vineri, 22 februarie 2019

Pe fir. Jocul cuvintelor (204)

Detectivul Bagdeseamă căuta un fir in mult mediatizatul caz al furtului de la muzeu.
Era un orăşel mic, in care erau mulţi turişti - perechi-perechi sau in grup - veniţi să admire nu doar construcţiile vechi şi vestigiile antice, ci şi cireşii japonezi plantaţi pe marginea drumului principal, arbori care îşi scuturau florile cu petale roz formând in aer un zbor ca de fluturi.
Întrebare după intrebare se forma in mintea detectivului - găsea răspuns la una, excludea alta, ordonându-şi in minte ideile ca pe nişte obiecte într-o cutie. Crea in gând un puzzle şi apoi căuta piesele potrivite. Mai devreme vorbise cu unii dintre clienţii cafenelei de peste drum. Unii ziceau că au auzit sunet de vioară cu puţin timp înainte de a auzi sirenele maşinilor de poliţie. Piesa aceasta - sunetul - nu ştia unde s-o aşeze in puzzle-ul din mintea sa, nu-şi imagina ce legătură ar putea avea, dacă avea. Alţii i-au vorbit despre un tânăr cu ochelari negri care stătea la masa de lângă poarta clădirii unde era terasa cafenelei şi care n-a părut deloc curios de ceea ce se întamplase peste drum. Acest tânăr ar putea fi un exemplu de om cu sânge rece, dar ar putea avea şi o legătură cu furtul picturii din muzeu. Avea destulă simţire de sine (aşa zicea bunica lui) pentru a nu acuza de complicitate custodele muzeului fără a avea probe suficiente - cum încercau colegii lui să facă in chiar acel moment când el se plimba, aparent fără ţintă,  prin împrejurimi ca un simplu turist, căutând umbra clădirilor. O emoţie puternică l-a cuprins când, pe sub arcada singurului hotel din zonă, a văzut ieşind un tânăr cu ochelari negri. Dacă un minut înainte se gândise să facă o pauză, acum s-a hotărât să-l urmărească pe tânărul care mergea agale, cu o mapă mare ţinută sub braţ. Instinctul îi spunea că e pe calea cea bună, bărbatul acela fiind - într-un fel imposibil de definit - nepotrivit in peisaj.



Exerciţiu de imaginaţie - Jocul celor 12 cuvinte, găzduit de Eddi.
Cele 12 cuvinte: umbra, petale, intrebare, cutie, poarta, devreme, vioara, exemplu, pauza, zbor, crea, emotie, simtire. Da, azi sunt 13 cuvinte - aşa s-a întâmplat. 

joi, 21 februarie 2019

Ziua Internaţională a Limbii Materne

Ziua Internaţională a Limbii Materne este aniversată anual in 21 februarie, începând cu anul 2000, cu scopul de a promova diversitatea lingvistică şi culturală, dar şi multilingvismul. UNESCO a avut initiaţiva, in anul 1999, aniversarea fiind recunoscută de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite printr-o rezoluţie. Anul 2008 a fost declarat Anul Internaţional al Limbilor, pentru a promova unitatea in diversitate şi înţelegerea internaţională prin multilingvism şi multiculturalism, urmărindu-se promovarea conservării şi protecţiei tuturor limbilor utilizate de popoarele lumii.
S-a estimat că din cele 6000 de limbi vorbite in lume cel puţin 43% dintre acestea sunt pe cale de dispariţie (afirmă cercetătorii că la fiecare două săptămâni o limbă dispare luând cu ea întreg patrimoniul cultural şi intelectual). Numai câteva sute de limbi sunt permise in sistemele educaţionale şi in domeniul administraţiei publice şi mai puţin de o sută de limbi sunt utilizate in lumea digitală.
Data de 21 februarie semnifică ziua in care (in 1952) studenţii care demonstrau pentru recunoaşterea limbii lor materne - bangla - ca limbă naţională a Pakistanului, au fost ucişi de poliţişti la Dhaka (capitala Bangladesh-ului azi). Bengaleza, o limbă indo-europeană, are azi statut de limbă oficială in Bangladesh şi in statul indian Bengalul de Vest, fiind una dintre primele zece limbi din lume după numărul de vorbitori (Rabindranath Tagore, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, a scris in limba bengaleză).
Limbile au implicaţii complexe, pentru identitate, comunicare, integrare socială, educaţie şi dezvoltare, având o importanţă strategică atât pentru oameni cât şi pentru planetă, in general. Din cauza proceselor de globalizare limbile sunt ameninţate cu dispariţia (unele fiind deja dispărute), ceea ce duce la diminuarea mondială a diversităţii culturale, tradiţiile, memoria colectivă a unui popor, modurile unice de gândire şi exprimare pierzându-se odată cu limba, limba maternă fiind cel mai puternic instrument de conservare şi dezvoltare a patrimoniului tangibil şi intangibil. Diseminarea limbilor materne serveşte nu doar la încurajarea diversităţii lingvistice şi culturale, ci şi pentru o mai bună cunoaştere a tradiţiilor lingvistice şi culturale din toată lumea, ceea ce poate conduce la o reală solidaritate bazată pe înţelegere, toleranţă şi dialog.
La nivel global (anunţă Naţiunile Unite), circa 40% din populaţie nu are acces la educaţie într-o limbă pe care o vorbeşte sau o înţelege, dar se înregistrează progrese in schimbarea acestei stări de fapt, prin educaţia multilingvă bazată pe limba maternă, mai ales in şcolarizarea timpurie, dar şi pe un angajament sporit - la nivel internaţional - pentru dezvoltarea multilignvismului şi in viaţa publică. Companiile multinaţionale şi multiculturale au un rol important in transmiterea şi păstrarea cunoaşterii şi culturilor tradiţionale într-un mod durabil.
In această zi, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) şi agenţiile O.N.U. (dar nu numai) participă la evenimente prin care se promovează diversitatea lingvistică şi culturală. Oamenii sunt încurajaţi să îşi păstreze tradiţiile, să îşi conserve limba maternă in timp ce învaţă şi utilizează alte limbi. Guvernele şi organizaţiile neguvernamentale ar putea anunţa in această zi politici prin care să fie încurajată învăţatrea limbilor străine, prin sprijinirea celor care doresc să înveţe o limbă străină, mai ales una care nu este între cele numite “de circulaţie internaţională”.
**
Limba Română se sărbătoreşte in fiecare an la data de 31 august.

miercuri, 20 februarie 2019

Ziua Internaţională a Justiţiei Sociale

Trecând peste zâmbetul trist care s-ar contura punând in aceeaşi frază “justiţie socială” şi “România”, vă anunţ că azi e Ziua Internaţională a Justiţiei Sociale. Aniversarea a fost hotărâtă in 26 noiembrie 2007 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi aniversată prima dată in anul 2009, 20 februarie.
Pentru obiectivitate: cred că majoritatea oamenilor din lume zâmbesc trist când se gândesc la “justiţie socială”. Se tinde spre aşa ceva, dar e un ideal imposibil de atins. E părerea mea, şi încerc să argumentez.
Justiţia socială este un principiu fundamental pentru o coexistenţă paşnică şi prosperă între naţiuni şi in cadrul fiecărei naţiuni. Această justiţie socială trebuie asigurată de stat, statul având rolul esenţial in asigurarea bunăstării şi respectării drepturilor cetăţenilor săi, indiferent de clasa socială din care fac aceştia parte, indiferent de sex, orientare religioasă sau sexuală etc - pe scurt: fără discriminări. Susţin principiile justiţiei sociale numai aceia care promovează egalitatea între sexe, nediscriminarea, drepturile popoarelor şi ale migranţilor, eliminând barielele de vârstă, etnie, religie, cultură, dizabilităţi, sex ş.a.m.d..
Nu se poate vorbi despre o societate justă atunci când poziţiile sociale sunt moştenite de la părinţi şi/sau depind de anumite atribute: clasă, sex, vârstă, culoarea pielii etc.. Astfel, societatea justă e aceea in care poziţiile sociale şi recompensele sunt (pot fi) dobândite de orice individ in parte (independent de categoria lui socială, de grup, sex, vârstă, rezidenţă etc.); e o societate justă aceea in care indivizii îşi pot depăşi condiţia, in sensul de a trece de la un statut social la altul, de la un statut ocupaţional la altul pe baza meritelor personale.
Justiţia socială este analizată din mai multe perspective (să le numesc astfel): ideologică, legislativă etc., dar nu vreau s-o lungesc prea mult, ci doar să argumentez - într-un mod sumar şi general - de ce cred că justiţia socială este doar un vis pentru cele mai multe naţiuni. Sărăcia extremă din multe state, discriminarea, negarea sau încălcarea drepturilor omului, foametea, vor continua să afecteze întregul mapamond, mai mult sau mai puţin. Pentru o adevărată justiţie socială trebuie să militeze, cred, fiecare individ in parte. Stabilitatea globală (şi zonală), prosperitatea, depind de garantarea unor niveluri mai înalte de trai şi de egalitate de şanse.
Acestea fiind spuse, întreb şi mă întreb: cum se poate ajunge, cu adevărat, la o societate justă

Prieteni cu blană şi patru picioare. Miercurea fără cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Un joc iniţiat de Carmen; găzduit şi de Călin Hera doi ani. Sursa foto  pixabay. 
HAPPY WW! 

marți, 19 februarie 2019

Ziua ciocolatei cu mentă

Am fost plăcut surprinsă să aflu că există o zi (19 februarie) dedicată exclusiv ciocolatei cu mentă - e sărbătorită ciocolata cu mentă mai mult in Statele Unite ale Americii (cred, deşi in “calendarul” pe care îl consult din când in când, e dată ca zi internaţională). Pentru că îmi place foarte mult ciocolata cu mentă şi aproape că nu am limită când am astfel de ciocolată, o amintesc aici.
Îmi place ciocolata in general, dar am unele preferinţe: ciocolata cu mentă şi cea mentolată ar fi pe primul loc, urmate de ciocolata cu portocale (sau coajă de portocală), pentru celelalte feluri de ciocolată nu mai contează ordinea.
Ciocolata are o istorie veche, cercetătorii plasând-o in vremea mayaşilor şi aztecilor, in vremea când era simplă, fără zahăr şi alte ingrediente şi folosită in scop medicinal. In Europa era consumată la început ca băutură caldă, in care se amestecau diferite mirodenii (mentă, scorţişoară) pentru a-i da un gust mai plăcut; mai apoi a fost adăugat şi zahar şi ciocolata cu mentă a ajuns să fie preferată. Pe la mijlocul anilor 1800 s-a început producţia de ciocolată la scară mare, dar ciocolata mentolată era vândută in magazine numai pentru clienţi locali, reclama pentru acest tip de ciocolată ajungând in ziare şi reviste abia pe la începutul secolului următor. Pe atunci, ciocolata mentolată era mai rară, dar azi o găsim combinată cu şi in multe produse, de la îngheţată la brânzeturi, biscuiţi, bomboane, lichioruri şi sosuri.
Ciocolata poate fi potrivită cu aproape orice ingrediente, dar combinaţia ciocolată-mentă este una clasică, foarte populară nu doar in Statele Unite ale Americii. Gustul diferă in funcţie de celellate ingrediente folosite, de procesul de fabricaţie, dar menta dă fiecărei ciocolate un gust distinctiv, fie că e amestecată in ciocolată cu lapte, in ciocolată dulce, in ciocolată albă sau neagră, obţinându-se astfel un gust unic pentru fiecare combinaţie in parte (ciocolata albă cu mentă are un cu totul alt gust decât ciocolata neagră cu mentă, de exemplu).
Ciocolata mentolată şi ciocolata cu mentă sunt delicioase! O astfel de ciocolată e dulce şi răcoritoare. Prefer combinaţia ciocolată neagră-mentă; e o combinaţie specială, menta îmbogăţind gustul ciocolatei cum nu prea reuşesc alte ingrediente. Gustul e ceva de genul cald-rece/răcoritor; menta diminuează puterea dulcelui din orice ciocolată, echilibrând aromele.
Există o diferenţa între ciocolata de mentă (ciocolata mentolată) şi ciocolata cu mentă; in prima, extractul de mentă sau crema de mentă se adaugă in ciocolata brută, in a doua, extractul sau crema de mentă sunt adăugate in produsul finit, ca umplutură.
Diverse
- Ciocolata de mentă (Mentha x piperita f. Citrata “Chocolate”) este numită o plantă cu frunze comestibile, frunze care au gust si parfum asemănător cu ale ciocolatei mentolate şi care sunt folosite in unele băuturi, in deserturi, garnituri sau alte preparate, conferind un plus de savoare.
- Combinaţia ciocolată-mentă este utilizată şi unele produse cosmetice, pentru obţinerea unui ten hidratat, curat, catifelat. Săpunul cu unt de cacao şi mentă e util într-o baie reconfortantă pentru picioarele obosite.

luni, 18 februarie 2019

Spusele unora. Citate favorite

De-a lungul timpului am colecţionat diferite citate, scrise pe foi avute la îndemână, şi le-am adunat in plicuri. Mi-ar plăcea să pun in ordine citatele, să caut autorii, dar ia prea mult timp - timp pe care nu îl am. Profit de jocul Citate favorite şi scriu aici, din când in când.
Pentru următoarele nu cunosc autorii:
Iubeşte-i pe toţi, ai încredere in puţini şi nu greşi nimănui.
*
Nu trebuie să înţelegi prezentul pentru a fi prezent. Ziua de mâine nu e promisă nimănui.
*
Să scăpăm de viaţa pe care ne-am plănuit-o pentru a o avea pe cea care ne aşteaptă.
*
Dacă te gândeşti prea mult la următorul pas rişti să rămâi într-un picior.
*
Optimistul crede că trăim in cea mai bună lume cu putinţă. Pesimistul se teme că aşa este.
*
Pot folosi limbajul de lemn dar prefer să mă adresez oamenilor astfel încât ei să înţeleagă ce le spun, nu să înţeleagă câte ştiu.
*
Fiecare om are supărările sale secrete şi noi îl numim rece când el e doar trist.
=======================================================================
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
=======================================================================


Visele nu te vor duce nicăieri, dar un şut zdravăn in fund te va duce departe (Baltasar Gracian, scriitor baroc, călugăr iezuit).
*
In lupta dintre tine şi lume pariază pe lume (Kafka).

joi, 14 februarie 2019

Ziua iubitorilor de biblioteci

Dacă ai o grădină şi o bibliotecă ai tot ceea ce îţi trebuie. 
(Marcus Tullius Cicero)
In 14 februarie se sărbătoreşte Ziua internaţională a iubitorilor de biblioteci (cititori, bibliotecari şi şoareci) aşa este notată in “calendarul evenimentelor” de aici: http://calendar.city-star.org/ro
E o zi in care se presupune că trebuie să ne arătăm dragostea pentru toţi cei care iubesc bibliotecile. Având in vedere că tot mai multe cărţi apar in format electronic şi tinerii - in special - calcă destul de rar pragul bibliotecilor - când nu au de studiat “pentru şcoală” şi cărţile de care au nevoie ori nu se găsesc in librării ori sunt foarte scumpe.
De ce iubesc unii oameni bibliotecile? Au un farmec special. Azi putem găsi o carte căutând in baza de date computerizată după titlu, după autor etc. şi să mergem direct la raft, să luăm cartea, să o înregistrăm in fişa de cititor şi să plecăm. Să ne plimbăm printre rafturi are mai mult farmec atunci când nu ştim exact ce vrem să citim. Şi sala de lectură are farmecul ei. E linişte; doar din când in când se aude foşnetul uşor al paginilor întoarse. Uneori, cineva scapă pe jos un obiect mai greu şi toţi cei prezenţi tresar, smulşi ca din visare, dar nimeni nu comentează.
Cum îşi arată dragostea pentru biblioteci cei care le iubesc?! Depinde in ce oraş suntem, in ce ţară. Cei care au tradiţii vechi in a dona bani sau cărţi (şi altele) diferitelor instituţii de cultură donează bani bibliotecilor locale sau doneaza cărţi. Alţii merg la bibliotecă in această zi (deşi nu e in obiceiul lor) şi împrumută cărţi la sala de lectură sau vizionează filme, ascultă muzică ş.a. - e un mod prin care, mărind numărul “vizitatorilor” se justifică existenţa bibliotecilor in comunitatea respectivă şi, in acest mod, autorităţile care susţin financiar aceste instituţii (de stat, cele mai multe) nu diminuează fondurile.
Deşi se spune că trăim in “era Internetului” nu tot ce este stocat digital poate fi accesat in reţeaua publică - bibliotecile deţin o mare cantitate de date “digitalizate”, informaţii pe care nu le găsim online oriunde. Bibliotecile care se respectă oferă asistenţă cititorilor in a găsi informaţii din cele mai diverse şi rare in orice domeniu, informaţii care s-ar putea să nu fie găsite într-o carte cumpărată sau online. Bibliotecile deţin colecţii de ziare - de la cele mai vechi la cele mai noi - şi au (ar trebui să aibă) fişe (pe film sau altfel) pentru fiecare ziar; multe altele pot fi aflate într-o bibliotecă.
Această zi este şi una potrivită pentru a-i încuraja să treacă pragul unei biblioteci pe cei care nu sunt obişnuiţi să o facă - unii nici nu ştiu că este (sau unde este) o bibliotecă in localitatea lor de reşedinţă.
O bibliotecă e mai mult decât un spaţiu unde găseşti informaţii. Biblioteca este un univers care conţine mii de universuri. Bibliotecile sunt ca un sanctuar, o oază de linişte, departe de agitaţia vieţii cotidiene, oferind un loc in care pot fi acumulate noi cunoştinţe despre lume şi viaţă, unde sunt oameni care se aseamănă. Biblioteca este un loc unde se întâlnesc membrii unei comunităţi, un loc unde pot împărtăşi gânduri şi idei, unde pot afla lucruri noi.
Pentru acestea şi multe altele unii oameni iubesc bibliotecile.

Ah, da! Azi este şi Ziua îndrăgostiţilor! De ce să nu arătăm puţină dragoste şi bibliotecilor, in această zi a Iubirii? De ce n-ar petrece şi îndrăgostiţii o oră-două ore într-o bibliotecă locală, consultând măcar titlurile romanelor in care sunt descrise mari iubiri?!

La mulţi ani tuturor celor care iubesc bibliotecile! Mai puţin şoriceilor!
Happy Valentine's Day!

Persoanele cu dizabilităţi la mila primarilor

S-a aprobat, cică, bugetul pe anul 2019: pentru persoanele cu dizabilităţi şi însoţitorii acestora nu se mai alocă 90% din fondurile necesare pentru ca primăriile să poată plăti aceste indemnizaţii - se aloca zero, altfel spus, pentru că 10 procente erau oricum asigurate de primării. Dacă in oraşele mari primarii ar putea reuşi să se descurce nu ştiu cum se vor descurca primarii din sate, comune sau alte localităţi unde veniturile primăriilor sunt mici şi foarte mici, pentru că unii primari nici nu reuşesc să citească in româneşte corect, dar să înţeleagă ce şi cum trebuie să facă pentru a avea fonduri suficiente.
Dacă guvernanţii nu vor să mai trimită bani primăriilor să nici nu mai încaseze din teritoriu sume din taxe şi impozite - să rămână la primăriile locale toţi banii încasaţi.
Vâlcov, unul dintre artizanii bugetului, condamnat penal într-o instanţă penală (încă fără sentinţă definitivă, cercetat şi in alte dosare penale), consilier de stat in aparatul prim-ministrului, zice că s-a procedat aşa pentru că prea mulţi cetăţeni începuseră, brusc, să devină orbi sau şchiopi şi etc. şi să ceară însoţitori. Dacă-i aşa, caută şi-i prinde pe cei care fraudează sistemul, dar nu-i pedepsi pe cei cinstiţi doar pentru că n-ai funcţionari capabili să cerceteze. Dar aşa fac ăştia mereu: pentru a prinde câţiva infractori  pedepsesc pe toată lumea! Ceva la modul: decât să scape un vinovat mai bine pedepsesc zece nevinovaţi - ei habar nu au că e invers: decât să pedepsesc un nevinovat mai bine las să scape zece vinovaţi.
Despre un caz halucinant puteţi citi pe site-ul recorder. O să citiţi şi-o să ziceţi că-i pamflet! Dar e realitatea din România mileniului trei, un stat in care guvernanţii se laudă cu creşteri economice şi alte bla-bla-uri sforăitoare! 
Parlamentarii au aprobat aşa ceva!!
Încă nu am înţeles foarte bine cum stă treaba, dar ceea ce am înţeles mă sperie! 

miercuri, 13 februarie 2019

Împreună. Jocul cuvintelor (tema)

Împreună, ei doi, la bine şi rău, la uşor şi la greu, prin oraş colindând, prin zăpadă şi ploaie, sub soare torid, pe sub poduri dormind, cu casa in spate umblând, nedespărţiţi de ani buni, ocoliţi de om rău, îndrăgiţi de om bun, niciodată sătui, când veseli când trişti, apăsaţi de nevoi, dar liberi ei doi, împreună mereu, un om şi câinele lui spre apus, zi de zi, avansând.
Exerciţiu de imaginaţie - Jocul celor 12 cuvinte (203), găzduit de Eddi.

La muzeu. Jocul cuvintelor (203)

Într-o cafenea sub cerul liber, albastru ca de peruzea, într-o piaţă mică dintr-un orăşel cu istorie milenară, cineva citea o carte la o masă rotundă pe care se afla o cană din care se ridica un abur fin, ca o părere. Omul şedea cu spatele spre zidul unei case, scrutând discret împrejurimile prin lentilele oglindă ale ochelarilor de soare. Nimeni nu observa că butonează la tastatura in miniatură prinsă de încheietura mâinii.
Peste drum, prin alipire, cu mulţi ani in urmă, din doua clădiri istorice edilii oraşului au făcut un muzeu.
Alarma stridentă care s-a declanşat la un moment dat a atras atenţia tuturor celor aflaţi in zonă. Numai omul de la masă a rămas indiferent, sorbind uşor din lichidul care aburea. Două maşini de poliţie, cu sirenele urlând, au parcat brusc in dreptul muzeului, Soldăţei in albastru alergau spre intrare, împingând in stânga şi-n dreapta pe oricine le stătea in cale. Un puştan ciufulit, cu un rucsac pe spinare, a înjurat poliţaiul care l-a împins şi-apoi a rupt-o la fugă spre cafenea. A trecut iute ca vântul pe lângă masa domnului cu ochelari oglindă, s-a împiedicat de un scaun şi cărţile s-au împrăştiat din bagaj. Le-a adunat repede şi şi-a continuat fuga deşi nimeni nu-l urmărea. Domnul de la masă s-a aplecat şi a ridicat un manual de istoria artei, cu coperţi mari, cartonate. L-a deschis cu grijă şi a zâmbit, şi pentru simţul umorului dovedit de puştan şi pentru pictura pe care o dorea şi care, cu numai câteva minute in urmă, se afla pe un perete al muzeului.



Exerciţiu de imaginaţie - Jocul celor 12 cuvinte, găzduit de Eddi.
Cele 12 cuvinte: cana, abur, manual, pictura, alipire, tastatura, alarma, cafenea, liber, iute, albastru, cineva.

Prin oraş. Miercurea fară cuvinte

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  (fără Carmen, deocamdată) 

marți, 12 februarie 2019

Ce este zis este făcut

Se spune că puterea cuvântului este foarte mare şi unele cuvinte pot face, uneori, mai mult rău decât bătaia…
Un proverb arab spune: ce este zis este făcut.
Mi-am amintit acest proverb deoarece zilele trecute am primit vizita unei amice (M) pe care nu am mai întâlnit-o de câţiva ani altfel decât in trecere, pe stradă. E disperată la acest moment deoarece cu ani in urmă - mai mulţi de zece - i-a spus unuia: “să suferi ca Iov pentru că nu ai respectat ultima dorinţă a unui muribund”. Azi, acest om suferă şi M e disperată că e vina ei pentru asta, pentru că a blestemat, pentru că… şi pentru că… Deşi nu e o persoană superstiţioasă - să zic aşa - se teme că gândul ei rău, că vorbele ei au schimbat destinul acelui om… Cei care au fost mai mult timp in apropierea ei au văzut-o cum alunecă pe panta depresiei şi nu au cea mai vagă idee cum ar putea s-o ajute, cum ar putea s-o convingă că nu e vina ei…
Chiar de-am presupune că cineva acolo sus ne vede şi ne pedepseşte tot n-ar fi vina ei, ar fi exclusiv vina lui, pentru că el este cel care a nesocotit dorinţa unui muribund. Mergând pe ideea "pedepselor", regretul profund pe care îl simte azi ar trebui s-o determine să se ierte, să-şi asume "păcatul" şi "pedeapsa", să caute să-i ajute pe alţii - ca un fel de "răscumpărare a păcatului", dacă simte nevoia - şi să trăiască. Sau să meargă să vorbească acelui om despre ceea ce simte... să afle părerea lui... 

De ce scriu aici aceste rânduri? Poate pentru a mă convinge tocmai pe mine că… filosofiile cedează in faţa încercărilor la care suntem - uneori - supuşi in viaţă. Pot cunoaşte zeci de “cuvinte înţelepte” dar dacă acestea nu au un efect benefic asupra unei persoane ce sens mai are să le cunosc şi să le spun celor care ar avea nevoie de îmbărbătare, de susţinere? Fiecare simţim altfel chiar dacă ni se întâmplă aceleaşi lucruri şi ne manifestăm altfel durerea (sau bucuria) in circumstanţe identice.

Sentimentul de vinovăţie pe care îl încearcă M şi care, pare, începe a-i distruge prezentul mie mi se pare fară sens însă nu ştiu cum să o conving şi pe ea că n-are vină in această suferinţă a unui om care s-a comportat urât într-o situaţie dată, nu ştiu cum să o conving că suferinţa lui nu are legătură cu ceea ce a zis ea la supărare, cu mulţi ani in urmă… 

luni, 11 februarie 2019

Părinţi buni

- Eu aş vrea ca fiica mea să mă ducă la azil, dacă n-o să mă mai pot descurca singură - zice o doamnă in vârstă de 88 de ani a cărei fiică trăieşte in altă ţară de mulţi ani.
- Nu cred ca v-ar duce; cred că ar plăti pe cineva să stea cu dumneavoastră, acasă - zice interlocutoarea.
- Aşa zice şi ea, că la azil ajung cei care nu mai au pe nimeni sau cei de care vor să scape copiii.
- Sunt acolo şi părinţi de care au vrut să scape copiii, dar nu e o regulă generală.
- Ba da, să ştii… Bătrânii îi încurcă pe tineri, mai ales când locuiesc in acelaşi spaţiu.
- Depinde şi de bătrâni - zâmbeşte cealaltă. Unii sunt cicălitori, dar cei mai mulţi sunt părinţi buni, chiar dacă au impresia că le ştiu pe toate, şi nu cicălesc cu rea intenţie. Nu toţi, cel puţin.
- Contează foarte mult să fii parinte bun, să îţi dai copiii la şcoli bune, să le plăteşti meditaţii, să îi obligi să înveţe bine pentru a intra la o facultate bună…
- Să înţeleg că părinţii săraci nu sunt părinţi buni dacă nu au posibilitatea să plătească să îşi trimită copiii la facultate?
- Nu prea sunt. Ce viitor le oferă ei copiilor?
- Îi pot învăţa să se descurce singuri, le asigură strictul necesar, le oferă dragoste… Facultatea nu reprezintă tocmai un scop in viaţă. Sunt destui oameni care n-au studii superioare şi se descurcă foarte bine, au familii armonioase. Dacă nu au bani nu înseamnă că nu sunt părinţi buni. Dacă îi bat sau îi înfometează intenţionat, dacă îi trimit la cerşit da, sunt răi, dar sărăcia nu îi face pe părinţi să fie răi cu copiii lor; şi oamenii săraci îşi iubesc copiii la fel de mult ca şi cei bogaţi, şi şi-ar da viaţa pentru ei.
- Sigur că şi aceia care nu îi bat sunt buni, dar buni cu adevărat sunt părinţii care au bani şi le fac copiilor o casă, le plătesc facultatea… Copiii trebuie să se realizeze in viaţă.
- Ce înţelegeţi prin “realizare in viaţă”?
- O şcoală bună, facultate, un loc de muncă unde se câştigă bine, o casă, maşină, posibilitatea de a merge in excursii, cunoştinţe care te pot ajuta când ai nevoie… Uite, cutărică a cumpărat pentru amândoi copiii săi câte o maşină, după ce au terminat facultatea; cutărică a construit o casă cu două etaje: ei să stea la parter şi copiii la etaj, dar copiii au plecat in străinătate şi ei sunt bătrâni acum şi nu mai pot avea grijă de o casă aşa de mare…
- Vedeţi? Au fost părinţi… buni, dar la bătrâneţe tot singuri sunt.
- Nu sunt singuri, pentru că au o femeie care le face curăţenie şi le găteşte. Plătesc copiii.
Cealaltă n-a mai zis nimic. Părinţii buni sunt cei care au bani, părinţii buni ajunşi la bătrâneţe rămân in grija unor străini pe care îi plătesc copiii - nu poţi contrazice cu vehemenţă (argumentat) un om ajuns la o vârstă atât de înaintată şi ale cărui subiecte preferate sunt despre ce şi cât au unii şi alţii. 

Privind cerul cu Tycho Brahe. Citate favorite

Orice om cu o minte fermă şi clară trebuie să ţină cont că, in orice condiţii, pământul este jos şi cerul este sus, iar omul se găseşte in patria sa in orice loc.
*
Nu numai Biserica a rezistat heliocentrismului lui Copernic.
*
Când, conform obiceiului, contemplam stelele pe un cer senin, am observat o stea nouă şi neobişnuită, depăşind in strălucire toate celelalte stele. Niciodată nu mai fusese o astfel de stea în acel loc pe cer.
*
Acum este destul de clar pentru mine că nu există sfere solide în ceruri, iar cele care au fost concepute astfel de autori pentru a salva aparenţele, există doar în imaginaţia lor, în scopul de a permite minţii să conceapă mişcarea pe care corpurile cereşti o urmează in cursurile lor, şi,  cu ajutorul geometriei, să determine evoluţia numerică prin utilizarea aritmeticii.
(in De Mundi aetherei recentioribus Phaenomenis Liber secundus, 1588, lucrare a lui Tycho Brahe)
**
Atribuite lui Tycho Brahe:
Un astronom trebuie să fie cosmopolit, căci nu se poate aştepta ca oamenii de stat ignoranţi să-l preţuiască.
*
Cei care neagă influenţa planetelor încalcă evidenţa clară, pe care niciun om educat şi cu judecata sănătoasă nu ar trebui să o contrazică.
=======================================================================
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
=======================================================================
Tycho Brahe (Tyge Ottesen Brahe), astronom şi matematician danez (cu preocupări şi in alchimie), s-a născut in 14 decembrie 1546 la Knudstrup, lângă Helsingborg (azi in Suedia) într-o familie de nobili danezi.  A fost cel mai mare astronom observator de după Hipparchos (cca. 190-120 î.H,), datele adunate de el depăşind în exactitate măsurătorile astronomice anterioare inventării telescopului la începutul secolului al XVII-lea. A determinat pentru prima dată poziţia unei comete faţă de stelele fixe, precum şi faţă de Pământ, dovedind că acestea nu sunt formaţiuni meteorologice (contrazicând astfel observaţiile făcute de Aristotel şi Ptolemeu), ci fenomene astronomice, care, la fel ca planetele, se mişcă în jurul Soarelui (a scris despre aceasta - şi altele - in lucrarea sa De nova stella, apărută in anul 1573). Observaţiile efectuate de Tycho asupra planetei Marte vor fi folosite de Kepler (care i-a fost elev şi îi devine asistent in anul 1600) pentru deducerea legilor sale.
Regele danez Frederick al II-lea îi apreciază munca şi, in 11 februarie 1575, îi dăruieşte insula Hven (azi Ven), unde, in 1576, va fi construit (cu ajutor financiar de la rege) observatorul Uraniborg (Castelul cerului), primul observator modern din Europa. După moartea regelui Frederick al II-lea, sub domnia fiului acestuia, Tycho Brahe, din cauza dificultăţilor financiare şi a opoziţiei întâmpinate din partea nobilimii, e nevoit să părăsească Danemarca şi, in primăvara anului 1597, se stabileşte (cu familia) undeva lângă Hamburg. După plecarea sa observatorul Uraniborg va fi distrus complet. In 1598 publică lucrarea Astronomiae instauritae mechanica, considerată a fi capodopera sa. Câteva exemplare sunt de lux şi le trimite principalelor curţi regale din Europa. Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Rudolf al II-lea, îl invită la curtea sa din Praga pentru a-şi continua cercetările, devenind matematicianul curţii regale.
Sora sa, Sophie Brahe, a avut preocupări în diverse domenii ştiinţifice şi l-a asistat în multe din observaţiile sale astronomice.
La Praga, in 24 octombrie 1601, după 11 zile de agonie, Tyho Brahe moare. Se spune că pe patul morţii ar fi repetat cuvintele “Non frusta vixisse videor.” (Sper că nu am trăit degeaba). Şi n-a trăit degeaba, el furnizând uriaşe cantităţi de observaţii corecte pe care alţi astronomi le-au folosit in cercetările lor. Toate lucrările sale au intrat in posesia lui Johannes Kepler, care a devenit matematicianul curţii după moartea lui Tycho Brahe şi care, datorită studiilor făcute de predecesorul său a pus la punct bazele viitoarelor sale legi şi a finalizat Tabelele Rudolfine (1627), in care era precizată poziţia a 777 de stele şi planete.
În memoria lui Tycho Brahe, craterul cu cel mai mare diametru din emisfera sudică a Lunii îi poartă numele.
Tycho Brahe este primul care a văzut supernova  din 1572. Supernova e o stea care explodează şi devine foarte strălucitoare înainte de a dispărea din vedere, un fenomen astronomic cu o frecvenţă a apariţiilor într-o galaxie de două-trei ori pe mileniu. El a ajuns la concluzia că supernovele (cum sunt numite azi) nu sunt fenomene atmosferice sau comete fără coadă: Prin urmare, concluzionez că această stea nu este un fel de cometă sau un meteorit ... ci este o stea strălucitoare, una care nu a fost văzută niciodată înainte de vremea noastră, în nicio epocă de la începutul lumii.
***
Pentru mai multe informaţii:
- http://www.paperbackswap.com/Tycho-Brahe/author/
- https://www.scientia.ro/biografii/112-biografii-astronomie/3908-mari-astronomi-tycho-brahe-1546-1601.html
- http://www.astronomy.ro/nasul-lui-tycho-brahe_909.html
- Universul, de Vasile Ureche, editura Dacia, 1982

sâmbătă, 9 februarie 2019

O dilemă morală. Jocul cuvintelor (tema Dilema)

Apelul primit de la viitorul soţ al celei mai bune prietene n-a mirat-o foarte mult pentru că ea era una dintre domnişoarele de onoare. O ruga să îl întâlnească azi, la un restaurant din centrul oraşului. Îi plăcea prietenul bunei sale prietene - şi la bărbaţi aveau aceleaşi gusturi dar niciodată nu s-a întâmplat să fie geloase una pe cealaltă pentru vreun bărbat.
Nu s-a pregătit in mod deosebit pentru întâlnire, dar simţea oarecare emoţie, deşi nu ar fi fost prima dată când ar fi fost numai cu el. Acum avea sentimentul că îşi înşală prietena! A alungat gândul şi-a plecat la întâlnire. El o aştepta in uşa restaurantului; a condus-o înăuntru, unde au ocupat o masă lângă fereastră. Ospătarul a venit imediat şi a luat comanda. Până când au sosit gustările au discutat fleacuri, deşi ea ardea de nerăbdare să afle ce doreşte el, pentru că voia să plece cât mai repede. Când acel gând al plecării se derula sub fruntea ei, bărbatul i-a luat palma dreaptă între ale lui. Ea a tresărit puternic şi l-a ţintuit cu privirea.
- Eşti sigură că nu vrei să fii iubita mea?!
Tânăra a rămas mută; simţea cum îi transpiră palma între ale lui şi a încercat să o retragă. Dacă l-ar fi cunoscut înaintea prietenei sale da, i-ar fi plăcut foarte mult să fie iubita lui. Fragmente de amintiri îi zburau acum prin minte şi realiza că el pusese şi înainte astfel de întrebări, prin gesturi, cuvinte, priviri. Inima bătea să-i spargă pieptul şi el îi reţinea mâna.
- De ce faci asta?! a reuşit să întrebe. Vrei să alungi prietenii din jurul viitoarei tale soţiii?
- Nu - spuse hotărât. Vreau doar să ştiu, cât se poate de clar, că nu există cea mai mică şansă să fim împreună. Îmi place Ina, mi-e dragă, dar după ce am început să te cunosc mai bine pe tine…
- Aşa ceva nu se poate. Dacă nu-mi eliberezi mâna iese urât.
El i-a eliberat mâna.
- Te rog să nu-i spui Inei. Chiar vreau să mă căsătoresc cu ea.
Femeia s-a ridicat şi a ieşit din restaurant ca vântul. Picioarele îi tremurau, obrajii îi ardeau, tâmplele îi zvâcneau şi buzele îi erau uscate. Nu putea gândi raţional. Mergea pe străzi aiurea, cu gândul numai la prietena ei. Cum putea să-i spună aşa ceva cu o săptămână înainte de nuntă?! Nu se gândea să fie iubita acelui om, dar va crede asta prietena ei? Cum putea să mai dea ochii cu ea şi soţul ei după această întâmplare?! Ar trebui să-i spună? Spunându-i, exista riscul ca prietenia să se sfârşească. Acelaşi risc exista şi dacă nu-i spunea, plus riscul nefericirii prietenei sale într-o astfel de uniune matrimonială. Zeci de întrebări se alergau in mintea ei ca frunzele uscate într-un vârtej de vânt. Avea o săptămână pentru a hotărî ce să facă. Spera să intervină ceva şi situaţia să dispară. Se simţea ruptă in două!  
Exerciţiu de imaginaţie - Jocul celor 12 cuvinte (202), găzduit de Eddi.
Tema săptămânii: Dilema.

Pe urmele tatălui. Jocul cuvintelor (202)

Aerul tropical se strecura printre jaluzelele lăsate, încingând atmosfera pe care ventilatorul nu reuşea s-o răcorească. La fereastră, o pasăre colibri îşi savura hrana de fiecare zi din cupa unei flori de iasomie, umbra ei conturându-se pe jaluzeaua uscată de soare.
Misiva cu multe file primită in urmă cu zece zile, şi datorită căreia era acolo, conţinea o poveste despre unde se presupune că s-ar afla tatăl lui dat dispărut cu mulţi ani in urmă, şi pe care venise să-l caute la mijloc de lume, încercând să umple acel gol pe care îl simţea in suflet. Parcurgea filă cu filă, revenind la cele deja citite, rândurile scrise cu litere mărunte fiind o adevarată provocare pentru ochi. Era acolo şi o fotografie decolorată de timp: un bărbat îmbrăcat cu haine europene, care era tatăl său aşa cum arăta când a plecat in expediţia visurilor lui, şi o femeie care părea băştinaşă. Fotograful îi imortalizase umăr lângă umăr şi ideea care îi trecea acum prin minte era că cei doi formau un cuplu. Poate că tatăl nu era dispărut, ci doar nu voia să fie găsit.
O pală de vânt pornită din senin a mişcat puternic jaluzelele. Concomitent cu zgomotul paielor legate între ele s-a auzit soneria stridentă a telefonului, ceea ce i-a făcut inima să tresară, nu pentru că s-ar fi speriat, ci pentru că i-a trecut prin gând că la celălalt capăt al firului ar putea fi tatăl pe care nu îl cunoscuse, dar era administratorul parcului de căsuţe care îl anunţa că ghidul tocmit pentru noua expediţie de căutare îl aşteaptă la recepţie.


Exerciţiu de imaginaţie - Jocul celor 12 cuvinte, găzduit de Eddi.
Cele 12 cuvinte: zi, fotografie, idee, fereastra, fila, concomitent, misiva, provocare, poveste, colibri, tropical, iasomie.

vineri, 8 februarie 2019

Iubirea mea. Provocare muzicală

Până să văd serialul Crossing Lines (2013-2015), habar nu aveam că există Marc Lavoine; in serial joacă rolul şefului unei echipe de anchetatori internaţionali. Apoi am aflat că e şi cântăreţ. Mare filosofie; nu?!
Îmi place cum cântă (nu mă atrag toate melodiile pe care le interpretează, şi pe care le-am ascultat) şi mi-a plăcut in rolul şefului anchetatorilor internaţionali, de aceea am căutat informaţii despre el. Serialul e interesant - că tot am adus vorba - deşi unitatea de poliţie e ficţiune.
Marc Lavoine - Toi mon amour (vizionare pe YT):
Friendship Friday! 
Provocarea muzicală lansată de Carmen pe blogul ei, Între vis şi realitate.
Marc Lavoine s-a născut in 6 august 1962, in Longjumeau, en Seine-et-Oise (azi Essonne), o suburbie a Parisului. La vârsta de 16 ani a renunţat la studii şi s-a mutat la Paris, unde a urmat cursuri de actorie, fiind independent financiar. A apărut in mai multe seriale TV, ca actor de comedie, dar primul rol important l-a avut in 1981, in serialul Pause-café. In cinematografie s-a implicat serios începand cu anii 1990. Începe să cânte in anul 1983 dar devine cunoscut publicului in 1985, cu melodia Elle a Les Yeux Revolver.
Amândoi părinţii săi au fost activişti pentru drepturile lucratorilor, şi el este implicat in mai multe proiecte sociale, între care cel privind lupta împotriva analfabetismului in Franţa.
La începutul anului 1980 se căsătoreşte cu manechinul american Denise Pascale şi au împreună un băiat; la sfârşitul aceluiaşi an relaţia i-a sfârşit. In 1995 se căsătoreşte cu Sarah Poniatowski (o prinţesă de origine poloneză) şi au împreună trei copii; la începutul anului 2018 cuplul se desparte.

joi, 7 februarie 2019

Fără armă in linia întâi. Desmond Doss

In cel de-al doilea război mondial s-au dat multe lupte crâncene, soldate cu mii de pierderi de vieţi omeneşti. Una dintre aceste bătălii a fost şi cea de la Hacksaw Ridge, in Japonia - Bătălia pentru Okinawa. Americanii au încercat zile in şir să cucerească acea culme şi mereu erau respinşi de japonezii care apăreau ca ciupercile după ploaie şi aveau şi avantajul că ştiau bine locul - plus că nu părea să le pese că mor.
In această bătălie au murit sute de soldaţi din ambele tabere. Japonezii erau înrolaţi fie că voiau fie că nu, fiind folosiţi inclusiv copiii - se pare că aceasta este bătălia in care au murit cei mai mulţi copii in al doilea război mondial. Unii istorici sunt de părere că această luptă crâncenă ar putea fi cauza alegerii lansării bombei atomice in Hiroshima şi Nagasaki - voiau să se încheie mai repede lupta cu Japonia, o luptă ce aproape că nu mai putea fi dusă de soldaţii americani şi aliaţii lor.
Tocmai pe acest câmp de luptă a ajuns tânărul Desmond T. Doss din Virginia. S-a înrolat voluntar pentru că voia să-şi servească patria şi ştia că de nu va lupta nu se va mai simţi bine in pielea lui. Tatăl lui a luptat in primul război mondial şi a încercat să-l convingă să renunţe. N-a renunţat şi a ajuns in tabăra de pregătire. A trecut cu succes toate probele dar când au ajuns cu pregătirea la “trageri” el a fost singurul care a refuzat să atingă arma - era adventist de ziua a 7-a şi credea in porunca lui Dumnezeu: “Să nu ucizi”. Ceilalţi au crezut că glumeşte, dar el se lua foarte in serios. Sergentul şi căpitanul l-au numit laş, camarazii îşi cam băteau joc de el, dar el surâdea angelic şi le îndura pe toate, hotărât să-şi apere convingerile.
La înrolare a fost asigurat că poate refuza arma ca medic necombatant, dar ceilalţi nu au înţeles astfel lucrurile, susţinând că şi medicul trebuie să ştie să folosească armele. Au incercat să-l “scoată nebun” şi să-l trimită acasă dar psihiatrul care a discutat cu el a înţeles că e in deplinătatea facultăţilor mintale şi are dreptul, prin Constituţie, să îşi exercite credinţa.
Tânărul Desmond a ajuns, in final, in faţa judecătorilor de la Curtea Marţială.
La Hacksaw Ridge americanii aveau de escaladat un perete de stâncă aproape vertical şi o făceau urcând pe o “plasă” împletită din funii groase. Pe culme începea atacul japonezilor bine camuflaţi. Americanii nu prea-şi dădeau seama de unde vin gloanţele şi erau răniţi sau ucişi pe capete. La lăsarea serii, japonezii se retrăgeau, americanii la fel, luând cu ei numai pe acei răniţi care se puteau ajuta şi singuri.
Desmond Doss a rămas acolo după ce toţi camarazii săi in putere au coborât. A cărat atunci 75 de oameni, şi i-a coborât de pe stâncă.
Desmond T. Doss (n. 07.02.1919 - d. 23.03.2006), medic militar necombatatnt in Bătălia de la Okinawa (1945), a refuzat să ucidă oameni şi a devenit primul american din istorie care a primit Medalia de Onoare, care se oferă pentru mari acte de curaj, fără a trage un foc.
A zis Desmond, la un moment dat: “In această perioadă când lumea e pusă pe distrugere de ce să nu încerc să reconstruiesc ceva?” (citat aproximativ)
Cu toate faptele lui de mare curaj, Desmond Doss a rămas un om modest, punând toate reuşitele sale pe seama voinţei lui Dumnezeu.. Epuizat de transportarea răniţilor, după fiecare coborâre spunea “Doamne, ajută-mă să mai salvez unul” (şi încă unul, şi încă unul…)
**
Am evitat mult timp să văd acest film, Hacksaw Ridge (2016), bănuind că sunt multe scene sângeroase, dar relativ de curând (la alegerea “publicului”) n-am prea avut de ales şi l-am văzut. Nu-mi pare rău, chiar dacă scenele sunt destul de cumplite… De n-aş fi văzut acest film n-aş fi avut idee că a existat acest om. La ce mă ajută să ştiu că a existat?! Eh! Un fel de a spune: ştiind că astfel de oameni există pot crede că omenirea nu e chiar pierdută.

marți, 5 februarie 2019

Eu ce să zic?

Pentru că am început capitolul “cum mă fac de râs” mai scriu una, după ce am recunoscut public că, indirect, spre ruşinea mea, am trimis la naiba o necunoscută.
In 2017 am găsit in debara o pereche de ciocate (cizme/botine cu vârf ascuţit). Mi-au plăcut (îmi plac) foarte mult şi le-am păstrat, ştiind că moda va reveni (nu e că mi-ar păsa de modă in mod deosebit, dar). Le-am luat şi le-am dus la cizmarul din apropiere, să-i schimbe flecurile - nu mai fusesem la cizmar de ani şi ani, nici nu mă gândeam că mai există astfel de ateliere. Un cizmar foarte lăudat de cei care au beneficiat de serviciile lui - asta are legătură pentru că m-am dus de două ori după încălţăminte şi n-a fost gata reparaţia, aşa că a doua oară le-am luat nefăcute, deşi se oferise să le facă “pe loc” (mi-am luat şi banii înapoi, desigur - plătisem ca “şmechera”, toţi banii, nu in rate, cum făceau toţi; poate de-asta n-a reparat ciocatele!).
Merg a doua oară după ciocate. Pentru a ajunge in atelier trebuie coborâte câteva trepte, spre subsolul casei. Era toamnă, era vreo şase seara, prea multă lumină nu era pe acolo. Cobor o treaptă şi pe uşa atelierului năvăleşte un bărbat înalt, solid. Tresare vizibil, şi-i cade dintre degete ţigara pe care voia s-o aprindă.
- Ce m-aţi speriat! exclamă, apoi se apleacă după ţigară.
- Fain! mă amuz, şi fac pe deşteapta: Arăt de speriat! 
- Eu ce să zic? face el.
Cred că in acel moment aveam faţa uneia care şi-a făcut lifting facial singură: ochi căscaţi, gură căscată! “Să zici că nu e chiar aşa!!!” am zis in gând, ‘că tare n-am reuşit să articulez cuvintele! 

luni, 4 februarie 2019

Mânerul umbrelei

Nu ştiu  alţii cum sunt (vorba lui Creangă), dar când sunt obosită vorbeşte gura fără mine sau mi-o ia înainte... n-am habar, dar rezultatul e acelaşi: dacă-mi zice unu' o prostie îi răspund cu o prostie şi mai mare.
Joi, 31 ianuarie, a plouat cu simţ de răspundere. Merg la alimentara din cartier şi stau lângă uşă, să închid umbrela. O tipă care vorbea la telefon in timp ce bocănea cu tocurile mai ceva ca un cal corect potcovit, se grăbeşte să se înfigă pe uşă şi îşi loveşte cotul in mânerul umbrelei pe care tocmai o închisesem. Eu zic scuzaţi, ea mă trimite la origini, reproşându-mi că nu m-am dat din calea măriei sale. Pentru că m-a înjurat de mamă i-am spus că, dacă n-o vrea Dumnezeu, s-o ia dracu'. Câteva secunde bune a dat din buze ca un peşte, stând dop in uşă, apoi a ţipat la mine să-mi retrag blestemul! A fost rândul meu să dau din buze ca un peşte, neştiind dacă tipa face mişto sau chiar e serioasă. Era serioasă! Îşi imagina că am blestemat-o! Ţipa ca din gură de şarpe! Mi-am văzut de treabă, lăsând-o in ploaie, cu telefonul in mână şi cu acea voce care tot zicea din aparat: Alo, alo! S-a întâmplat ceva?

Rosa Parks. Citate favorite

Este mai bine să protestezi decât să accepţi nedreptatea.
*
Fiecare persoană trebuie să-şi trăiască viaţa ca un model pentru alţii.
*
Nu trebuie să vă temeţi niciodată de ceea ce faceţi atunci când este corect.
*
Aş vrea să fiu cunoscută ca o persoană care este preocupată de libertate, de egalitate, de justiţie şi de prosperitate pentru toţi oamenii. Aş dori să fiu amintită ca o persoană care a vrut să fie liberă…  deci şi alţi oameni ar putea dori să fie liberi.
*
Rasismul încă este cu noi. Depinde de noi să-i pregătim pe copiii noştri pentru ceea ce vor avea de înfruntat şi, sperăm, vom depăşi prejudecăţile.
*
La acea vreme nu mi-am dat seama de ce Klanul a avut o activitate mai intensă, dar mai târziu am aflat că motivul era întoarcerea soldaţilor afro-americani din al doilea război mondial, ei acţionând ca şi cum ar merita drepturi egale pentru că şi-au slujit ţara.
*
Amintirile despre vieţile noastre, despre lucrările noastre şi despre faptele noastre vor continua prin  alţii.
(din Rosa Parks: My Story)
===================================================================
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul jocului.
===================================================================
Rosa Louise Parks (născută McCauley) a văzut lumina zilei in 4 februarie 1913 in Tuskegee, Alabama. Actul ei de curaj, făcut in data de 1 decembrie 1955 a schimbat cursul istoriei Statelor Unite ale Americii. Rosa e cunoscută ca “Mama mişcării pentru drepturile civile”.
Rosa a fost primul copil al familiei McCauley (James şi Leona); a avut un frate mai mic, Sylvester. In anul 1915 părinţii s-au separat şi Leona a plecat cu cei doi copii să locuiască in Pine Level, Alabama, alături de familia ei. Amândoi bunicii Rosei erau foşti sclavi.
In “Rosa Parks: My Story”, scrie despre bunicul ei: Bunicul meu a fost cel care a insistat la mama mea şi la surorile ei,  la copiii lor, să nu trateze rău pe nimeni. Această învăţătură a fost aproape înscrisă în genele noastre.
Pentru că mama ei era învăţătoare, Rosa a învăţat acasă până in anul 1924, apoi a fost trimisă la mătuşa ei din Montgomery, Alabama, pentru a-şi continua studiile. S-a înscris la o şcoală industrială pentru fete, o instituţie privată unde a fost femeie de serviciu in schimbul şcolarizării şi mai apoi s-a înscris la liceul Booker T. Washington High, dar a fost nevoită să îşi întrerupă studiile pentru a avea grijă de mamă şi de bunică.
In 1932 s-a căsătorit cu Raymond Parks, frizer şi activist pentru drepturi civile. Soţul ei erau un atodidact; cu sprijinul lui Rosa a revenit la şcoală şi in 1934 a obţinut diploma de absolvire a liceului.
In anii 1940, Rosa Parks a lucrat ca menajeră şi croitoreasă pentru un cuplu de albi, Clifford şi Virginia Durr, liberali, care i-au devenit prieteni şi i-au sponsorizat cursurile de vară la Highlander Folk School din Monteagle, Tennessee, un centru de educaţie pentru activişti care luptă pentru drepturile muncitorilor şi pentru egaliate rasială.
Cei doi soţi erau membri activi in filiala din Montgomery a Asociaţiei Naţionale pentru Progresul Oamenilor de Culoare (National Association for the Advancement of Colored People - NAACP), dar şi in alte asociaţii, inclusiv in mişcarea Black Power (Puterea Neagră) . In 1943, Rosa Parks a fost numită secretar al filialei locale NAACP (loc pe care l-a ocupat până in anul 1957), deşi şeful ei, Edgar D. Nixon, era genul de bărbat care considera că locul femeilor este in bucătărie. Rosa era şi lider de tineret.
In data de 1 decembrie 1955 Rosa Parks a fost arestată pentru că nu şi-a cedat locul in autobuz unei persoane albe (a fost eliberată pe cauţiune in seara acelei zile). Ştirea privind arestarea s-a răspândit repede printre membrii populaţiei afro-americane şi, cu ajutorul reverendului Martin Luther King jr., s-a organizat boicotarea transportului cu autobuze urbane din Montgomery, boicot care a durat 382 de zile şi s-a încheiat in momentul in care legea segregării in mijloacele de transport in comun a fost declarată neconstituţională. In ziua procesului ei s-au adunat la tribunal circa 500 de susţinători, oameni care doreau abolirea segregării.
Oamenii spun întotdeauna că nu am renunţat la locul meu pentru că eram obosita, dar nu este adevărat. Nu eram obosită fizic, sau nu mai obosită decât eram de obicei la sfârşitul unei zile lucrătoare. Nu eram bătrână, deşi unii îşi imaginează despre mine că eram bătrână atunci. Aveam patruzeci şi doi de ani.  Nu, sigur nu eram obosită, obosisem să cedez.
Cedasem locul înainte, dar în acea zi eram foarte obosită. Obosită de la munca mea de croitoreasă şi obosită de durerea din inima mea - a scris in memoriile care au fost publicate in 1992.
Şi-a pierdut locul de muncă atunci, a primit ameninţări cu moartea, a fost hărţuită continuu aşa că a ales să se mute la Detroit, in 1957, unde, in 1965 s-a alăturat parlamentarului John Conyers, unul dintre cei câţiva politicieni afro-americani, alături de care a rămas până in anul pensionării, 1988. S-a implicat de-a lungul vieţii in multe cauze sociale, între care lupta pentru obţinerea de locuinţe pentru oamenii fără adăpost.
După decesul soţului, in 1977, Rosa şi-a continuat lupta pentru egalitate, revenind adesea in Montgomery pentru a-l ajuta pe Dr. King să îşi susţină marşurile şi demonstraţiile pentru obţinerea drepturilor civile. In memoria soţului ei, Rosa Parks a înfiinţat in 1987 Institutul pentru Dezvoltare Personală Rosa şi Raymond Parks, care oferă asistenţă şi formare profesională tinerilor locali; sunt organizate cursuri de vară unde tinerii americani învaţă istorie şi despre mişcarea privind drepturile civile.
La 30 decembrie 1994, Rosa Parks, pe atunci în vârstă de 81 de ani, este atacată în locuinţa sa din Detroit şi jefuită. Făptaşul prins a fost pedepsit doar cu o amendă de 53 dolari. Această sentinţă judecătorească a declanşat proteste în toată America.
De-a lungul anilor, Rosa Parks a primit numeroase distincţii, între care şi Medalia pentru Libertate (Medal of Freedom), oferită de Bill Clinton in 1996. In anul 1999, revista Time a inclus-o pe Rosa Parks in lista “Cei mai influenţi 20 de oameni din secolul XX”.
Rosa Parks nu a fost singura persoană care s-a opus segregării in autobuz, dar se pare că cei de la NAAC, au considerat-o cea mai potrivită pentru a contesta arestarea pentru încălcarea legii segregării din Alabama.
Rosa Parks a murit in 24 octombrie 2005 in apartamentul său din Detroit, Michigan.

Mai multe info:
https://www.biography.com/people/rosa-parks-9433715
&
https://www.u-s-history.com/pages/h1697.html
sursa foto:
https://en.wikipedia.org/wiki/Rosa_Parks

duminică, 3 februarie 2019

Căutări. Jocul cuvintelor (201)

Toţi căutam ceva in viaţă, conştient sau nu. Ne dorim ceva şi căutăm să obţinem; nici nu ştim ce căutăm, uneori. Această căutare ne duce pe fel şi fel de drumuri. Alegem, facem o selecţie, şi mergem mai departe. Nu scrie in nico carte cum şi unde să căutăm. Ne-am dori o călăuză, şi o căutăm printre oameni, printre sfinţi, printre îngeri şi Tatăl lor, şi in lipsa acestei călăuze mergem, uneori, orbeşte, călăuziţi de un foc interior. Din când in când, primim un semn, dar nu este unul format din litere, să aibă un sens clar, nu e o scrisoare cu antet, care să ne ghideze direct spre ceea ce dorim să obţinem. Nu există un ritual de iniţiere in viaţă, nu există o dată precisă la care să ştim că vom descoperi ceea ce căutam, ceea ce dorim. Călătorim prin viaţă şi ne formăm o imagine despre ceea ce credem că avem nevoie. Doar atât.
Exerciţiu de imaginaţie - Jocul celor 12 cuvinte, găzduit de Eddi.
Cele 12 cuvinte: cautare, imagine, foc, carte, semn, selectie, calauza, initiere, lipsa, data, litere, antet.

sâmbătă, 2 februarie 2019

In aprilie se închid conturile G+

Începând cu luna aprilie Google va închide conturile G+ pentru consumatori. Utilizatorii au posibilitatea de a salva ceea ce doresc: comentarii, fotografii, videoclipuri ş.a.. Comentariile celor care s-au conectat pe diferite site-uri cu un cont G+ vor dispărea.

Cine doreşte să păstreze legătura cu cei pe care au ales să îi “urmărească” pe G+ vor trebui să se înscrie pe - să urmărească - blogurile / site-urile celor in cauză. In cazul meu, este blogul “Kundalini”:
https://diana-kundalini.blogspot.com/

Cei care doresc să păstreze legătura cu cei care s-au înscris in “cercurile” lor trebuie să anunţe pe G+,  până in aprilie, unde pot fi găsiţi (pot anunţa oricum/oriunde, desigur).

Amănunte aici:

Deşi scrie in româneşte, eu nu sunt sigură că am priceput foarte clar dacă pozele de pe Blogger, încarcate direct pe blog - şi care apar şi pe contul G+ - vor rămâne. Bănuiesc că da, pentru că acum, dacă şterg o fotografie de pe blog aceasta rămâne in albumul G+ dacă nu o şterg şi de acolo.

Faptul ca sunt atehnică aş zice că m-a ajutat de data aceasta, pentru că am folosit G+ numai pentru a distribui articolele care mi-au plăcut.

vineri, 1 februarie 2019

Ucis din greşeală. Brandon Lee

Brandon Lee s-a născut la 1 februarie 1965 in Oakland, California, SUA, tatăl lui fiind legendarul  actor de arte marţiale Bruce Lee. Avea opt ani când a murit tatăl său, şi a crescut in umbra acestuia. Copilăria şi-a trăit-o între China şi America, iar după moartea tatălui familia s-a stabilit in Statele Unite ale Americii. La şcoală a fost un elev-problemă şi a fost transferat la mai multe şcoli până şi-a încheiat studiile. A urmat Colegiul Emerson din Boston, Massachusetts, unde a absolvit teatrul şi după un an s-a mutat la New York, unde a urmat cursurile la Institutul de Teatru si Film Lee Strasberg.
La sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 a jucat in mai multe filme de acţiune cu buget redus. Mare parte din instruirea sa in artele marţiale a primit-o de la cei mai buni studenţi şi prieteni ai tătalui său: Dan Inosanto şi Richard Bustillo.
In 1990 a cunoscut-o pe Dianne Eliza Hutton, asistenta personală a regizorului Renny Harlin. Brandon şi Eliza aveau stabilită data nunţii in 17 aprilie 1993, dar el a murit in 31 martie 1993, împuşcat din greşeală la filmarea unei scene din filmul care l-a făcut celebru: The Crow (Corbul), film in care a interpretat rolul lui Eric Draven, un cântăreţ rock care s-a întors din morţi pentru a răzbuna moartea sa şi a iubitei. Cel care l-a ucis a fost actorul Michael Massee, Funboy in film, duşmanul lui Eric. Mai erau opt zile până la finalul filmărilor.
Iniţial, s-a dorit oprirea filmărilor, dar familia lui Brandon Lee şi logodnica acestuia au insistat ca producţia să fie finalizată, ca un omagiu pentru cel care avea să transforme personajul Eric într-un adevărat fenomen. Filmul, cu un buget de 23 de milioane de dolari, a adus producătorilor 94 de milioane de dolari in 1994 când a fost lansat.
The Crow a fost inclus de revista Empire in topul ceor mai bune 500 de filme din istorie şi s-a clasat pe locul 468.
Brandon Lee a fost înmormântat lângă tatăl său, in Cimitirul Lake View din Seattle, Washington.

Foto preluate de pe pagina de FB dedicata actorului:
https://www.facebook.com/pg/BrandonBLeeOfficial/posts/