectul studiului său în acel moment - ceva neobișnuit: pe suprafața mediului de cultură, printre coloniile de stafilococi, crescuse o ciudată colonie de microorganisme de culoare albăstrie, iar în jurul ei, pe o rază de câțiva mm… nici urmă de stafilococ! Și-a dat imediat seama că e vorba despre ceva important: acel mucegai albăstrui (pe care, cultivându-l separat și studiindu-l atent, l-a identificat, câteva luni mai târziu, drept Pennicilium notatum) conținea ceva capabil să distrugă stafilococii - bacterii patogene care pot produce infecții, uneori foarte grave, în organismul uman.

Chimistul german Friedrich August Kekulé von Stradonitz a visat despre Ourobouros, șarpele ce-și urmează coada formând un cerc, ceea ce a dus la descoperirea structurii chimice închise a componenților ciclici, cum este benzenul.

Și descoperirea Americii se datorează “unei erori norocoase”. Atunci când Cristofor Columb, la 12 octombrie 1492, atingea pentru prima dată țărmurile Lumii Noi, mai precis țărmul de est a ceea ce astazi este Bahamas, a fost convins că a descoperit drumul către Indii, ruta atât de râvnită de curțile regale europene ale vremii.

Vezi si:
Castelul din Otranto, de Horace Walpole

luni, 27 ianuarie 2014

Bună dimneața Soare! Prietenie



Într-un sat uitat de lume, pe malul unui râu, între mulți alți copaci, creștea cândva un măr care dădea roade foarte bune. În acest măr își aveau sălașul doi prieteni buni: un porumbel și o furnică.
Într-o zi, cine știe cum, furnica a căzut în apa învolburată a râului. Porumbelul își zărește prietena zbătându-se în apă și repede-repede desprinde frunze și le arunca în albie. Furnica urcă pe o frunză, porumbelul prinde frunza cu ciocul și o duce la mal, salvându-și prietena de la moarte sigură.
În altă zi, pe acolo trece o pisică; aceasta vede porumbelul, dar porumbelul nu vede pisica. Pisica, apropiindu-se tiptil, cum numai felinele știu să o facă, dintr-un salt prinde porumbelul cu gura. Furnica vede scena și iute se apropie de pisică și o pișcă. De durere și surprindere, pisica deschide gura și porumbelul își ia zborul, scăpând cu viață.
(folclor indian)

Photo: Larisa Koshkina
Text scris pentru Buna dimineata Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Pink Mondays! La săniuș!



Pink Mondays! la karmapolice.

Comemorarea victimelor Holocaustului



Data de 27 ianuarie a fost instituită în 2005 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite ca Zi Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului, pentru a marca momentul eliberării, în 27 ianuarie 1945, a deținuților din lagărul fascist de concentrare Auschwitz-Birkenau, victime ale unor acte de discriminare, privare și cruzime.

Victime ale nazismului n-au fost numai evreii, ci și țiganii, slavii, negrii, secta religioasă Martorii lui Iehova, francmasonii, handicapații, homosexualii.
În 1935 a fost creat un Birou pentru studiul problemelor rasiale și o Societate pentru cercetarea moștenirilor ancestrale. Sub indrumarea lui Heinrich Himmler, această societate a sponsorizat experiențele antropologice și medicale pe non-arienii din lagărele de prizonieri. Preocupat de conservarea și propagarea rasei pure ariane, S.S.-ul a susținut împerecherea tinerilor arieni în ferme speciale de împerechere. Începând cu anul 1940, bolnavii mental și fizic, văzuți de naziști ca un segment de oameni care împiedică susținerea ideii superiorității rasei, au fost uciși prin programul Euthanasia.

joi, 23 ianuarie 2014

Parfumul secret al grădinii

Micuța orfană a fost găsită de surori pe treptele mănăstirii baziliene într-o noapte cu nori groși care parcă au așteptat ca îngerașul să fie dus la adăpost pentru a-și putea scutura ploaia grea care îi încărca. Surorile i-au spus Stela, pentru că luminase noaptea aceea neagră încărcată de furtună și de atunci le lumina zilele și nopțile. A fost cel mai cuminte bebeluș pe care l-au întâlnit - și întâlniseră mulți, pentru că ajutau să nască pe femeile din satul izolat în munți, departe de războiul care bulversase întreaga lume. Mai plângea și ea, dar niciodată în ceasurile de rugăciune. Stareța, foarte serioasă de felul ei - și pe care nimeni n-o văzuse zâmbind până n-a întâlnit-o pe Stela - se lumina până în adâncul ființei când copila îi zâmbea cu gurița ei știrbă. Fetița creștea armonios. Buclele ei blonde și rebele păreau un lan de grâu copt în bătaia vântului iar ochii mari erau ca două bucăți de cer senin în care, de-ai fi reușit să privești adânc, ai fi aflat toate secretele Lumii. Buchisea textele cărților sfinte - habar nu avea despre înțelesul cuvintelor dar se bucura că știe desluși slovele.

Crescând, cobora cu surorile în sat, să mai dea o mână de ajutor unde era nevoie și să mai aline durerea celor care și-au pierdut fiii în război. Sătenii se luminau la chip când o vedeau mereu veselă, mereu cu un cuvânt potrivit. Le povestea despre minunile din grădina mănăstirii și toți zâmbeau de fermecătoarea ei naivitate, de mintea curată care nu înțelegea concepte precum rău, durere, nefericire…
Văcarul urca mai des la mănăstire, sau își trimitea copiii să ducă lapte proaspăt; morarul și pădurarul făceau la fel pentru ca surorilor să nu le lipsească făina și lemnele, iar zidarul repara fără plată zidurile vechi ale mănăstirii baziliene numai pentru a sta mai mult în apropierea Stelei.

Fata își petrecea cea mai mare parte a timpului în grădină - fie vară, fie iarnă. Vorbea cu florile, filosofa cu arborii, îi mângâia când erau încărcați de zăpada; stătea la taifas cu fluturii, albinele sau păsările și surorile se minunau de cuvintele pe care ea le rostea uneori ca și când repeta cuvinte spuse de altcineva. Își imaginau că ceea ce citea cu aviditate devenea conștiință. Uneori ședea pe marginea micului iaz din grădină și vorbea frunzelor care pluteau pe oglinda apei sau râdea în hohote când lovea încetișor oglinda apei cu vârful degetelor. Când o întrebau ce face le răspundea râzând că prietenii ei sunt ființe foarte inteligente și puse pe glume. Surorile nu mai insistau: mulți copii au prieteni imaginari. Dar Stela creștea și continua să își întâlnească prietenii pe care numai ea îi putea vedea și auzi. Poate singurătatea să fi fost cauza și, poate, ar trebui să înceapă a se gândi dacă Stela ar trebui să le devină soră sau să o lase, mai întâi, să cunoască lumea, să aleagă ea calea pe care ar vrea s-o urmeze.

Grădina mănăstirii devenise o oază de bucurie pentru suflet. Chiar și amarilis părea să fie foarte fericită în îngrijirea Stelei - deși nu făcuse mulți ani vreo floare. De la ea au aflat că maceratul din floarea de hibiscus scade tensiunea arterială. Căutaseră în cărțile lor și aflaseră că fata are dreptate - nu știau că era interesată și de cărțile foarte vechi. Dar Stela nu citise acele cărți, ci aflase totul de la micuții ei prieteni care speriau pisica și făceau câinele să latre “la Lună”. Se amuza când surorile își imaginau că pisica și câinele alergau după coadă când, de fapt, doreau să scape de micuțele ființe care râdeau în hohote ținându-se de coada lor și văzând animalele disperate să scape de intruși. Râdea împreună cu ei, dar îi ruga să înceteze, să le fie milă de bietele ființe. Atunci spiridușii își găseau altă ocupație: parfumau grădina astfel încât să le zăpăcească pe surorile care nu înțelegeau de ce simt parfumul florilor care lipsesc cu desăvârșire din grădina lor și care le amintea de locurile în care trăiseră cândva. Poate îl aducea vântul pe aripa lui, se gândeau ele.
N-au fost deloc mirate când fiul fierarului a început să-și facă de lucru tot mai des la mănăstire. Parfumul grădinii putea zăpăci pe oricine, fiind un amestec olfactiv senzual în acorduri de arome exotice, neobișnuite. Plimbarea printre plante era o respirație prin care descopereau Natura. Îi învăluia un parfum natural, blând și radiant ca o apă cristalină în care se oglindea simplitatea și frumusețea vieții de zi cu zi. Aveau un vis frumos care trebuia dezvăluit, trăit. Spiridușii contribuiau din plin la starea de euforie ce-i cuprindea pe cei doi tineri care se simțeau învăluiți de parfumuri minunate, esențe pure de apă cristalină și de verde crud efervescent, cu note de bergamota crescută sub soarele Calabriei și flori de mandarin, alternând cu accente intens strălucitoare în care parfumul de primăvară se evapora, lăsând locul esențelor de trandafir turcesc, iasomie egipteană și violete atinse de diafana esență a florii de nufăr, culminând cu notele seducătoare și voluptos delicate ale ambrei, ale moscului alb, lemnului de santal, cedrului și rădăcinii de vetiver.

Ninfea e o apă de toaletă cu un început efervescent de fructe, ușor amărui, umplând aerul cu forța explozivă a Naturii, amestecând fin note florale intense combinate cu artă, transformând ambientul  într-o grădină în perfectă armonie cu verdele ierbii și apa clară și răcoroasă, devenind un fond de acorduri delicate și senzuale care acoperă pielea ca un voal rafinat și personal.

Text scris pentru Clubul condeielor parfumate găzduit de Mirela. Tema - Parfumul secret al unei grădini sau Parfumul vocilor din grădină - e aleasă de gazda Clubului. 

Johannes Honterus, umanist sas din Brașov

Johannes Honterus (născut Holler) moare la 23 ianuarie 1549, în Braşov, şi este înmormântat în Biserica Neagră.
Johannes Honterus a fost o personalitate culturală a secolului său, care a schimbat istoria învăţământului în Transilvania.

Se naște în anul 1498, pe str. Neagră la nr. 40 (azi Nicolae Bălcescu), într-o familie de pielari înstăriți și tatăl său a dorit să îi ofere o educație aleasă, primită, la început, de la călugării dominicani. Mai apoi a studiat (sub numele de Johannes Aust) la Universitatea din Viena, înfiinţată în 1365, unde dobândeşte titlul de Baccalaureus în 1522 şi de Magister artium în 1525, sub numele de Johannes Holler Coronensis, după denumirea oraşului natal. Aici e atras către umanism*, mai întâi dintr-o sursă catolică, apoi în versiunea anticatolică a lui Erasmus (primul european conștient, cum l-a numit Stefan Zweig), pentru a se alătura în cele din urmă mişcării luterane, pe care o introduce şi la Braşov pe la 1542. Programul lui a fost avizat de însuşi Luther.
A fost profesor la Universitatea din Cracovia, a tipărit lucrări de gramatică latină şi geografie care i-au adus faimă europeană. Cărţile lui erau atât de bune încât au fost reeditate de circa 150 de ori în 100 de ani, explică Thomas Şindilariu. Rudimenta Cosmographica (1530) era manual de geografie de căpătai în Germania şi în sud-estul Europei. În Basel (centru umanist elvețian) a învăţat gravura în lemn şi arta tipografiei. Aici a tipărit în 1532 cunoscuta reprezentare cartografică a Transilvaniei.
În anul 1533 Johannes Honterus se întoarce la Braşov, unde se dedică reorganizării învățământului; se căsătoreşte în anul 1535, este ales în Adunarea celor o sută (Sfatul Orașului), iar în anul 1536 devine Consilier Comunal.

Reuşeşte să înfiinţeze Schola Coronensis, primul gimnaziu umanist din Europa de sud-est și îi convinge pe conducătorii Braşovului să construiască o clădire nouă pentru această şcoală care data din anul 1388. În anul 1541, se construieşte o nouă clădire pentru şcoală, în locul unei mănăstiri (claustrum sororum in Corona - o mănăstire de surori - unde azi e corpul B al liceului), iar un an mai târziu, clădirea unei biblioteci proprii a şcolii. În anul 1542, are loc, în cadrul şcolii, prima reprezentaţie teatrală din regiune.
Honterus  a fost promotorul noii concepţii creştine în Braşov, Ţara Bârsei şi toată Transilvania. Astfel, Braşovul a fost, în 1542, primul oraş al Transilvaniei în care s-a introdus slujba evanghelică în limba germană (maternă). În anul 1543 sfatul oraşului Braşov îl însărcinează cu redactarea unui raport în care să prezinte măsurile luate pentru introducerea Reformei.
În anul 1544 a fost ales prim-preot al bisericii evanghelice din Braşov, iar în 1547 şi-a adus contribuţia la crearea Regulamentului bisericesc al tuturor germanilor din Transilvania.
Honterus este cel care cere şcolarizarea fetelor, aflate pe atunci în afara învăţământului.

Pe aceeași linie cu tendința europeană, Gimnaziul lui Honterus era de orientare umanistă, printre principalele materii fiind Triviumul (Gramatica, Retorica, Dialectica) și Quadriviumul (Artimetica, Geometria, Muzica, Astronomia), precum și Greaca și Latina.
Johannes Honterus elaborează un regulament de funcţionare a şcolii, Constitutio Scholae Coronensis (1543) - considerat primul regulament școlar - şi pune bazele unei organizaţii a elevilor, Coetus (ceata studenților, prima organizație de elevi), unde elevii aveau multă libertate de decizie şi acţiune, cu scopul dezvoltării şi pregătirii lor pentru viaţa în societate. Una din datoriile elevilor era şi aceea de a prezenta anual piese de teatru. Astfel, Johannes Honterus este iniţiatorul teatrului şcolar din ţara noastră.

Constitutio Scholae Coronensis (Constituția Școlii Brașovene)
Voi, cei care veniți aici să deprindeți obiceiuri și discipline,
Și de dragul studiilor artelor frumoase,
Faceți de bună voie ceea ce se cuvine celor cuminți
Astfel încât bătaia să nu fie necesară!
Căci fiecăruia, care-și pune la suflet aceste lucruri
I se va părea destul de ușor,
Iar munca sa îi va aduce roade frumoase.
Leneșul, însă, care nu trage niciun folos din aceste învățăminte
Va fi aspru pedepsit cu nuiaua.

Cel care nu-și respectă învățătorul,
Și nu ascultă de ajutoarele sale,
Cel care întârzie des la lecții,
Cel care nu este atent la predare și cu gândurile în altă parte,
Cel care nu-și notează ceea ce se cere,
Cel care nu vrea să învețe lecția din ziua precedentă,
Și neglijează ceea ce trebuie învățat pe dinafară,
Cel care la școală vorbește germana în loc de latină,
Cel care nu stă liniștit în bancă,
Cel care seamănă ceartă și dușmănie între colegi,
Cel care aude de neascultarea altora și ascunde aceasta,
Cel care chiulește de la lecții și de la biserică,
Pe stradă se comportă necivilizat
Și celor adulți nu le arată respectul cuvenit,
Cel care lovește un coleg nevinovat,
Cel care dă cu pietre în om sau animal,
Cel care ia ce nu-i aparține și păstrează lucruri furate,
Acela va fi pedepsit cu nuiaua,
Pentru că vinovații se pedepsesc cu astfel de sabie.
(Regulamentul e copiat de pe site-ul Liceului Honterus)

În anul 1547 a pus bazele uneia dintre cele mai importante biblioteci din Europa de sud-est (celebră în acea perioada). Din păcate, la incendiul din 1689, cea mai mare parte din cărţile valoroase ale acestei biblioteci au ars, iar ce a scăpat în acele timpuri a fost distrus în 1944, sub ocupaţia rusească.
Clădirea în care a funcţionat prima bibliotecă a Braşovului există şi astăzi, în faţa Bisericii Negre, iar pe frontispiciul ei pot fi citite cuvintele: Hic Fuit Bibliotheca Scholae Coronensis – Johannes Honterus – 1577. Biblioteca a fost deschisă publicului încă din anul 1543.
Se precizează că, pentru biblioteca gimnazială, s-au alocat 312 florini pentru achiziţionare de carte, într-un an. Este o dovadă că oficialităţile cetăţii au înţeles valoarea formării şcolare din moment ce au alocat pentru cărţi o sumă cu care îţi puteai cumpăra o casă. Această sumă a fost suplimentată de mai multe ori, dar nu se ştie cu cât, spune Thomas Şindilariu, şef de birou la Arhiva Bisericii Negre şi cel în grija căruia au ajuns puţinele cărţi de pe vremea lui Honterus.
Biblioteca gimnaziului era una publică, braşovenii puteau citi la sala de lectură cărţi de teologie, medicină, jurisprudenţă, filosofie şi tot ce-am mai putut aduna valoros, în limita posibilităţilor, după cum nota chiar umanistul. Fondul de carte cuprindea circa 600 de volume. Acestea proveneau, probabil, din fondul vechi al şcolii, dar erau şi cărţi noi, aduse prin tinerii braşoveni plecaţi la studii în Vestul Europei sau prin comercianţi. Se spune că Honterus a făcut rost de cărţi şi de la Constantinopol. Cel mai vechi catalog păstrat în arhiva bibliotecii datează din 1575. Cărţile erau aranjate pe secţiuni, în ordinea alfabetică a titlurilor. În 1689 au ars toate tipăriturile şi manuscrisele, odată cu Biserica Neagră. În 1705, Martin Ziegler, rectorul gimnaziului, a întocmit un catalog cu 270 de cărţi, dintre care 26 erau cărţi salvate din flăcări, iar celelalte, donaţii particulare ale cetăţenilor care au ajutat la refacerea fondului de carte al bibliotecii publice, mutată în actualul corp B al Liceului Johannes Honterus. Printre donatori s-a numărat şi muzicianul braşovean Daniel Croner, compozitor de opere pentru orgă.
Renumele bibliotecii braşovene trecuse graniţele cetăţii.

În Braşov a înfiinţat, în anul 1539, cu banii lui,  una dintre primele tipografii din Transilvania (începând cu anul 1529 a funcţionat o tipografie la Sibiu, concomitent cu tipografia lui Gaspar Heltai de la Cluj-Napoca). Au fost tiparite foarte multe manuale și alte cărți pentru școală. Printre altele, Johannes Honterus tipăreşte, în anul 1543 Cărticica de reformă pentru Braşov şi Ţara Bârsei şi Apologia, iar în anul 1547 Regulamentul bisericilor tuturor germanilor din Transilvania – cărți care cuprindeau principalele teze ale reformei evanghelice a bisericii saşilor din Transilvania, de inspiraţie luterană.
Tot aici este reeditată Cosmografia lui Honterus (apărută prima dată la Cracovia în 1530), cea mai răspândită lucrare a unui autor transilvănean. Aceasta era folosită şi în ţările germane, mai ales ca îndreptar pentru terminologia geografică, astronomică, matematică şi chiar medicală. Din tiparniţa lui Honterus au ieşit şi unele scrieri gândite pentru români, deoarece acesta era promotor al vechii prietenii şi alianţe cu românii. Mişcarea pornită de Honterus a influenţat dezvoltarea şi modernizarea bisericii ortodoxe din Braşov şi Valahia, prin tipărirea primelor cărţi religioase în limba română (catehismul pentru români din 1544).
Între anii 1556-1583 în tipografia lui Honterus a funcționat Diaconul Coresi, care a scos de sub acest tipar majoritatea cărților românești și slavone pentru uzul bisericii ortodoxe, activitatea lui fiind sprijinită și de juzii Brașovului, în special de Lukas Hirscher și Johannes Benckner.

În anul 1546 a fost înfiinţată la Braşov, la insistenţele lui Johannes Honterus, prima manufactură de hârtie din regiune, care va livra hârtie şi în Ţara Românească şi Moldova, în special pentru cancelariile domnești. Moara de hârtie de la Brașov a deservit atăt tipografia cât și școala.

În cinstea învățatului umanist, în anul 1898, la 400 de ani de la naștere, s-a ridicat monumentul din bronz al lui Johannes Honterus în faţa Bisericii Negre, opera sculptorului berlinez Haro Magnussen. Cu mâna dreaptă ridicată, Honterus arată spre şcoala care îi poartă numele; în mâna stângă ţine o carte deschisă,  în care sunt gravate titlurile acelora dintre lucrările sale care au avut cea mai mare însemnătate pentru Braşov: Cartea Reformei şi Regulamentul Şcolar.
Pe soclul monumentrului se află două basoreliefuri din bronz: unul îl reprezintă pe Honterus în tipografia sa, celălalt îl arată împărtăşind un bolnav; pe acesta din urmă apare deviza umanismului şi reformatorului: Vegheaţi şi vă rugaţi. Pe latura din spate a monumentului, meritele sale sunt omagiate printr-o inscripţie: Căci noi deschise el luminilor din ceruri. Cuvântul tipărit fu arma-i, scut şi lance.
Placa de pe latura vestică, care îl înfăţişează pe umanist în tipografia sa, a fost furată în 1999, dar braşoveanul Wilhelm Ernst Roth, stabilit în Germania, a refăcut-o din fotografii. Lucrarea a costat 25.000 de mărci, bani adunaţi din donaţiile saşilor emigraţi.
În octombrie 2009 statuia lui Honterus a fost vandalizată din nou. Reprezentanţii Bisericii Negre au observat că de pe postamentul statuii lipseşte una dintre plăcile de bronz, iar cealaltă prezintă urme de forţare. Placa de bronz este înscrisă în lista monumentelor istorice şi aparţine patrimoniului naţional. Bronzul este un basorelief din anul 1898 şi prezintă scena în care Johannes Honterus acordă împărtăşania unui bolnav în prezenţa familiei acestuia.

Nota
*) Umanismul respinge în mod clar apelul la credințe supranaturale pentru soluționarea problemelor umane, dar nu și credințele însele; unele curente umaniste sunt chiar compatibile cu unele religii. Umanismul este în general compatibil cu ateismul și agnosticismul, dar acestea din urmă nu îi sunt necesare. Nu există nicio ideologie unică și niciun set de comportamente unic la care să adere toți ateii, și nu toate dintre cele proprii ateilor sunt umaniste.
Umanismul renascentist și accentul său asupra întoarcerii la origini au contribuit la reformarea protestantă, ajutând la producerea a ceea ce protestanții consideră o traducere mai fidelă a textelor biblice.

miercuri, 22 ianuarie 2014

Al VI-lea baron Byron

Poetul romantic britanic, George Gordon Noel Byron, s-a născut la 22 ianuarie 1788, la Londra și a murit în Grecia, la 19 aprilie 1824.
Lord Byron este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari poeți britanici și este cel mai bine cunoscut pentru stilul său de viață amoroasă și pentru modul strălucitor în care a știut să utilizeze limba engleză.

Tatăl său, căpitanul John Jack Nebunul (Mad Jack) Byron, a fost fiul vice amiralului John Vreme Rea (Foulweather) Byron. Bunicul său a fost fratele mai mic al celui de-al V-lea Baron Byron cunoscut ca Lordul Imoral (The Wicked Lord), descendent al regelui Edward al III-lea al Angliei.

Mama sa, Catherine Gordon, moștenitoare a familiei Gight din Aberdeenshire, Scoția, fiica lui George Gordon of Gight, descendent al regelui James I. Acest bunic s-a sinucis în anul 1779, iar mama lui a fost nevoită să-și vândă moșiile și titlul nobiliar pentru a-i plăti datoriile. Byron a fost botezat George Gordon după acest bunic al său. 

În 1798, la vârsta de 10 ani, George a moștenit titlul de la stră-unchiul lui, William Byron, și a fost recunoscut oficial ca Lord Byron. Doi ani mai târziu era înscris la Harrow School din Londra, unde a avut primele experiențe sexuale cu bărbați și femei. În anul 1803 Byron s-a îndrăgotit de o verișoară îndepărtată, Maria Chaworth, iar această pasiune neîmpărtășită a fost exprimată în mai multe poezii, între care Dealurile din Annesley și Adio.

În perioada studiilor la Cambridge (noiembrie 1806) a publicat primul volum de poezie, încurajat și ajutat de prietena sa din Southwell, Nottinghamshire, Elisabeth Pigot. Volumul intitulat Piese fugare editat de Ridge din Newmark, a fost retras rapid de pe rafturile librăriilor și ars la sfatul reverendului Thomas Beecher, deoarece conținea versuri mult prea senzuale, în particular poezia Mariei - titlul poemului a fost schimbat mai apoi în Emmei.

În 1823 Byron a acceptat invitația de a sprijini lupta grecilor pentru independență față de Imperiul Otoman. A cheltuit 4.000 de lire sterline din banii proprii pentru flota navală a grecilor și a preluat personal comanda unei unități grecești de luptători de elită. La data de 15 februarie 1824 s-a îmbolnăvit. Medicii i-au luat sânge, fapt care i-a înrăutățit și mai mult starea și, probabil, a făcut o infecție.
Byron a murit pe 19 aprilie 1824, la vârsta de 36 de ani. A fost plâns în Anglia și a devenit erou în Grecia. Trupul său a fost adus înapoi în Anglia, dar clerul a refuzat să-l îngroape la Westminster Abbey, așa cum era obiceiul pentru persoanele de rang înalt. A fost îngropat în cripta familiei, lângă Newstead. În 1969 a fost montată o placă memorială la Westminster Abbey.
**
Opera lui Byron a început să fie tradusă în românește între anii 1810-1840. Un rol crucial - atât în promovarea teoriei latinității, cât și în popularizarea unor nume celebre din istorie, precum Platon, Aristotel, Hegel, Homer, Cervantes, Hugo, Byron etc. - îl are Ion Heliade Rădulescu. Admirator pasionat al lui Byron, acesta publică în 1847 o traducere, în alfabet latin, din Don Juan, cânturile I și II, considerând că scrierile poetului englez sunt ideale pentru a-și dovedi teoriile lingvistice (Byron a murit înainte de a termina poemul Don Juan).
Au mai tradus Grigore Alexandrescu, C. Filipescu, Moroi Costache şi paharnicul Gh. Seulescu, fiind apreciat de generaţia intelectualilor paşoptişti. Prin 1884 şi Titu Maiorescu şi-a încercat talentul în a traduce din opera bayroniană.

Richard A. Cardwell, semnalează importanța operei poetului englez pentru dezvoltarea ulterioară a literaturilor europene. Personalitatea și opera marelui scriitor au influențat și au contribuit la formarea intelectuală și artistică a unei serii de scriitori printre care se regăsesc nume ca Victor Hugo, Giuseppe Mazzini, Chateaubriand, Heine, Mickiewicz, Pushkin, Musset. (Receptarea lui Byron in Europa - observatorulcultural.ro).

Vezi și:

La pescuit. Miercurea fara cuvinte



Fotografii Wordless Wednesday! (4), la CARMEN, unde este tabelul pentru inscriere. Happy WW! :)


marți, 21 ianuarie 2014

Spioni in fusta: Denise Bloch si Noor Khan



sursa
Denise Madeleine Bloch s-a nascut in 21 ianuarie 1916, la Paris, fiica lui J.H. si Suzannei (nascuta Levi-Strauss) Barrault, evrei.
In anul 1942 familia ei a fost arestata de  Gestapo, asistati de politia franceza, dar ea a scapat, impreuna cu logodnicul ei M. Mendelsohn.
Denise era secretara la firma de automobile Citroen. Seful ei, Jean Maxime Aron, lider în Rezistenta franceza, a recrutat-o, in iulie 1942, la Lyon, pentru a lucra la SOE (Special Operations Executive), la serviciul de comunicatii radio. SOE era organizatie de spionaj britanica infiintata la initiativa lui Winston Churchill (imediat ce a devenit prim-ministru, in 10 mai 1940). A lucrat impreuna cu operatorul radio Brian Stonehouse pana la arestarea acestuia la sfarsitul lunii octombrie 1942. Denise a fugit la Marsilia si a fost aproape de a fi arestata cand a calatorit la Lyon pentru a se intalni cu alti agenti. Intre 03.11.1942 - 02.01.1943 a ramas ascunsa la St. Laurent de Chamousset si Villefranche sur Mer. La inceputul anului 1943 a lucrat cu operatorii SOE George Reginald Starr si Philippe de Vomécourt in Agen, Lot-et-Garonne, in sudul Frantei. In 29.04.1943 a plecat intr-o excursie in Muntii Pirinei si Spania, cu destinatia Gibraltar, iar de acolo a fost trimisa, in 21.05.1943, la Londra, U.K, pentru antrenament complet ca agent SOE si apoi, la 02.03.1944 a fost parasutata in Franta, in zona Nantes, impreuna cu operatorul Robert Benoist, unde a fost agent operativ. Benoist a fost arestat in 18.06.1944 si Bloch a doua zi.

luni, 20 ianuarie 2014

Pink Mondays! Sunt pink!



Pink Mondays! la karmapolice.

Să aveți o săptămână cu multe momente de veselie!

Floarea-de-colț. Bună dimineața Soare!

La înălțime, pe crestele munților, crește o floare mică și care, odată culeasă, va păstra forma și culoarea  pentru ani și chiar sute de ani - floarea de colț (Leontopodium alpinum)
Semnificația germană a numelui, Edelweiss, este edel - aristocratic și weiss - alb.
Floarea de colț crește pe vârfuri montane cu înălțimi de 1500-3400 metri deasupra nivelului mării. Creşte pe piscurile înalte ale Alpilor și în România pe crestele greu accesibile din Munții Bucegi, Făgărașului, Vrancei, Maramureșului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivele Ceahlău, Retezat, Godeanu. În astfel de locuri floarea este expusă la raze ultraviolete puternice, presiune atmosferică ridicată, condiții meteorologice extreme și schimbări ale umidității.
Este considerată monument al naturii și ocrotită prin lege din anul 1931 fiind protejată în rezervații naturale precum cele din Piatra Craiului, Munții Bucegi, Ciucaș ș.a.
Cei care, totuși, nu se pot abține și o rup când o întâlnesc, sunt rugați să taie, fin, numai partea aeriană (inflorescența) și să lase tulpina pentru ca planta să se poată regenera, altfel va dispărea!

Un astfel de dar era foarte apreciat oricând, iar Edelweiss era adesea uscată și păstrată în mici rame bogat ornamentate sau simple. Simbol al iubirii și prețuirii, a inspirat mai târziu numeroase modele de bijuterii, devenind foarte repede unul dintre cele mai populare modele. Începând din secolul XIX același model avea să se găsească și în vestimentație, fiind aplicat pe haine sau creat din broderii delicate.

Greu de găsit, devine în imaginarul popular o comoară, iar cei care se încumetă să o caute sunt eroi ce riscă totul pentru a o găsi și la finalul aventurii se vor număra printre puținii care au avut curajul să plece în căutarea Florii și șansa de a găsi această delicată floare. Ei trebuie să depășească numeroase obstacole, să lupte adesea cu ființe fabuloase, să înfrunte munții și pericolele acestora.

Aceasta floare este prezentă în arta populară, în basmele și legendele vechi de secole, în tradițiile păstrate de la o generație la alta.

În Ţara Bîrsei este cunoscută una dintre aceste multe legende:
Cândva, cu mult-mult timp în urmă, o stea s-a desprins de pe cer şi a plecat în lume, ca să vadă cum sunt oamenii. Zburând pe aripile vântului, steaua a străbătut ţări şi mări, dar nu a găsit niciun loc care să îi fie pe plac. Ajungând însă pe culmile Munţilor Piatra Craiului a rămas încântată de frumuseţea locurilor şi a hotărât să facă popas. Dar când a încercat să coboare de pe spinarea vântului a alunecat şi s-a lovit de un vârf ascuţit. Când a atins stânca s-a prefăcut într-o floare albă, catifelată.
De atunci, steluţa poate fi găsită numai pe piscurile înalte, aproape de cerul din care s-a desprins.
Oamenii au numit-o Floare-de-colţ, fiindcă un colţ de piatră a transformat steluţa în floare.

Nota: Din motive tehnice fotografie nu am reusit sa incarc.

Text scris pentru Buna dimineata Soare! jocul inițiat de Iulisa, la care găsiți tabelul pentru înscriere.

Soluția finală a problemei



În data de 20 ianuarie 1942, în suburbia Wannsee a Berlinului, într-o vilă izolată de pe malul lacului cu același nume, a avut loc o adunare a oficialilor superiori ai Germaniei naziste, adunare cunoscută sub numele de Conferința de la Wannsee.
Conferința a fost prezidată de Reinhard Heydrich și scopul acesteia a fost de a informa oficialii naziști și înalții administratori guvernamentali despre planurile de aplicare a Soluției finale a problemei evreiești și de a asigura colaborarea instituțiilor germane din punct de vedere logistic, a mijloacelor de transport, alocarea de detașamente de pază, asigurarea secretului acțiunilor, propaganda ș.a.
Stenogramele și minutele încheiate la sfârșitul întrunirii au fost găsite intacte de Aliați la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și au fost folosite ca dovezi la procesele de la Nürnberg.

Există păreri conform cărora despre soluția finală a vorbit Hitler într-un discurs din 30 ianuarie 1939, referindu-se la anihilarea rasei evreiești în Europa în cazul în care magnații evrei internaționali ar mai fi aruncat lumea într-un al doilea război mondial.
O altă opinie se referă la data de 12 decembrie 1941, când Hitler s-a adresat la o întrunire a Partidului Nazist (Reichsleiter) și a liderilor regionali de partid (Gauleiteri). În jurnalul său, Joseph Goebbels scria pe 13 decembrie, la o zi după discursul lui Hitler:
În ceea ce privește problema evreiască, Führerul este hotărât să curețe tabla. El a avertizat evreimea că dacă vor provoca un alt război mondial, acesta va fi propria lor pieire. Acestea nu au fost cuvinte goale. Războiul mondial a venit. Distrugerea evreilor trebuie să fie o consecință necesară. Nu putem fi sentimentali în această privință. […]
Dar mai este o opinie: primăvara anului 1941, înainte de atacarea U.R.S.S.

Soluția finală a problemei evreiești în Europa se referă la planul germano-nazist de executare a genocidului sistematic împotriva evreilor europeni în timpul celui de-al doilea război mondial. Termenul a fost folosit pentru prima oară de Adolf Eichmann. Naziștii își imaginau că Marea Britanie va fi învinsă și vor deporta oamenii în Madagascar cu navele britanice cucerite, dar pentru că asta nu s-a întâmplat s-au hotărât pentru alt plan.

Începând cu 1 noiembrie 1941, au fost construite primele lagăre de exterminare: Belzec, Sobibor, Treblinka, Chełmno, Majdanek și ultimul Auschwitz-Birkenau. Execuțiile în masă ale evreilor au început la începutul anului 1942.
În discursul său de la Posen, din 6 octombrie 1943, Himmler a prezentat pentru prima oară tuturor liderilor naziști, în mod detaliat, brutal și fără ocolișuri, modul de rezolvare a problemei evreiești.

Chestiunea țigănească și soluția finală
Legea din 1929 impunea pentru țigani mai multe restricții: nu aveau dreptul să se deplaseze fără un permis eliberat de politie și erau obligați să utilizeze pentru deplasări rulote sau caravane. Tinerii care depășeau vârsta de 16 ani și care nu puteau face dovada unei ocupații erau constrânși să efectueze doi ani de muncă în centre de reeducare.
Din anul 1933, odată cu accederea la putere a lui Hitler, aceste măsuri s-au agravat. Într-o țară în care deviza era Munca înseamnă libertate, orice persoană fără acte putea fi declarată parazit. Cei care nu-și puteau proba naționalitatea germană erau expulzați. În curând s-au deschis lagăre de concentrare și printre primii prizonieri, inamici ai regimului, prizonieri de drept comun erau evreii și țiganii.
Documente din 1936 relatează deportarea romilor la Dachau. Scrisoarea din 01.07.1936 se referă la lupta contra cerșetorilor și șiganilor și la sosirea a 100-120 de deportați în lagăr. O altă scrisoare vorbește de trei transporturi succesive către aceeași destinație. Ministerul informează conducerea lagărului că deportații sunt prizonieri ai poliției și depind de biroul din Munchen. Hans Globke, șef de serviciu în Ministerul de Interne al celui de-al treilea Reich, unul dintre redactorii și comentatorii legilor rasiale, declara, în 1936: În Europa, numai evreii și țiganii au sânge străin. El precizează că legile referitoare la metișii evrei trebuie aplicate și altora și preconiza punerea romilor în aceeași categorie cu evreii.
Anul 1938 este unul crucial pentru romi, ca și pentru evrei. În octombrie s-au făcut primele deportări ale evreilor polonezi. Primele incendieri ale sinagogilor preced incendiul care va cuprinde lumea întreagă. Însuși Himmler intră în scenă. El ordonă transferul biroului Problemei țiganilor de la Munchen la Berlin. O altă ordonanță cerea tuturor posturilor de poliție de a proceda la o săptămână de epurare. Au loc peste tot razii. Mii de romi din Reich și din Austria sunt arestați. În satul Mannwoerth, sat cu romi sedentari, posedând pământ și vii, 300 de romi au fost arestați într-o singură noapte.
În 8.12.1938, Himmler semnează o nouă ordonanță, care constituie, practic, o condamnare la moarte a romilor: toți romii și metișii să fie condamnați la moarte, fără amânare. Unii dintre ei puteau să scape de condamnarea la moarte cu condiția de a se lăsa sterilizați, cum a fost cazul unor evrei olandezi uniți cu arieni. Problema țiganilor este pe ordinea de zi din 1938. Tobias Potschy scrie un memorandum și îl trimite la cancelaria Fuhrerului. El face o propunere concretă pentru a rezolva problema: muncă forțată și sterilizare în masă, pentru că țiganii pun în pericol puritatea sângelui țărănimii germane.

Surse: wikipedia, romanes.ro

Vezi și:

duminică, 19 ianuarie 2014

Liviu Cornel Babeș a ars pentru libertate

Liviu Cornel Babeș s-a născut în 19 ianuarie 1942. 
Era căsătorit și avea o fetiță. Era maistru electrician  la Fabrica de Prefabricate, pictor și sculptor amator, membru al Uniunii Artiştilor Plastici Amatori.

Actualizare 2 martie 2014
Anul acesta, cu ocazia comemorarii lui Liviu Cornel Babeș a fost invitat turistul scoțian care a încercat să salveze viața omului pe care l-a văzut în flăcări, alergând spre ei și încercând să-l acopere cu jacheta lui de schi. […] Au văzut apoi un bilet prins în trunchiul unui copac cu un cuțit și și-au cam dat seama la ce au fost martori.
Ajuns acasă, Douglas Wallace (avea vârsta de 24 de ani în 1989) a luat legatura cu Sunday Times, cu BBC și Amnesty International. A păstrat ziarele în care au apărut articolele despre Liviu Cornel Babeș și despre gestul lui. Numele l-a aflat abia dupa 1990, când un jurnalist a scris un nou articol despre Liviu Cornel Babeș. Douglas Wallace a păstrat atăția ani ziarele și unele numere de telefon - luându-le cu el din Scoția în Canada, unde locuiește de 12 ani, gândindu-se că s-ar putea ca cineva să aibă nevoie, cândva, de acele informații.
Am luat legătura cu Sunday Times, pentru că era cel mai bun mijloc de a povesti unei lumi întregi ce s-a întâmplat. M-am gândit că, dacă nimeni nu afla despre acest gest, atunci acel om - oricine ar fi fost, a murit degeaba - a spus, între altele, Douglas Wallace. 
***
Ziua de 2 martie 1989 începuse ca oricare altă zi de muncă: a luat micul dejun, a plecat la lucru, de unde, la ora 9 s-a învoit fără să spună unde vrea să meargă; a trecut pe acasă, și-a luat schiurile, a urcat în Poiană și a schiat câteva ore. La ora la care ar fi trebuit să fie acasă, pe pârtia de schi Bradul din Poiana Braşov, Liviu Cornel Babeş a protestat tragic faţă de regimul comunist. Pe o bucată de carton, scrisese: Stop murder! Aus­ch­witz = Braşov (Opriţi crimele! Aus­ch­­witz = Braşov). Îşi procurase din timp o canistră cu benzină şi, în semn de protest pentru măsurile represive ale regimului faţă de muncitorii braşoveni (15 no­iembrie 1987) s-a autoincendiat. A murit la spital după câteva ore.
Securitatea a cercetat discret cazul, făcând și o percheziție la domiciliu.

Evenimentul - se zice - a fost făcut public în presa străină cu ajutorul a doi turişti scoţieni, care se aflau în acel moment pe pârtie şi care au relatat întâmplarea unei agenţii de ştiri, aceasta fiind preluată mai departe de marile publicaţii. În schimb, în ţară doar românii care ascultau Europa Liberă sau au fost prezenți au aflat de sinuciderea lui Liviu Babeş.
În 5 martie, la înmormântarea din Cimitirul municipal au participat sute de braşoveni, veniţi acolo după ce auziseră, prin telefonul fără fir, despre tragedia concitadinului lor. În lume, Radio Euro­pa Liberă a răspândit ştirea, prin vocea redacto­rului Neculai Constantin Munteanu.

În anul 1990, cu ocazia primei comemorări, a fost dezvelită pe Pârtia Bradul o cruce de fier în memoria lui Liviu Babeş. Nu departe de locul sacrificiului său, a fost ridicat, în 2007 un monument, pe care a fost fixată o placă memorială cu chipul eroului. Efigia a fost realizată de artistul plastic braşovean George Jipa şi a fost instalată în curtea bisericii ortodoxe din Poiana Braşov.
Prin Legea nr. 93/1997, Liviu Cornel Babeș a fost declarat Erou - Martir. Brașovul l-a numit cetățean de onoare post-mortem, iar strada pe care a locuit (str. Rândunicii) poartă azi, numele martirului.

Cu ocazia unei comemorari a martirului, ziaristul Bela Hunter a spus: Cred că spiritul lui Liviu Babeş este un spirit braşovean prin excelenţă. El a împrumutat ceva din spiritul acestui oraş liber, liber şi în istorie, în care, indiferent de stăpânirea vremelnică, Braşovul şi-a arătat întotdeauna libertatea de acţiune, libertatea pentru cultură, libertatea în arte, în comerţ şi aşa mai departe. Libertatea asumată de către noi este o libertate pe care am împrumutat-o din istorie. Liviu Babeş este un precursor a ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 în Braşov. El, fiind acea torţă vie a Revoluţiei Române, face, în mod tragic, legătura între ceea ce s-a întâmplat în 15 noiembrie 1987 şi decembrie 1989.

Revolta muncitorilor (cărora li s-au alăturat și elevi, studenți și alte categorii), în 15 noiembrie 1987, s-a terminat (sau a continuat) cu anchete teribile, cu tortură și deportări. Cei arestați - arestările începând din chiar acea seară - au fost bătuți și torturați, condamnați și deportați (fără familii și numai cu ce puteau căra pe brațe) în alte județe, stabilindu-li-se domiciliu forțat, fiind mereu în atenția milițienilor și securiștilor, suportând și alte mizerii. Cele mai multe pedepse au fost date cu executare la locul de muncă.

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Frații Schiel și uzina Hidromecanica

Motto: Nu poți prețui dacă nu cunoști.

Uzina cunoscută azi ca Hidromecanica a fost înfiinţată în anul 1880 de frații Karl şi Samuel Schiel (fiii preotului luteran Friderich Schiel, originari din Râșnov). La început a fost un atelier profilat pe turnarea și prelucrarea pieselor de fontă, situat în zona Porții Schei. Mai apoi, în anul 1914, atelierul a fost transformat în fabrică și clădirea a fost ridicată pe locul de unde a fost demolată începând cu anul 2012: Centrul Civic. În anul 1919, fabrica a devenit societate pe acțiuni cu cu numele Fraţii Schiel s.a.p.a. Activitatea s-a extins în domeniile reparaţiilor de locomotive şi vagoane, echipamente şi componente pentru industia minieră, utilaje de construcţii, transmisii mecanice şi strunguri paralele. În 1927 a fost inaugurată o nouă turnătorie de oțel, dotată cu un cuptor electric de 1,5 tone. În 1930 a început fabricarea turbinelor hidraulice. Fabrica va produce piese pentru primul autobuz românesc şi primul strung paralel. În 1948, după naţionalizare, uzina se va numi Strungul. Producţia s-a diversificat: utilaje pentru extracţia tițeiului, frâne hidromatice, turboambreiaje, convertizoare hidraulice de cuplu, compresoare de aer, sisteme de comandă hidraulică ladistanţă. În anii 1950 s-au fabricat primul autobuz şi primul strung românesc.
În 1961 uzinei i-a fost schimbat din nou numele, Hidromecanica începând producţia de transmisii hidraulice pentru locomotive, turbosuflante pentru supraalimentarea motoarelor Diesel, motoare auxiliare navale. În 1978 s-a înfiinţat Hidromecanica 2 (H2, pe scurt), în zona Rulmentul, pe platforma de la Tractorul, pe o suprafață de cca. 11 hectare, pentru producţia de transmiisii hidromecanice. Cei aproximativ 6.000 de angajaţi lucrau în ateliere de turnătorie fontă şi prelucrări mecanice, apoi şi în secţiile de turnătorie oţel şi forjă. În anul 2010 mai erau 180 de angajati la H2, lucrand piese pentru export.
Din anul 1990 a început declinul: în baza legii 15/90 şi H.G. 1254/04.02.1990, Hidromecanica a devenit societate pe acţiuni cu numele S.C. Hidromecanica S.A.; în 2001 pachetul majoritar de acţiuni a fost preluat de Alexander & Co SRL Braşov (Alexandru Crisan şi SIF Transilvania), iar in 2003 a fost anulată privatizarea (dar uzina era, deja, falimentară) și pachetul preluat de statul român (AVAS). În anul 2005 (sau 2004) a devenit societate cu capital 100% privat, după ce a fost cumpărată de către omul de afaceri Lucian Neculae Gârbacea, deţinător, la acel moment, al unei pensiuni turistice, a unei firme de transport și a unui gater în zona Branului.
În 2010 Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov a scos la vânzare Hidromecanica 1, reţeaua belgiană de hipermarketuri Cora a plătit 13 milioane euro pentru terenul de circa 40.000 mp. Se spune că magazinul va fi inaugurat în 2014. Deşi în agonie şi ea, Hidromecanica 2 îşi continuă activitatea. Acum societatea îşi desfăşoară activitatea la periferie, dar se pare că în curând din ea nu va mai rămâne decât marca, având în vedere că lichidatorul acesteia, Casa de Insolvenţă Transilvania, a anunţat că scoate la vânzare fabrica de motoare şi turbine a societăţii.
70% din terenul de patru hectare este atribuit hipermarketului. Pe restul suprafeţei, compania a anunţat autorităţile că ar dori să construiască şi un hotel cu 14 etaje, galerii comerciale cu patru etaje, imobile cu birouri şi locuinţe de trei sau patru etaje. În subteran, pe două niveluri, vor fi amenajate 1.264 de locuri de parcare, iar o suprafaţă de 1.800 de metri pătraţi va fi zonă verde.

La ce preț au terenurile în zona aceea ar fi fost de mirare ca o fabrică să poată supraviețui. Producția, în ceea ce-i privește pe români, pare a fi o noțiune străină. Pentru cei mai mulți români pare să fie foarte important consumul, dar consumând ceea ce produc străinii va fi din ce în ce mai rău în România. Orașele turistice - cum e și Brașovul - să zicem că mai au o sursă de susținere a economiei, dar celelalte?! Chiar și așa, într-un oraș turistic prețurile sunt mai mari și nu pot fi create locuri de muncă la fel de multe ca în unitățile de producție mari și foarte mari.
**
Fabrica Schiel s-a dezvoltat prin achiziționarea proprietății lui Luckhardt, ce funcționase la sfârșitul secolului al XIX-lea ca reședință de vacanță; în afară de vila propriu-zisă și de anexe dispunea de un parc de agrement cu specii rare și de o seră proprie. Proprietatea trecea și de partea cealaltă a străzii de azi, Titulescu, până la Canalul Timiș, unde pe locul serelor s-a amenajat baza sportivă, iar astăzi este sediul Poliției. În dreptul acesteia, carosabilul străzii avea și un mic urcuș, astăzi dispărut prin sistematizare, dar încă sesizabil la nivelul trotuarelor.

Uzina Schiel făcea de toate, după planuri proprii sau după cele ale cumpărătorului. Un capitol interesant este cel al carosării de vehicule, tramvaie sau camioane. La această fabrică s-a construit și primul avion din Brașov, Ra-Bo.
În privința vehiculelor carosate la Schiel / Strungul / Hidromecanica, autobuzele au fost de producție Fiat, doar caroseria fiind realizată la Schiel în anul 1933. S-au livrat la Cernăuți, în număr de zece bucăti. Stema veche a Cernăuțiului este vizibilă pe lateralele acestora. Tot în acel an au fost carosate la Schiel și 14 autobuze Citroen pentru Brașov. Este posibil ca în anul 1925 să se fi realizat o primă caroserie auto în fabrică.
Autocamioanele SR-101 fabricate în anii 50 au primit instalații de stingerea incendiilor sau de stropitoare urbană fabricate tot aici. Au fost și exemplare din generații ulterioare de camioane brașovene (SR-131, 132 etc. și Roman Diesel) pe care s-au adaptat astfel de instalații, camioane pe care le foloseau pompierii.

Frații Schiel au înființat în 1882 și Fabrica de Hârtie din Bușteni; piatra de temelie e pusă în aprilie 1882 și în octombrie același an începea deja fabricaţia hârtiei de mucava iar în martie 1883 se montează prima linie pentru hârtia de împachetat. Prin contribuţia ei, Fabrica de Hârtie din Buşteni a transformat o obscură aşezare de ţărani cărăuşi într-un oraş. Fabrica S. K. Schiel producea hârtie şi saci de hârtie lucrând cu 1143 muncitori. În 1893 Fabrica de Hârtie dispunea de o moară de măcinat lemnul şi o fabrică de cherestea şi beţe de chibrituri de la Susai. După 1893 întreprinderea a fost mărită, modernizată şi completată prin înfiinţarea unei fabrici de cherestea la Azuga. În 1904 moara de măcinat a fost transformată în fabrica de celuloză.
În perioada interbelică, fabricile Frații Schiel, Astra (producătoare de locomotive) și Dumitru Voina din Brașov se ocupau (și) cu producția/repararea de material rulant (pe lângă atelierele CFR). În timpul războiului, ultimele două au trecut la producția de armament și muniție de război, iar dupa ce complexul gării Brașov a fost distrus în bombardamentele din 1944, greul reparării materialului rulant în zonă a căzut pe fabrica Frații Schiel. În 1949-1950 a fost dat în folosință noul triaj Brașov, cu tot cu depoul pentru reparații, iar comenzile CFR adresate fabricii Schiel (între timp devenită Strungul după naționalizare) s-au diminuat până la încetare.

Vezi și
Fabrica de ciocolată Cibo

vineri, 17 ianuarie 2014

Indiscretie. Reflexii in oglinda



Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la
"Reflexii in oglinda", la SoriN