Salvat de Ruby. Câinele Anului 2018

Un câine poate salva vieți în mai multe feluri, și acest film difuzat în anul 2022, "Rescued by Ruby”, este exact despre asta. E un film emoționant, din punctul meu de vedere, mai ales că este bazat pe fapte reale și, cumva, pare incredibil cum s-au înlănțuit faptele.

E simplu să povestesc filmul, dar n-o fac pentru că este acel gen de filme pe care povestindu-l cuiva care iubește câinii ar fi ca și când aș descrie cuiva care vede un peisaj pe care tocmai îl privește. Povestind pentru cineva care nu apreciază câinii – ba chiar îi detestă – ar fi pierdere de timp.

Ruby trăiește și azi, și încă lucrează la „Poliția Canină” din Rhode Island, State Police, alături de partenerul ei uman, Daniel O’Neil (care are acum 41 de ani). Ocazional mai face probleme, dar nu la fel de mari ca înainte – excepție, poate, ziua când a fugit și a fost căutată timp de 19 ore; s-a întors singură acasă, sănătoasă, cu un sconcs viu în gură. 

(scrie pe https://decider.com/2022/03/17/rescued-by-ruby-true-story-netflix-grant-gustin/)

Este un câine metis: Ciobănesc Australian (câini considerați a fi extraordinar de inteligenți) și Border Collie, câini care sunt adesea menționați ca fiind cei mai inteligenți câini din lume. Ruby a îmbinat toate calitățile celor două rase – și nu sunt puține. A devenit câine polițist datorită pasiunii lui Daniel pentru câini și dorinței sale de a lucra la „Poliția Canină”.

Ruby a fost găsită vagabondând și dusă la un adăpost canin, unde Patricia Inman, voluntar la adăpost, s-a îndrăgostit, efectiv de cățelușă și a salvat-o de câteva ori de la eutanasiere. De cinci ori fusese adoptată, și de cinci ori fusese returnată pentru că era plină de energie – o clipă nu stătea locului – nu voia să asculte și provoca pagube în casele și grădinile celor care doriseră să o adopte. Când Daniel O’Neil a ajuns la adăpost, să caute un câine alături de care să candideze pentru un loc la Poliția Canină, era ziua la finalul căreia Ruby ar fi fost eutanasiată... Între polițist și câine s-a creat imediat o legătură – câinele l-a urmat fără să se opună, ceea ce n-a putut decât s-o bucure pe Patricia, voluntara care o iubea dar n-a putut s-o ia și pe ea acasă pentru că avea deja multe animale, reptile, păsări și vreo trei copii.

Daniel și soția lui i-au oferit câinelui dragoste necondiționată, deși le-a pus și lor răbdarea la încercare, având o mulțime de probleme de comportament, dar amândoi s-au implicat în educarea cățelușei pentru a fi acceptată în „trupele” K-9, iar ea i-a răsplătit din plin.

La șase ani după ce Ruby a fost salvată și acceptată la Poliția Canină, cățelușa a salvat viața unui adolescent care se rătăcise în pădure și care nu fusese găsit nici după 36 de ore. Ruby a fost cea care l-a găsit – aici pare că a lucrat Universul: Ruby a făcut o salvare incredibilă și extraordinar de puțin probabilă. Sigur, în cariera ei de câine de căutare și salvare a salvat mai multe vieți, dar salvarea vieții adolescentului a fost un fel de „răsplată karmică”.

În anul 2011 a fost adoptată Ruby. Pentru eforturile ei, în anul 2018, a fost aleasă, de organizația American Humane Hero Dog, „Câinele Anului”.

Rescued by Ruby (Salvat de Ruby) este un film care mi-a plăcut foarte mult. Timp de o oră și jumătate nu m-am plictisit o clipă – adică, nu există „scene de umplutură”; totul decurge lin și e amuzant în aproape toate scenele.

Regia e semnată de Katt Shea și scenariul de Karen Janszen (care a scris și scenariul pentru „Povestea delfinului” – un alt film excelent inspirat din realitate, despre un delfin care-și rănește coada într-o capcană pentru crabi).

Actorii: Grant Gustin (Daniel O’Neill), Kaylah Zander (Melissa O’Neil), Scott Wolf (Matt Zarrella, comandantul unității canine), Camille Sullivan (Patricia Inman, voluntară la SPCA – adăpost pentru animale fără stăpân).

Rolul câinelui Ruby este interpretat de doi câini salvați dintr-un adăpost de animale: Bear, un câine care urma a fi eutanasiat din aceleași motive ca și Ruby: probleme de comportament care-l făceau „neadoptabil”. L-au adoptat pe Bear, dar și pe prietenul lui nedespărțit: Shiloh, care a fost „dublura” pentru Bear în unele scene.

Filmul poate fi văzut pe Netflix; nu e total fidel realității în multe puncte, dar salvarea vieții adolescentului este reală punct cu punct.

A fost un deliciu să văd câinele cum se joacă, face năzdrăvănii și tumbe, cum își manifestă dragostea și recunoștința față de prietenii ei umani și cum își ia în serios misiunea de salvator.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Rescued_by_Ruby.jpeg

Denial. Negare. Film

Printr-un concurs de împrejurări am ajuns să văd, de curând, filmul Denial (2016), ecranizare a unui fapt real: procesul intentat de David Irving (autor britanic de scrieri istorice, mai ales despre al doilea război mondial, cu accent pe Hitler) și Dr. Deborah Lipstadt, profesor de istorie evreiască modernă și studiul Holocaustului, la o universitate din SUA.

Amintesc acest film pentru că este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. În 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau supraviețuitorii din lagărul nazist de la Auschwitz-Birkenau (pe actualul teritoriu al Poloniei).

Există oameni care neagă că genocidul împotriva evreilor ar fi avut loc. Indivizi precum David Irving vor să-l reabiliteze pe Hitler (între altele) și susțin că nu de la el a pornit ideea exterminării tuturor evreilor din Germania, și mai apoi din toate teritoriile cucerite. Faptul că cineva neagă ceva ține de dreptul la libera exprimare, dar în momentul în care unii oameni – mai ales cei recunoscuți cu autoritate în domeniu - interpretează deformat – cu intenție! - anumite documente istorice, nu mai e vorba despre libera exprimare, ci despre minciună: ei mint oamenii prin interpretările pe care le dau documentelor și faptelor pentru că vor să-și susțină o teorie, un punct de vedere etc..

În anul 1993, Deborah Lipstadt a publicat cartea Denying the Holocaust: The Growing Assault on Truth and Memory, carte în care, ocazional, critică unele dintre scrierile lui David Irving. În anul 1996, Irving o cheamă în judecată în Anglia (alături de editura care i-a publicat cartea), acuzând-o de calomnie. În sistemul juridic britanic, în cazul calomniei, apărarea trebuie să-și dovedească nevinovăția și nu reclamantul să dovedească că a fost calomniat. Irving susține că a fost numit „negaționist”, ceea ce a atras valuri de ură împotriva lui, afectându-i și cariera de autor (Irving, însă, începuse să nu mai fie credibil de pe la sfârșitul anilor 1980). Autoarea s-a referit la el ca la un revizionist care (între altele) neagă numărul victimelor evrei în timpul celui de-al doilea război mondial. Decizia în proces a fost dată în aprilie 2000.

Tribunalul britanic a constatat că Irving este un rasist, antisemit și negaționist activ al Holocaustului care pentru propriile sale motive ideologice a denaturat persistent și deliberat dovezile istorice. In lucrările lui, Irving a denaturat rolul îndeplinit de Adolf Hitler în realizarea Holocaustului pentru a-l descrie într-o lumină favorabilă. Apelul lui Irving a fost respins.

Povestea din film e concentrată asupra experienței personale a autoarei și în procesul ecranizat se pierd unele declarații ale istoricilor care au fost citați ca martori, dar ideea se înțelege. Avocații care au reprezentat-o pe Deborah Lipstadt (și editura Penguin Books) au reușit să demonstreze că David Irving interpretase eronat - cu intenție – unele documente pe care le-a cercetat deoarece voia neapărat să-și susțină punctul de vedere. Judecătorul a întrebat la un moment dat: Dacă Irving chiar crede ce spune? Asta nu e minciună. Dar Irving nu credea – dacă ar fi crezut n-ar fi interpretat/tradus în favoarea teoriei sale anumite documente din arhive. Studiind tot ce a scris și publicat Irving, cercetând discursurile pe care le-a ținut în public (și care au fost înregistrate), comparându-le cu documentele pe care Irving pretindea că le-a descoperit și studiat, experții martori pentru Deborah au ajuns la concluzia, imposibil de combătut, că Irving e rasist, e antisemit și alți anti, deformând – cu intenție - fapte și documente în interes personal, dar și în interesul grupărilor extremiste. Scopul lui esențial a fost „reabilitarea” lui Hitler, despre care a scris la un moment dat că acesta, de-ar fi știut, ar fi încercat să oprească planul „Soluția finală”.

Când a sosit la Londra pentru proces, Deborah era de părere că nu un tribunal e potrivit pentru a judeca un adevăr istoric... Tot ea insistă asupra dreptului oricui la libera exprimare. Libertatea cuvântului înseamnă să poți spune orice dorești, dar nu să minți și să nu te aștepți la a suporta consecințele. (...) Nu toate opiniile sunt la fel și unele lucruri se întâmplă cum spunem noi. Au apărut sclavia și moartea neagră. Pământul e rotund. Banchizele se topesc și Elvis a murit. (Deborah Lipstadt, la conferința de presă după câștigarea procesului).

**

De-a lungul timpului, David Irving a făcut turnee prin statele europene, în Statele Unite ale Americii, în Australia și Noua Zeelandă ținând discursuri în apărarea lui Hitler și a național-socialismului, dar în ultimii ani turneele lui au fost limitate pentru că, în timp, Germania, Austria, Australia, Noua Zeelandă i-au interzis intrarea. Austriecii l-au și condamnat la 3 ani de închisoare, pentru discursuri ținute în anul 1989, dar a făcut doar 13 luni de închisoare, undeva prin 2005-2006, apoi a fost deportat în Marea Britanie.

Cei care neagă Holocaustul își bazează afirmațiile pe următoarele, în principal:

1. Nu a existat nicio încercare sistematică (organizată) a naziștilor de a ucide toți evreii din Europa.

2. Numărul victimelor este exagerat – în opinia lor (bazată pe ce?! mă întreb) numărul celor uciși e mai mic de 5-6 milioane;

3. Auschwitz nu a fost construit special pentru exterminare; nu au existat camere de gazare sau spații speciale pentru exterminare – poate că ar trebui ca mai mulți oameni să viziteze acest lagăr-muzeu teribil, pe care Irving l-a numit „atracție turistică”! Chiar dacă acolo ar fi murit în chinuri "numai" o mie de oameni - zece oameni, un om! - cine e de bună credință nu poate face astfel de afirmații. Josef Mengele a lucrat acolo, și a făcut experimente inumane pe cel puțin 7000 de deținuți (majoritatea dintre aceștia au murit în timpul acestora sau imediat după).

4. Holocaustul este un mit inventat de evrei pentru a primi compensații financiare și pentru a crește bogățiile statului Israel.

Faptul în sine, că cineva neagă ceva, poate părea neimportant, dar dacă se insistă pe astfel de negări ale unor adevăruri istorice există un pericol real ca respectivele fapte să se repete deoarece „nu vedem semnele” că ceva e pe cale să se repete. Pentru a împiedica negarea Holocaustului în public, unele state au adoptat legi prin care incriminează explicit sau implicit negarea Holocaustului: Austria, Belgia, Canada, Republica Cehă, Elveția, Franța, Germania, Israel, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, România și Slovacia.

Organizațiile care reprezintă grupurile victimelor din timpul Holocaustului au avut, în general, păreri împărțite cu privire la propunerea pentru astfel de legi. Există o mulțime de critici cu privire la acestea, mai ales cu referire la libertatea de exprimare. Discursurile de sorginte comunistă erau interzise în anii 1940, și comuniștii erau vânați. La ce-a folosit românilor, de exemplu, această interdicție? Consider că educația este o metodă cu rezultate mai bune pe termen lung, decât legile de combatere a negării Holocaustului. Li se dă apă la moară extremiștilor... Aplicarea unor astfel de legi ar putea face martiri din cei închiși pentru încălcarea lor.

În ianuarie 2019, într-un interviu pentru The New Yorker, cu ocazia publicării cărții sale Antisemitism: Here and Now, istoricul Holocaustului, Deborah Esther Lipstadt și-a exprimat (din nou) opoziția față de legile împotriva exprimării negării Holocaustului:

Mă opun ferm legilor împotriva negării Holocaustului. În primul rând pentru că sunt un susținător destul de feroce al Primului Amendament. De când am fost dată în judecată pentru calomnie sunt și mai mult. Nu cred că aceste legi sunt eficiente. Cred că transformă tot ce nu e permis în fructe interzise. (...) Al treilea motiv pentru care sunt împotriva lor este că nu vreau ca politicienii să decidă cu privire la ceea ce poate și nu poate fi spus. Asta mă sperie enorm.

Noam Chomsky este de părere, între altele, că astfel de legi aduc deservicii memoriei victimelor Holocaustului.

Alături de negarea genocidului, încercările de a justifica genocidul sunt pedepsite în mai multe țări. Oare, ce fel de oameni sunt aceia care vor să... justifice genocidul? sau rasismul sau orice fel de discriminare?

Holocaustul a existat – inclusiv cel din România. Dacă în România ar fi fost „lapte și miere” pentru evrei atunci de ce unii români au ascuns în pivnițe, poduri și pe te miri unde, evrei? De ce multe altele, de fapt?!

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Denial_(2016_film).jpg

Matilda. Iubire interzisă şi un film blamat

Regizorul rus Aleksey Uchitel a făcut un film: Matilda, in care spune povestea de dragoste dintre tânărul Nicolae (înainte de a deveni ultimul ţar al Rusiei: Nicolae al II-lea al Rusiei Romanov) şi celebra balerină poloneză Mathilda Kschessinska.

Iniţial, autorităţile ruse au refuzat aprobarea difuzării filmului pe teritoriul statului dar mai apoi au revenit şi au aprobat difuzarea pe întreg teritoriul - zicea un funcţionar de rang înalt din Ministerul Culturii (citat de agenţia de ştiri Interfax), dar adaugă că autorităţile locale din regiuni, ţinând cont de tradiţiile şi obiceiurile popoarelor de pe teritoriul lor, pot decide independent dacă vor aproba sau ba difuzarea filmului.

Filmul urmează să fie prezentat in cinematografele din Rusia in 25 octombrei a.c.. Dacă va fi difuzat… pentru că este foarte violent contestat de responsabilii Bisericii, de ortodocşii tradiţionalişti şi chiar de reprezentanţi ai galeriilor de suporteri ai unor echipe de fotbal.

La începutul anului, fosta procuroare a Crimeei (azi deputată în Duma de Stat), Natalia Poklonskaya, a depus mai multe plângeri la procuratură, cerând procurorilor să investigheze dacă filmul ofensează sentimentele credincioşilor. De ce le-ar ofensa? Probabil pentru că in 4 august 2000 Nicolae şi membrii apropiaţi ai familiei lui au fost canonizati ca sfinţi de sinodul bisericii ortodoxe ruse. Ortodocşii tradiţionalişti au mers până acolo încât au ameninţat cu incendierea cinematografelor in care s-ar difuza filmul.

Un suspect reţinut după mai multe incidente ce au avut la bază tentative de incendiere, asociate cu lansarea acestui film, a fost identificat de presa rusă in persoana liderului unei grupări radicale ortodoxe, care a avertizat public că cinematografele care vor proiecta filmul ar putea fi incendiate.

Luna trecută, un bărbat a izbit un automobil plin cu canistre cu benzină de intrarea unui cinematograf din Ekaterinburg. Acel cinematograf găzduia un festival de film, iar preşedintele juriului îsi exprimase public sprijinul faţă de filmul lui Alexei Uchitel.

În august, o persoană rămasă neidentificată a încercat să incendieze o clădire din Sankt Petersburg în care se afla studioul lui Alexei Uchitel. Două automobile parcate în faţa biroului avocatului cineastului au fost de asemenea incendiate, a relatat presa din Rusia.

Cu cei ca ăştia ar putea să nu mai existe, la un moment dat, diferenţe între statele cu populaţie preponderent creştină şi cele musulmane fundamentaliste. Prea se amestecă reprezentanţii bisericii in toate cele.

Că veni vorba! Copreşedintele ALDE Covasna, Dan Suciu, care in 2016 a candidat pe poziţia a treia pe lista pentru Senat, susţinea că preşedintele Klaus Iohannis nu reprezintă interesele ţării şi ale poporului român, iar locul lui ar trebui luat de o personalitate cu o „autentică valoare morală şi intelectuală”, dându-l drept exemplu de persoană potrivită pentru această poziţie pe mitropolitul Banatului, Ioan Selejan. A mai adăugat că „in vremuri corupte, de neîncredere, haos şi degradare”, popoarele îşi aleg „in mod natural”, drept conducători politici, lideri „religioşi, morali, capabili de întărirea statului” (hotnews)

In timpul mandatelor actualului preşedinte al Rusiei (trei mandate) instituţia bisericii a cunoscut o influenţă foarte mare, fiind sprijinită şi de conservatori. Liberalii susţin că interzicerea filmului e o altă dovadă că libertatea de exprimare este ameninţată.

Actorii principali din filmul Matilda, poloneza Michalina Olszanska (Matilda) şi germanul Lars Eidinger (Nicolae), au spus că nu vor să meargă in Rusia pentru a asista la premiera filmului din 23 octombrie la Sankt Petersburg şi nici la Moscova, a doua zi, pentru că se tem pentru siguranţa lor. Lars Eidinger a primit ameninţări, afirmă regizorul rus care mai spune că nici ceilalti doi actori non-ruşi, Luise Wolfram şi Thomas Ostermeier, nu vor să meargă in Rusia pentru premieră – din acelaşi motiv.

Criticii filmului spun că acesta murdăreşte reputaţia ţarului, care a fost ucis de revoluţionarii bolşevici şi care este foarte apreciat azi în Rusia.

Despre ţarul Nicolae al II-lea istoria spune că a fost profund credincios, că ar fi fost un om bun şi un conducător milos care a iertat inclusiv criminali care au atentat la viaţa lui. Dacă e aşa, oare nu ar fi fost  ţarul împotriva acestor fundamentalişti? Ar fi vrut el să moară sau să fie răniţi in incendii oameni nevinovaţi care vor să vadă un film? E o pagină de istorie, in fond… Cel puţin, aşa se înţelege din ce zic unii-alţii.

Oare preoţii ruşi or fi venit in România zilele trecute pentru a se înţelege cu omologii lor români să nu permită difuzarea acestui film in România? Glumesc, desigur… Cine ştie ce-or fi pus ei la cale?! :)

Kedi, adevăraţii sultani ai Istanbulului

Kedi, adevăraţii sultani ai Istanbulului – aşa se termină introducerea la filmul cu şi despre pisicile din Istanbul.

Kedi (2016), e un film documentar turcesc, despre miile de pisici care au devenit un fel de marcă a oraşului Istanbul şi care atrag obiectivele aparatelor de fotografiat ale turiştilor. Pisicile trăiesc acolo, in comuniune cu oamenii, de sute de ani.

Am văzut afişul filmului de ceva timp pe site-ul preferat, dar pentru că pe afiş e un cap de pisică m-am gândit că este vorba despre filmul prezentat de Ella, A Street Cat Named Bob – un film excelent, pe care l-am văzut. Miercuri seara, însă, am fost mai atentă şi am citit titlul: Kedi.

Filmul turcesc regizat de Ceyda Torun a fost apreciat de critici – despre cei care iubesc aceste feline ce să mai zic?! In ceea ce mă priveşte, timp de o ora şi vreo cinsprezece minute am avut un zâmbet lat pe faţă – la un moment dat mi-am dat seama că se duceau atât de mult colţurile buzelor spre urechi încât mi se dezveleau dinţii! Cred că cei care nu iubesc pisicile dacă văd acest film s-ar putea îndrăgosti de ele. Sau poate nu, dacă sunt simandicoşi care strâmbă din nas când o pisică trece pe lângă ei sau ocolesc un cartier dacă se întâmplă ca o pisică neagră să le taie calea! Să nu mai zic de cei care au impresia că (şi) pisicile sunt “saci cu purici”.

Sari

Filmul începe cu Sari, care colindă cartierul şi cauta hrană pentru a le duce celor patru pisoi care se adăpostesc in holul unui imobil. O pisică blandă e Sari, dar care devine feroce dacă cineva se dă la puii ei.

Puii pisicii Sari

Pisicile din Istanbul se plimbă printre picioarele trecătorilor, printre mesele de pe terase, prin pieţe şi magazine; le poţi vedea aproape oriunde şi in multe locuri din oraş sunt amenajate adăposturi şi pregătite recipiente cu hrană şi apă pentru ele. Trecătorii se mai opresc, mai mângâie o pisică, îi mai dau ceva de mâncare… Un bărbat, dintre mai mulţi alţii care hrănesc pisicile, spune la un moment dat: Toţi prietenii mei ştiu cu ce mă ocup, dar nu toţi înţeleg de ce o fac; aceştia din urmă spun că Dumnezeu are grijă de ele. Bine! le zic. Eu sunt intermediarul.

Un tânăr grafician vorbeşte despre multele pisici pe care el şi fratele lui le-au avut când erau copii. Am avut multe; unele au murit de bătrâneţe, altele lovite de maşini. In curtea din spatele casei am amenajat un cimitir pentru ele şi pentru că ne plăceau foarte mult filmele cu cowboy le-am pus la căpătâi cruci făcute din crenguţe; aşa vedeam noi că se pun in aceste filme când murea un erou şi ni se păreau impozante. Asta până a văzut tata mulţimea de cruci şi ne-a trimis la Şcoala Coranului, temându-se să nu devenim creştini! (râde tânărul). Nu era cazul; crucea era doar un simbol; nu aveam de gând să cioplim mici pietre funerare! (am citat aproximativ).

E oarecum emoţionant să vezi bărbaţi in toată firea, pescari care înfruntă furtunile in bărci micuţe, cum hrănesc puii cu seringa, explicând că au fost abandonaţi de cineva şi i-a găsit el, el şi un motan, care le ţine de cald, şi pisoii cred că motanul e mama lor. E emoţionant, in destul de mare măsura, să vezi cum câini şi pisici împart aceeaşi barca, alături de oameni.

Deşi apar multe pisici in film doar povestea a şapte dintre ele este spusă mai pe larg. Şi ce poveşti faine! Ce simţ al umorului au cei care vorbesc despre pisicile care… i-au ales, ce zâmbete largi oferă interlocutorilor atunci când vorbesc despre micuţele feline.

Pisicile sunt libere, hoinăresc pe unde vor, poposesc la diferite persoane dar au şi oamenii lor preferaţi, la care revin de fiecare dată – sunt acei oameni care le-au adoptat prima dată. Duman, de exemplu, zis “Gentelmanul”, stă pe lângă un restaurant de lux – nu intră, chiar daca uşa e deschisă el bate in geam pentru a atrage atenţia. Mai e si Psikopat, zisa “Psihopata”, o pisică ce are o personalitate deosebit de puternică; apoi e Gamsiz, “Nepăsătorul”, care se înfruntă la un moment dat cu un nou venit in cartier, Ginger, şi care ar fi vrut să-şi impună dominaţia.

E un film care ajuta la producerea de endorfine. Nu mă credeţi pe cuvânt.

De Tombili vă amintiţi? E puţin probabil să nu-i fi văzut fotografia pe undeva măcar o dată. Dacă nu aţi vazut fotografia, iat-o:

Tombili a devenit faimos după ce a fost fotografiat in timp ce se relaxa sprijinit de o bordură şi privind trecătorii. Motanul a murit in august 2016; in urma unei petiţii semnate de 17 mii de oameni artistul Seval Şahin realizează (voluntar) sculptura prin care îl imortalizează in poziţia care l-a făcut celebru. Sculptura a fost inaugurată in 4 octombrie 2016, de Ziua Internaţională a Animalelor.

In 8 noiembrie 2016 statuia din bronz a fost furată! Au spart betonul şi au luat-o… In 10 noiembrie a fost returnată intactă…

Sursa  foto Tombili

http://www.independent.co.uk

sursa foto poster

https://en.wikipedia.org/wiki/Kedi_(2016_film)

Trandafirul Alb

Autor foto monument: Gryffindor

Trandafirul Alb a fost un grup de rezistenţă non-violent format din studenţi şi un profesor de la Universitatea din Munchen, care se opunea regimului nazist din Germania. Activitatea grupului a început la Munchen, in 27 iunie 1942, cu lozinci scrise pe ziduri şi manifeste anonime împărţite la început numai in oraş, prin care cereau populaţiei opoziţie activă împotriva regimului. In primul manifest scris şi multiplicat, împrastiat mai apoi şi in alte zone, au denunţat crimele regimului nazist şi opresiunea. In al doilea manifest pe care l-au scris şi multiplicat au denunţat in mod deschis persecuţia şi uciderea in masă a cetăţenilor evrei. Populaţia – in cea mai mare parte – nega că aşa ceva s-ar putea întâmpla.

Membrii de bază ai grupului Trandafirul Alb, studenţii Sophie şi Hans Scholl, Christoph Probst, Willi Graf şi Alexander Schmorell, au fost crescuţi in familii înstărite, de părinţi cu vederi liberale şi gânditori independenţi. Profesorul Kurt Huber (n. 24.10.1893 - d. 13.07.1943), care se alăturase tinerilor, executat ceva mai târziu, n-a trăit nici el in sărăcie.

In momentul arestării grupul era pregătit să stabilească unele contacte cu alte grupuri de rezistenţă germane.

In data de 18 februarie 1943 fraţii Sophie şi Hans Scholl sunt arestaţi după ce au împrăştiat manifeste împotriva naziştilor, in Universitatea din Munchen, încercând să trezească in toţi studenţii conştiinţa, încercând să mobilizeze masele împotriva maşinăriei inumane pe care o puseseră in funcţiune naziştii.

Era după bătălia de la Stalingrad (1942-1943), considerată a fi cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii, o luptă in care viaţa civililor a contat mai puţin decât oricând. In această brutală bătălie s-au pierdut circa 3 milioane de vieţi. Germanii şi aliaţii lor fuseseră învinşi şi nu şi-au mai revenit mai apoi. In această perioadă membrii Gestapo erau extrem de agitaţi şi voiau să ţină in frâu populaţia din acele oraşe pe care încă le mai stăpâneau, inclusiv din Germania.

Sophia Magdalena Scholl (n. 9.05.1921, Forchtenberg - d. 22.02.1943, München) s-a alăturat grupului de rezistenta “Trandafirul Alb” dorind să contribuie şi ea la încercarea de a opri războiul. Alături de fratele ei Hans şi de mai mulţi prieteni, tipăreau manifeste pe care mai apoi le împrăştiau prin oraş. Când au hotărât să împartă la Universitate câţiva nu au fost de acord, susţinând că e mult mai periculos. Totuşi, cei doi fraţi şi-au asumat riscul şi au lăsat manifeste pe holurile Universităţii. Au fost descoperiţi şi arestaţi. La început, in timpul interogatoriului, Sophie reuşise să convingă anchetatorul că avea alibi pentru acel interval de timp, dar mai apoi totul a pornit spre adevăr. Alături de ea erau arestaţi şi interogaţi fratele ei şi unul dintre prieteni. Toţi şi-au negat implicarea iniţial, dar mai apoi au fost nevoiţi să recunoască şi au făcut-o cu mândrie. A urmat o parodie de proces şi toţi au fost condamnaţi pentru înaltă trădare, demoralizarea soldaţilor, favorizarea inamicului şi condamnaţi la moarte prin ghilotinare. Au fost închişi şi Sophie ştia că timp de 99 de zile urma să-şi petreacă viaţa in celulă, imaginându-şi că s-ar putea termina războiul pâna atunci sau se va întâmpla ceva şi vor fi eliberaţi, dar n-a fost aşa…

In 22 februarie 1943, la ora 14:30 a fost citită sentinţa şi la ora 17:00 a fost executată.

Începând cu anii 1970, Scholl a fost sărbătorită ca fiind unul dintre marii eroi germani care s-au opus activ celui de-al Treilea Reich în timpul celui de-al doilea război mondial.

sursa

Sophie Scholl a fost una dintre cele mai renumite membre ale mişcării de rezistenţă anti-nazistă din al doilea razboi mondial. Filmul Sophie Scholl: The Final Days (2005), regizat de Marc Rothemund, pune accentul pe ultimele zile din viaţa Sophiei.

In anul 2005 filmul a câştigat “Ursul de Argint” la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin – pentru cel mai bun regizor şi pentru cea mai buna actriţă: Julia Jentsch pentru rolul Sophiei. Filmul a fost nominalizat in acelasi an şi pentru Oscar, la categoria “Cel mai bun film străin”. Mai are câteva premii şi nominalizări.

Nu e un film spectaculos, cu urmăriri, cu intrigi fel de fel; e un film cu oameni aparent obişnuiţi, cu tineri idealişti şi curajoşi. Aceşti tineri nu doar visează, ei trec la fapte, riscându-şi viaţa pentru binele tuturor. Mulţi nu îi înţeleg, mai ales că pot muri fără a schimba in bine ceea ce doresc să schimbe. Mulţi se feresc să acţioneze, deşi sunt nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă. Dintre aceştia mulţi, unii sunt simpatizanţi ai celor care acţionează şi, eventual, susţinători – mai mult sau mai puţin implicaţi. In acest caz nu au scăpat nepedepsiţi nici simpatizanţii şi nici susţinătorii celor din grupul “Trandafirul Alb” – pedepsele pentru ei au fost draconice.

In scena de final se văd mii de manifeste care cad din înalt deasupra oraşului Munchen. Un titlu de ziar titrează ca “Manifestul studenţilor din Munchen” a fost introdus in Scandinavia şi mai apoi in Anglia, unde aliaţii au tipărit milioane de cópii, după care le-au împrăştiat in oraşele din Germania…

Red Dog, câinele comunitar

Red Dog este un film cu şi despre un câine din Australia, care s-a născut cândva in anul 1971 şi a murit in 21 noiembrie 1979; se presupune că s-a născut in oraşul Paraburdoo şi a devenit cunoscut datorită călătoriilor sale prin regiunea Pilbara din Australia de Vest, in căutarea stăpânului (s-a presupus) 

Are o statuie in oraşul Dampier şi o placă memorială. A fost făcut membru al clubului Dampier Salts Sport and Social şi al Uniunii Muncitorilor din Transporturi. Despre banca New South Wales se spune că l-ar fi folosit ca mascotă. Un club auto din Pilbara (de maşini 4x4) se numeşte “Red Dog”, in onoarea acestui câine.

Statuia lui Red Dog

Deşi a fost un câine iubit de majoritatea membrilor comunităţilor pe unde trecea se crede că a murit pentru că a fost otrăvit intenţionat, cu stricnină… A fost îngropat într-un mormânt nemarcat, in zona Roebourne, Australia de Vest.

Red Dog a fost un câine din rasa Kelpie şi a fost numit “cainele roşu” (red dog) din cauza prafului roşiatic din zona Pilbara; a mai fost numit: Bluey (“câinele albastru”, cum mai sunt numiţi câinii australieni de turmă), Dog of the Northwest (câinele din nord-vest) sau Tally Ho – care ar fi fost numele pe care i l-a dat cel despre care se crede că ar fi fost primul lui proprietar şi care l-ar fi dus la Dampier (Col Cummings), unul dintre oraşele in care Red Dog revenea cel mai des.

Al doilea proprietar al lui Red Dog a fost John Stazzonelli, un şofer de autobuz care obişnuia să îl ia in autobuz şi astfel câinele a călătorit in multe regiuni din Australia. După moartea şoferului câinele a călătorit mult de capul lui dar a şi fost adoptat de diferiţi oameni, inclusiv de un medic veterinar care l-a şi tratat când l-a găsit.

La ceva timp după moartea lui, scriitoarea australiană Nancy Gillespie a scris despre el in cartea sa “Red Dog” (1983), adunând anecdote şi povesti pe care le ştiau oamenii care l-au întâlnit pe Red Dog, dar şi poezii pe care i le-au dedicat oamenii care l-au iubit.  In 1993, Beverly Duckett a scris romanul “Red Dog: Pribeagul din Pilbara”.

Statuia şi povestea lui Red Dog au atras atenţia multor călători prin Pilbara şi autorul britanic Louis de Bernières a scris şi el un roman bazat pe legenda acestui câine: “Red Dog”, roman care a fost ecranizat in anul 2011 şi care s-a bucurat de multă apreciere inclusiv din partea criticilor (scenariul: Daniel Taplitz; regia: Kriv Stenders; rolul titular: Koko). In acest film actorii oameni au avut un rol oarecum secundar, accentul fiind pe Red Dog şi povestea lui; cumva, e ca şi cum am văzut totul prin ochii câinelui.

Cei care iubesc câinii vor râde şi, poate, vor plânge la acest film. Red Dog e iubit de întreaga comunitate, el uneşte oamenii, cucereşte inima oricui îl întâlneşte. E hazliu cum şoferii opresc şi îl iau in maşină ca pe un autostopist uman.

In orăşelul Dampier comunitatea nu era foarte mare la vremea aceea şi era formată din oameni veniţi din toate colţurile lumii in speranţa unui trai mai bun. Cei mai mulţi munceau din greu, fiind departe de cei dragi, şi aproape toţi încercau să cucerească inima lui Red Dog. In final a reuşit un tânăr american şofer de autobuz, câinele alegând să doarmă pe veranda bungaloului acestuia, urmându-l pretutindeni – inclusiv in autobuz, ocupând scaunul din spatele şoferului (nicio persoană nu obiecta, chiar dacă acela ar fi fost singurul loc unde s-ar fi putut aşeza).

Ca să nu fie cu supărare câinele a fost înregistrat ca fiind “al comunităţii”.

scena din film

In film se derulează şi o idilă intre John, şoferul de autobuz, şi Nancy, o funcţionară frumoasă – Red Dog e cam gelos. :) Bineinţeles, nu lipseşte Cat Dog din film, motanul arţăgos al proprietarilor unui parc de rulote care interzic câinii. Motanul alungă orice câine care îndrăzneşte să adulmece prin zonă şi, la un moment dat, Red Dog şi Cat Dog vor ajunge să se înfrunte.

***

Koko (9.04.2005 – 18.12.2012) se numeşte câinele care joacă rolul titular, câine din rasa Kelpie Australian, deţinut de Nelson Woss, producatorul filmului Red Dog. A primit premiul “Zgarda de Aur” (in Los Angeles) pentru cel mai bun câine dintr-un film străin.

Câinii din rasa Kelpie sunt, parţial, descendenţi din Dingo, câinele nativ australian, Kelpie şi dingo fiind asemănători in conformaţie şi culoare, dar la vremea originii rasei câinii dingo erau interzişi ca animale de companie, fiind cunoscuţi ca ucigaşi ai oilor la vremea primei aşezări europene din Australia. Se presupune că mulţi proprietari au încrucişat câinele de cireadă australian cu dingo şi au înregistrat metişii ca fiind Kelpie – primul câine Kelpie ar fi fost înregistrat in jurul anului 1872. Denumirea e dată după numele unui spirit de apă din folclorul celtic.

Kelpie sunt câini foarte inteligenţi, agili, plin de energie, cu o personalitate foarte puternică (spre încăpăţanat) şi foarte buni câini de pază. Am aflat că există această rasă de câini abia când am văzut filmul Red Dog.

***

Filmul Red Dog (2011), e unul tare… drăgălaş. Koko îşi interpreteză excepţional rolul.

Surse foto:

https://en.wikipedia.org/wiki/Red_Dog_(Pilbara)

https://en.wikipedia.org/wiki/Australian_Kelpie

Clubul cinefililor: Imitation Game

Filmul despre care scriu azi nu l-am vazut tocmai de curand dar mi l-am amintit cu ocazia unei lepşe primite de la Carmen.

Imitation Game (2014) ilustreaza o mica parte din viata legendarului criptograf si matematician Alan Mathison Turing (n. 23.06.1912 - d. 07.06.1954), un om de exceptie care, probabil, ar fi putut oferi omenirii mult mai mult daca nu exista cretinitatea ca homosexualitatea nu doar ca nu e normala, dar nu e permisa si - mai mult! - e considerata infractiune, homosexualii, pe atunci, fiind arestati, judecati si inchisi. Arestat pentru crima de a fi homosexual! De ce nu si arestat pentru crima de a fi intolerant?!

Alan Turing a fost informatician, matematician, logician, criptanalist, filosof si maratonist britanic, o personalitate influenta in dezvoltarea informaticii, inventatorul masinii Turing care poate fi considerata un model de calculator generic. E considerat a fi parintele informaticii si inteligentei artificiale teoretice.

Filmul, in regia lui Morten Tyldum, are la baza cartea biografica scrisa de Andrew Hodges: “Alan Turing: Enigma”. Cu o distributie care mie mi-a placut foarte mult, ilustreaza efortul contra cronometru al echipei care lucreaza pentru a decodifica mesajele germane (mesaje codificate cu “Enigma”), dar si rabdarea de care dau dovada ceilalti cercetatori recrutati in relatia lor cu solitarul Turing pe care, uneori, nu reusesc sa-l inteleaga.

Alan Turing (interpretat de Benedict Cumberbatch) si membrii stralucitei echipe de “spargatori de coduri” au fost selectati pentru o misiune “top secret” de Government Code & Cypher School si cazati la Bletchley Park, o resedinta in mediul rural din Buckinghamshire, cumparata de SIS (Secret Intelligence Service, agentie mai cunoscuta ca MI6) in 1938 pentru a avea unde-si desfasura activitatea in caz de razboi si unde echipa de cercetatori a convietuit in timpul zilelor negre ale razboiului.

Din echipa care a lucrat in sectiunea numita Hut 8 mai faceau parte Joan Clarke (Joan Elisabeth Lowther Murray, n. 24.06.1917 - d. 04.09.1996), criptanalist si numismat, cunoscuta mai bine pentru activitatea ei la Bletchley Park, singura femeie care s-a prezentat la recrutari si a fost admisa, impotriva prejudecatii “e femeie”. Joan Clark este interpretata de actrita Keira Knightley, pe care am indragit-o dupa ce am vazut-o in "Domino".

Intre Joan si Alan s-a legat o prietenie puternica inca de la inceputul sederii lor la resedinta secreta. Mai apoi s-au logodit, dar el a rupt logodna dupa sase luni, recunoscandu-si homosexualitatea. Joan ar fi vrut sa se casatoreasca, pentru ea fiind mai importanta relatia la nivel intelectual decat cea fizica, insa el a refuzat-o politicos. Cei doi au ramas prieteni pana la sfarsitul vietii lui Alan Turing.

Rolul ei in cadrul proiectului “Enigma” i-a adus mai multe premii si in anul 1947 a devenit membra a Ordinului Imperiului Britanic.

Un alt membru al echipei a fost Hugh Alexander (n. 19.04.1909 - d. 15.02.1974). Echipa era formata din mai multi, dar ma refer aici numai la trei nu doar pentru ca primii doi au roluri centrale, ci si pentru ca actorii care au interpretat imi plac mai mult decat ceilalti. Conel Hugh O'Donel Alexander a fost un criptanalist britanic de origine irlandeza, jucator de sah si scriitor de sah. A fost interpretat de actorul Matthew Goode, pe care l-am indragit vazandu-l in alte filme si seriale, dar mai recent in “Belle” (Povestile mele) si “Dancing on the Edge” (mini-serial urmarit la recomandarea facuta de Carmen).

In 1952, Alan Turing a fost arestat si judecat pentru homosexualitate. Pentru a nu face inchisoare a acceptat un tratament cu estrogen (castrare chimica). A murit in 1956, inainte de a implini 42 de ani. Ancheta a stabilit cauza mortii ca fiind otravirea cu cianura si concluzia a fost sinucidere. Mama lui, dar si altii, considera ca a fost un accident, pentru ca in apartamentul lui existau numeroase substante periculoase.

In anul 2009, in urma unei campanii desfasurate pe Internet, primul ministru britanic, Gordon Brown, a prezentat scuze publice in numele guvernului britanic pentru “modul ingrozitor in care a fost tratat” Alan Turing. Regina Elisabeta a II-a l-a gratiat postum in anul 2013.

“Imitation Game” este, poate, filmul care ilustreaza o realitate si care m-a ofticat cel mai mult.

Nota: Criptanaliza = descifrare a mesajelor cifrate carora nu li se cunoaste codul (DEX).

sursa foto:https://en.wikipedia.org/wiki/File:The_Imitation_Game_poster.jpg (in febr 2021 pag nu mai exista)

*

O noua intalnire la Clubul cinefililor unde membrii - prezenti si viitori - se intalnesc pe pagina la Carmen.

Clubul cinefililor: The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford

Dupa desenele animate cel mai mult imi plac filmele western - poate pentru ca in cele mai multe binele triumfa sau, oricum, totul se termina cu bine pentru personajele mele preferate. In filmul despre care scriu azi e altfel, dar e de asteptat: si legenda vie isi gaseste la un moment dat sfarsitul pentru a deveni… legenda pura.

sursa

The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (2007) este un film in regia australianului Andrew Dominik. Titlul este asa de lung deoarece Brad Pitt (Jesse James in film) a dorit sa fie pastrat titlul original al romanului semnat de Ron Hansen, dupa care a fost facut filmul.

In rolul lui Robert Ford (Coward) este Casey Affleck (fratele lui Ben, da).

Despre Jesse James s-au scris multe articole in ziare, multe carti si au fost facute filme in care fictiunea se impletea - mai mult sau mai putin - cu faptele reale, acest film fiind versiunea cea mai recenta. Actiunea incepe in anul 1881, cand Jesse James era deja o legenda, si prezinta intr-un ton melancolic ultimele luni din viata banditului. Filmul impleteste crima, faima si legenda acestui om care a devenit bandit nu neaparat pentru ca asta si-a dorit.

Nu e tocmai un film de actiune, dar aceasta nu lipseste.

Izbucnirea razboiului civil a avut o influenta importanta, daca nu determinanta asupra destinului lui Jesse James. Dupa mai multe campanii militare si batalii intre armatele conventionale, petrecute in 1861, Missouri a devenit scena unor incursiuni de gherila. Jesse avea varsta de 16 ani cand s-a alaturat fratelui sau si celorlalti in grupul de gherila confederat, asa-numitii “bushwhackers” care infruntau deseori militiile locale unioniste, si s-a remarcat prin fapte deosebite.

“Asasinarea lui Jesse James de catre lasul Robert Ford” ofera o noua perspectiva asupra vietii legendarului Jesse James, prezentand si unele aspecte ale vietii sale private: despre cum a ajuns sa lupte, despre casatoria sa, intre altele. Pe cat de necrutator era cunoscut ca bandit, pe atat de tandru sot si bland tata era.

In anul 1881 Jesse James avea 34 de ani si era cautat de potera, pe capul lui era pusa o recompensa si il vanau si altii. Din banda lui n-au mai ramas multi: unii au fost ucisi, altii inchisi si altii au fugit din Missouri, statul de granita unde activa banda lui Jesse. In timp ce planuieste o noua lovitura continua sa lupte impotriva celor care-l urmaresc pentru a obtine banii de recompensa. Robert Ford si fratele acestuia sunt cei care-l ajuta acum in planificarea jafului. Robert, un tanar in varsta de 19 ani, se compara cu idolul sau in aproape orice face si vrea sa ii semene cat mai mult, sa fie ca el, plangandu-se ca este un anonim, pe cand faima lui Jesse James depasise granitele statului. Robert Ford vrea sa devina celebru. Si devine: in 3 aprilie 1882 il impusca pe Jesse James si ajunge sa fie cel mai cautat ucigas. Dar Robert Ford avea sa fie impuscat la randul lui, pentru ca Jesse James mai avea simpatizanti si dupa moarte. Ucigasul lasului Robert Ford a fost condamnat la inchisoare pe viata dar a fost eliberat in urma unei petitii semnate de 7000 de oameni.

sursa

Jesse Woodson James s-a nascut pe data de 5 septembrie 1847 in Clay County, statul Missouri, ca fiu al unui fermier care era si preot baptist in Kentucky. A avut o copilarile linistita si fara lipsuri. Tatal sau detinea sase sclavi negri si o ferma. Jesse a fost foarte legat de fratele sau, Alexander Franklin. Dupa moartea tatalui, mama sa s-a recasatorit de două ori. In anul 1855 familia lui Jesse s-a implicat in cultivarea tutunului in Missouri, iar afacerea le mergea din plin. Apoi a intervenit razboiul si nu doar familia lui a avut de suferit…

Jesse James este unul dintre acele putine personaje reale ale caror vieti s-au ridicat la inaltimea faimei. Intruchipare a unui razvratit al campiilor nesfarsite, haituit si vanat, Jesse a trait viata la cote greu de atins chiar si pentru celelalte figuri emblematice ale nelegiutilor care cutreiereau Vestul Salbatic. A fost printre putinii care s-au ridicat concomitent la rangul de eroi populari si ucigasi fara scrupule.

*

Noua intalnire la Clubul cinefililor: membrii - prezenti si viitori - se intalnesc pe pagina la Carmen.

Clubul cinefililor: To Sir, With Love

Nu am vazut filmul de curand, insa il am bine intiparit in memorie pentru ca m-a impresionat foarte mult si mi-am amintit de acest film pentru ca azi e Ziua Internationala a Profesorului si scriu despre acesta ca omagiu pentru acei dascali care se implica trup si suflet in educarea copiilor, a tinerilor, in general, omagiu pentru toti dascalii care nu vad culoarea pielii celor pe care ii educa, pentru dascalii care nu fac diferenta intre elevii de diferite conditii sociale si ii trateaza pe toti cu aceeasi atentie.

To Sir, with Love (1967) este un film in regia lui James Clavell, autorul romanelor Shogun, Nobila Casa etc. si care a adaptat, printre altele, scenariul pentru The Great Escape (1963), cu Steve McQueen in rolul principal, dupa romanul omonim al lui Paul Brickhill. James Clavell e si scenarist si producator pentru acest film adaptat dupa romanul omonim (autobiografic) scris de E.R. Braithwaite.

Rolul inginerului Mark Thackeray care accepta sa predea la o scoala din East End Londra, pana cand va gasi un post de inginer este interpretat de Sidney Poitier. Clasa la care urma sa predea era una alcatuita mai mult dintre elevi care au fost respinsi de alte scoli si, prin atitudinea lor, l-au determinat pe ultimul profesor sa demisioneze. Sunt copii isteti in acea clasa, dar alti profesori nu au fost preocupati sa ajunga la sufletul lor.

Unele dintre intamplarile din film se potrivesc si societatii de azi in care discriminarea pe criterii de avere, de religie, de etnie etc. pare sa fi atins niste limite periculoase. Multi dintre profesorii de azi - ca si cei din film - nu mai au respectul elevilor si nu reusesc sa le impuna respect.

Se zice ca e simplu in filme: profesorul se implica inclusiv in viata personala a elevilor si nu-i pasa ca salariul este foarte mic. Nu neaparat, dar profesorul are si datoria sa inteleaga de ce un copil are un anumit comportament si sa-l ajute, in caz ca e necesar. Profesorul are datoria morala sa nu faca diferente intre elvii pe care ii are in clasa si sa caute modalitati prin care sa ii atraga si pe aceia care nu vor sa participe la ore. Azi, insa, e foarte greu sa reuseasca astfel de performante prea multi dascali pentru ca au de facut prea multe altele care le diminueaza timpul pe care l-ar putea oferi elevilor: raportari, planuri, fel si fel de situatii etc.

To Sir, With Love se refera, oarecum, la prejudecatile rasiale. Desi au trecut atatia ani de la realizarea filmului inca mai intalnim prejudecati rasiale inclusiv in scolile românesti. Ca si atunci, in foarte multe scoli lipseste echipamentul scolar sau este insuficient. Ce diferentiaza foarte mult acest film (si nu numai) de situatiile reale?! Cred ca, in primul rand, caracterul elevilor: in film toti au inimi de aur (dar nedescoperite), toti aspira sa se autoperfectioneze si vor ca domnul profesor sa ii aprobe. In realitate nu se intampla asa: cei care sunt recalcitranti si fara chef de invatatura cam la fel raman pana ies de pe bancile scolii - exceptiile sunt rare, dar poate ca ar merita ca cineva sa isi dea seama cine nu vrea si cine e doar timorat din anumite motive. Un singur copil salvat de la ratare merita efortul dascalului.

In anul 1996 a fost realizat filmul To Sir, With Love II, in regia lui Peter Bogdanovich, care continua aventura profesorului Mark Thackeray (in aceeasi interpretare: Sidney Poitier), de data aceasta in Chicago… Si acesta merita vazut chiar daca profesorul a ales sa predea tot la o clasa cu “elevi problema”, desi ar fi putut alege o grupa de elevi fruntasi.

Rolul profesorului nu este numai acela de furnizor de informatii; el trebuie sa se asigure ca informatia ajunge la elev. Chiar si azi, profesorii pasionati gasesc metode de a atrage elevii si de a le trezi interesul si setea de cunoastere. Poate de aceea se spune ca multi predau lectii de la catedra dar nu la fel de multi sunt dascali.

Filmul e o lectie de viata, intr-o lume discriminatorie. In film e accentuata si recunostinta pe care fiecare dintre noi trebuie sa o aratam dascalilor care ne-au ajutat sa ne formam personalitatea si sa dobandim cunostintele care ne-au fost utile de-a lungul timpului.

Am scris prea mult si daca mai scriu povestesc filmul, asa ca inchei…

*

Un alt film pentru Clubul cinefililor ai caror membri - prezenti si viitori - se intalnesc pe pagina la Carmen la fiecare sfarsit de saptamana.

Dascălilor, cu drag! 

Clubul cinefililor: The Iron Lady

sursa foto

The Iron Lady (2011)

Doamna de Fier este un film despre viata celei care a detinut functia de premier al Marii Britanii intre anii 1979-1990 (4 mai 1979 – 28 noiembrie 1990): Margaret Hilda Thatcher, Baroneasa Thatcher (n. 13.10.1925 - d. 8.04.2013), in 1959 a devenit membru in parlamentul britanic, singura femeie aleasa in functia de prim-ministru sau lider al unui partid politic major in Regatul Unit si primul premier britanic ales de trei ori consecutiv (1979, 1983 si 1987) – recordul l-a egalat Tony Blair in secolul urmator, anul 2005. Mandatul ei este cel mai lung mandat continuu din istoria politica britanica, fiind si prima femeie prim-ministru din istoria Europei, intr-o vreme cand partidele nu primeau bani in plus de la visteria statului daca promovau  femei in functii politice.

Filmul, regizat de Phyllida Lloyd, e concentrat in principal asupra momentului cand Margaret Thatcher se hotaraste sa candideze impotriva lui Edward Heath, in 1974, in lupta pentru preluarea conducerii Partidului Conservator – reuseste in anul 1975, pe o scena politica dominata de barbati. E conturata si perioada de 17 zile dinaintea izbucnirii conflictului armat din Insulele Falkland (1982), actiunea concentrandu-se pe actiunile controversate pe care le-a intreprins atunci.

Margaret Thatcher este interpretata (in cea mai mare parte a filmului) de actrita Meryl Streep, pentru anii tarzii ai premierului britanic, si de actrita Alexandra Roach pentru anii de inceput ai carierei politice. Meryl Streep a fost nominalizata si a castigat mai multe premii pentru acest rol – inclusiv al 3-lea premiu Oscar. Pentru munca ei, actrita a fost recompensata cu un milion de dolari, bani pe care i-a donat la Women's History Museum.

Filmul a generat reactii diverse, premierul fiind si o figura politica destul de controversata in ceea ce priveste anumite hotarari pe care le-a luat – si care sunt amintite in cele circa o suta de minute.

Mi-a placut sa vad acest film nu pentru ca ma intereseaza politica in mod deosebit, ci pentru ca voiam sa aflu – in modul cel mai simplu si comod – mai multe informatii despre femeia al carei nume l-am tot citit de-a lungul timpului in unele carti cu si despre spioni si spionaj.

Il recomand tuturor celor interesati de jocurile politice, de scena politica actuala nu doar din Marea Britanie.

*

Invitatie la film, de la Carmen, in Clubul cinefililor – Impresii de sfarsit de saptamana - unde sunt invitati sa participe toti cei care au placerea de a scrie despre un film sau un serial vazut recent.

Clubul cinefililor: The Intouchables

sursa 

The Intouchables, Invincibilii (2011) este un film pe care nu l-am vazut chiar de curand dar se numara intre cele pe care nu le voi uita…curand. Un film regizat de Olivier Nakache si Éric Toledano.

Este un film despre prietenie si despre a doua sansa. Personajele principale, Philippe (interpretat de François Cluzet) si Driss (Omar Sy), sunt doi barbati total diferiti la prima vedere si care exista in realitate. Sunt doi oameni disperati, marginalizati si care ajung sa depinda unul de celalalt.

Philippe este un artistocrat foarte bogat care in urma unui accident ramane paralizat si, practic, nu mai poate face mai nimic singur. Driss este un tanar algerian, fost puscarias, care este angajat sa aiba grija de Philippe. Aristocratul a dorit sa aiba langa el pe cineva care sa nu-l compatimeasca pentru starea in care se afla, sa nu se uite la el cu mila. 

E o comedie-drama care a avut succes la nivel mondial poate si pentru ca personajele sunt reale dar – mai ales – pentru aripile larg deschise ale sperantei pe care le simtim fluturand in suflet vizionand filmul.

E un film pentru tineri si varstnici, pentru femei si barbati, pentru toate clasele sociale… chiar daca nu e lipsit de clisee.

Am senzatia ca acest film sugereaza ca nu doar Franta, ci intreaga lume, impartita rasial si social, ar trebui sa inteleaga cat ar avea de castigat construind o punte peste prejudecati de tot felul.

Philippe si Abdel arata tuturor cum ar trebui sa arate prietenia, ce se intelege prin devotament si ce inseamna sa nu te lasi doborat de greutatile pe care viata ti le aseaza pe umeri. Desigur, cand unul dintre prieteni este foarte bogat are multa putere si… poate mai multe decat in cazul a doi oameni de aceeasi conditie sociala – acest aspect accentueaza, intr-un fel, spiritul prieteniei pentru ca la orice nivel se poate crea o astfel de legatura intre spirite elevate.

Adevaratul Philippe (Pozzo di Borgo) este nascut in 14.02.1951 intr-o veche familie de duci care, in anul 1993, a paralizat in urma unui accident cu parapanta.

Driss joaca rolul lui Abdel Yasmine Sellou, un tanar francez de origine algeriana, inteligent dar fara prea multe sanse in viata.

Destinele celor doi oameni se vor impleti pentru toata viata si prima intalnire, cu nabadai, e primul pas spre o prietenie frumoasa.

In opinia mea este un film care merita vazut, macar pentru dialogurile care, adesea, ne smulg zambete si aproape ca nu ne mai dam seama ca unul dintre ei e crunt lovit de soarta. Aceasta poveste (reala) ar putea fi si un fel de raspuns la intrebarea “ce trebuie sa invatam din lectiile pe care ni le da viata?”

*

Invitatie la film, de la Carmen, in Clubul cinefililor - Impresii de sfarsit de saptamana - unde sunt invitati sa participe toti cei care au placerea de a scrie despre un film sau un serial vazut recent.