vineri, 18 decembrie 2015

Moş Crăciun

sursa
Reprezentările lui Moş Crăciun s-au schimbat de-a lungul vremii, astfel că între imaginea acestuia în vechea cultură populară - de frate mai bogat şi mai inimos al lui Moş Ajun - şi imaginea contemporană - de personaj iubit de copii - există mari diferenţe.

Din vechime se ştie că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile naşterii, i-a cerut adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este sărac, el a refuzat-o, dar i-a îndrumat paşii spre fratele lui mai mic şi mai bogat, Moş Crăciun. În unele legende populare şi colinde, Moş Ajun apare ca un cioban sau un baci la turmele fratelui său.

Sfântul Nicolae din Myra reprezintă sursa primară de inspiraţie pentru Moş Crăciun. El a trăit în secolul al patrulea şi a fost un episcop creştin al provinciei Licia din Anatolia bizantină, fiind renumit pentru faptul că împărtea cadouri oamenilor săraci.
Alte culturi pretind că strămoşul lui Moş Crăciun ar fi Sfântul Nicolae - Sfântul protector al copiilor. Acesta obişnuia să cutreiere la jumătatea lunii decembrie prin aşezările oamenilor şi să se oprească la casele cu copii, unde lăsa daruri "dulci".
Se pare că această din urmă legendă a fost adusă în America de marinarii olandezi, stabiliţi în Noul Amsterdam (New York-ul de azi). Olandezii îl numeau pe Sfântul Nicolae Sinter Klaus, ceea ce a devenit pentru americani Santa Claus.

În anul 1823, poetul american Clement Clark a publicat lucrarea A Visit From St. Nicholas (cunoscută şi ca The Night Before Christmas), în care l-a descris pe Moş Crăciun ca pe un personaj simpatic, dolofan şi zâmbitor, care împarte cadourile din sania sa trasă de reni. În 1885, Thomas Nast a desenat doi copii privind la o hartă a lumii şi urmărind călătoria Moşului de la Polul Nord în Statele Unite, deci se presupunea că acolo, în îndepărtatul Nord, locuieşte bătrânul cel bun. Dar la începutul secolului s-a descoperit că nu există reni la Polul Nord, aşa că toţi ochii s-au întors spre Finlanda, unde există multe astfel de animale.

În anul 1927, Markus Rautio, un prezentator de emisiuni pentru copii la postul naţional de radio finlandez, a declarat că Moşul locuieşte pe un munte în Laponia. Astăzi pare aproape sigur însă că Moş Crăciun şi spiriduşii lui stau bine ascunşi undeva pe muntele Korvatunturi în Laponia, Finlanda, în apropiere de graniţa cu Rusia.

În anul 1931, Moş Crăciun a primit o nouă imagine printr-o campanie publicitară desfăşurată de compania Coca-Cola. Desenatorul Haddon Sundblom i-a conturat o burtă durdulie, un aer jovial, un costum roşu şi o atitudine tolerantă.

Unii cercetatori afirmă că Moş Crăciun îşi are originea în faptele cavalerului templier Joda Jorgken Wfolsn Claus care a trăit între anii 1390-1470. Întors din Ţara Sfântă ca templier, adică luptător cruciat al lui Dumnezeu, s-a stabilit în Laponia, ţara natală, unde avea un domeniu vast. Şi-a propus să trăiască în conformitate cu unul dintre principiile cavalerilor templieri: Trăiesc, dar nu numai că trăiesc, ci Isus trăieşte în mine.

Surse
http://umorpentrutoti.blogspot.ro/2010/12/cum-aparut-craciunul.html
http://www.agenda.ro/de-unde-vine-craciunul-de-unde-a-aparut-mos-craciun/235081
https://sites.google.com/site/istoriacraciunuluijjorgerclaus/capitolul-4-mos-craciun-cavalerul-cruciat-joda-jorgkenwolsn-clauss

Vezi alte texte pe tema Crăciunului

joi, 17 decembrie 2015

O masa calda pentru fiecare

Luni si marti, 21 si 22 decembrie (in intervalul orar 12:00 - 14;00), se va organiza, pentru a XVI-a ora, actiunea O masa calda pentru fiecare - actiune caritabila organizata langa biserica ortodoxa “Inaltarea Domnului” (Biserica de lemn), in Centrul Civic al Municipiului Brasov. Cei direct implicati sunt, in principal, oamenii de la Fundatia “Transilvania Expres”, Brigada 2 Vanatori de Munte “Sarmizegetusa”, Asociatia Crestina Sfantul Mare Mucenic Gheorghe - Ocrotitorul saracilor de pe langa paraclisul militar al Brigazii 2 Vanatori de Munte, Asociatia Catharsis, Jandarmeria Brasov, sprijiniti de sponsori generosi si de alti oameni cu suflet mare.

Cine doreste sa afle mai multe amanunte poate contacta, pe FB, pe unul dintre cei implicati: Nicolae Uszkai (de pe pagina de FB a dumnealui am luat si fotografiile facute la unele dintre editiile precedente).

Sunt asteptati toti cei care pot si vor sa ii ajute pe cei aflati in nevoie si care vor sa doneze macar ce le prisoseste: haine (nu neaparat noi, dar “purtabile”), alimente neperisabile, electrocasnice mici functionale si orice altceva care ar fi util celor care nu au de niciunele.
Bunurile pot fi duse personal la locul desfasurarii actiunii caritabile sau pot fi predate organizatorilor pentru distribuire.

Parca an de an se mareste numarul celor care au nevoie de ajutorul semenilor… Milioane de oameni sunt necajiti in lumea asta mare, dar pe unii ii putem ajuta, macar putin…

luni, 14 decembrie 2015

Buna dimineta soare! Releul de pe Tâmpa

In jocul Iulisei, Buna dimineata soare!
sursa: Brasov, orasul sufletului meu
Releul de televiziune de pe Tâmpa, care preia semnalul statiei de pe Postavaru si il retransmite, a fost construit in anul 1971, an in care a fost dat in folosinta si telefericul care duce spre varf. Tot la inceputul anilor ‘970 a fost construit si restaurantul “Panoramic” de la baza releului. In apropierea complexului e inaltat un catarg pentru drapelul Romaniei. Sub releu se afla si statia de sus a telecabinei.

Sărbătoarea Crăciunului

Când venea iarna, înaintaşii noştri vedeau cum lumina soarelui scădea, cum vegetaţia se ofilea şi trăiau cu teama că soarele nu va mai reveni la strălucirea din timpul verii şi că plantele nu vor mai răsări în lipsa soarelui. Aprindeau în jurul caselor focuri mari, puneau torţe aprinse în vecinătatea uşilor şi aduceau în case crengi de arbori şi arbuşti "veşnic verzi", în tentativa lor de implorare a zeităţilor locale pentru a le aduce înapoi astrul binefăcător.

Aceste forme de invocare, venite din negura timpurilor, s-au transmis până în zilele noastre în aproape toate ţările pământului, împreună cu magia şi frumuseţea lor specială. Sărbătoarea "morţii" aparente a soarelui s-a stabilit de secole în jurul datei de 21 decembrie (solstiţiul de iarnă), când ziua este cea mai scurtă. Aproape toate popoarele recunosc această dată de "mijloc al iernii" ca pe o dată sacră, a renaşterii spirituale şi religioase a comunităţii lor.
În Persia (Iran) se sărbătorea renaşterea zeului Mithra - zeul Soarelui - prin aprinderea de focuri mari în toate gospodăriile oamenilor, iar în Egiptul antic, preoţii coborau în peşteri ca să invoce renaşterea zeului Osiris.
La aceeaşi dată, mexicanii şi peruanii sărbătoreau naşterea fiului Mamei Celeste. Romanii practicau sărbătoarea Saturnaliilor, care începea pe 19 decembrie şi dura şapte zile. Zeul roman sărbătorit era Saturn, considerat Tatăl Timpului şi identificat în zilele noastre ca unul dintre strămoşii lui Moş Crăciun. Moş Crăciun a fost asemănat cu Odin, un zeu important la popoarele germanice. În două cărţi scrise în secolul XIII în Islanda, Poetic Edda şi Prose Edda, acesta este prezentat zburând pe un cal cu opt picioare numit Sleipnir ce putea călători pe distanţe lungi. Sărbătoarea închinată lui, Yule, avea loc anual pe 21 decembrie. În ajunul acestei zile, copiii îşi umpleau încălţămintea cu legume, iar zeul le oferea dulciuri în locul acestora. Şi azi, în unele zone, copiii lasă morcovi şi alte legume pentru renii lui Moş Crăciun. 

Legendele românilor pentru această perioadă sunt frumoase şi pline de magie: se spune că, în noaptea de Crăciun, animalele domestice îngenunchează şi îşi întorc capetele spre răsărit, iar în păduri copacii îşi deschid la miezul nopţii o parte dintre muguri, în semn de recunoaştere a naşterii Mântuitorului.

De la începutul secolului IV, Crăciunul a fost un subiect controversat. De exemplu, s-a pus problema zilei în care s-a născut Isus - Biblia nu specifică nici ziua, nici luna, aşa că au fost sugerate diverse date. În secolul III, un grup de teologi egipteni au ales data de 20 Mai, alţii au preferat 28 Martie, 2 Aprilie, 19 Aprilie. Pană în secolul XVIII, naşterea lui Isus a fost asociată cu fiecare lună a anului! A rămas stabilită la 25 Decembrie, de Biserica Catolică, pentru că s-a dorit - afirma unii - ca sărbătoarea să coincidă cu sărbătoarea romană care marca “naşterea soarelui invincibil”.
După convertirea a lui Constantin cel Mare la creştinism, un mare număr de păgani au aderat la forma de creştinism de atunci.

În Biblie li se porunceşte creştinilor să ţină o singură sărbătoare: Cina Domnului (1 Corinteni 11:23-26). Din cauza practicilor romane, primii creştini nu au luat parte la serbările romane. Biserica Catolică a fost de părere că era potrivită perpetuarea unei sărbători vesele în onoarea zilei de naştere a lui Isus. Prin urmare, în 567 e.n., Conciliul de la Tours a declarat cele 12 zile care ţineau de la Crăciun până la Bobotează drept perioada sacră şi de sărbătoare. În anul 601 e.n., papa Grigorie I a scris lui Mellitus, misionarul său în Anglia, să nu pună capăt sărbătorilor păgâne, ci să le adapteze la ritualurile Bisericii, schimbând doar motivaţia, la una creştină.
În evanghelii, numai relatarea lui Matei şi a lui Luca vorbesc despre naşterea şi copilăria lui Isus (Evanghelie = veste bună).
Faptul că la naşterea lui Isus păstorii erau afară cu turmele lor i-a determinat pe unii cercetători să concluzioneze că Isus nu s-ar fi putut naşte în decembrie; în cazul recensământului, ei atrag atenţia că e puţin probabil ca împăratul să ceară evreilor impulsivi să călătorească spre oraşele natale pe o vreme rece şi ploioasă. Recensământul s-a făcut întâia oară pe când Quirinius era guvernator în Siria. Criticii susţin cu tărie că acel recensământ s-a făcut în anul 6 sau 7 e.n. şi că în acea perioada a domnit Quirinius. Dovezile indică faptul că Isus s-a născut în anul al 2-lea î.e.n.

După afirmaţiile Papei Iuliu, Crăciunul s-a sărbătorit pentru prima dată în Roma, în preajma anului 337, şi mai apoi s-a răspândit obiceiul în Siria, la Costantinopol şi în doar câteva zeci de ani s-a extins asupra întregii lumi creştine.

Primii creştini nu celebrau naşterea lui Isus pe 25 decembrie, considerând că aceasta a avut loc în luna septembrie. În anul 320, Papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data naşterii lui Isus ca fiind 25 decembrie. În anul 325, împăratul Constantin cel Mare a desemnat oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Isus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie “zi sfântă” într-o săptămână de şapte zile şi a introdus Paştele cu data variabilă.

Cele mai multe ţări au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală din secolul al XIX-lea. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a Solstiţiului de iarnă: în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, iar în Ţările Române până la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Surse:
http://umorpentrutoti.blogspot.ro/2010/12/cum-aparut-craciunul.html
http://www.agenda.ro/de-unde-vine-craciunul-de-unde-a-aparut-mos-craciun/235081
si altele
Vezi alte texte pe tema Crăciunului

duminică, 13 decembrie 2015

Clubul cinefililor - intalnire la sfarsit de saptamana

Intalnirea de la Clubul cinefililor - impresii de sfarsit de saptamana pe pagina la Carmen.

Scriu despre serial pentru a va recomanda sa nu va pierdeti timpul cu vizionarea, daca dati de el.
Serialul Sense8 (2015) e unul care se doreste S.F. - de fapt, este, doar ca e unul care nu-mi place, desi ideea filmului e faina: oameni care sunt interconectati emotional si mental, care pot vedea, simti si chiar interveni in viata celor ce sunt in legatura cu ei. Sunt 8 tineri, toti nascuti in data de 8 august si avand aceeasi varsta: Will (Brian J. Smith), Riley (Tuppence Middleton), Capheus (Aml Ameen), Sun (Doona Bae), Lito (Miguel Angel Silvestre), Kala (Tina Desai), Wolfgang (Max Riemelt) si Nomi (Jamie Clayton) - provenind din culturi diferite si traind in diferite parti ale lumii.

Capitală Europeană a Culturii nu va fi Braşov

sursa: Extreme Travel
Capitală Europeană a Culturii este un titlu conferit de Parlamentul European unui oraş sau mai multora pentru un an. Programul se derulează din 1985. Din anul 2007 programul a cuplat câte un oraş din ţările Europei occidentale cu altul din ţările central şi est-europene. În anul 2007, Capitală Europeană a Culturii a fost, timp de un an, oraşul Sibiu, împreună cu oraşul Luxemburg.

Acţiunea CEAC a evoluat semnificativ în raport cu perioada de început când reprezenta în primul rând o celebrare a artelor dintr-un oraş. Din 1980 s-a conştientizat din ce în ce mai mult rolul culturii în viaţa oraşelor, şi anume de a contribui la bunăstarea cetăţenilor şi la prosperitatea unui oraş. Titlul de capitală culturală este o şansă uriaşă. Câştigătorul va primi zeci de milioane de euro din bugetul guvernului şi al autorităţilor locale. În plus, va putea accesa cu uşurinţă alte zeci de milioane din fonduri europene.
Titlul de Capitală Europeană a Culturii generează avantaje substanţiale în domeniile cultural, social şi economic, atât pe parcursul anului respectiv cât şi ulterior

Pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021 au fost acceptate dosarele a 14 oraşe: Alba Iulia, Arad, Bacău, Baia Mare, Braşov, Brăila, Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sfântu Gheorghe, Suceava, Timişoara, Târgu Mureş. Eligibilitatea dosarelor de candidatură ale oraşelor a fost validată de experţii Comisiei Europene. Aflând despre candidatura oraşului Braşov m-a pufnit râsul, şi asta nu doar pentru că primarul de azi, aflat în funcţie din anul 2004, este cercetat la DNA. Să nu mă înţelegeţi greşit; iubesc Braşovul, ştiu că este un oraş frumos (şi nu afirm aceasta pentru că sunt născută aici), dar la capitolul cultură oraşul stă slab de tot! Dovada: nu s-a calificat pentru etapa următoare. Calificate sunt: Bucureşti, Timişoara, Cluj şi Baia Mare. Primarul din Braşov e preocupat de borduri, giratorii şi floricele – bordurile şi altele de gen sunt livrate de un apropiat al primarului, un cetatean care a “cumparat” Palatul Ştirbei (pe care apoi l-a pus în vânzare, în 2013) şi parcul dendrologic aferent, din care n-a mai rămas mare lucru.
Primarul însuşi a numit, la un moment dat, oraşul “oraş al distracţiilor”. Te poţi distra aici, dar cultura… În evul mediu oraşul ar fi avut mari şanse la acest titlu. Şi peste toate, ambasador al culturii a fost numit Horia Brenciu! Ok, poate e pe gustul multora, dar până la calitatea de ambasador cultural al Braşovului e cale lungă!

Instituţiile de cultură din Braşov, prin direcţia judeţeană, au fost, până luna trecută, conduse de o chimistă cu tupeu pe care oamenii de cultură din oraş au tot încercat s-o înlocuiască de-a lungul timpului dar fiind numită n-aveau spor.

Brasov are muzee, unde sunt expoziţii permanente, în general – rar se întâmplă ceva deosebit în această arie a culturii. Două muzee sunt în situaţia de a-şi pierde spaţiul pentru că proprietarii au revendicat imobilele.

Se organizează unele târguri meşteşugăreşti, dar unde dai şi de produse aduse din China, mulţi meşteşugari nereuşind să închirieze un spaţiu pentru că primaria le subinchiriaza şi astfel, prea multe, ajung… la comercianţi de doi lei.

Braşov nu are sală de concerte şi nu mai găzduieşte nici festivalul “Cerbul de Aur”.
Concertele, când sunt, se desfăşoara, de regulă, în Piaţa Sfatului (loc impropriu din mai multe puncte de vedere), în sala sporturilor, într-un parc sau pe vreun stadion, dar Braşov are cel mai mare patinoar din ţară, cu o acustică înfiorătoare, în care s-a investit un vagon cu bani. Nici faptul că în judeţul Braşov există cel mai mare complex pentru sărituri cu schiurile din Europa de sud-est (Râşnov) nu califică oraşul pentru titlul de capitală europeană a culturii. Avem o sală “de concerte” într-un fost cinematograf (Filarmonica) şi cinematograf doar în mall-uri. Despre teatru… ce să scriu? Sunt câteva; e in Braşov şi Operă.

Librării sunt câteva, şi cele mai multe în centrul oraşului – la periferie nu ai de unde cumpăra o carte (nici măcar un caiet sau un creion, în unele zone) şi nici nu poţi împrumuta pentru că filialele bibliotecii judeţene au fost desfiinţate. Se mai organizează lansări de carte, dar nu unele ale unor scriitori cu nume răsunătoare (rar au au fost nume mari).
Se mai organizeaza târguri de carte, diferite spectacole tematice, vernisaje, dar nu se pune accent pe tradiţiile locului.

Braşov nu are o revistă de cultură (a avut, în perioada interbelică). Au fost unele tentative mai recent, dar au eşuat, şi nu doar pentru că cetăţenii preferă revistele cu pagini lucioase şi cu multe poze. Măcar o broşură să fie tipărită, unde cetăţeanul interesat să afle despre toate spectacolele - şi alte activităţi culturale - care au loc în oraş într-o săptămână sau alta. Tipărituri cu realizările primarului primim, uneori, în cutiile poştale, eventualele broşuri “despre” cultura ar putea fi difuzate pe la chioşcurile de ziare…

Braşov nu are infrastructură. Un aeroport nu e un moft. Pentru turiştii străini, în special, care vor să vină direct la Poiana Braşov sau la Castelul Bran, ca exemple. Nu are autostradă care să facă legatura directă şi rapidă cu oraşele de graniţă.

Deşi ar fi putut alege ca temă multiculturalismul, pentru că e un oraş care poate fi o dovadă că mai multe culturi pot coexista în armonie: maghiari, germani, evrei (chiar daca puţini), japonezi (Centrul Musashino), italieni etc., organizatorii au ales ca temă “Civilizaţia muntelui” (cică s-a votat public şi aşa a ieşit). Acum, să-mi fie cu iertare, dar nu te înscrii într-o competiţie de gen mizând pe ceea ce ai de la Natură. Una dintre multele definitii ale culturii ne arată că aceasta este orice produs al gândirii şi activităţii umane ce devine un bun comun societăţii. Ea cuprinde toate produsele materiale şi nemateriale ale omului. Muntele nu e un produs al gândirii şi activităţii braşovenilor, în acest caz.

Cu toate cele de mai sus, cred că Braşov ar fi avut şanse reale dacă alţii erau organizatorii. Au loc festivaluri de operă şi operetă, au fost prezentate unele gravuri ale lui Rembrandt, specatole de jazz şi blues şi multe alte asemenea acte de cultură au loc în oras, dar modul în care au prezentat oraşul a fost un fiasco de zile mari. Cred că cei care au organizat şi prezentat materialele s-au gândit mai mult la câţi bani le-ar fi intrat pe mână dacă ar câştiga, dar neavând idee cum să organizeze şi ce să prezinte… au dovedit că sunt amatori – şi de data aceasta oamenii de cultură din Braşov se pare că au fost marginalizaţi, ignoraţi - dacă vedeţi filmul de prezentare veţi avea impresia că vor să vă convingă să veniţi la munte, într-o zonă greu accesibilă (un filmuleţ plictisitor, făcut pe repede înainte, şi cu unele secvenţe culese de prin diverse materiale, unde mai apar şi personaje deloc sau prea puţin apreciate de majoritatea braşovenilor, plus că unele secvenţe se repetă).

Video BRASOV 2021 / The Civilization of the Mountain.

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Invatamant religios vs invatamant laic

Nu suspectez de naivitate prelatii care afirma ca educatia religioasa ii face pe oameni mai buni, mai iubitori de semeni. Interesul oamenilor in sutana este, in special, unul financiar, dar nu pot sa nu ma gandesc si la unele interese politice.
Biserica, se presupune, este separata de stat - in România pare a fi asa numai la nivel declarativ. Prin legi, in (mai) toate ţările din lume, statul are obligatia de a sprijini cultele - in alti termeni, de a le sponsoriza. Tot statul are, in toate tarile unde exista respect pentru oameni, si obligatia de a asigura alfabetizarea cetatenilor. In România, tot mai multi parinti se vad in situatia de a nu-si mai putea trimite copiii la scoala din cauza saraciei: bani pentru fondul clasei (care, se presupune, nu mai e permis), bani pentru diverse sarbatori si zile de nastere ale profesorilor, bani pentru rechizite, bani pentru fel si fel de caiete speciale (cate caiete speciale or fi avut cei ca Eminescu sau Rebreanu?), bani chiar si pentru manuale deoarece fondul de carti e din ce in ce mai mic. In schimb, mersul la biserica e gratis (tot la prima vedere), dar nici popii nu te ingroapa, nu te boteaza, nu te casatoresc daca nu ti-ai platit taxa anuala, daca nu platesti costul slujbei respective s.a.m.d..

In România pare a se tinde ca fiecare scoala sa aiba o capela unde sa se inchine copiii, unde sa faca matanii, sa sarute icoane (ceea ce nu e tocmai igienic din punctul meu de vedere), sa invete rostuirea bisericii - o multime de canoane pe care trebuie sa le stie pe de rost, o multime de nume de sfinti praznuiti de biserica pe tot parcursul anului. In cele mai multe state care se respecta si care respecta dreptul fiecaruia la a crede in ce divinitate doreste, invatamantul religios se face in afara scolii - chiar daca in aceeasi cladire, dar nu ca materie in programa scolara - la scoala de catehism, de exemplu, unde merge numai cine doreste. In România salile de clasa au ajuns sa fie zugravite cu chipuri de sfinti si scene biblice.

Din anul 1990 incoace la fiecare scoala construita au fost construite cinci biserici - banii au provenit, in parte, de la bugetul de stat si o parte din donatiile credinciosilor - desi reprezentantii BOR sustin altceva si nu-i pot crede si pentru faptul ca pentru catedrala manturii neamului s-au cerut bani consiliilor judetene, in virtutea legii (ceva de genul: unde-i lege nu-i tocmeala) si nu-i cred nici pentru ca, analizand construirea fiecarei biserici in parte, ajungem la concluzia ca cele mai multe au fost construite din banii de la primarii, in mare parte - a se vedea cazul bisericii poleite cu aur de la Ghimbav, Brasov (dar sunt si altele). Pentru a dona bani sa fie ridicata o noua biserica e simplu: te duci, dai banul si, eventual, primesti o chitanta. Sa donezi pentru construirea unei scoli e mult mai dificil: pe langa faptul ca nu stii unde, anume, trebuie sa donezi mai sunt si o multime de alte complicatii, sa le zic astfel: trebuie sa fie intrunite anumite conditii pentru a putea fi construita o scoala (si raportat la numarul de elevi dintr-o zona saua alta); apoi, profesorii sunt platiti de la bugetul de stat, nu din donatiile celor care ar vrea sa sustina (si) invatamantul laic.

Foarte multe scoli au fost desfiintate, fie prin comasare, fie prin inchidere pur si simplu, pe motiv ca numarul de elevi a scazut. E drept ca e probabil ca numarul de elevi sa fie mai mic acum decat inainte de anul 1990, dar sunt zone unde copiii sunt nevoiti sa mearga pe jos multi kilometri - uneori prin locuri periculoase - pentru a ajunge la scoala, pe drumuri aproape imposibil de parcurs de copiii mici, in special, in ierni cu multa zapada sau cand ploua mult. Cele mai multe scoli au fost construite cu bani din fonduri europene - noi, in mare parte, in sensul ca au fost inlocuite cele din chirpici cu unele zidite. S-a uitat, insa, si construirea de campusuri scolare, pentru ca cei care nu au institutii de invatamant - in special liceale - in localitatile de resedinta sa se poata caza in apropierea institutiilor de invatamant fara un efort financiar care depaseste posibilitatile celor mai multi parinti.
Biserici, in schimb, au fost construite intre blocuri, clopotul sunand sub balconul oamenilor - fie ca acesti oameni vor sau nu sa auda slujba la difuzoare montate pe zidurile exterioare ale cladirilor bisericilor, ascultand - in unele cazuri - slujba pentru morti, slujba pentru nunti s.a.m.d.. Pentru ca au cerut enoriasii sunt biserici si intre blocuri - motiveaza reprezentantii bisericii. Sigur! E probabil, desigur... dar faptul ca popa X are un fiu, un nepot, un orice care a terminat cursurile de teologie si are nevoie de parohie n-are chiar nicio legatura? Ce ne facem cu cei care nu vor sa auda aceste slujbe, cu cei care sunt de alt rit, cu cei care vor, pur si simplu, sa doarma mai mult in zilele lor libere? In curtea unor spitale, sau aproape, sunt alte biserici ridicate, tot intre blocuri, pentru ca cei care au rude in spital sa aiba ude sa se roage pentru acestea - o capela modesta amenajata in incinta spiatlului are tot atata efect, daca chiar depinde rugaciunea de cladirea bisericii. Macar de-ar fi un preot in aceste biserici, la orice ora (mai putin noaptea, eventual), pentru a sta de vorba cu acei oameni care ar avea nevoie de suport moral (si nu numai). 
Popii sunt mai multi chiar si decat medicii, nu doar decat profesorii.

Faptul ca sunt ridicate mai multe biserici decat scoli nu e, neaparat, alegerea cetatenilor, ci ar putea fi consecinta legislatiei privind donatiile si sponsorizarile. Scolile sunt construite, in special, din fonduri de stat si din fonduri europene administrate tot de stat, iar bisericile pot fi construite din bani proveniti din donatii si sponsorizari, pe terenuri donate fie de persoane fizice, fie de primarii - mai rar cumparate de BOR - si astfel nu mai e necesara modificarea planului urbanistic. Pentru a sponsoriza construirea unei scoli te adresezi consiliului local, care voteaza daca e oportuna constructia, apoi se trece la modificarea planului urbanistic si obtinerea autorizatiilor necesare pentru orice constructie noua. Pentru a sponsoriza trebuie incheiat un contract - si nu poti incheia un contract de sponsorizare pentru fiecare 10 lei donati, ca exemplu, pe cand la biserica poti lasa oricand chiar si numai un leu. Cine doreste sa sponsorizeze constructia unei scoli trebuie sa urmeze toti pasii pe care ii urmeaza oricine doreste sa construiasca ceva, si e un hatis birocratic, pentru ca semnarea unui contract de sponsorizare nu e suficient, inspectoratele scolare neavand in proprietate terenuri (si nici cladiri unde, eventual, ar putea fi amenajata o institutie de invatamant) pentru a putea prelua aceste demersuri. Cine doreste sa sponsorizeze o scoala deja existenta ia legatura cu directorul scolii respective si va incheia un contract de sponsorizare.

E bun si invatamantul religios, dar ce folos daca programa scolara e, in general, prea stufoasa si metoda de predare este ”eu dictez, voi scrieti, apoi va ascult sau dati extemporal”? Invatamantul religios nesustinut de cel laic e frectie la picior de lemn pentru ca nu-i e de folos copilului sa cunoasca zece rugaciuni si sa stie cand sunt praznuiti sfintii pentru ca in CV nu intereseaza pe nimeni asta, pentru ca a sti Pslamii pe de rost nu te ajuta sa ai succes profesional, dar - e drept - poate ii ajuta sa inghita mai usor balivernele politicienilor spunandu-si: las’ ca are Dumnezeu grija de ei. Prea multi oameni - poate doar mi se pare - au ajuns sa creada mai mult in popi decat in divinitate. Se aude din ce in ce mai rar: Dumnezeu zice ca... si tot mai des: Parintele a zis ca...duhovnicul meu zice ca...; trebuie sa cer aprobarea duhovnicului...trebuie sa-l intreb pe parinte... Pentru ce invatamant religios daca tot timpul trebuie sa intrebe pe cineva care poarta sutana? 

(textul e preluat de pe un blog pe care urmeaza sa il sterg)

vineri, 11 decembrie 2015

Obrăznicii la nivel înalt

sursa
Anca Dragu Paliu, ministru (tehnocrat) de finanţe, şi-a început producţia de perle referindu-se la faptul că salariul minim pe economie nu va creşte în 2016 de la 1050 de lei la 1200 de lei. Ce-i dă ei prin minte să zică, dând ca exemplu statele BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), unde locuitorii sunt săraci şi mulţi şi toţi ştiu să facă câte ceva pe doi lei, fac ceva ce românul nu mai face de ceva vreme.

Ce uită femeia - s-au n-a ştiut vreodată - e că unul dintre guvernele Boc a avut ideea creaţă de a implementa un aşa-zis impozit “forfetar” pentru firme, prin 2008. Firmele, aveau n-aveau profit, plăteau impozit (diferenţiat), inclusiv pentru “profit” zero (cele care nu erau tocmai active). Oamenii nu aveau de unde scoate bani (ar fi urmat să-i aducă de acasă, şi acolo nu aveau, pentru că firma avea profituri mici sau deloc, reuşind doar să platească salarii, utilităţi, altele de gen). Politrucii de atunci voiau să elimine evaziunea fiscală! Nu aveau timp şi chef de controale, aşa că rezolvau problema din condei, băgând o lege. Aşa au trimis în şomaj o mulţime de oameni care, de bine de rău, se descurcau singuri.

La vremea aceea, o fufă de la Camera de Comerţ şi Industrie Braşov (preşedintă, sau ceva de genu’) declara că o firmă cu 1000 de lei profit nu-i afacere, deci nu se distruge nimic. Desigur, se distruge doar viaţa unor oameni care-şi întreţineau familiile şi întreţineau şi familiile angajaţilor; după închidere cei mai mulţi au trecut la indemnizaţia de şomaj şi apoi la… mila rudelor, eventual, pentru că unii nu mai erau foarte tineri şi nu-şi găseau uşor de muncă si nici pentru pensie - chiar anticipată - nu se încadrau.
Tot la acea vreme, mulţi şi-au închis firmele şi au înfiinţat asociaţii familiale/intreprinderi individuale sau au devenit persoane fizice autorizate pentru că taxele erau mai mici şi se putea trăi. A durat mult binele? Nu! Cu toţii au fost obligaţi să plătească asigurări de sănătate, pentru pensie etc. s.a.m.d. şi nu toţi caştigau, lunar, suficient cât să plătească aceste taxe, iar difernţa între firmă şi altă formă de organizare este mai mult denumirea.

Statul român împovărează cu taxe şi pune beţe în roate oricui s-ar putea descurca pe cont propriu. Reprezentanţii statului român pur şi simplu nu vor ca cetăţenii să fie independenţi financiar - independenţii financiar nu au timp să asculte scandalurile lor şi nici nu votează cu ochii închişi pentru un kil de făină şi un litru de ulei sau pentru un pix roz.

Vasile Ciurchea, şeful Casei Naţionale de Sănătate, declara la DC News Live despre românii care lucrează în străinătate, neavând asigurări acolo, deşi nu contribuie la fondul de sănătate naţional se tratează în spitale din România, fără bani, în regim de urgenţă - adică, doar că nu le zice “ţepari”. Zice el, despre oamenii care nu au asigurări nici în România, nici în străinătate: Vin în concediu si dacă facem o statistică vom vedea că numărul urgenţelor creşte în perioada iulie-august sau în perioada sărbătorilor. […] În străinătate, dacă nu ai asigurare medicală, nu îţi dă nimeni niciun serviciu. Ţi se dă doar urgenţa minimă astfel încât să nu mori.
Observaţie: e logic să crească numărul de urgenţe, mai ales în perioada sărbătorilor: aşa e de când sunt sărbători  pe lume şi oameni care fac excese alimentare sau beau până la comă… Cât despre urgenţe… O fi altfel în România, “la urgenţe”? El sigur are impresia ca o fi altfel, dar are impresii greşite.

Deputatul Marius Manolache, despre pensiile speciale ale parlamentarilor: Eu cred că nu putem să punem egalitate între un demnitar, înalt funcţionar public, care are o răspundere extraordinară şi un cetăţean normal, fie el muncitor, inginer, medic,  ş.a.m.d. (gandul.ro). I s-a atras atenţia că sunt oameni care au o pensie de 1.200 de lei după 40 de ani de muncă. Si el zice: Dar nu sunt înalţi demnitari. Mi se pare un respect faţă de cei care vin în Parlament pentru că calitatea (cacofonia e a lui) de înalt demnitar nu o poate avea toată lumea, sunt câteva sute de oameni în ţara asta, nu sunt mai mulţi. Nu mi se pare un efort bugetar extrem de mare.
Despre aceleasi pensii, deputatul care a promovat legea, Anghel Stanciu: Cred că cetăţenii din colegiul meu, 90% dintre ei, ar vota să dispară Parlamentul pentru că aşa li s-a indus de către ziarişti şi alte cercuri de influenţă, că acest Parlament este populat de oameni care dorm. Unii dorm somn de veci. Deci este o activitate periculoasă. Nu am remuşcări pentru că eu nu pentru mine am votat pensia, ci am votat pentru un Parlament puternic, care să fie populat cu oameni care renuţă la viaţa de zi cu zi şi fac ca mine 23 de ani naveta, a adăugat el. (gândul.info)
Senatoarea PC Cristiana Anghel (fosta invatatoare care a facut greva foamei) s-a plâns, în plenul reunit, de faptul că, din cauza jurnaliştilor, Parlamentul are o cotă de încredere scăzută şi că USL a promis, în campania electorală, că vor repara nedreptăţile făcute de guvernarea condusă de Emil Boc. Această pensie este o recompensă a meritelor parlamentarilor, a spus ea, în plen, votând proiectul de lege (gândul).

Recompensă pentru meritele parlamentarilor… Oh! Se băşicau unii dintre ei că de ce preşedintele Curţii Constituţionale să aibă 180 şi ceva de milioane salariu şi 100 şi ceva de milioane pensie şi ei să aibă numai 1200 de lei?

Reflexii in oglinda! In Piata Sfatului

Fotografii pentru Reflexii in oglinda! 
sursa fotografii: Brasov, orasul sufletului meu
Weekend frumos vă doresc!

Exagerare in credinta?

Am citit un text in care este vorba despre un adult care ne impartaseste binefacerile invataturii religioase - pe care nu le neg, nu le minimalizez, dar vreau sa se stie (daca mai e cazul) ca nu este o regula si nu trebuie sa fie o regula. Cei care mai cartim impotriva dogmelor religioase nu o facem pentru ca ni se nazare noua sa fim mai cu mot, ci o facem pentru ca dogma nu trebuie impusa! Iar in România (pare ca) se impune, incepand din primul an de scoala, ba chiar si la gradinita. Copiii de la o gradinita “isi spun rugaciunile” inainte de masa. Gradinita fiind una de stat. Ce-o fi rau?! ar zice unii. Ei, nu-i rau, e rau! Cat timp un parinte NU vrea ca micutul lui sa recite rugaciuni educatoarea este obligata sa nu-i ceara asa ceva. Ce zice o educatoare care a fost reclamata de mama unui copil in varsta de 4 ani? Spune: “Nu l-am obligat, a facut-o de buna voie”! Scuzati pardon! Adica, acei copii de gradinita s-au inteles intre ei sa-si spuna rugaciunea! Nu educatoarea a avut initiativa… Nu-nu! I-a intrebat pe copiii cei mititei daca vor sa spuna rugaciuni si ei au zis “da”. Ce-ar fi putut spune? Acceptam si faptul ca alegerea celor de aceasta varsta ar fi valabila (dar, categoric, nu e!). In gradinita cu pricina s-a facut sedinta cu parintii si majoritatea au votat sa ramana rugaciunea. Cum facem cu cei care n-au votat? Ce facem cu acei copii ai caror parinti au votat impotriva? Majoritatea dicteaza - traim in democratie sub dictatura majoritatii - dar aceste mici frecusuri nu-s altceva decat o discriminare mascata a celor care au alte obiective, alte preocupari etc. Copiii credinciosi (vorba sa fie!) vor incepe, incet dar sigur, sa marginalizeze pe cei de alta confesiune sau pe cei care nu se supun turmei. Eu zic ca nu-i bine!

Revenind la textul care mi-a atras atentia… Literele italice sunt din textul original. Scrie acolo:
La 4 ani înţelegeam mai multe despre moarte decât ştiu acum copiii de 14 ani.
La 4 ani ani stiam ca un pisoi care a murit e mort si nu mai vine - am plans si mi-a trecut, si nu stiam ca exista o biserica in care cineva imi explica despre moarte.

La un an jumate făceam mătănii, da, sunt acel copil “umilit” în faţa icoanelor
Nu e putin cam exagerat? La un an si jumatate ma jucam, descopeream mediul inconjurator.

La 2 ani, părinţii “mă abuzau” ţinându-mă la slujba de Paşte şi de Crăciun.
Parintii mei preferau sa dorm in patul meu, nu pe umarul lor, inghesuita intre alte zeci de oameni care stateau in picioare si se balansau de pe un picior pe celalalt pentru ca-i durea mijlocul.

La 10 ani citeam cu spor Biblia şi aveam nesfârşite discuţii despre religie. Aveam habar de toţi sfinţii, pictam icoane şi ştiam slujba pe de rost.
La 10 ani citeam povesti pentru copiii, povesti in care Binele avea mereu castig de cauza. La ce mi-ar folosi sa stiu pe de rost numele tuturor sfintilor si sa stiu… slujbele religioase pe de rost?

E adevărat, n-am fost expusă la MTV şi la revista Bravo, nici la certuri în casă, nici la medii idioate, ceea ce înseamnă că părinţii mei m-au “discriminat” şi “izolat social”.
Nici eu n-am asistat la certuri in casa, n-am avut MTV si revista Bravo am rasfoit-o cu cei ai caror parinti o aduceau din strainatate, dar am avut parte de oameni care n-au prea fost dusi la biserica (ce inseamna mediu idiot nu inteleg) dar am ales fara a cunoaste perceptele religioase si n-am intrat in acele “medii dubioase”, pentru ca parintii nu-mi citeau din Biblie, ci pentru ca-mi explicau diferenta intre bine si rau, fara a ma obliga sa fac penitenta cand greseam si nici nu-mi spuneau ca voi ajunge in cazanele lui aghiuta. Parintii nu mi-au pus Biblia in mana pentru a o citi; am ales sa o citesc, asa cum am ales sa citesc si cartile altor culte, pentru ca vreau sa ii inteleg pe oameni, vreau sa le inteleg motivatiile…

Eu sunt copilul acela “abandonat” în ghearele unor duhovnici care sunt mai răi decât nişte criminali, pentru că ştiu să asculte ce ai pe suflet şi ce n-ai spune niciodată nimănui.
Parintii mei mi-au fost si imi sunt duhovnici (acum doar mama), desi nu poarta sutana si nu vorbesc cu accent grav, dandu-mi exemple biblice, ascultandu-ma dupa ce fac o mica donatie, eventual.

Nu mi-e frică de moarte şi de morţi. Mă pot gândi la cei care au plecat dintre noi cu dragoste şi seninătate, fără să mă nimicească anxietatea şi durerea.
Nici mie nu mi-e frica, desi n-am facut matanii de la varsta de un an si jumatate. Nu ma nimiceste anxietatea si durerea pentru ca dintre cei dragi au murit, desi nu stiu numele tuturor sfintilor. Poti intelege moartea si fara sa te tarasti in patru labe in jurul unei cladiri.

Autoarea continua pe acelasi ton si ma intreb: eu, care n-am facut matanii de la varsta de un an si jumatate - si multi altii ca mine! - cu ce suntem mai nefericiti decat ea? Daca nu faci matanaii de la un an si jumatate, daca nu te rogi de trei ori pe zi, daca nu-ti faci semnul crucii cand autobuzul trece pe langa o biserica - si unii mai si dau un cap in bara - inseamna ca nu poti crede in egalitatea de drepturi intre oameni? Daca nu stim numele tuturor sfintilor inseamna ca nu stim ierta? Inseamna ca ne e scarba de saracie si boli?
Exagerarile nu-s bune!

Un fel de concluzie: Unii au impresia ca numai un credincios fervent e capabil de a intelege diferenta intre bine si rau. Imi pare rau daca-i dezamagesc, dar nu-i adevarat. De fapt, nu-mi pare rau daca-i dezamagesc… pentru ca nu am nevoie de aprobarea lor pentru a crede sau nu ceva.

Cu sau fara religie un om educat ramane un om educat. Parerea mea.

Câini cu porţia

Ţara arde şi impotenţii politic se piaptănă. S-au gândit politicienii ce s-au gândit ce să mai facă şi au găsit: o lege care să limiteze numărul de câini pe care un cioban are dreptul să-i întreţină pe lângă turme. Astfel, cei de la şes au dreptul la doar un câine, cei de la deal au dreptul la doi iar cei de la munte la trei câini care să le păzească turmele, de urşi şi de lupi, în special; în paralel, aceiaşi parlamentari impotenţi politic protejează interesele vânătorilor şi inventează fel de fel de facilităţi pentru aceştia - inclusiv dreptul la vânătoare pe terenul altuia.

Câinii ciobanilor, se ştie, sunt agresivi din fire - pentru că aşa trebuie să fie cu orice fiinţă care nu face parte din turma pe care o păzesc. Ce vor face ciobanii care au mai mulţi câini decât prevede legea şi nu vor să plătească amenzi de până la 1500 de lei? Un cioban a zis că orice adăpost al unei turme are cel puţin patru colţuri şi la fiecare colţ ar trebui măcar un câine. Patru colţuri sunt puţine, în comparaţie cu câte colţuri au capetele politicienilor care au aprobat aşa ceva.
Revenind: ce se va întâmpla cu ceilalţi câini? Îi vor ucide? Nu afirm că n-ar fi în stare unii dintre ciobani… Îi vor lăsa liberi prin localităţi, să atace oameni şi animale? Se vor aplica amenzile abia după ce câinii “în surplus” vor muri de bătrâneţe sau ucişi de o fiară?

joi, 10 decembrie 2015

Ziua Internaţională a Drepturilor Omului

sursa
Drepturile omului nu sunt încălcate numai de terorism, represiune sau asasinate, dar şi de structuri economice nedrepte care creează inegalităţi imense. (papa Francisc)

La plenara 317, din 4 decembrie 1950, a Adunării Generala a Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost instituită oficial Ziua Internaţională a Drepturilor Omului la data de 10 decembrie; data a fost aleasă pentru a onora adoptarea şi proclamarea de către Adunarea Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1948, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Din anul 1994 România este parte la „Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale” şi se supune jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. In cadrul Uniunii Europene, România a semnat, în decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona care conţine „Carta Drepturilor Fundamentale”.

Drepturile omului sunt "de obicei înţelese ca drepturi inalienabile fundamentale la care o persoană are în mod inerent dreptul pur şi simplu pentru că el sau ea este o fiinţa umană." Drepturile omului sunt astfel considerate ca fiind universale (se aplică peste tot) şi egalitare (aceleaşi pentru toţi)

marți, 8 decembrie 2015

Clubul cinefililor: Generation War

Intalnirea de la Clubul cinefililor pe pagina la Carmen in fiecare saptamana.

sursa 
Actiunea miniseriei in 3 parti (The Different Time, The Different War, The Different Country), "Unsere Mütter, unsere Väter"  (Generation War, 2013), in regia lui Philipp Kadelbach, incepe in anul 1941 la Berlin si ilustreaza viata a cinci prieteni in timpul celui de-al doilea razboi mondial, un razboi care a schimbat radical destine dar si lumea intreaga, aducand distrugeri monstruoase in toata Europa, si nu numai.
Despartindu-se, cei cinci isi dau intalnire de Craciun, in localul unde lucra Greta, ei fiind convinsi ca razboiul se va termina in mai putin de un an.

Wilhelm Winter (Volker Bruch), Charlotte (Miriam Stein), Greta Müller (Katharina Schüttler), Viktor Goldstein (Ludwig Trepte) si Friedhelm Winter (Tom Schilling) sunt prieteni din copilarie.
Greta si Viktor se iubesc, in ciuda faptului ca tanarul este evreu si e considerat de nazisti ca fiind rasa inferioara ce nu trebuie sa se “amestece” cu germanii, iar Charlotte, care s-a pregatit sa devina asistenta medicala pe front, il iubeste in secret pe Wilhelm, locotenent decorat in armata germana. Fratele lui Wilhelm, Friedhelm, este un tanar sensibil, preocupat de literatura si de filosofie, care se obisnuieste greu cu ideea de a pleca la razboi si a ucide semeni si nu are nicio dorinta de a deveni soldat, dar nu are de ales. La un moment dat, camarazii sai, nemultumiti ca le pune viata in primejdie cu lasitatea sa, il bat serios, iar fratele lui nu intervine.
Cei cinci prieteni sunt tineri cu vederi largi, obligati sa faca alegeri agonizante, in unele momente.

marți, 1 decembrie 2015

Buna dimineata soare!

sursa: Turism de Aventura
Voi, munţilor mândri, moşnegi cununaţi
Cu stelele bolţii albastre,
În leagănul vostru de codri şi stânci
Dorm toate poveştile noastre.
Alături de şoimii cu ochii aprinşi,
Din tainica voastră dumbravă,
Se-nalţă-ndrăzneţe-n lumina din cer
Şi visele noastre de slavă.
[…]
Vă arde ruşinea din creştet, ades'
Voi aspră porniţi vijelie -
Şi sufletu-mi lacom vă soarbe atunci
Năprasnica voastră mânie!
Din urletul vostru sub cerul aprins,
Din ploaia de trăsnete grele
S-a naşte odată, plutind peste vremi,
Cântarea cântărilor mele!
(În munţi, de Octavian Goga)

In jocul Iulisei, Buna dimineata soare!

Pe un picior de plai

sursa: Brasov, orasul sufletului meu
Să îţi iubeşti ţara ar trebui să fie uşor, mai ales pentru cei care locuiesc în ea - uneori am impresia că cei plecaţi prin ţări străine iubesc România mai mult decât cei rămaşi aici, poate pentru că, într-un fel, s-au distanţat şi le lipseşte… Se zice că începem să preţuim ceva cu adevărat abia atunci când nu mai avem acel ceva… Alteori am impresia că unii străini iubesc România mai mult decât o iubesc mulţi români…

Poţi demonstra că îţi iubeşti ţara fiind un cetăţean activ, un cetăţean implicat în viaţa sociala şi în cea politică, în viaţa comunităţii din care faci parte - să vrei să afli ce-ţi pregătesc edilii, politicienii, să ai curaj să te opui când ceva nu pare a fi gândit şi hotărât în interesul general al concetăţenilor.

Poţi învăţa să îţi iubeşti ţara şi altfel decât la nivel declarativ: iubeşte-ţi concetăţenii, cu bunele şi relele lor; încurajează-i pe cei buni şi ai răbdare cu cei mai puţin buni - poate reuşeşti să le arăţi că nu toţi oamenii sunt ca cei pe care i-au cunoscut ei de-au ajuns să fie consideraţi paria sau doar capital electoral. Critică atunci când e de criticat şi laudă atunci când simţi să faci asta. Uneori, un gest cât de mic, cât de aparent neimportant, poate schimba un destin - în bine sau în rău; încearcă să schimbi ceva în bine, oricât de puţin, pentru că din bine cu bine se face şi mai bine.

Învaţă istoria ţării, aminteşte-ţi ce evenimente s-au petrecut la o dată anume, în trecut. Caută-ţi un erou, afişează un drapel (chiar mic) în curtea casei, pe terasă… Nu-ţi fie ruşine să recunoşti că eşti român, din contră, laudă-te, pentru ca oricine să înţeleagă că nu toţi românii sunt neisprăviţi - luptă să schimbi părerea celor care cred altfel.

Să îţi iubeşti ţara nu înseamnă să dispreşuieşti străinii sau să-i urăşti - asta e xenofobie.

Promovează tradiţiile strămoşilor chiar şi atunci când accepţi tradiţiile altora - nu le înlocui pe ale tale cu ale altora, ci promovează-le pe unele (le ai în suflet), distrează-te cu altele, dar nu exagera până rişti să dai în naţionalism sau în bigotism - păstrează echilibrul. Între oameni, o dragoste manifestată prin gesturi excesive e o dragoste nesănătoasă, obsesie - cam la fel şi cu dragostea de ţară.

**
Taurul se satură păscând pe câteva iugăre; o singură pădure e de ajuns pentru mulţi elefanţi; ca să hrăneşti omul, îţi trebuie pământul şi marea. Cum aşa? Natura ne-a dat un trup atât de mic şi un pântece ce nu poate fi umplut ca să întrecem lăcomia celor mai mari şi nesătule animale?
(Seneca, din Scrisori către Lucilius)

Imi plac tare mult versurile Aurorei GeorgescuCe-nseamnă ţara s-o iubeşti?

Parafrazând fraza din finalul fiecarui episod al serialului Midnight Caller:
                     La mulţi ani, România, oriunde ai fi!

luni, 30 noiembrie 2015

As vrea sa va spun, si alte ticuri

sursa 
“As vrea sa va spun ca vremea se va incalzi usor in majoritatea zonelor tarii…”
“As vrea sa va spun ca femeia care si-a ucis pruncul mai avea trei acasa…” (trei ce mai avea acasa?)
“As vrea sa va spun” - asa isi incep recitarea mai toti jurnalistii de teren “profesionisti”. Oare nu-si dau seama ca tocmai ne spun, nu doar “ar vrea sa ne spuna”?

“Trebuie sa va spun ca barbatul care si-a ucis vecinul…” “Trebuie sa va mai spun…”
“Trebuie sa va spun” este un alt tic verbal al “profesionistilor”. De ce trebuie sa ne spuna? Poate ca nu vrem sa auzim despre oameni care ucid alti oameni si poate ca nu vrem sa auzim nici barfe despre unele persoane publice.
“Batranul” in varsta de 50 de ani si “batrana” in varsta de 53 de ani au facut sau au patit… Copii in varsta de 20 si un pic de ani, cu microfonul strans bine la piept, au impresia ca oamenii care au implinit varsta de 40 de ani sunt deja batrani. Daca ei ii spun tatalui “batrane” nu inseamna ca oamenii care au peste varsta de 40 de ani sunt batrani…
Din fericire, astfel de “ticuri” sunt din ce in ce mai rare in comparatie cu anii trecuti.

“Ce ati simtit?” e intrebat cate un om care scapa intreg dintr-un grav accident. Sau: “V-ati speriat?” intreaba cate unul pe cel care scapa intreg din vreun alt accident… “De ce vrei sa stii?” este singurul lucru ce-mi vine-n minte ca raspuns la astfel de intrebari.

Ii mai intalnim si pe aceia - putini, e drept - care au ca tic… repetitia pe baza de sinonime: “DN 7, adica drumul national 7, care e drumul national ce leaga capitala de orasul Nadlac este blocat”.

Unii au defectul logoreei: “barbatul, dupa ce a consumat alcool, alcool cumparat de la carciuma din sat, a baut acest alcool cu un bun prieten al lui care ii era si vecin, cei doi sarbatorind ziua unuia dintre ei, mai precis a barbatului gazda care a fost ucis nu cu una, nu cu doua, ci cu trei lovituri de cutit date de musafirul care a venit sa-l sarbatoreasca, infigand acest cutit in spatele barbatului sarbatorit, in casa din spatele meu, unde puteti vedea la lucru persoanele venite sa cerceteze, specialistii care s-au deplasat la faţa locului chemati de politistii alertati de vecina care a auzit scandalul si strigatele de cumplita durere ale celui care a murit in ziua in care ar fi implinit x ani, ucis fiind de cel pe care il credea bun prieten, dar care s-a dovedit a fi cel mai mare dusman”. (am improvizat in stilul unora) Observatie: omu' poate fi ucis cu o singura lovitura de cutit - celelalte nu-l ucid pe decedat, doar il gauresc.

“Oameni simpli”, “simpli cetateni”, “omul de pe strada”…
Poate mi se pare doar mie, dar tare fara sens este sintagma “oameni simpli”. Politicieni si oameni simpli, ingineri si oameni simpli, economisti si oameni simpli, consilieri si oameni simpli, ong-isti si oameni simpli, sefi de sindicat si oameni simpli… ca si cum primii ar fi cine stie ce elite in comparatie cu cei care au alte profesii, alte calitati… “Omului de pe strada” prefer sa nu-i comentez intelesurile…

Cel mai cel tic verbal al jurnalistilor “profesionisti” este minunatul: “atat deocamdata, va vom tine la curent”. Dar nu ne tin nici la curent, nici in curent pentru ca nu-i intereseaza, intotdeauna, ce se mai intampla intr-un caz sau altul.

De dragoste - de Sfantul Andrei

Sunt mai multe superstitii legate de noaptea Sfantului Andrei, dar m-am oprit doar la  cateva dintre cele legate de dragoste…
Se zice ca in noaptea de Sfantul Andrei fetele nemaritate ar putea sa-si vada ursitul - in vis, in oglinda, in apa…

O superstitie spune ca fata care, in noaptea de Sfantul Andrei (29 spre 30), sta goala intre doua oglinzi si cu o lumanare aprinsa si-ar vedea ursitul…
Acum… ce sa zic? Or exista fete care fac asa ceva? Adica, au nevoie de doua oglinzi mari, as zice… Fiecare o avea in casa doua oglinzi mari, dar cum le aduce impreuna, mai ales daca sunt pe usa de la sifonier sau prinse pe suporturi mari? Oglinzile de pudriera cred ca nu-s valabile…

duminică, 29 noiembrie 2015

Clubul cinefililor: Qu'est-ce qu'on a fait au Bon Dieu?

Intalnirea de la Clubul cinefililor pe pagina la Carmen in fiecare sfarsit de saptamana.

sursa
Un alt film vazut la recomandarea facuta de Carmen:
Qu'est-ce qu'on a fait au Bon Dieu? (2014), in traducere: Cu ce ti-am gresit noi, Doamne?
O comedie drama frantuzeasca in regia lui Philippe de Chauveron. Comedie?! E mult mai mult decat comedie; e ironie, si autoironie, dar si satira a vremurilor. Filmul reprezinta si o imagine a societatii franceze actuale care e posibil sa nu fie inteleasa foarte bine de cetatenii altor state, pentru ca nu e usor sa inveti sa traiesti cu multiculturalitatea - insa nu e mai putin amuzant.

Imaginati-va o masa de Craciun intr-o familie cu patru fete dintre care trei sunt casatorite: una cu un evreu, una cu un arab, a treia cu un chinez. familia Culorile unite ale Benetton - cum ii numeste un concitadin. Parintii fetelor sunt putin xenofobi si putin rasisti, dar nu s-au opus fericirii fiicelor. A patra fiica - inca nemaritata - e speranta lor de parinti catolici ferventi. Cand aceasta fiica le spune ca se va casatori cu un catolic bucuria care-i cuprinde aproape ca-i arunca… in depresie!

Familia Verneuil este una bine situata, cu oameni educati, catolici traditionalisti. Marie (Chantal Lauby) si Claude (Christian Clavier) isi iubesc fiicele foarte mult si le-au educat in spiritul tolerantei, al multiculturalismului, dar sotul ii mai reproseaza sotiei - referindu-se la gineri: “Iubiti-va unii pe altii!” Iata rezultatul!

Fiica ce urmeaza a se casatori alege sa le prezinte viitorul sot la masa intr-un restaurant. Cine-i asta, baiatul care parcheaza masinile? face tatal ochii mari. Iar mama, ii povestea mai apoi psihologului - la care a rugat-o preotul, insistent, sa mearga: Nu mi-ar fi rusine sa-mi plimb nepotii in parc, mi-ar fi rusine ca oamenii ar putea sa creada ca sunt servitoarea ambasadorului Gabonului.

Fiecare minut din film e amuzant, fiecare replica are spirit. Te distrezi de la inceput pana la sfarsit in compania familiei Verneuil. Cand primele trei surori si sotii lor afla ca si cea de-a patra se casatoreste toti se gandesc la acelasi lucru: Asta e ca Fukushima pentru parinti.

Cei trei gineri se inteleg bine, dar ii mai apuca si pe ei contrele cand se intalnesc, mai ales in prezenta socrului care face ce face si mai scapa cate o observatie rasista. Reunirea acestei familii e mai mult o intalnire antirasism, nu un pranz in familie.

E un film “politic incorect” - poate ca acest aspect il face atat de amuzant! Un film adorabil!

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

M-am saturat de cei travestiti in politicieni

Constitutia, in anumite conditii, permite oricarui cetatean român sa aleaga si sa fie ales:
Art. 37 - Dreptul de a fi ales: (1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).
(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.
sursa
Daca impotriva celor care aleg nu am prea multe de comentat am ceva de comentat atunci cand e vorba despre oamenii dintre care trebuie sa alegem nu pentru ca vrem sa alegem dintre ei, ci pentru ca trebuie sa o facem pentru ca ei ne sunt propusi. De ce sunt propusi?! Poate pentru ca au bani si sustin partidul care-i propulseaza? Poate pentru ca sunt oameni de paie?! Poate pentru ca sunt saraci - la propriu si la figurat - dar lacomi si obedienti? N-am idee… Cert este ca ceva ar trebui sa se schimbe in privinta celor dintre care trebuie sa alegem. Sa aiba macar bacalaureatul, nu sa-l obtina la varsta de 36 de ani dupa ce au obtinut diverse functii politice, si sa “urmeze” mai apoi cursurile a cate doua facultati, facand cate doi ani in unul (pentru ca e posibil si permis) si obtinand diplome de licenta si apoi de master in numai cativa ani cand ei nu au fost capabili sa obtina o diploma de bacalureat in anii cand prea multe - in afara de a invata - nu aveau de facut.
Desigur, exista multi oameni isteti care nu au obtinut o diploma de bacalaureat pentru ca nu pot invata pe de rost cantitati enorme de informatii, dar acestia vorbesc corect limba romana, ba mai stiu, corect, si macar cate o limba straina si nu vor spune in loc de “ejectat” “ejaculat”, nici “branconier” in loc de braconier. Ghinionul lor si, poate, al nostru, al celorlalti, dar fara (macar) diploma de bacalaureat n-ar mai trebui sa fie permise candidaturile.

Unii, ajungand la inchisoare, au scris carti… stiintifice, desi in realitate nu au dovedit ca au citit macar o carte cu poze. I-a lovit pe toti inspiratia, desigur. Inspiratie au multi alti cetateni români care publica pe rupte fel si fel de truisme, compilatii de prin diverse carti si/sau bloguri, traduceri de pe blogurile straine si românii care citesc doar cartile acestor scribareti dau pe spate, neputand recunoaste plagiatul si gratuland pe toti cei care critica o astfel de “opera” ca fiind invidiosi pe succesul “scriitorului”, dar cu acestia este alta poveste (legatura externa).

Cetatenii care vor sa fie alesi in functii politice ar trebui sa-si publice curriculum vitae si declaratia de avere inainte de a se inscrie pe liste sau imediat dupa ce s-au inscris, pentru a sti si noi cui oferim votul. Cei care se inscriu pentru anumite posturi sau functii trebuie sa aiba hartiile necesare pentru a fi eligibili inainte de a se inscrie sa candideze, nu sa le obtina in timp ce exercita o functie sau ocupa un post.

Poate ca de s-ar schimba legea electorala si nu s-ar mai permite candidaturara tuturor incultilor s-ar schimba ceva in bine si pe aici. Problema nu e ca unii n-au idee de limba româna, problema este ca acesti oameni - mai ales cei foarte tineri - nu stiu cum sa conduca o natiune. Ce poate face un copil in varsta de 23 de ani care ocupa un post de deputat? Nu e vorba ca ar fi prost, ci doar nepregatit pentru a raspunde de destinele unei natii. Desigur ca exista exceptii si un copil in varsta de 23 de ani ar putea da lectii unora care au trecut prin viata degeaba si au ajuns la varsta de 60 de ani sau mai mult, dar acestia nu prea aleg sa candideze la astfel de varste pentru ca au nevoie de mai mult timp pentru a-si contura cariera profesionala, pentru a se hotari ce doresc sa faca in viata pentru ei si pentru altii.

Unii ar spune ca ar insemna ingradirea unor drepturi ale cetateanului: dreptul de a fi ales. Nu e adevarat. Dreptul de a fi ales ramane, doar ca se schimba conditiile de eligibilitate. Poate ca ar fi si mai putini politicieni acuzati ulterior de plagierea lucrarilor de licenta, dar mai ales a lucrarilor de doctorat. E penibil sa vezi un agramat cu diploma de doctor. Adica… cine crede ca si-a luat pe bune diplomele? Nu si-ar fi obtinut nici diploma de bacalaureat, pentru ca nu ar fi putut promova la limba si literatura româna.

Nu avem nevoie nici de indivizi care au impresia ca sunt diferiti de “cetatenii simpli” si au nevoi mai mari si nici de cei care nu stiu care sunt statele membre U.E. sau care sunt puterile in stat. Poate ca la intalnirile cetatenilor cu cei care vor sa fie alesi ar trebui sa li se adreseze intrebari tehnice, de genul “care sunt atributiile presedintelui?” “care este rolul parlamentului, cate camere are si care sunt acestea?” Iar daca vin cu promisiuni sforaitoare ar trebui intrebati cum cred ei ca vor reusi sa-si indeplineasca promisiunea avand in vedere o opozitie politica puternica.

Si ar trebui sa se interzica “migratia” de la un partid la altul. E de inteles ca exista situatii in care cineva nu se mai simte compatibil cu gruparea pe care a ales-o, dar daca renunta sa aiba dreptul de a se inregimenta in alta grupare abia in urmatorul ciclu electoral.

Din intelepciunea unor politicieini:
Daniel Funeriu, fost ministru la Educatie, fara diplome echivalate in RO, asa cum orice alt cetatean e obligat sa faca daca doreste sa-i fie luate in considerare studiile din strainatate: Aşa cum scrie în DEX, cuvântul “coleg” este neutru, nu este de fel feminin.
Theodor Paleologu, fost ministru la Cultura: Motivul pentru care am intrat în politică e mânia, dar nu aia a lui Ahile din Iliada.
Marian Vanghelie: De cele mai multe ori, cei mai buni lideri sunt ăia care când deschideau frigiderul nu aveau nimic în frigider. As zice ca ar fi bine daca am reusi sa ne ferim, deocamdata, de acest gen de “lideri” - nu de alta, dar cei mai multi au dovedit ca ajunsi in functii vor sa-si umple frigiderul astfel incat sa le ajunga o mie de ani, desi nu reusesc sa formuleze corect o propozitie formata din subiect si predicat. Dupa spusele fiicei unui fost presedinte ales unii stiu sa formuleze fraze - dar chiar si asa, nu se dovedesc mai inteligenti decat altii.
Monica Macovei, fosta ministra la Justitie si multe altele mai apoi, acum europarlamentar: M-am gândit că, în multe feluri, eu semăn cu Nelson Mandela.
Ioana Petrescu, fosta ministra la Finante (o tanara speranta): E îmbucurător că oamenii mănâncă pâine şi foarte mulţi oameni săraci consumă acest aliment.
Gabriel Oprea, fost vicepremier si multe altele: Avem, în momentul de faţă, un număr de aproximativ două victime care au fost înecate.
Victor Ponta, fost prim-ministru si fost doctor in ceva, dupa o vizita in Afganistan: Dacă i-am convins si pe talibani să tragă cu racheta si pe americani să tragă alarma înseamnă că sunt foarte bun
De acord cu fostul presedinte de pana in 2014, dar ar trebui sa-si extinda afirmatia si la foarte multi dintre ceilalti politicieni: Eu nu sunt nici intelectual, nici altceva.

Nu stiu cum e in cazul altor cetateni, dar eu m-am saturat de indivizi travestiti in politicieni, fomisti care vor sa fie alesi numai pentru a se imbogati peste noapte din banii publici, prin ordonante de urgenta date in folos propriu si sub scutul imunitatii parlamentare.
Pe scurt: m-am saturat de parveniti si politruci.