29 aug. 2018

Povestea din spatele fotografiei. Fleur and Color on Wednesday

Cu mai muţti ani in urmă - mulţi-mulţi - mi-am amintit de un “episod” legat de o pisică neagră pe care am văzut-o într-o noapte in camera unde dormeam, in casa bunicilor. Aceste rânduri sunt “explicaţia” fotografiei postată la Miercurea fără cuvinte.
Să fi avut până in patru ani, ca vârstă - aşa trebuie să fi fost pentru că aveam aproape patru ani când am devenit blocatar. In logica creierului uman, nu-mi puteam aminti ceva petrecut la acea vârstă, aşa că mi-am întrebat părinţii dacă îşi amintesc de noaptea in care am trezit-o pe bunica să-i spun că e o pisică neagră lânga patul ei şi al bunicului. Bunica spunea că trebuie să fi văzut papucii bunicului, dar mă încăpăţânam să nu cred - papucii erau lângă pat, dar nu in locul unde am văzut pisica. De aici, filmul amintirii s-a rupt, dar voiam să aflu dacă s-a întâmplat sau ba. Bunicii nu mai erau când mi-a intrat in cap că am văzut o pisică neagră in casă, in copilărie, părinţii habar n-aveau despre ce vorbesc (fireşte! ei dormeau la acel moment), dar şi-a amintit fratele cel mic al mamei că m-a găsit într-o dimineaţă, foarte devreme, in curte, cu un pisoi negru in braţe, străduindu-mă să-l ţin, pentru că aluneca. A vrut să-l ia el, dar nu l-am lăsat. In fine. Acest episod şi l-au amintit, mai apoi, şi părinţii şi celălalt frate al mamei, dar n-aveau cum să fie siguri că era dimineaţa imediat următoare nopţii pe care o aveam eu in minte.
Pisoiul era al unor vecini de pe aceeaşi stradă, şi îl căutau de câteva zile. A trebuit să îl dau înapoi, dar zi de zi mergeam să-l vad. Era încă pui, îl ţineau in casă şi, probabil, se strecurase pe undeva afară şi-a ajuns in curtea noastră.
Amintirea acestui pisoi negru pe care l-am găsit şi pe care îl vizitam nu există in capul meu - poate că, cine ştie cum, s-au “suprapus”, s-au “combinat” mai multe amintiri şi creierul mi-a oferit un “scenariu”, peste ani. Dar mi-e dragă amintirea a ceea ce credeam că s-a întâmplat: bunica, noaptea, căutând prin cameră o pisică neagră. Totuşi, un pisoi negru care, se pare, mi-a fost drag, a existat.
Fară legătură cu pisica neagră… Fotografia de mai jos am ales-o pentru că in curtea lungă a bunicilor (comună cu încă două case la ieşirea spre stradă), in apropierea porţii, era un gard viu format din hortensii diferit colorate.
Sursa foto flori: https://buchetefloria.wordpress.com/

Pentru Fleur and Color on Wednesday, iniţiat de Ella.

O amintire dragă. Miercurea fără cuvinte!

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen, continuat de Călin Hera şi preluat de Carmen, din nou. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.
HAPPY WW!

27 aug. 2018

Pepene sau ghiulea?

Seamănă a pepene, pentru că pepene am încercat să desenez.
Desenul nr. 1 pare o ghiulea camuflată. Zilele trecute am camuflat o nebuloasă in… pete întinse in cercuri relative - relativ cercuri, cred că e mai corect.
Robert mi-a dat câteva sfaturi şi n-am stat mult pe gânduri! Mulţumesc!
A scris Robert in comentariul său (aici) să folosesc creion cerat verde-închis pentru dungile pepenelui şi cu acuarelă verde deschis să umplu conturul. Nu mi-a ieşit cum îmi imaginam, şi nu doar pentru că nu am un creion verde foarte închis. Mi-a ieşit ceva chinuit! I-am făcut şi codita, ca-n fotografia model şi…. Ori am desenat cel mai rotund pepene din lume (când încă nu s-a copt) ori o ghiulea in zeghe. Vopseaua pe bază de apă se “retrăgea” şi nu prea de pe urma lăsată de creionul cerat.
Pentru că verdele deschis din tub o zbughit-o pe paletă m-am gândit să mai consum ceva din vopsea  şi… am mai desenat un pepene lângă o felie de pepene - sau invers (desenul 2).
Eh, nici desenul 2 nu e reusit dar cine-l vede îşi poate imagina că un pepene am desenat (nu trebuie să scriu sub el). Am urmat tot sfatul lui Robert, folosind şi creioane cerate şi culoare pe bază de apă. Îmi place mai mult (aveam “experienţă” deja!), J chiar dacă am pecit-o la conturul feliei. Mai e şi problema proporţiilor, a îmbinării culorilor şi tot aşa. Cert este că mi-a plăcut să desenez!
Am ales să împart in două o foaie de desen mare pentru că… desenele de mici dimensiuni am impresia că le pot “controla” mai bine (clar: sunt plină de impresii!). Degeaba am imaginea pe ecran, şi in minte - nu pot reproduce imaginea cu mâna care ţine pensula.
Caleidoscopul, însă, făcut din cei doi pepeni de coşmar, imi place cum a ieşit.
(programul este aici: https://pixlr.com/editor/  - nu e nevoie de cont)
Talentul mă chinuie in continuare: mai sunt câteva idei de pus in practică.

P.S. Ştiu sigur că nu vor fi confundate desenele mele cu pozele “model”. J

Ce au devenit toţi ceilalţi? Citate favorite

Socrate: Nimic nu ne poate seduce, nimic nu ne poate atrage; nimic nu face urechea noastră să se orienteze, privirea noastră să se fixeze; nimic nu este ales de noi in multitudinea lucrurilor şi nu face inegal sufletul nostru, fără să fi fost, într-un fel, preexistent in fiinţa noastră, fie aşteptat in secret de natura noastră. Tot ceea ce devenim, chiar pasager, a fost preparat. A existat in mine un arhitect pe care împrejurările n-au terminat să îl formeze.
Fedru: După ce cunoşti asta?
Socrate: După nu ştiu ce profundă intenţie de a construi care nelinişteşte surd gândirea mea.
Fedru: N-ai fost nimic asemănător când existam.
Socrate: Ţi-am spus că m-am născut mai mulţi şi că am murit unul singur. Copilul care se naşte este o mulţime nenumărată, pe care viaţa o reduce destul de iute la un singur individ, cel care se manifestă şi moare. O cantitate de Socrate s-a născut odată cu mine, de unde, puţin câte puţin, s-a detaşat Socratele sortit magistraţilor şi cucutei.
Fedru: Şi ce-au devenit toţi ceilalţi?
Socrate: Idei. Au rămas la starea de idei.

(scurt fragment din dialogul Eupalinos sau Arhitectul, de Paul Valéry, dintr-un fragment mai lung citit in cartea Paul Valéry şi modelul Leonardo, de Gabriela Negreanu, Ed Albatros, Bucureşti, 1978 - lucrare de debut). Cele două personaje, Socrate şi discipolul Fedru, se întâlnesc in regatul lui Hades şi fac o trecere in revistă a vieţii pe care au consumat-o in lumea de sus; între altele, se întreabă ce ar face dacă le-ar fi dată şansa de a o lua de la capăt.
₪₪₪
Despre autorul dialogului
Ambroise Paul Toussaint Jules Valéry (30.10.1871-20.07.1945), poet francez, eseist, filosof, interesat de teatru - a scris o piesă în două părţi („Mon Faust”) - şi de altele: a scris un număr de “colocvii” şi “dialoguri” (Socrate şi medicul, Eupalinos sau arhitectul, Sufletul şi dansul, Dialogul arborelui, Ideea fixă).
A fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură in 12 ani diferiţi.
Valéry dezvoltă teoria semnificaţiei multiple a poeziei: Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii. Ar fi o mare greşală - care ar contrazice esenţa poeziei - să se afirme că fiecare poezie corespunde unei anumite intenţii reale şi unice a autorului.
Îl interesau şi arta, istoria, muzica, evenimentele curente; îi plăceau aforismele - in cele 257 de caiete de note, unde, vreme de 51 de ani şi-a închis, zi de zi tot sistemul de notaţii şi reflecţii care-i sunt proprii folosea întotdeauna formula aforistică. Ca exemple:
Omul poartă in sine tot ceea ce trebuie pentru a-l umili. Fapt de care Părinţii şi teologii au prea abuzat.
*
Nimic nu face un om mai redutabil, mai implacabil, mai… ca facultatea de a vedea lucrurile… aşa cum sunt.
*
Politeţea este indiferenţa organizată.
*
Cine eşti? Sunt ceea ce pot.

₪₪₪
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
₪₪₪
Despre autoarea lucrării Paul Valéry şi modelul Leonardo.
Gabriela Negreanu (născută Vasilache; 06.07.1947-22.10.1995), poetă, eseistă, redactor.
Între anii 1970-1985 a fost redactor la Editura Albatros. În 1985 a fost înlăturată de la editură, mutată într-un post de funcţionară. După Decembrie 1989 a lucrat la redacţia Culturală a Televiziunii Române, realizatoare a emisiunii Logos şi ethos.
A scris poezii de la vârsta de 8 ani şi a activat în echipele de teatru ale şcolilor frecventate. Ca poetă, a debutat cu poezia Dunăre, în Luceafărul, 1983. S-a sinucis aruncându-se de de la etajul nouă al blocului in care locuia.
sursa foto Gabriela Negreanu: http://ilazu.blogspot.com/

26 aug. 2018

Parfum din trecut. Poveste parfumată

Lilah şi Aziz s-au îndrăgostit din clipa in care s-au văzut. Ea era pictoriţă, el inginerul care răspundea la acel moment de decorul ce-l va avea sala in care urma să funcţioneze un laborator de cercetare. Lilah a fost aleasă de director şi Aziz trebuia să îi ofere indicaţiile. Le-a fost uşor să lucreze împreună poate şi pentru că din prima noapte au devenit iubiţi. Erau suflete pereche; se cunoşteau de când lumea, aşa simţeau şi acum s-au întâlnit ca femeie şi bărbat meniţi să fie împreună.
- Te iubesc mai presus de orice - i-a spus ea.
- Te iubesc mai presus de orice - i-a spus el.
Când a rămas însărcinată Lilah a ştiut din prima clipă, şi a zâmbit. Lui nu i-a spus nimic atunci; l-a întrebat doar dacă nu simte in aer un vag miros de tămâie, pentru că ea îl simţea şi îl lega de noua viaţă ce se dezvolta in ea. El nu simţea.
Zain a venit in lumea lor după exact nouă luni şi abia atunci Lilah şi Aziz au hotărât să se căsătorească, deşi niciunul dintre ei nu credea in căsătorie; nu de hârtii au nevoie doi oameni ca să fie împreună pentru totdeauna, dincolo de moarte, dincolo de timp, convinşi că întâlnirea lor a fost una karmică şi convinşi că s-au mai întâlnit şi in alte vieţi - şi se iubeau mai presus de orice.
Când, după cinci ani de la sosirea micuţului, au plecat într-o călătorie pe mare numai ei trei, nenorocirea i-a lovit, ca un fulger iscat din senin: furtuna sălta cu furie ambarcaţiunea mică şi fiecare val părea a fi ultimul pe care să-l simtă. Încercând să îl coboare pe Zain sub punte, Aziz a fost aruncat peste bord de o rafală de vânt. In cădere şi-a lovit capul de bord şi plutea deasupra apei, nemişcat. Micuţul îi scăpase din braţe şi nu reapăruse din valurile înspumate. Lilah a sărit după soţul ei, forţându-se să îl readucă in simţiri. Când şi-a revenit, el a început să urle, împingând-o să sară după Zain. Lilah stătea ghemuită in bătaia vântului şi valurilor, tremurând. Un puternic parfum de tamâie părea că se ridică din apă, coboară din cer. Cumva, in amintirile ei, ştia că mai simţise acest parfum şi înainte de a-l aduce in lume pe Zain. N-avea rost să sară după el… Copilul se scufundase, probabil, imediat ce a căzut.
Aziz se învinovăţea pe sine, dar şi mai mult - parcă pentru a scăpa de povara ce-l apăsa - o învinovăţea pe ea, că a ales să-l salveze pe el. Degeaba i-a explicat soţia că altceva nu ar fi putut face. Când Lilah i-a spus că şi de-ar fi fost să aleagă între el şi copil l-ar fi ales pe el - un copil ar mai fi putut avea împreună, dar pe el nu l-ar mai fi putut avea in această viaţa - Aziz a cerut divorţul şi a refuzat să o mai întâlnească. El n-a înţeles că soţia lui vorbea serios când afirma că îl iubeşte mai presus de orice şi a văzut in gestul ei o monstruoasă manifestare a egoismului. 
- Spunea-i că şi Aziz crede in karma…Cum de te-a părăsit? Cum de n-a înţeles alegerea ta?
Lilah simţea răutatea din tonul Laylei. Strânse din dinţi şi nu-şi onoră vizitatoarea cu atenţie. Picta mai departe, pe jumătate cu spatele la cea care venise neinvitată şi cum ea nu ştia să spună nu a acceptat vizita.
Toate aşa-numitele ei prietene o compătimeau ori de câte ori se întâlneau, şi abia reuşeau să-şi stăpanească egoismul, bucuria că n-a durat iubirea care îi lega pe cei doi, iubire pe care aproape toţi cei care îi cunoşteau erau invidioşi, pentru că oameni care să se iubească aşa de mult încât să-şi ajungă unul celuilalt nu se întâlnesc la orice pas. Nu înţelegea de ce mai acceptă in apropierea ei toţi aceşti oameni care o vizitează motivând că le pasă de ea când ea simţea că veneau pentru a se convinge că mai are, încă, sufletul sfâşiat. Nu-l avea. Aziz trăia şi părea fericit lângă o altă femeie - fericirea lui era tot ce conta pentru ea. Ştia că pe Zain nu l-a uitat şi spera ca băieţelul pe care îl avea acum să fi  umplut acel gol din sufletul lui.
Aproape un an, după ce a părăsit-o Aziz, s-a izolat in casa părinţilor, refuzând să întâlnească pe cineva. Numai o bătrânică din vecini, care o cunoştea de mică, intra la ea, gătea, făcea curat şi îi vorbea mereu, chiar dacă nu primea răspuns de la tânăra femeie care, in dormitor, îmbrăcată in cămaşă de noapte, stătea in faţa şevaletului pe care se sprijinea o pânză ce rămânea albă zi după zi. Bătranica o îndemna să lase mâna libera, să acopere pânza cu vopsea fără să se găndească ce face. Lilah zâmbea doar in sinea ei auzind-o.
Într-o dimineaţă geroasă de ianuarie s-a trezit in miez de noapte, subit eliberată de greutatea ce-i apăsa sufletul. Desculţă, a alergat in atelierul plin de praf, in care nu mai intrase de ani, unde se afla primul ei şevalet, cumpărat de tată, de ziua ei, când împlinise vârsta de cinci ani. A pictat ca o nebună, până in zori şi apoi până in noapte. La un moment dat,  s-a oprit la fel de brusc cum a început. Simţea acel miros de tămâie pe care îl simţise in urma cu aproape şase ani, când a simţit că a fost conceput Zain. Acel obsesiv parfum tămâios o învăluia ca un voal real. A zâmbit larg! De data aceasta nu mai putea fi vorba de un copilaş. In dreptunghiul de lumină format de uşa care s-a deschis a recunoscut-o pe draga ei îngrijitoare. Ca trezită din somn s-a răsucit spre lumină şi pensula i-a căzut din mână. Parfumul de tămâie era tot mai puternic. Privea in jur, nedumerită; şi-a privit mâinille şi cămaşa de noapte murdare de culoare, apoi tabloul pe care-l terminase, se pare, într-un fel de transă, pentru că nu-şi amintea nimic – pote doar parfumul. A început să râdă. Stilul nu i se potrivea! Ani de zile a pictat numai peisaje, iar acum avea sub ochi siluete umane bine definite, chipuri ce păreau vii. Pictase chipul fostului soţ şi al copilului înghiţit de ape şi despre care - vorbea lumea - l-a lăsat să moară in locul soţului. Într-un plan mai îndepărtat, vag conturat, apărea un alt chip de copil…      Oamenii nu vor înţelege forţa acelei Iubiri, ei doar căutau, probabil, un vinovat pentru o tragedie care, la acel moment, nu ar fi putut fi evitată. In acel cumplit moment de cumpănă a ştiut că plecând in căutarea micuţului i-ar fi pierdut pe amândoi. Nu regreta alegerea. Tristeţea sufletului ei era că soţul, care-i declarase că o iubeşte mai presus de orice, a ales s-o lase singură. Aziz  se recăsatorise şi avea un băieţel care azi împlinea vârsta de cinci ani.
- N-a înţeles alegerea mea pentru că aşa a fost scris - a răspuns vizitatoarei când aceasta nici nu mai aştepta o reacţie.
- Mereu v-aţi lăudat că întâlnirea vostră a fost una karmica - răsucea cuţitul in rană, credea ea. Zău! O legătură karmica ar trebui să dureze; nu?
- Durează atât cât trebuie.
Bătrâna care se îngrijise de ea in ultimii ani intră in atelier.
- Lilah, musafira pe care o aşteptai tocmai a sosit; am primit-o in sufragerie.
Lilah ridică sprâncenele a mirare, privind lung spre femeia in vârstă care zâmbea din cadrul uşii.
- Ah, da! Multumesc! Urc imediat. Aşeză pensula pe o măsuţă, îşi şterse mâinile pe o cârpă şi se adresă musafirei nepoftite: - Te rog să mă scuzi…
Cealaltă se ridică şi se lăsă condusă spre ieşire. Lilah răsuflă uşurată, stând cu spatele lipit de uşă. Bâtrâna îi zâmbea de lângă scara interioară.
- Mulţumesc, Amina!
- De ce te încăpăţânezi să-ţi pierzi timpul cu astfel de oameni? Sufletul urât li se citeşte pe chip…
**
Lilah s-a îmbrăcat şi a ieşit să se plimbe prin centrul orăşelului unde a petrecut câţiva ani foarte frumoşi alături de iubitul ei dintotdeauna - cum îi plăcea să spună. Mirosul de tămâie a întâmpinat-o imediat ce a păşit afară, şi o făcea să zâmbească; îi dădea şi o stare de uşoară euforie, ca şi cum ceva frumos urma să se întâmple. Şi l-a văzut pe el, pe Aziz, pe o terasă înconjurată de flori; era împreună cu soţia şi fiul. Adulţii discutau ceva şi râdeau; băieţelul era tăcut, părând puţin trist aşa cum ţinea capul plecat. S-a oprit sub o arcadă, să-i privească. Oare ce căutau in acel orăşel? Poate că au venit in vacanţă, la părinţii lui. Distanţa relativ mică îi permitea să desluşească trăsăturile chipurilor şi îl privea aproape fix pe băieţel; semăna cu Zain – doar era fiul tatălui său, îşi zâmbi sieşi. Parfumul de tămâie devenise mult mai puternic - privi in jur, căutând sursa, dar nimic nu părea că poate emana acel parfum.  Renunţase cu ani in urmă să-I întrebe pe ceilalţi dacă simt şi ei mirosul - toţi negau şi păreau că o privesc compătimitor. Ca şi cum i-ar fi simţit prezenţa, băieţelul lui Aziz a privit spre ea. Până să-şi dea cineva seama s-a ridicat de la masă şi a alergat spre ea cu braţele deschise, strigând vesel “Mama! Mama!” De emoţie, Lilah a leşinat…

Regele simţurilor, care ajută nou-născutul să recunoască atingerea mamei este mirosul. Este simţul care ne ajută să călătorim chiar fără să ne deplasăm un pas, pentru că un parfum care ajunge la noi e imediat receptat şi ne poartă prin amintiri despre care, uneori, nu ştim că le mai avem sau  evocă fapte pe care nu ne amintim că le-am trăit dar, cumva, ca într-un vis, ştim că au făcut parte din destinul nostru - parfumul unui vis îl simte numai sufletul. Un parfum care ajunge la noi ne poate purta, cu gândul, in pădurile virgine sau pe valurile unui ocean agitat in furtună, pe piscurile cele mai înalte şi îngheţate sau pe plajele cu nisip fin şi cald.
Am ales să alătur poveştii parfumul unisex Armani privé - Bois d’Encens, pe care Giorgio Armani l-a gândit pentru a-i aminti de copilărie. Nota de vârf a parfumului creat in anul 2004 de Michel Almairac este piperul negru, nota de mijloc e dominată de vetiver iar nota de bază de tămâie, dar parfumul are şi alte ingrediente - unele care îmblânzesc puternicul parfum de tămâie: lemn de cedru şi unele răşinoase. E un parfum elegant, şi puternic fără a fi greu.
Poveste scrisă pentru Clubul condeielor parfumate găzduit de Mirela. Pornind de pe blogul ei puteţi citi şi alte poveşti parfumate.

25 aug. 2018

Desenul nebuloasă

Adică e un desen nebuloasă, nu o nebuloasă desenată. E foarte clar: să văd cum se face nu e suficient, trebuie să am şi simţul artistic - poate îmi trebuie şi răbdare şi exerciţiu sau, poate, trebuie să nu mă grăbesc. Neee! Fără acel cinci la sută talent… nic!
Vă las să ştiţi de pe acum: desenul meu e urâţel (sunt indulgentă cu mine). Să nu ziceţi că n-aţi ştiut şi… să gândiţi mai apoi că v-am stricat sâmbăta. J
(Tot) pe blogul Suzanei am văzut un video despre nebuloase - le-a desenat cineva folosind acuarela (sau vopsea pe bază de apă, n-am prea înţeles; am folosit ce-am avut: vopsea cu apă pentru desenul 1), carioci şi creioane colorate. 
Nu am carioci şi am folosit (la desenul 2 - care trebuia să fie cu carioci desenat) creioane colorate uleioase (m-am prins târziu că apa va aluneca pe ele şi culorile nu se vor îmbina cum trebuie);
in desenul 3 am folosit creioane colorate dar nu aşa cum arată in video - pentru că ori culorile mele nu sunt potrivite ori… nu s-a colorat pensula umezită)
Pe blogul Floare de colţ este legătura către tehnica desenării nebuloaselor). Ceea ce vedeţi aici este o dovadă in plus că mă chinuie talentul. J
Pozele sunt făcute la lumina veiozei, dar nici la lumina soarelul n-ar fi arătat prea diferit. Toate cercurile desenate de mine au picăţele albe, doar că sunt prea mici şi nu am reuşit să le “prind” in fotografii.
Aceasta e "poza originală” - aşa ar fi trebuit să arate
Şi aşa arată desenul meu - mi-au ieşit nişte cercuri relative, mâzgălite.
Zâmbiţi cu poftă! 

23 aug. 2018

Gelozia este boală

Gelozia este o boală, dragostea este o stare sănătoasă. Mintea imatură adesea greșește in legatură cu una sau cealaltă, sau presupune că cu cât dragostea este mai mare, cu atât gelozia e mai mare - de fapt, cele două sunt aproape incompatibile; un sentiment nu lasă loc pentru celălalt (Robert A. Heinlein)
Surprinzător, mai există psihologi convinşi că gelozia este un sentiment natural, instinctiv, sau o emoţie firească, afirmând la modul: “puţină gelozie e firească”. Greşit. In primul rând pentru că gelozia - puţină sau multă (nu iau in considerare, deocamdată, gelozia delirantă) - chinuie pe cel care o simte, dar şi pe cei de lângă el. Altfel spus: gelozia face rău şi celui care o trăieşte şi celui care trebuie să suporte manifestările gelosului.  Mă refer numai la gelozia romantică.
Cei mai mulţi psihologi îşi învaţă clienţii (/ cititorii) să-şi ţină gelozia in frâu. N-am auzit de vreun gelos vindecat dar, e drept, nu sunt statistici pe această temă (sau nu am avut eu acces la acestea) dar din statistica proprie nu am concluzionat că gelozia poate fi controlată prea mult timp (am chestionat doar 100 de persoane, deci nu afirm că ar fi reprezentativ rezultatul). Gelozia poate fi controlată pentru o perioadă de timp şi, in general, cei care încearcă să o controleze de fapt nu fac decât să se abţină de la a o manifesta - sentimentul, însă, continuă să-i macine şi la un moment dat izbucnesc.
Unii consideră gelozia ca fiind un sentiment, alţii o consideră emoţie. Cred că poate fi sentiment şi poate fi emoţie. Diferenţa între sentiment şi emoţie este importantă când vrem să ne înţelegem trăirile. Sentimentul reprezintă prelucrarea mentală a unei emoţii; este o stare afectivă superioară emoţiei, are o durată mai lungă şi o intensitate moderată, reacţiile fiziologice fiind slabe. Emoţia e o stare afectivă spontană, de scurtă durată, de intensitate variabilă şi, de regulă, se produce inconştient, fiind însoţită întotdeauna de unele reacţii fiziologice, cum ar fi: senzaţii de căldură sau de frig, transpiraţie rece sau fierbinte, gură uscată, nod in gât şi chiar tahicardie. Reacţiile fiziologice depind, cumva, de fiecare persoană in parte. Specialiştii au identificat patru emoţii pe care le consideră de bază: frica, furia, tristeţea şi bucuria, dar sunt şi autori care consideră că emoţiile de bază sunt: teama, surpriza, tristeţea, dezgustul, furia, anticiparea, bucuria şi acceptul, sau: bucuria, surpriza, tristeţea, dispreţul şi disperarea (psiholog Monica Popescu). Gelozia e născută, in principal, din frică - frica de a fi părăsit, frica de a nu fi “la înălţimea” cerinţelor partenerului ş.a.m.d.. Pasiunile se deosebesc de sentimente şi sunt determinate de personalitate; sunt foarte intense şi ţin de sfera amoroasă, cea profesională, creaţie, cunoaştere; există şi pasiunile oarbe, care-i duc pe oameni in sfera fanatismului, in cea a viciilor, a geloziei patologice.
Având in minte aceste diferenţe înclin să afirm că gelozia este un sentiment, dar poate fi şi o emoţie - gelozia poate fi simţită de fiecare dintre noi la un moment dat, ceea ce nu o face “firească”, “normală” in sens “natural”, ci doar pentru că este simţită de aproape toţi oamenii la un moment dat. Dacă gelozia ar fi instinctuală, naturală, ar fi fost, pe drept, numită firească - făcând parte din legile firii - dar nu e aşa; de-ar fi un sentiment natural ar fi manifestată de absolut toţi oamenii!  Da, ştiu replica clişeu: cine iubeşte cu adevărat simte gelozia. Greşit! Iubirea nu e egoistă - daca e egoistă nu mai e iubire; dacă e obsedată iar nu mai e iubire, ci dorinţă de “a avea” pe cineva, dorinţă de posesiune, altfel spus. Iubirea e calmă, e caldă, e puternică şi aduce linişte celor care se iubesc, nu agitaţie şi o veşnică goană de a menţine “trează pasiunea” sau de a “descoperi adevărul” cu privire la o presupusă infidelitate.
Iubirea este acea condiție în care fericirea altei persoane este esențială pentru propria fericire (Robert A. Heinlein)
Cumva, sentimentul geloziei e născut şi dintr-un simţ al proprietăţii prea dezvoltat şi din dorinţa (deseori inconştientă) de a controla relaţia, de a-l controla şi domina pe celălalt - sunt cauzele cele mai des întâlnite când e vorba despre neînţelegerile in cuplu. Omul gelos este permanent nefericit, într-o stare de agitaţie a minţii (şi a sufletului) continuă. Oamenii din comuna primitivă, de exemplu, nu cunoaşteau acest sentiment - ei se împerecheau care cu care, fără a forma cupluri şi nici nu invidiau pe altul că are mai mult sau mai frumos - pentru că toţi erau la fel de goi şi la fel de “săraci” (dacă au minţit istoricii, cercetătorii, vă mint şi eu). Mai apoi, a intervenit morala, a intervenit dorinţa de a poseda lucruri şi oameni…
Gelozia e un sentiment complicat, bazat nu doar pe teama de a pierde “posesiunea”, ci şi pe o stimă de sine scăzută, nesiguranţă, chiar ură de sine şi paranoia, dar bazat şi pe iubire (poate greşit înţeleasă) sau pe ură. Cum am şi scris: toţi (ori fi şi excepţii!) o simţim măcar o dată in viaţă, dar numai atunci când nu scade in intensitate (dacă nu dispare) devine o problemă. E chiar greu de crezut că gelozia poate izvorî din iubire… Persoana geloasă vrea să-şi posede total partenerul. In greşeală se pierd şi cei care cred că gelozia e semn că celălalt îl iubeşte şi cu cât gelozia are un grad mai ridicat cu atât e şi iubirea mai mare. Ce eroare! Poate fi considerată gelozia un compliment extraordinar dar… la distrugere va conduce ambii parteneri, pentru că gelozia celuilalt nu înseamnă că ai o foarte mare valoare in sufletul său. Gelozia se bazeaza şi pe ură. Gelosul îl priveşte pe cel pe care-l iubeşte ca având o mare putere asupra lui, putând alege oricând să-l părăsească, putând face asta fără regret dacă nu iubeşte “la fel de mult”.
Un fel de concluzie
De unde teama omului gelos că va fi părăsit?! Fiind nesigur pe el, orice altă persoană care se apropie de “obiectul” (in cazul geloziei)  iubirii lui este mai masculin/feminin, mai frumos/frumoasă; mai atrăgator… Pe scurt: omul gelos crede că orice altă alegere a persoanei iubite e mai bună decât el - stima de sine scăzută are un rol destul de important in gelozie.
Gelozia poate fi o foarte mare problemă într-o relaţie romantică. Mitul că gelozia este un semn de dragoste ar trebui să dispară. Ce-i face pe unii oameni să fie geloşi? Pe lângă sentimentul de posesivitate prea dezvoltată, stima de sine scăzută, nesiguranţa sau chiar ura de sine mai sunt: instabilitatea emoţională, anxietatea, tendinţa de a fi mai mereu posomorât, dependenţa de partener ş.a.. Toţi aceşti factori legaţi de gelozie se referă la insecuritatea oamenilor geloşi şi nu are legătura cu dragostea pe care o nutresc pentru partener. A nu se înţelege că omul gelos, de fapt, nu iubeşte; el iubeşte, dar nefiind sigur pe el nu prea ştie cum să facă. Ajutorul celor care îl iubesc pe omul gelos este de o mare importanţa - şi nu e vorba numai despre partener, ci şi despre membrii familiei omului gelos.
Gelozia crează tensiuni, anxietate, furie, singurătate, ură, teamă - nimeni nu gândeşte clar când e gelos. Persoanele geloase nu au încredere in partener, sunt mereu suspicioase, caută prin buzunare, in agenda de telefon, in computer, unii instalează “programe de urmărire” pentru a şti “mişcările online” ale partenerului etc. Gelozia îl face pe cel gelos foarte puţin atractiv, chiar respingător… Omul gelos intră in categoria “persoane toxice”. Fiind unul dintre cele mai puternice sentimente poate fi cauză de răzbunare şi chiar de omor.
Gelozia poate apărea in mai multe forme: rivalitatea între fraţi, între colegi de muncă sau de şcoală, între prieteni dar cea romantică e cea mai puternică şi cel mai des întâlnită.
Gelozia obsedantă, delirantă (numită şi complexul lui Othello) e altceva, e mult mai gravă.
Concluzie J  
Gelozia este lipsa de respect faţă de persoana pe care o iubeşti (Ivan Bunin, primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. în anul 1933).

22 aug. 2018

Când mă chinuie talentul…

Când sunt foarte multe de făcut, şi nu ştiu ce să fac mai întâi, las baltă ce se mai poate amâna şi mă joc - o oră, două… teoretic. Suzana, pe blogul ei, mă tot instigă la joacă (nu doar pe mine, desigur!) - cum să nu dau curs unor astfel de instigări?! Cine n-ar vrea să aibă timp de joacă?! N-am timp de joacă, da-mi fac!
Pe blogul Floare de colţ - am descoperit fel şi fel de minuni. Între acestea… cum să faci picturi dendritice. La început abia reuşeam să rostesc cuvântul dendritice fără să-mi înnod limba… Acum trebuie să reuşesc să fac o astfel de pictură.
Se foloseşte sticla, dar ar trebui să meargă şi cu “foi” din plastic, mi-a şoptit Suzana. Nu am avut sticlă aşa că am folosit plastic. HM! Ce mi-a iesit veţi vedea mai jos! Până atunci, însă, postez o fotografie cu flori - să vedeţi şi ceva frumos şi colorat.
Am modificat apoi fotografia - am folosit programul online “lunapic” (https://www110.lunapic.com/editor/) pentru modificare, apoi programul online “slideful” (http://slideful.com/) pentru a grupa rezultatele într-un slideshow. Sunt site-urile pe care le-am găsit eu şi unde nu trebuie cont. Reclamaţii nu primesc! E primul slideshow pe care-l realizez şi… pricep cam greu ce zic oamenii aceia pe acolo. 

Şi acum…. Taaa-na-na-naaaa! Picturile mele dendritice! :) :) :))))))))
Desenele cu roşu ar putea reprezenta… un bursuc mutant iar cele cu verde un cal mutant rănit (pata roşie s-a dorit un model - .şi-a ieşit ce-a ieşit). 
Rămâne să mai încerc. Vedeţi pe pagina Suzanei ce faine ar fi trebuit să fie (la final de pagină)
₪₪₪
Pentru Fleur and Color on Wednesday, iniţiat de Ella.
Au mai scris prietena-japoneza; ZIna
₪₪₪

Obiecte de suflet. Miercurea fără cuvinte!

Fotografii pentru Miercurea fără cuvinte!  Jocul pornit de Carmen, continuat de Călin Hera şi preluat de Carmen, din nou. Sunt invitaţi în joc toţi cei care doresc.
HAPPY WW! 

21 aug. 2018

Abandonaţi încărcătura zilei de ieri

Încărcătura zilei de mâine, adăugată celei de ieri și dusă astăzi îl face și pe cel mai puternic să se poticnească. Izolați viitorul la fel de etanș ca și trecutul... Viitorul este astăzi. (Sir William Osler)
Este citatul, postat de Laura, care mi-a amintit o pildă cu doi călugari, un text care zăcea între “ciornele” de pe blog.
Doi călugări, unul mai tânăr şi unul mai in vârstă, plecaseră spre o altă mănăstire şi înainte să plece au depus şi un jurământ al tăcerii pentru cât va dura drumul. In călătoria lor au ajuns şi pe malul unui râu învolburat. In apele furioase o femeie se lupta să se menţină la suprafaţă. Călugărul cel vârstnic s-a aruncat in apă şi a purtat femeia in braţe până la mal. Abia când au ajuns la destinaţie călugărul cel tânăr a întrebat:
- Nu crezi că ai greşit atingând o femeie din moment ce la intrarea in ordin am depus juramântul să nu atingem o femeie?
- Frate, am purtat femeia pe braţe acum o zi. Tu încă o mai porţi? 

20 aug. 2018

Multe întrebări şi zero răspunsuri universal valabile

Se spune că fiecare persoană care acţionează pentru a-şi atinge întregul potenţial oferă un cadou tuturor. Altfel spus, noi între noi ne vrem binele (mai mult sau mai puţin conştient), dar suntem puşi in faţa unei multitudini de alegeri: să alegem între formaţiuni politice, între diferiţi furnizori de utilităţi, între diferite credinţe… Şi fiecare alege, in general, ceea ce consideră că e bun pentru el, dar foarte mult influenţat de alţii. Omul care ştie să asculte opiniile altuia şi nu încearcă să i le schimbe, ba chiar acceptă să îşi completeze concepţiile, şi chiar să schimbe unele, este un om care are putere, între altele şi pentru faptul că e conştient: nimeni nu deţine adevărul absolut, nimeni nu are toate răspunsurile.
Dacă ai putea schimba ceva, ce ai alege să schimbi? Ai cere etică de la politicieni şi funcţionarii din instituţiile bancare? Ai milita pentru utilizarea combustibililor fosili pentru a opri schimbările climei? Ai pleca in vacanţă pentru toată viaţa?
Orice am alege e nevoie de putere. Dacă trebuie să alegem, să alegem puterea, nu autoritatea. Puterea, însă, nu trebuie să primeze dreptăţii! Când eram copii aveam, cu toţii, senzaţia (eram convinşi, in sinea noastră!) că nu există limite pentru ceea ce am putea deveni - totul era realizabil, inclusiv schimbarea lumii in una mai bună! Pe drum, am fost educaţi, educaţi să ne supunem autorităţii. Fără supunere in faţa legii ar fi haos, de acord. Fără lege este întuneric, dar la ce serveşte legea atunci când împiedică aplicarea dreptăţii? Dreptatea cui? ar întreba, obiectiv, unii. Dreptatea celor care au putere sau a celor care au autoritate? Dreptatea este legată de sentimentul bunătății, al corectitudinii și cel al iubirii. Este necesar ca legile dreptății să fie clădite cu bunătate, în interesul bun al omului și al societății - baza pe care trebuie să se așeze totul. Conflictele de interese între oameni nu apar din cauză că nu avem toţi loc sub soare, ci in special pentru că cei mai mulţi oameni nu sunt dispuşi să arate bunăvoinţă nelimitată faţă de semeni. Cât de puternici trebuie să fie acei oameni care pot arăta o astfel de bunăvoinţă!
Omul care iubeşte dreptatea recunoaşte imediat nedreptatea şi, instinctual, nu o poate accepta; nedreptatea îi provoacă suferinta. Aristotel, in Etica Nicomahică, spune că nedreptatea este şi exces şi insuficienţă: este un exces în sensul că cel care comite nedreptatea își atribuie sieși prea mult din ceea ce este util, și este o insuficiență în sensul că, din ceea ce este dăunător își atribuie prea puțin; când în cauză sunt alte persoane, rezultatul este absolut același, omul nedrept violând proporția fie în favoarea unei părți, fie în favoarea celeilalte, după împrejurări. Poate fi tolerata nedreptate? Până unde se poate merge cu tolerarea acesteia? (http://www.gandaculdecolorado.com/despre-dreptate/).
In ultimul timp prea multe nedreptăţi se fac simţite pe întreg mapamondul… Ceva trebuie să fie foarte strâmb in societate. Luptele noastre personale, financiare, emoţionale etc. ilustrează dezastrul din lume, răsturnarea scării valorilor… Putem încerca să rezolvăm aceste conflicte, unul câte unul, dar nu e suficient pentru că sursa este aceeaşi: sistemul disfuncţional.
Tindem să ne atingem întregul potenţial, dar ne întrebăm ce ne opreşte să reuşim? Nu e doar o chestiune de voinţă, ci şi de putere. Ştim noi ce efect avem asupra mediului din jurul nostru, asupra oamenilor care intră in contact cu noi, atunci când alegem să ne trăim viaţa într-un anume fel? La nivel de autoritate suntem apreciaţi in funcţie de modul in care urmăm instrucţiunile, comenzile primite; ordonatorii şi colectorii de taxe ne apreciază in funcţie de profitul pe care îl generăm şi din care ei îşi iau “partea cezarului”; angajatorii ne apreciază că ne luăm concediu când le este lor bine (unii ar prefera să fie scos in afara legii concediul de odihnă) ş.a.m.d. in mai toate planurile vieţii. In astfel de condiţii se poate spune că profităm la maxim de viaţa noastră? Am putea să ne asumăm responsabilitatea (şi) in ceea ce priveşte acel plan al vieţii (sociale) in care se presupune că sunt utilizaţi banii care ne sunt reţinuţi, ceruţi, sub formă de taxe şi impozite? Imediat ce încercăm să acţionam pentru noi înşine intrăm in conflict cu instituţiile care ar trebui să ne asigure libertatea, instituţii care sunt deservite de un număr tot mai mare de oameni meniţi să “pună ordine in vieţile noastre”, oameni care sunt plătiţi, in mare parte, din taxele şi impozitele pe care noi le suportăm şi care se întorc in societate într-un procent mult prea mic pentru că se regăsesc in salarii foarte mari (pentru cineva care lucreaza, practic, “in folosul comunităţii”), in achiziţiile de sedii imense pavate cu materiale scumpe şi mobilate cu obiecte la fel de scumpe etc.. Cu cât e un sediu mai mare şi mai luxos cu atât mai scump plătim întreţinerea acestuia, utilităţile...
Războaiele, parcă din ce in ce mai multe, distrug vieţi, distrug lumi - şi totul pentru bani, pentru autoritatea dată de bani, pentru autoritatea ce o vor unii doar pentru ei, şi care “ei” sunt foarte puţini. Cred că dacă vrem să fim siguri că nu vom fi părtaşi la opresiune, război, genocid ar trebui să începem să nu mai ascultăm orbeşte comenzile. Plătim bani grei pentru înarmare atunci când gurile celor care ne iau banii strigă despre pace… Producătorii şi vânzătorii de armament ar ajunge in faliment dacă războaiele ar înceta şi, printre munţii de bani vehiculaţi in lume, foarte mulţi provin din astfel de activităţi - dacă s-ar retrage din circuitul monetar banii proveniţi din traficul de armament, de droguri, din prostituţie şi altele de acest gen sistemul monetar al lumii s-ar prăbuşi, sunt de părere Serge Le Doran şi Philippe Rosé.
Ştiu că întrebări au cei mai mulţi oameni, dar are cineva şi răspunsurile care să fie universal valabile pentru a atinge ceea ce unii numesc “o mie de ani pace”? (şi) Pentru a ieşi din sfera retoricii… J

N-a dansat decât o vară. Citate favorite

Ce e conştiinţa? E oare numai rodul temperamentului sau al caracterului, un anumit punct de vedere in faţa problemelor? Un rod al educaţiei, al tradiţiilor unei familii, unui popor sau al unei anumite clase?
Anul ăsta, conştiinţa spune cutare lucru. Peste un veac va spune cu totul altceva. Nu, fără îndoială că nu trebuie generalizat.
*
Viaţa modernă ucide basmele, nu rămâne decât proza cotidianului. Doar mici, neînsemnate întâmplări se mai pot împotrivi acestui curent general
*
O întâmplare nu se transformă niciodată pe loc, in basm. Basmele se formează cu timpul - uiţi ce a fost urât şi îţi aminteşti numai lucrurile frumoase.
*
Nu te lăsa copleşit de lucruri ce nu pot fi schimbate.
(din romanul N-a dansat decât o vară, de Per Olof Ekström)
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

18 aug. 2018

Din nou despre adulter

Între “cuvintele cheie” care aduc vizitatori pe acest blog au apărut in ultimul timp multe care se referă la adulter: “adulterul e infracţiune”, “adulterul mai este infracţiune”…
Acum ceva timp am scris despre o femeie din Carolina de Nord (S.U.A.) care a dat in judecată amanta soţului şi a câştigat - in acel stat, însă, la acea vreme cel puţin, adulterul era considerat infracţiune aşa că a fost destul de uşor pentru femeia respectivă să obţină daune de la amanta soţului.
Revenind in România. In mod cert, adulterul nu mai este infracţiune din anul 2006. Daaa, le-au trebuit 17 ani parlamentarilor români să abroge acel articol din codul penal. Mulţi, la acea vreme când partidul scotocea şi in aşternuturile cetăţenilor, credeau că şi partenerul soţului adulterin era pedepsit prin lege, pentru… complicitate sau instigare… Unii cred şi azi. Practic, soţilor inselati (femei sau bărbaţi), le-ar fi plăcut ca numai terţa persoană să fie pedepsită iar adulterinul doar “pus cu botul pe labe”. Nu era uşor de dovedit respectiva infracţiune…
N-o să repet ceea ce am scris in anul 2016, dar adaug ceva…
Azi, pentru că legea civilă permite ca soţul înşelat să obţină oarece daune de la adulterin, se înghesuie destui să divorţeze - pe motiv de adulter - din vina exclusivă a celui care a fost prins polenizând aiurea, şi să ceară daune. Ceea ce uită cei mai mulţi - sau nu le trece prin minte - este faptul că e probabil ca divorţul să nu poată fi obţinut din vina exclusivă a soţului adulterin dacă acesta poate dovedi că aveau camere separate deşi locuiau in acelaşi apartament, viaţa amoroasă era întreruptă şi altele de gen - vor divorţa, desigur, dar din vina ambelor părţi, ceea ce ar putea exclude daunele pe care cel înşelat urmăreşte să le obţină.
In codul civil există şi următoarele articole care se referă la despăgubiri (pentru prejudiciu moral sau material suferit prin desfacerea căsătoriei) in caz de culpă exclusivă a unuia dintre soţi (culpa exclusivă poate fi şi alta decât adulterul).
Din codul civil in vigoare de la 1 octombrie 2011:
Art. 388 - Acordarea despăgubirilor
Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.
Art.. 379  - Divorţul din culpă  - Condiţii
(1) În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.
Art. 390 - Condiţiile prestaţiei compensatorii
(1) În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.
(2) Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani.
(3) Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389.

17 aug. 2018

Doi fraţi cuminţi. Fleur and Color

Două flori pe aceeaşi tulpină: trandafiri de Damasc.
Suzana mi-a tot făcut poftă să mă joc cu fotografiile şi am făcut-o azi, aplicând filtre, la un joc despre flori şi culori. J
₪₪₪
Pentru Fleur and Color (on Wednesday), iniţiat de Ella.
Au mai scris Rux Zina si prietena-japoneza.
₪₪₪
Pentru că florile le-am comparat, in gând, cu doi fraţi… am căutat o poezie şi am găsit
Doi fraţi cuminiţi, de Elena Farago

Noi suntem doi fraţi, in casă / Şi nu ne certăm deloc, / Şi suntem tăcuţi la masă, / Şi cuminţi in orice loc. / Avem hamuri, cerc şi minge, / Când pe-afară ne jucăm, / Iar când plouă, ori când ninge, /  Liniştiţi in casă stăm. / Şi cu jucării frumoase / Ne jucăm tot amândoi, / Pe când mama noastră coase, / Ori citeşte, lângă noi. / Mama noastră ne vorbeşte / Şi ne mângâie duios, / Iară seara ne citeşte / Ori ne spune-un basm frumos. / Şi ne-nvaţă lucruri multe, / Şi frumoase, stând cu noi, / Şi îi place să ne-asculte / Când vorbim noi amândoi… / Şi in gândul nostru-ntruna / Auzim povaţa ei: / - Fiţi cuminţi întotdeauna / Şi fiţi buni, copiii mei!

Conformistul. Provocarea muzicală

Adriano Celentano îmi place de când mă ştiu. Cu muuulţi ani in urmă l-am văzut şi-n filmul “Bingo-Bongo” (1982) şi m-am strâmbat de râs! Acum mi-am revenit.
Cântecul-pamflet pe care l-am ales (şi m-am amuzat ascultându-l) a fost interpretat in cadrul unui spectacol realizat in memoria artistului Giorgio Gaber, in anul 2013.
Am realizat o traducere (mai cu goo, mai cu dicţionarul), cât m-am priceput (versurile in italiană sunt pe pagina YT):
sunt / un om nou / atât de nou, încât a trecut mult timp de când nu mai sunt fascist / sunt sensibil şi altruist / orientalist / și în trecut am fost / un pic şaizecioptist* / de ceva vreme ecologist / câțiva ani in urmă euforic m-am simţit / un pic socialist.
*
sunt / un om nou / o spun in sensul literal, sunt progresist / în același timp liberalist / antirasist / și sunt foarte bun / sunt senzualist / nu mai sunt existenţialist / în ultimul timp, / sunt puţin împotriva curentului, / sunt federalist.
*
Conformistul / este unul care de regulă este întotdeauna de partea corectă, / conformistul are toate răspunsurile perfect clare in capul său / este un concentrat de opinii / cu două sau trei ziare sub braț / și când vrea să gândească o face cu voce tare / poate ca un bun oportunist / se adaptează fără nazuri și trăiește în paradisul său.
*
Conformistul / este un om total circular care se mișcă fără consecvență, / conformistul se antrenează să alunece în marea majorității / este un animal foarte comun / care trăiește din cuvinte de conversație / noaptea visează visele altor visători / ziua luminează sărbătoarea lui / care se află în pace cu lumea / şi se face că pluteste / conformistul / conformistul.
*
Sunt / un om nou / și cu femeile am o relație extraordinară sunt un feminist / sunt disponibil și optimist / europeist / niciodată nu ridic vocea / sunt pacifist / eram marxist-leninist / și după un timp nu știu de ce mă găsesc / creştin-comunist.

*

Conformistul / n-a înțeles că el sare mai bine ca o minge / balonul conformist evoluat / care este umflat de informații / este rezultatul unei specii / care zboară mereu la altitudine mică, la suprafață / apoi atinge lumea cu un deget și se simte realizat, / trăiește și acest lucru este suficient pentru el / și trebuie să spun asta acum / este foarte asemănător cu noi toți / conformistul / conformistul.
*
Sunt / un om nou / atât de nou încât se observă la prima vedere că sunt noul conformist.
₪₪₪
Iulisa, Meloman pentru o zi, şi Carmen, cu Provocarea muzicală, ne invită in fiecare vineri să ne întâlnim la Iulisa, aducând cu noi melodii preferate.
Amănunte pe blogul Între vis şi realitate, înscriere pe blogul Iulisa.
Nota:
*sessantottista (in cântec) = şaizecioptist, cu referire la “Mişcarea din ‘68”, an in care, in multe state ale lumii (inclusiv in România), au avut loc mari mişcări sociale, eterogene, revolta studenţească fiind urmată şi dublată de o revoltă de amploare a clasei muncitoare; oamenii protestau împotriva controlului politic, împotriva îndoctrinării politice şi nu numai, cerand un alt sistem social, alte principii de construcţie şi funcţionare a societăţii. A fost cea mai mare mişcare socială postbelică.