vineri, 27 septembrie 2013

Ce nu te poate învăța cineva



Într-un mare oraș trăiau cândva un bătrân tată cu fiul său, un tânăr foarte chipeș și inteligent, mândru de frumusețea și istețimea lui. Bătrânul își iubea foarte mult copilul și toți banii i-a investit în educația acestuia, trimițându-l la cele mai bune școli și la cea mai bună universitate, unde profesori i-au fost cei mai cunoscuți savanți din vremea aceea. Când fiul a terminat studiul a revenit acasă și bătrânul tată, privindu-și copilul în ochi, a simțit o mare dezămagire. Ce ai învățat, fiul meu? l-a întebat. Am învățat tot ceea ce s-a predat, tată - i-a răspuns fiul, mândru. Dar ai învățat ceea ce nu poate fi predat? a întrebat tatăl. Du-te, fiule, și învață ceea ce nu poate fi predat.
Tânărul s-a întors la maestrul său și i-a cerut să îl învețe ceea ce nu poate fi predat.
- Pleacă în munți cu aceste 400 de oi și întoarce-te când vor fi o mie - i-a spus înțeleptul.
Băiatul a plecat în munți și a devenit păstor. Pentru prima dată, în pustietatea munților, nu avea cu cine să vorbească și nu avea cine să îi laude frumusețea. Tăcerea îl impresura și nu avea cui să arate cât de isteț este. A încercat să vorbească oilor, dar acestea îl priveau de parcă-i spuneau: ce prost ești! Încet, în singurătatea munților tăcuți, tânărul a uitat toată învățătura lumească acumulată și simțea cum o mare liniște și seninătate se dezvoltă în sufletul lui. Mândria s-a topit toată în fața măreției Naturii care era atât de frumoasă dar deloc nu se mândrea. Adevărata înțelepciune abia acum își făcea loc în mintea lui. Smerenia a devenit a doua sa natură.
La sfârșitul a doi ani, când turma număra o mie de capete, a revenit la maestru și a căzut la picioarele acestuia.
- Acum ai învățat și ceea ce nu poate fi predat - i-a spus acesta.
(dupa o poveste din Africa de Sud)

Mi-am amintit povestea după ce am vizionat la Ciprian Enciu un videoclip despre aroganța omului, între altele.

Reflexii în oglindă





Oglindă, oglinjoară, care-i cea mai mărgelată din țară?








Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la
"Reflexii in oglinda", la SoriN

Idei crețe în capete pătrate

Proprietarii de câini trebuie să adune - de pe asfalt, alei pietruite etc. - dejecțiile patrupedelor. Perfect de acord, pentru că suntem civilizați - foarte-foarte puțini câini cu stăpân iși fac nevoile pe asfalt (preferă iarba).
Ideile crețe: cetățenii (și unii edili) cu mintea pe bigudiuri gândesc ondulat: trebuie adunate și din zona verde dintre blocuri sau zona verde aflată pe marginea trotuarelor, zone pe unde calcă uneori doar cei care cosesc iarba, iar ei calcă în urma mașinăriei. A se reține: ploaia și soarele rezolvă chestiunea în mod natural.
Dejecțiile adunate trebuie aruncate în primul coș de gunoi - dar nu un coș de gunoi dintre cele unde se adună gunoiul reciclabil. Ideea creață constă în aceea că în România nu există altfel de coșuri de gunoi pe stradă - ne bucurăm când găsim și din cele obișnuite.

Câinii trebuie plimbați în locuri special amenajate. Dar numai câteva orașe au unul sau două locuri de acest fel - de regulă, la distanțe foarte mari de orice zonă unde sunt oameni care au câini ce trebuie plimbați.
Un cap pătrat dă pe gaura cu dinți o prostie: de ce nu se militează și împotriva uciderii porcilor, oilor, mielilor, puilor etc, ci numai împotriva uciderii, la grămadă, a câinilor? Și o mulțime de capete pătrate duc ideea mai departe, scandând-o.
Pentru știința acestora: mieii, porcii etc. sunt animale crescute pentru hrana oamenilor, în general, dar se militează și împotriva uciderii acestora; militează cei care consideră că nu e uman și nu e nici sănătos consumul produselor din carnea animalelor. Se militează și pentru a se interzice vânătoarea ca hobby, și împotriva hainelor confecționate din blană și piele naturală.
Vine un alt cap pătrat și zice, să se dea și el rotund: să văd militanți împotriva stropirii împotriva muștelor și a țânțarilor, nu doar împotriva eutanasierii câinilor! Și i-ar spune, unii, deșteptului: poate ar fi bine să începi și tu, pentru că se folosesc, uneori, substanțe nocive sau în concentrație atât de mare încât devin nocive nu doar pentru sistemul respirator al ființelor care-l au dar și pentru vegetație.
Pentru alții, în aceeași notă a eutanasierii, limbricii sunt animale! Să se interzică medicamentele împotriva acestora, dacă nu se vrea eutanasierea câinilor la grămadă! Ce profesor de biologie o fi avut acest cetățean? Pentru că nici in dorința de a sublinia ceva nu e permisă asemenea cretinitate.
Pentru câinii crescuți la bloc trebuie (zic unii, iar ceilalți sunt dezimformați și acceptă) plătită o sumă “la întreținere”. În ce fond ar merge acești bani, după capul președinților de asociații? În fondurile obținute din… activități proprii! Adică, faptul că cineva crește  un câine în apartament e activitatea producătoare de venit a asociației!
Și mai argumentează acești președinti de asociație de blocatari: nu e indicat să se sperie copiii când le iese în față, din lift, câinele; nu e indicat să fie tulburată liniștea locatarilor de lătrături! Corect: nu e indicat, dar din 100 de câini unul latră - pentru ca n-a fost educat de stăpân (și îl poate educa). Pe de altă parte, o fi indicat să fie tulburată liniștea de bețivi - sau nu - care răcnesc și-și bat nevasta și copiii? Pe ăștia nu-i mai educă nimeni! Câinii fac mizerie în scările blocurilor! Or fi și stăpâni nesimțiți dar de ce să ucid câinele?! Dar bipezii? Își fac nevoile pe ziduri, scuipă coji de semințe, aruncă chiștoacele, fumează în lift sau în scară. Pe aștia de ce nu-i interzice in bloc? Pentru că aștia sunt agresivi, iar președinții de asociație sunt agresivi numai cu cei care nu se pot apăra singuri.

Porumbeii răspândesc gripa aviară și salmonela! Cu acest argument, multe capete pătrate au luat măsuri, mulți ani după “nebunia aviarei”: au închis cu plasă de sârmă curțile interioare ale blocurilor, unde se aerisesc băile. Porumbeii au plecat pe unde au putut: spre fațada acelor blocuri, pe firele care atârnă între stâlpii de iluminat, prin pomii de pe lângă blocuri, de unde cad cu zecile iarna și de unde găinațul lor ajunge pe trotuare, pe asfaltul din fața blocului, pe ferestrele și pervazele apartamentelor. Aceleași capete pătrate se plâng acum de câtă mizerie fac porumbeii! Înainte făceau în curțile interioare, de unde era curățată cel puțin o dată în fiecare lună și trotuarele erau curate. Practic, s-a dorit cheltuirea unor mari sume de bani - de unde s-a scurs câte ceva și în unele buzunare. Cât despre aviară… S-au ucis, la grămadă, păsările oamenilor - pe unii lăsându-i pur și simplu fără hrana cea de toate zilele! Sigur, doar cu vegetalele produse în grădină. S-a scos carnea de pui de la consumul pentru populație în acelasi timp în care “surse avizate” scandau: Carnea bine friptă sau fiartă nu e dăunătoare omului chiar dacă pasărea este una bolnavă. Și atunci, de ce să le ucizi la grămadă și să le confiști?! Pentru a falimenta micii întreprinzatori și pentru a provoca atacuri de cord bătrânilor care își obțineau hrana cea de toate zilele din păsările crescute în curte? Au obținut ceva: faliment și mai puțini pensionari.

Parcatul se interzice în multe locuri și mașinile parcate neregulamentar se ridică urgent și costă o căruță de bani să o iei. Locuri de parcare nu există în foarte multe locuri unde se impun.

Când le-o făta mintea celor cu idei crețe vreau și eu un purcel!

marți, 24 septembrie 2013

Căluțul cabrat - Parfum de nou


Photo: Norbert Aepli

Ferrari este una dintre cele mai iubite și mai puternice mașini din toate vremurile. Căluțul cabrat, pe fond galben, e recunoscut oriunde, oricând de cunoscători dar și de mulți profani. Să ai un automobil nou e interesant dar când ai un Ferrari nou intri în legendă. Automobilul e unul cu o mare forță dar de-ar putea caii putere să se cabreze precum mustangul puțini ar fi cei care conduc un Ferrari. Banchetele sunt astfel concepute încât par să completeze corpul celor care le ocupă și atât de comod șezând nici nu-și dau seama când ajung de la 0 la 100 de kilometri pe oră în câteva secunde. Cu forma sa aerodinamică și motorul puternic este o mașină dinamică ce poate învinge rezistența aerului fără mare efort.

luni, 23 septembrie 2013

Pink Mondays



Semințe bune pentru o toamnă frumoasă!


Pentru jocul Pink Mondays (karmapolice)
 

Universul cântă. Bună dimineața Soare!



Secretul inițiatic al pitagoricienilor constă în aceea că universul cântă - ei evocă muzica sferelor și se știe că au transmis această concepție tinerei, pe atunci, astronomii - și că omul cântă și el, că este ca o notă în imensa simfonie cosmică. Numai că omul nu știe asta, deoarece e raza de lumină căzută în materie. A descoperi această vibrație muzicală pe care o purtăm în noi ca pe o rană înseamnă a ne realiza. Putem explicita cântecul Universului altfel decât cântând și noi?
(Andre Nataf)
Armonioasă să vă fie și această săptămână!

Pentru jocul Buna dimineata Soare! (la Iulisa, unde sunt si instructiuni pentru participare)

duminică, 22 septembrie 2013

FFFB - Puzzle! Întotdeauna puzzle!


Săptămâna care s-a încheiat a dus cu ea și aniversarea onomastică a mamei. Habar nu aveam că există în calendar o sfântă muceniță Sofia. O prietenă bună a mamei a venit cu un buchet de flori frumoase (prima foto - e făcută de mine și se vede că nu mă pricep) și un cadou minunat. Apoi a mai adus cineva flori, fără ocazie specială și așa s-au adunat mai multe ore frumoase în companii plăcute.
Am reușit - între altele - să termin un nou puzzle. Când vreau să adun gândurile în țarcul lor montez puzzle (la fotografii nu mă pricep). 


Să aveți o săptămână minunată!

Pentru FFFB (la anastasia), unde este și tabelul pentru înscriere.

sâmbătă, 21 septembrie 2013

Curuculum Vitea neieuropean

Prenume: FătFrumos
Nume: DinZmeuraCoaptă
Părintii: o Fecioara și un Taur
Vârsta: 30 de ani de când mama m-a făcut
Stare civilă: fără stare
Domiciliu: pe unde apuc
Telefon: 89.89.9899 - apăsați tasta 1
E-mail: venit_luat@...
Sudii:
- 12 clase - prima, de 12 ori
- 4 ani școala superioară Codlea
- un an stagiu de perfecționare Jilava
Activitate profesională:
- specializat în chifteluțe
- vânător de zestre
- cartofor
Poziția actuală: președinte la Bursa Neagră
Cultură politica: nu consum, dar care dă mai mult
Limbi străine:
- Jeanette, Brigitte, Claudette, Marika - nivel avansat
- Natalia - nivel mediu
- Aisha - nivel începători
Hobby:
- cititul cărților de telefon, de imobil, de poker;
- îmi place să număr bani
- îmi place sportul, îmi dă poftă de viață: coniac canoe, halbere, fuga pe fereastră, fuga de caralii
Aptitudini practice:
- cunoștinte avansate de operare yale;
- mecanic auto - pornitor din fire
Profil personal:
- frumos, ridicol de deștept, modest
- fără dependențe
- perfecționist, atent la detalii
Referințe: consilierul de probațiune Pleașcă Nucușor

Postarea participa la Happy Weekend! Editia 37
Indicatiile pentru participare sunt la Elly (Blind Love)

HAPPY WEEKEND!

vineri, 20 septembrie 2013

Reflexii în oglindă - “Fantome”

Foto de L.T.











Și rămân fară reflexii…  :)






Dacă doresti sa participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la
"Reflexii in oglinda".

marți, 17 septembrie 2013

Povestea vulpii prinsă în scorbură



A fost, cândva, o vulpe ca toate vulpile dar aceasta murea de foame și căuta, cu disperare, ceva de mâncare. A tot căutat și a căutat dar de găsit n-a găsit. Îi țiuiau urechile de foame! În cele din urmă s-a hotărât să pornească spre marginea pădurii, sperând că pe acolo va găsi ceva de mâncare. Tot privind în jur a văzut un copac înalt și gros cu o scorbură strâmtă. Vulpea caută și acolo - găsește un pachet. Sperând că e ceva de-ale gurii sare în scorbură și desface pachetul. Nu mai putea de fericire! Erau acolo de toate: carne, pâine, fructe.
Pachetul era așezat acolo de unul dintre tăietorii de lemne care lucrau în pădure; era prânzul lui.
Fericită, vulpea a început să mănânce cu lăcomie. Și a tot mâncat și a mâncat până a simțit că se satură. Acum îi era sete, și s-a decis că e cazul să plece și să se adape din apa rece și cristalină a izvorului din apropiere. Hopa! S-a străduit din răsputeri dar nu reușea să iasă din scorbură! Mâncase atât de mult încât acum era mult prea mare pentru a se putea strecura afară din scorbură și nu mai era mult până când tăietorul de lemne ar fi făcut pauză și ar fi gasit-o în scorbura unde și-a pus la păstrare alimentele...
Foarte tristă, și-a spus: “Ar fi trebuit să mă gândesc puțin înainte de a sări în scorbură”.
Morala: Acesta e rezultatul când faci ceva fără să gândești înainte.

(Povești nemuritoare, Ed Ion Creangă, București, 1977)

Uite maidanezul, nu e maidanezul!

Ionuţ Anghel, în vârstă de patru ani, a murit pe 2 septembrie, după ce a fost atacat de câini maidanezi, în apropierea Parcului Tei, iar fratele acestuia, de şase ani, a fost muşcat de un picior, dar a reuşit să fugă şi să-şi anunţe bunica.

Acum, după ultimele investigații, rezultatul cercetărilor a fost dat publicității, și se pare că nu câinii maidanezi au ucis băiețelul în 2 septembrie, ci un câine de luptă. Probele prelevate de pe corpul micuţului indică faptul că nu există nicio urmă de ADN ale celor şase câini vagabonzi, ceea ce întăreşte ipoteza conform căreia copilul ar fi fost ucis de un câine de luptă.
Sursa: adevarul.ro

Dar e bine că unii s-au străduit - de fapt nu le trebuia mult - să asmută oamenii unii împotriva celorlalți.

E destul de greu de crezut - și mulți au observat chiar atunci - că un copil în vârstă de 6 ani, mușcat de picior de maidanezii care dăduseră de gustul sângelui a reușit să fugă pentru a-și anunța bunica. Iar dacă traseul pe care se presupune că l-au parcurs copiii este cel prezentat în videoclipul de la adresa de mai jos e și mai greu de crezut varianta cu maidanezii ucigași. Cei care locuiesc în București au mai multe șanse de a afla exact unde s-a întamplat nenorocirea și pot confirma sau infirma cele prezentate în videoclip.
Traseul (presupus, pentru ca nu am posibilitatea sa verific)

Tragedia, însă, rămâne, iar unele chestiuni, precum știrile și filmarile (îmi) par a fi tentative de manipulare trebuie să mă întreb... unde e adevărul? Atunci când ceva e ambiguu se pot face fel și fel de speculații, iar această tragică întâmplare nu pare clară deloc. Singurul lucru cert este moartea unui copil și vinovatul moral - cu toți câinii care nu au ce căuta pe străzi (e un fapt) - este bunica. De i-ar fi supravegheat i-ar fi văzut îndepărtându-se și ar fi avut timp să îi întoarcă din drum.
Autoritățile trebuie să caute acum un eventual proprietar de câine de luptă. Pur și simplu nu-mi vine a crede că un om a putut fi atât de inconștient încât să lase liber un câine antrenat pentru lupte! Mai că mi-aș dori să fie vina amărâților de câini maidanezi decât să aflu că un om a fost atât de tâmpit! Altfel nu vreau să-l numesc.
Sunt foarte interesată să aflu cum se va încheia ancheta cu privire la uciderea lui Ionuț, deși copilului nu îi mai e de vreun folos dar, sper, nu vor mai muri și alți copii din aceeași cauză - oricare ar fi aceasta.

*
În acele zile am văzut și multe dintre chipurile ascunse sub măști. Deși sunt de părere că trebuie să avem încredere în oameni și să ne așteptăm la orice de la ei am fost foarte surprinsă de cele constatate. Mă întreb - retoric, evident - celor care tremurau când schieunau urăsc cââââiniiiii și celor care au fost atât de nestăpâniți în arăta ura pentru câini în general și pentru maidanezi în special - nu le va fi puțin jenă că și-au dezvăluit chipul greșind ținta? Despre acești cetățeni, de fapt, nu știu cât urăsc ei câinii și cât îi urăsc pe cei care au și grija câinilor. Fiecare are pe lângă locuință pe cineva care are câini, pe cineva care îi hrănește pe stradă etc. și acum au prins momentul să-și strige frustrările. Nu e, oare, jalnic?

Câinii erau mulți pe străzi și unii erau periculoși. Era obligatoriu să se rezolve această chestiune și să fie adunați. Trebuia să moară un (alt) copil pentru ca românii să se trezească și să-și dea seama că trebuie să lucreze cot la cot pentru a realiza ceva bun? Nu mă refer la cei care urăsc oamenii care iubesc câinii! Aceștia se vor întoarce de unde au venit și vor mai ieși când vor avea iar ocazia să își arate ura pentru… pisici, dar, de fapt, pentru cei care iubesc pisicile, când vor simți că e rost să fie văzuți la TV… Mă refer la cei echilibrați, care analizează lucrurile obiectiv, la rece, încercând să găsească soluții! Tensiunea arterială crescută nu e de niciun folos.

luni, 16 septembrie 2013

Buna dimineata, Soare!

La români, se zice că soarele, în mersul lui, e tras până la prânz de doi bivoli; până la amiază, de un bou; până de amiază îndeseară de o căprioară, iar până la asfinţit de un iepure şchiop, apoi trece pe lumea cealaltă.

Urarea bună dimineața înseamnă spor, reuşită în toate, sănătate şi fericire în cursul zilei ivite.
În popor se crede că, dacă dimineaţa începi cu bine, apoi peste toată ziua are să‑ţi meargă bine, căci ziua bună se cunoaşte de dimineaţă.
Se dă bună dimineaţa toată ziua, ba chiar şi noaptea, la nuntă, ceea ce însemnează o neîntreruptă urare de belşug, de sănătate şi de fericire tinerilor soţi. La Moş Ajun se zice toată ziua şi toată noaptea bună dimineaţa, în scopul de neîntreruptă urare de belşug, de sănătate şi de fericire pentru anul viitor.
Când te trezeşti dimineaţa cu faţa în sus eşti norocos.
Când cântă cocoşii dimineaţa, din noapte şi până se luminează de ziuă bine, va fi ziua bună.
Când se culcă găinile devreme şi se scoală târziu, e belşug, iar de se scoală dimineaţă şi se culcă târziu, tot umblând după mâncare, îi a foamete.
Să nu dai dimineaţa foc din casă, că toată săptămâna o să ai pagubă.
Copiii să se scalde numai dimineaţa, după răsăritul soarelui, şi seara mai înainte de a apune, ca să nu‑și piardă vederile când se vor face în vârstă.
Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001

Undeva, o fi vreo nuntă, așadar: Bună dimineața!

Pentru rubrica Buna dimineata Soare! la Iulisa

Pink Mondays cu roz din august

Pentru rubica Pink Mondays (karmapolice)

duminică, 15 septembrie 2013

Înainte de plimbare - FFFB




Mi-am spus că nu prea am cu ce să mă laud la FFFB, pentru că fiecare zi seamănă - în cea mai mare parte - cu cealaltă. Citind, însă, rândurile Anastasiei mi-am dat seama că deși seamănă zilele între ele motanii noștri și cățeii pe care îi avem uneori în custodie ne amuză mereu cu ceva nou.
O prezint pe Miki, care adoptă poziția din foto aproape de fiecare dată când simte că ne pregătim pentru plimbare. Și, da, în plimbările noastre, mereu e ceva nou de văzut. Iată cum îmi dau seama că zilele nu sunt deloc la fel!
Plimbând câinele avem - vrem nu vrem - timp liber! Fie că plouă, fie că e vânt sau ger sau caniculă!
Săptămâna minunată să vă fie!

Pentru rubrica FFFB, la Anastasia
 

Între cer și nisip



Întinsă pe o dună, în deșert, cu privirea pierdută în albastrul infinit, se lăsa acoperită de vălul tremurător al aerului fierbinte. Gândurile se alungau sub fruntea ei, nereușind să se contureze vreunul. Nici nu putea! Mintea îi era cuprinsă de acel albstru azuriu, fară vreo pată pufoasă de care să se agațe. Sub soarele ca un punct de aur pe întinderea albastrului infinit aproape nimic nu mișca. Alizeele se aleargau încetișor și abia ridicau granulele perfect rotunde de nisip auriu-roșcat în aerul pe care l-au secat de umiditate. Sahara tace, dar tăcerea ei îți spune povestea întregii omeniri dacă știi să o asculți. Îți dezvăluie secretele unul după celălalt și știe că nu le poți transmite mai departe, pentru că nu poți transmite o stare pe care altul nu o trăiește - iar dacă o trăiește o simte altfel. Toate forțele Naturii au afectat acest peisaj arid, modelându-l cu forța lor. E ținutul în care linia dintre viață și moarte e mai fragilă decât oriunde în altă parte. E o întindere pustie de nisipuri mișcătoare și roșcate în strălucirea soarelui, un pustiu sumbru, un teren sterp unde vântul își face de cap modelând nisipul în forme fantastice înalte de până la 180 de metri pentru ca mai apoi să le distrugă și să le mute în altă parte, și e o întindere pustie și pietroasă pe care nimic nu crește. Și deasupra albastru, mult albastru. Cerul pare o mare îmbietoare dar la care nu poți ajunge să te răcorești de arșița care-ți usucă buzele și ochii. Scrutezi cu privirea întinderea albastră sperând la un norișor cât de mic care să îți promită un strop de ploaie, un norișor care să îți fie călauză pe întinderea fierbinte și portocalie pe care pășești tot mai anevoios dacă te încumeți la drum, simțind firișoarele fine și rotunde de nisip pătrunzându-ți până în adâncul ființei…

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Iubirea nu are limite - Happy Weekend!



Un tanar in varsta de 18 ani din Insula Bali s-a casatorit cu o vaca. Tanarul a descoperit intr-o buna zi ca nu poate trai fara aleasa inimii lui, cu toate ca, in prima faza, localnicii s-au opus unui asemenea mariaj. Pana la urma, tanarului i s-a permis sa se casatoreasca cu animalul.

Un tanar sudanez s-a casatorit cu o capra. Tanarul a fost nevoit, insa, sa plateasca o compensatie serioasa stapanului caprei, inainte de a se casatori cu ea. Din pacate, "familia" nu a rezistat prea mult. "Mireasa", intr-o zi, a inghitit o cana de plastic, murind asfixiata.

Un tanar din Australia s-a casatorit cu labradorul sau, insa a declarat ca aceasta casatorie nu se va consuma, ea fiind facuta doar pentru a arata lumii cat de atasat este de animalul sau de companie.


Eija-Riitta Berliner-Mauer (ultimele doua cuvinte inseamna "Zidul Berlinului") este primul om care a vorbit public despre atractia sa pentru un obiect. Ea s-a indragostit de Zidul Berlinului inca din copilarie, iar la sfarsitul anului 1979 a insistat sa se casatoreasca cu el.
Din pacate, "mariajul" lor sfarseste tragic in anul 1989, Zidul fiind pus la pamant, iar femeia ramanand distrusa. Niciodata aceasta nu a mers sa vada ramasitele "sotului" sau, insa are acasa o miniatura a constructiei originale, in semn de respect si credinta.

Erika Eiffel este, poate, cea mai cunoscuta persoana din lume care s-a casatorit cu un obiect. Frantuzoaica a decis sa ia numele celebrului turn Eiffel, dupa ce i-a facut curte trei luni. Tanara declara ca e fericita cu "sotul" ei. In plus, a creat si o pagina web, prin care transmite si altor oameni cu pasiuni ciudate asemanatoare sa i se alature.

Maria Griffin din San Bernadino, California, s-a temut ani la rand ca ar fi asexuala, deoarece nu simtea nimic pentru ceilalti oameni. A recunoscut ca primul orgasm l-a avut in timp ce se gandea la cladirea Chrysler din Manhattan. Cu timpul a dezvoltat pasiuni ciudate pentru diverse vehicule, fiind atrasa, in special, de camioanele Ford.
Nu mai voia sa mimeze ca ii plac barbatii. Si-a cumparat un camion si s-a casatorit cu el. Conform femeii, viata lor sexuala este excelenta si foarte activa.

Sursa: ziare.com


Postarea participa la jocul HAPPY WEEKEND! - Editia 36 - initiat de Elly, la care gasesti informatiile pentru participare.
HAPPY WEEKEND!

vineri, 13 septembrie 2013

Vineri 13




Mulți cred că cifra 13 e cu ghinion. La fel se crede și despre ziua de vineri. Așadar, când e vineri și e 13 e de două ori cu ghinion! Vorbește lumea! Și, pentru a “dovedi”, oferă unii fel și fel de exemple despre tragediile care s-au petrecut în zile de vineri, în zile de 13 dar mai ales în zile de vineri 13. Tragedii, însă, au loc în orice zi! Doar că n-a stat nimeni să le adune. Poate or fi mai multe în zilele de vineri, să zicem, dar numai din “era modernă” când sfârșitul de săptămână - zilele libere - încep vineri și cei mai mulți, obosiți de muncă, cu gândul la relaxare, devin mai neatenți. În zi de 13, sub influența superstiției, pot deveni la fel de neatenți - ceva de genul: “de ce ți-e frică, de aia nu scapi”! Tot o superstiție!
Vineri 13, este percepută drept cea mai ghinionistă zi dintre toate fiindcă uneşte două dintre cele mai puternice superstiţii: numărul 13 şi ziua de vineri.

Reflexii în oglindă - Văzută-n brad



Pentru a participa, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai "vazut in oglinda ta", (poate fi si cea retrovizoare) si inscrie articolul la "Reflexii in oglinda".
Ziua minunată să vă fie!

luni, 9 septembrie 2013

Pink Mondays - Colecție de toamnă?

Foto de I.R.




                Vă doresc ca totul să vă reușească din plin!
 

Buna dimineata Soare! - Oda Soarelui



Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş,
Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază -
Mă entuziasmează sublimul tău urcuş,
Căderea ta în hăuri adânc mă întristează.

Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc,
Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.

Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc
Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.


Oda Soarelui, de Nicolae Labis (02.12.1935 - 22.12.1956)

Pentru "Buna dimineata Soare" tabelul de inscriere este la Iulisa, in fiecare zi de luni!

duminică, 8 septembrie 2013

Oktoberfest Brașov

06 - 15 septembrie 2013
Oktoberfest de la poalele Tâmpei e la a cincea ediție - fratele mai mare, festivalul de la Munchen, ajunge în acest an la ediția 203.
Programul îl puteți afla AICI

Festivalul a debutat vineri, 06 septembrie, cu o paradă prin centrul orașului, pornind de la Prefectură până la Arena “Ion Țiriac” a Liceului Sportiv Brașov (Prefectură - Primarie - Str. Mureșenilor - Poarta Ecaterinei - Arenele “Ion Țiriac” și Fanfara Țara Bârsei). Ultima zi de festival va fi 15 septembrie.
Manifestarea este organizată dupa modelul Oktoberfest de la Munchen, de Clubul Economic German, al cărui președinte este dl. Werner Braun. Festivalul de la Brașov a devenit cunoscut în Germania dar și în alte state.
Practic, este un festival româno-bavarez, pe ritm de fanfară, bavarez şi cu invitaţi prestigioşi din Germania.
O tradiție germană adoptată după modelul bavarez: bere din belșug, muzică germanî, specialități culinare bavareze, fanfare, un cort imens, concursuri cu premii, deschiderea festivalului prin ”a da cep” butoiului cu bere de către autoritați române și germane.
Ziua de luni, 9 septembrie, va fi ziua multiculturalităţii, când vor fi prezentate tradiţiile maghiare, greceşti, săseşti, obiceiuri şi folclor din Ţara Bârsei. Pe lângă multitudinea de spectacole, vizitatorii vor putea savura specialităţi culinare germane şi vor putea asculta, printre altele şi muzică tradiţională bavareză.
De la an la an, participarea e din ce în ce mai mare, sosind turiști nu doar din țară dar și din străinătate.

Anul acesta e prezentă și trupa Aalbachtal Express, al cărei motto este “Să ne distrăm împreună cu voi!!!" Sunt 12  instrumentiști specializați în muzica nemțească de petrecere dar și în adaptarea pieselor unor formații precum Rolling Stones, AC/DC, Status Quo, etc. Cunoscuții participanți la Oktoberfestul original din Munchen, au contribuit la cultura muzicală locală încă din anul 1979 cănd a fost înființată trupa. Aalbachtal Express va urca pe scena festivalului din data de 11 pana in 15 septembrie.

Primul festival de bere din Brașov a fost organizat în anul 1993 de fabrica de bere “Aurora”. Având fabrica la o “aruncatură de băț” e clar că berea e proaspată și bună!
Christian Macedonschi, consilier local din partea Forumului German Braşov, a declarat: Până în prezent s-a lucrat cu o minuţiozitate perfectă, s-a apelat la cei mai buni gastronomi în produse cu specific bavarez, vom avea multă bere şi, ceea ce este foarte interesant şi greu de realizat, dar am reuşit, a fost ca un număr de 200 de persoane să fie implicate în realizarea unui lanţ viu pe traseul de la fabrica de bere până în cortul Oktoberfest, care vor da din mână în mână halbe de bere. Scopul realizării acestui lanţ uman a fost de a demonstra că berea este proaspătă şi ajunge la consumatori direct de la sursă, respectiv din fabrica de bere. Mulţumim pe această cale producătorului de bere Ciucaş, care a răspuns prompt acestei provocări. Ca o noutate, avem "robotul barman", un robot de la care consumatorii se pot aproviziona singuri cu bere, fără a fi nevoiţi să aştepte un ospătar ca să-i servească.

Au fost suplimentate mijloacele de transport în comun dar tot mare înghesuiala este. Pentru a ajunge la arena unde se desfășoară festivalul e de preferat să mergeți cu mijloacele de transport în comun și apoi, din stație, pe jos - altfel, până găsiți un loc de parcare se termină festivalul. În zona de la poalele Tâmpei nu sunt prea multe locuri de parcare și strâzile sunt destul de înguste și parcarea-i interzisă. Apoi, dacă mergi cu mașina nu poți să bei bere. A fost amenajat un loc pentru 100 de biciclete, pe strada George Coşbuc, dar nici cu bicicleta dacă ești nu e indicat să bei bere - doar că pe lângă bicicletă poți merge, mașina trebuie să o lași în parcare.

Înghesuială, mare înghesuială și am ales doar sa arunc o privire, în trecere, nu să mă și implic. Îmi place berea dar nu-mi place înghesuiala.
Vremea e frumoasă! E cald exact cât oamenii să se simtă confortabil. Seara e, însă, e rece.

Întâmplări cu vagabonzi - câini vagabonzi

Lovit pe trecere de pietoni
În zona sanatoriului din Timișul de Sus, și a hotelului Gaiser, prin anul 1990 erau mulți câini, între care și o cățelușă cu puiul ei, fătat de vreo două luni. Într-o zi, trecând strada, puiul a fost lovit de o mașină, ziua, pe trecere de pietoni. Șoferul care l-a lovit, dacă ar fi respectat legea ar fi încetinit la apropierea trecerii semnalizate și ar fi avut timp să oprească, dar pentru că n-a văzut oameni și-a zis că nu mai trebuie să fie preventiv. Degeaba a mai regretat, sau doar s-a prefăcut - s-a urcat în mașină și a plecat; altceva nici nu ar fi putut face atunci.
A urlat cățelușa două zile și o noapte după ce am luat-o din mijlocul șoselei. Greu am reușit să o luăm din mijlocul drumului, de lângă puiutul mort pe care îl păzea de noi, și lătra și încerca să ne muște. Am mângâiat-o și, în final, a înțeles că nu îi vrem răul și ne-a lăsat să ducem puiul pe marginea drumului, în iarbă, departe de oameni. Îl lingea, îl împingea cu lăbuțele și cu botul - cum fac toate animalele cu puii abia veniți în lume -  lătra la el, dar puiul nu mai mișca. A stat lângă el și a urlat. Poate că animalele nu au drepturi, dar au suflet.
Când a plecat, în sfârșit, am rugat un îngrijitor de la sanatoriul din apropiere să îmi dea un hârleț, ceva, să îngrop puiul în pădure. Mi-a zis să-l arunc în container, că-l vor lua gunoierii. Numai gândul că angrenajul mașinii de gunoi va împrăștia resturile trupușorului firav m-a înfiorat și am insistat pentru hârleț. Mi-a dat, uitându-se la mine ca la o casă arsă. Am înfășurat puiul într-o bluză - puricii și alte alea nu mai erau pe el din chiar momentul morții dar începeau să apară muștele - și l-am dus la marginea pădurii, unde am început să sap. Mă chinuiam îngrozitor - era prima groapă pe care o săpam și nu știam cum se face - văzându-i pe alții, mereu mi s-a părut ușor dar nu-i. Îngrijitorului i s-o fi făcut milă de mine și a venit să mă ajute. A săpat repede groapa și am îngropat puiul. El a fost cel care a pus un semn acolo și mi-a zis să vin să-mi dea un brăduț, să-l plantez. Și am plantat un brăduț, a doua zi, deși aveam bășici în palmă, de la hârleț.
Între timp, pe locul acela au fost defrișați arbori și cineva și-a construit o vilă.
Câine rău
Eram cazata la Gaiser cand s-a derulat și întâmplarea amintită mai sus. La câteva sute de metri de hotel era (este) un sanatoriu și acolo un parculeț neîngrijit dar cu bănci în stare destul de bună. Îmi plăcea să stau acolo și să citesc. Acolo se aduna și haita din zonă - erau unsprezece câini (știu pentru că i-am numărat). Într-o zi, un câine roșcat (numărul 12), cu pete sure, cu alură de lup (nu câine lup) s-a tolănit lângă o bancă, la soare. N-a trecut mult și au venit cei 11 câini și l-au luat la bătaie pe cel care ședea linisit - și care încercase să fugă, dar n-a mai apucat. Se băteau în fața mea, la nici doi metri. L-ar fi umplut de sânge pe sărmanul căine roșcat. Privesc in jur: nimeni - tocmai de aceea alesesem locul, pentru că era lipsit de prezența umană. Am lasat cartea pe bancă și m-am ridicat. Mi-e imposibil să asist la așa ceva. M-am apropiat de haita care mă ignora. Unul dintre câini mă vede și mă latră. Apoi altul. Le strig: Sssst! și ei se reîntorc la câinele roșcat. Era acolo și un căine mare-mare - maro închis. Am înțeles că acela e șeful haitei și pe acela trebuie să îl potolesc. Tot cu ssst! m-am apropiat. Băteam puternic din palme și începusem să-i iau cu “hei, tâmpițeilor!” S-au oprit din cafteală și mă priveau - unii încercau să mă impresioneze mârâind. Lătrau din ce în ce mai neconvingator. Nu prea știau ce-i cu mine, dar eu știam bine, așa că am început să mângâi unul, apoi altul - având grijă să nu fac gesturi largi, să nu creadă că vreau să-i lovesc - și care mai de care se înghesuia la mângâiat. Au uitat ce aveau de împărțit. Eu m-am așezat pe bancă și mi-am văzut de citit. Câinele roșcat s-a așezat în stânga băncii, haita în dreapta. Totul a durat ceva timp, dar am povestit pe scurt.
A venit portarul de la sanatoriu și mi-a zis că nu sunt sănatoasa. Deh! O fi crezut că sunt la tratament! Din acea zi - cel puțin cât am fost în zonă - câinii aceia nu s-au mai încaierat. Le aduceam mâncare (resturi de la bucătăria hotelului) și le-o dădeam pe porții, având grijă ca cel care termina primul să nu se dea la mâncarea celor mai înceți. Câinele roșcat mă însoțea pretutindeni și oamenii care erau “de-ai zonei” îmi spuneau să am grijă că acela e un câine rău și încercau să îl alunge, împotriva protestelor mele, dar revenea mereu la mine. Nu era rău, era doar speriat. În primele zile nu mi-a permis să îl mângâi, dar apoi i-am câștigat încrederea. Le-am spus tuturor să nu-l mai alunge aruncând cu pietre după el și le arătam că mă lasă să îl mângâi. Nu l-au mai alungat, dar nu știu ce s-a întâmplat după ce am plecat. Sper că nu i-am făcut mai mult rău decât bine.
Johnny și haita
Într-o însorită zi de octombrie, 18.10.2010, hărmălaie mare în fața blocului. Câteva femei țipau, multe lătrături cu voci groase se auzeau. Mama aruncă o privire pe fereastră și o văd cum o tulește din casă. Ajunge afară extrem de repede, având în vedere vârsta, și o văd că apucă un ciot gros și dă-i după cinci dulăi care înconjuraseră o mașină parcată, lătrând de zor, zgâriind tabla. Se apropie, strigă și alungă câinii, care pleacă alergând în șir și duși rămân. Apoi, femeile care țipau, se apropie și ele. Cu greu, mama scoate de pe roata mașinii, unde era ascuns bine (credea el), un pui de pisică, mic cât să încapă într-o palmă. Și vine cu el acasă, îl hrănește cu seringa, pentru că altfel nu mânca și îl pune într-o cutie, în ideea că îl ținem până își revine și apoi îi căutăm o căsuță. După ce alergase vitejește și reușise să scape de haită era păcat să-l dăm înapoi în stradă. În cutie, mama i-a pus mâncare pentru pisici - de la Pufitică, motanul pe care îl aveam - sperând că va învăța să mănânce singur. O! Și cum mânca el singur! Știa să mănânce singur, doar că făcea “pe mortul”, de frică. Așa a făcut și Pufitică o dată, când l-am dus în altă casă, pentru că trebuia să plecăm. Era țeapăn când l-am scos din cutia de transport și sora mea a crezut că a murit - avea consistența unei ființe fără viață, rigor mortis! Atunci am aflat că e unul dintre modurile în care încearcă unele animale - inclusiv pisicile - să se protejeze când se simt amenințate.
L-am lăsat pe Johnny – așa i-am spus - liber, dar departe de Pufitică și de câinele boxer (care acum nu mai trăiește). Și Johnny, fricos, a profitat și s-a ascuns! Nu l-am găsit și începusem să ne îngrijorăm după vreo jumătate de oră. Atunci am închis câinele și l-am scos pe Pufitică din camera lui. Imediat ce a ieșit a început să adulmece, cu boticul ridicat, și în două minute l-a găsit pe Johnny, ascuns între niște haine de curând aduse din uscătorie. Când l-a văzut pe Pufi a ieșit miorlăind luuung și s-a lipit de el, miorlăind, ca și cum ar fi spus: “casa cu piiiiisiiiiici”. Și au rămas prieteni buni, în general. Se înțelege că ne-am pricopsit cu un nou motan.
Deși tata abia murise, în 29 august acel an, noi râdeam la giumbușlucurile pe care le făceau cei doi motani! Și râdeam, zicând c-or fi zis vecinii că pe mama a înnebunit-o durerea la moartea soțului, când au văzut-o cum se repede în mijlocul haitei să salveze ghemotocul acela de blană.

(text preluat de pe un blog pe care îl voi şterge)