Valeriano Balicci era un om
care toata viata lui n-a facut decat sa citeasca. A trait si a vazut numai ceea
ce altii au descris in cartile lor. Cand medicul a dat verdictul: “Vei orbi
daca vei continua sa citesti” Valeriano nu l-a ascultat si a continuat sa
citeasca, spunandu-si ca mai bine moare decat sa nu citeasca.
Viata nu si-o traise; putea spune ca nu vazuse bine niciodata, nimic: la masa,
in pat, pe strada, pe bancile din gradinile publice, intotdeauna si
pretutindeni, nu facuse altceva decat sa citeasca, sa citeasca, sa citeasca.
Acum era orb pentru realitatea vie pe care nu o traise niciodata; orb si pentru
cea infatisata in cartile pe care nu le mai putea citi.
Cartile lui erau lasate in mare dezordine, raspandite ici si colo, pe scaune,
pe jos, pe masute, in dulapuri si aceasta dezordine ii producea acum o
adevarata disperare. De atatea ori isi propusese sa puna putina ordine in
haosul acela, sa aseze cartile dupa materii, dar nu o facuse niciodata, ca sa
nu piarda timp. Daca ar fi facut-o s-ar fi simtit mai putin ratacit, cu mintea
mai putin confuza, mai putin zapacita, apropiindu-se acum de una sau alta
dintre etajere.
Dadu un anunt la ziar, ca sa gaseasca un bibliotecar experimentat, care sa
accepte munca aceasta de randuire a cartilor. S-a prezentat un tanar, care s-a
mirat ca un orb vrea sa-si puna ordine intre carti. Tanarul s-a gandit ca omul
acela isi pierduse mintile, deoarece la fiecare titlu de carte pe care i-l
citea sarea in sus de bucurie, plangea, cerea cartea si urmau atunci mangaieri
nesfarsite pentru fiecare pagina, si imbratisari, ca si cum ar fi fost vorba de
un prieten regasit.
In sfarsit, munca aceasta a fost terminata. Lipindu-si fruntea de cotorul
cartilor aliniate pe rafturi, isi petrecea acum zilele parca asteptand ca, prin
aceasta atingere materialul tiparit sa-i patrunda in creier. In mintea lui se
perindau scene, episoade, fragmente de descrieri cu o amanuntime si o precizie
evidenta; revedea, vedea din nou in acea lume a sa unele amanunte care-i
ramasesera mai bine intiparite in minte, de-a lungul lecturilor sale repetate…
Dar nu putu indura mult timp tacerea aceasta plina de neliniste. Vru ca
universul lui sa capete din nou glas, sa poata auzi din nou asa cum era
intr-adevar, nu cum si-l amintea el in mod confuz. Trimise un alt anunt la
ziar, cautand un lector si se pomeni cu o domnisoara agitata, intr-o continua
frenezie si zapaceala. Colindase fara ragaz aproape toata lumea si, dupa felul
in care vorbea, lasa impresia unei ciocarlii ratacite, care o porneste in zbor
cand in colo, cand incoace, nehotarata, apoi se opreste deodata, cu o puternica
bataie din aripi, intorcandu-se in toate partile. Intra ca o furtuna in birou,
strigandu-si numele:
- Tilde Pagliocchini! O, pentru Dumnezeu, nu! Va rog domnule profesor, nu
faceti asa cu ochii. Ma sperii. Nu-i nimic, nu-i nimic, plec.
Dar n-a plecat. Batrana servitoare ii demonstra, cu lacrimi in ochi, ca acesta
era postul cel mai potrivit pentru ea.
- Dar nu e periculos?
Ce pericol? La urma urmei ce era? Doar putin cam ciudat, din cauza cartilor. A,
din cauza blestematelor de carti ajunsese si ea, biata batrana, sa nu mai stie
daca era femeie sau carpa se sters praful.
- Numai daca ai putea sa i le citesti bine.
- Eu? se arata cu degetul domnisoara, si incepu sa vorbeasca cu glas de zana.
Dar cand ii citi prima data lui Balicci, cu inflexiuni si modulatii, cu urcari
si coborari de glas, cu opriri si lunecari bietul om se lua cu mainile de cap,
se stramba si se contorsiona, ca si cum ar fi vrut sa se apere de o haita de
caini care se repezea sa-l inhate.
- Nu! Nu asa! Nu asa, te implor! incepu sa strige. Te rog, cu glas scazut! Cat
mai scazut! Aproape fara voce! Intelegi? Eu citeam numai cu ochii, domnisoara!
- Foarte rau, domnule profesor! Bine e sa citesti cu glas tare. Altfel e mai
bine sa nu citesti deloc! Iertati-ma, ce rost are? Ascultati (izbi cu
incheieturile degetelor in carte). Nu suna! Surd. Inchipuiti-va, domnule
profesor, ca v-as saruta.
Balicci se crispa, speriat.
- Iti interzic!
- Nu, iertati-ma. Va e teama sa nu va sarut cu adevarat? Nu va sarut. Spuneam
asta ca sa va fac sa intelegeti numaidecat diferenta. Bine, o sa incerc sa
citesc aproape fara glas.
Dar la a doua incercare profesorul se contorsiona si mai rau ca prima data.
Orice glas, afara de al sau (slab si dogit), facea ca universul lui sa-i para
strain.
- Domnisoara, te rog, incearca numai cu ochii, fara glas.
- Ce spuneti? Fara glas? Si atunci ce? Pentru mine?
- Da, asta e, pentru dumneata.
- Foarte multumesc! izbucni sarind in picioare. Va bateti joc de mine? Ce vreti
sa fac eu cu cartile dumneavoastra, daca nu veti auzi nimic?
- Iata, am sa-ti explic – ii raspunse, cu un suras plin de amaraciune. Simt o
mare placere sa citeasca cineva aici, in locul meu. Dumneata poate nu vei
izbuti sa intelegi aceasta placere. Dar ti-am mai spus: acesta e universul meu,
ma consoleaza sa stiu ca nu-i pustiu, ca cineva traieste intr-insul. Eu o sa te
ascult intorcand paginile, o sa ascult tacerea dumitale atenta, o sa te intreb
din cand in cand ce citesti si dumneata ai sa-mi spui… o, va fi destul un semn…
si eu o sa te urmaresc in memorie. Vocea dumitale, domnisoara, strica
totul!
- Dar va rog sa credeti ca vocea mea e foarte frumoasa…
- Te cred, stiu, zise Balicci repede. Nu vreau sa te jignesc. Dar imi coloreaza
totul altfel; intelegi? Iar eu am nevoie sa nu se schimbe nimic; ci fiecare
lucru sa ramana asa cum il stiu. Citeste, citeste. O sa-ti spun eu ce trebuie
sa citesti. Ramai?
- Ei bine, raman. Dati-mi cartea!
De indata ce Balicci ii dadea cartea, domnisoara pleca din birou in varful
picioarelor si se ducea sa stea de vorba cu batrana servitoare. In timpul
acesta Balicci traia in cartea pe care i-o daduse si se bucura de placerea pe
care-si inchipuia ca o simte ea: din cand in cand o intreba: - Frumos, nu-i
asa? sau: - Ai intors pagina? Dar, neauzindu-i nici rasuflarea, isi inchipuia
ca era cufundata in lectura si ca nu-i raspundea ca sa nu intrerupa
cititul.
- Da, citeste, citeste… o indemna el atunci, incet, aproape cu voluptate.
Uneori, intrand in birou, domnisoara il gasea pe profesor cu coatele pe bratele
fotoliului si fatza ascunsa in maini.
- Domnule profesor, la ce va ganditi?
- Vad… ii raspundea el cu o voce care venea parca de foarte departe. Apoi,
tresarind, cu un oftat: Imi amintesc totusi ca erau de piper.
- Ce erau de piper, domnule?
- Niste arbori…
- Sa caut acum arborii de piper? il intreba inspaimantata si enervata.
- Daca ai vrea sa-mi faci placerea aceasta…
Cautand, domnisoara maltrata paginile si se enerva, iar el o ruga sa caute
incet. Incepuse sa se plictiseasca. Era obisnuita sa zboare, sa alerge, pe
calea ferata, cu bicicleta, cu vaporul. Sa alerge! Sa traiasca! Se inabusea in
universul acesta de hartie. Si intr-o zi, cand Balicci ii dadu sa citeasca
niste amintiri din Norvegia, nu se mai putut stapani. La un moment dat, cand o
intreba daca-i placea pasajul care descrie catedrala din Trondhjem, langa care
se intinde, printre arbori, cimitirul unde in fiecare sambata seara, rudele
ramase in viata aduc mortilor ofrande de flori proaspete, a izbucnit:
- Nici gand! Nici gand! Am fost acolo, stiti? Si pot sa va spun ca nu e cum
scrie aici!
Balicci se ridica tremurand de manie si furie:
- Iti interzic sa-mi spui ca nu e cum scrie aici! striga ridicand amenintator
bratele. Ce-mi pasa mie ca ai fost dumneata acolo? Este cum scrie aici si nu
altfel! Trebuie sa fie asa si nu altfel! Vrei sa ma distrugi? Pleaca! Nu mai
poti sta aici! Lasa-ma singur!
Ramas singur, Valeriano Balicci, dupa ce ridica de pe jos, bajbaind, cartea pe
care domnisoara o azvarlise, se prabusi in fotoliu, cu fatza asezata pe carte.
Nimic nu trebuia atins: frigul, zapada, florile proaspete, umbra albastra a catedralei…
Era asa si nu altfel universul lui. Universul lui de hartie. Tot universul lui.
Traducerea Al. Balaci,
Editura pentru literatura universala, 1986
