miercuri, 25 aprilie 2012

Cel mai frumos dar

Leacul pentru durere este langa noi; trebuie doar sa intindem mana si sa-l luam.

De ce sa plangi cand poti sa razi? De ce sa simti ca… te dizolvi cand poti creste?
Numai durerea o simti? Cauti durerea pentru a sti ca mai poti simti? De ce iti chinui sufletul pentru a afla ca durerea este reala? Doar stii ca este! Dar daca chiar vrei sa simti durere pune palma pe plita incinsa a unui cuptor! Sa vezi atunci durere! Si daca nu doare suficient pune si sare, sau zeama de ardei iute… Cam asa ceva fac unii sufletului lor! Sufletul vrea sa simta bucuria, fericirea! Nu zeama de ardei iute!
Nu e bine sa fii precaut cand iti deschizi sufletul! Dragostea e vie, evolueaza continuu; nu te ascunde in spatele nesigurantei, a fricii (ca nu va dura). Cand dragostea iti iese in cale cuprinde-o cu amandoua mainile, primeste-o in sufletul tau. Dar nu te juca niciodata cu dragostea – te poate mistui…
Cei mai multi aleg sa fie cu cineva pentru a nu fi singuri. Altii doresc sa simta ceva magic – uneori se intampla… daca se intampla vreodata. In primul rand trebuie sa gasesti fericirea in adancul sufletului – si apoi totul devine posibil.
Ca intr-un film de desene animate, as vrea sa tai o particica din fericirea aflata in adancul sufletului meu si sa o lipesc – ca pe un palsture -  pe rana unui suflet ranit… sa afle ca nu doar durerea ii poate face pe oameni sa simta.
Gandeste-te la clipele frumoase din trecut si acestea vor deveni prezent… fara ca tu sa faci altceva decat sa te gandesti la ele…
Oamenii lasa un semn in viata fiecaruia dintre noi dar cei mai multi nu reusesc sa ne vada sufletul – poate pentru ca nu sunt capabili sa vada mai departe de sufletul lor, poate pentru ca noi nu vrem sa ridicam valul care ne adaposteste sufletul…

Nici chiar parintii nu vad adanc in sufletul nostru, asa cum nici noi nu reusim sa vedem in al lor. Cand ii pierdem, insa, ne spunem ca am fi putut fi mai atenti la ei, ca am fi putut sa le citim in suflet. Abia dupa ce parintii mor incepem sa descifram semnele pe care ei ni le aratau fara a indrazni sa ne spuna: “mi-e greu”. Cand credeam ca le descifram semnele si le spuneam “vin sa stau mai mult cu tine” ei ne spuneau: “nu-nu, mi-e bine, ai grija de viata ta” si noi ii credeam, sau ne prefaceam ca ii credem si plecam sa ne vedem de viata. Dragii nostri parinti, nu voiau sa credem ca vor sa puna stapanire pe viata noastra, ca un fel de recunostinta pe care ar fi trebuit sa le o aratam pentru tot ce au facut pentru noi.
Cel mai frumos dar pe care il putem face unui om este sa ii daruim din timpul nostru. Oferim suficient de des acest dar? Il oferim parintilor nostri daca altora nu il oferim?

In memoriam...
Tata, G.I.T. (25.04.1941 - 29.08.2010)

Despre iubire, de Kahlil Gibran (din Profetul)

Almitra apoi a spus: Vorbeste-ne despre dragoste.
El isi inalta capul, invaluind cu privirea multimea, si o tacere adanca se lasa. Si cu glasul lui formidabil a spus: 
Cand dragostea va cheama, urmati-o,
Desi caile ei sunt abrupte si sinuoase.

Si cand aripile ei va invaluie, supuneti-va,
Chiar daca sabia-i ascunsa intre pene v-ar putea rani.

Atunci cand va vorbeste dati-i crezare,
Chiar daca vocea-i v-ar spulbera himerele,
Asemenea vantului de miazanoapte care pustieste gradinile.

Asa cum iubirea va poate incorona, ea poate sa va si crucifice.
Si asa cum va face sa cresteti, trebuie sa si reteze uscaciunile

Precum se ridica in voi, alintandu-va ramurile cele mai fragile care freamata in lumina soarelui
tot la fel va razbate pana in profunzimea radacinilor voastre, zdruncinand inclestarea lor cu pamantul.

Asemenea snopilor de grau, va aduna si va imbratiseaza.
Va treiera pentru a va descoji.
Va vantura spre a va curata de pleava.
Va macina pana la albirea fainii care sunteti.
Ca apoi sa va harazeasca focului sacru
Sa puteti deveni painea sfanta a nemuririi la ospatul divin.

Iata tot ce va da cu prisosinta iubirea, astfel incat sa va puteti cunoaste tainele inimii si sa deveniti astfel o
parte din inima Vietii.
Dar daca, stapaniti de indoiala, veti cauta doar tihna si placerea dragostei,
Atunci e mai bine sa va acoperiti goliciunea si sa iesiti din aria pulsatiei iubirii,
Spre a va intoarce in lumea fara anotimpuri,
Unde puteti rade, dar fara intreaga voastra bucurie
Si unde puteti plange, dar fara a va elibera vreodata amaraciunea prin lacrimi.
Iubirea se daruie si se ia doar pe sine.
Iubirea nu poseda si nu poate fi posedata;
Fiindca dragostei ii este suficient a iubi.

Cand iubesti, nu spune Dumnezeu este in inima mea, ci mai degraba, Eu sunt in inima lui Dumnezeu
Si sa nu credeti ca puteti croi singuri drum iubirii, fiindca iubirea, daca sunteti demni, ea insasi va ghida inima voastra.
Dragostea nu are alta dorinta decat sa se implineasca.
Dar daca iubiti si aveti dorinte, atunci acestea sa fie:
Sa va transformati in izvor ce-si canta melodia-n noapte;
Sa cunoasteti durerea prea marii duiosii;
Sa fiti raniti de propria perceptie a iubirii;
Sa va lasati raniti de bunavoie si cu bucurie;
Sa va treziti in zori cu inima inaripata
Si sa multumiti lui Dumnezeu pentru aceasta noua zi de iubire;
Sa va odihniti la amiaza si sa meditati la extazul din Iubire;
Sa reveniti la ora amurgului, impacati, acasa, multumind cerului
Apoi sa adormiti cu o rugaciune pentru cei dragi din inima voastra
si cu un cantec de lauda pe buze la adresa Lui.

Sursa: Sur l'Amour - unde sunt, in limba franceza, toate poemele din Profetul
(Nu dati cu pietre in traducator, va rog; orice ajutor e binevenit. Multumesc)

Profetul, publicata in anul 1923, este cartea care i-a adus lui K. Gibran notorietate internationala. Volumul a devenit foarte apreciat si cautat in anii ‘60  si generatii intregi de cititori au considerat-o (si poate o) vor considera cartea cea mai plina de iubire din cate s-au scris vreodata.

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Calea desavarsirii, de Rabindranath Tagore

Desavarsirea in iubire
[…]
Sufletul omenesc e in pelerinaj de la lege la iubire, de la disciplina la libertate, de pe taramul moral pe cel spiritual. Sclavia legii nu poate fi scopul suprem; prin faptul ca implinim legea, castigam posibilitatea sa iesim din ea. Cine doreste sa ajunga pe treapta netarmuritei iubiri trebuie (dupa Buddha) sa nu insele pe nimeni, sa nu hraneasca ura impotriva nimanui si niciodata sa nu faca rau cuiva din manie. Iubirea nemarginita sa hraneasca toate fapturile, ca o mama care-si hraneste copilul pe care il apara cu pretul vietii. Sa-si imparta in toate partile iubirea pentru ca ea nu cunoaste granite si piedici si e libera de orice cruzime si vrasmasie. Unde merge si unde sta, unde se aseaza si zace, pana cand adoarme, spiritul lui trebuie sa fie activ in aceasta exercitare a iubirii fata de toate vietatile. Lipsa de iubire e o infirmitate, pentru ca iubirea e desavarsirea constiintei. Nu iubim, fiindca nu intelegem sau, mult mai rau, nu intelegem pentru ca nu iubim.
Cine ar putea sa respire si sa traiasca daca spatiul n-ar fi plin de bucurie, de iubire? Ridicand constiinta pana la iubire si intinzand-o peste lumea intreaga, putem sa ajungem la comuniunea cu bucuria infinita.
[…]
Omul e folositor omului fiindca trupul lui e o masina minunata si spiritul sau un organ de uimitoare productie. Dar el are si suflet si acest suflet nu se poate cunoaste cu adevarat decat prin iubire. Cand cunoastem sufletul altui om ne simtim una cu acel om. Abia atunci simtim noi: cruzimea fata de el e o cruzime fata de noi insine; injosindu-l numai in avantajul nostru personal pierdem intr-adevar ce castigam in bani sau in indestulare materiala.
[…]
Omul nu e numai animal. El aspira dupa viziune, care e viziunea adevarului desavarsit.
Numai iubirea e miscare si repaos in acelasi timp. Inima noastra e pururea fara odihna pana gaseste iubirea si-si afla tihna.
In iubire, castigul si paguba se armonizeaza. In socoteala ei, debit si credit stau pe aceeasi fata si darile se socotesc la castiguri. La aceasta minunata sarbatoare a creatiei cel ce iubeste se daruieste necontenit ca sa se regaseasca in iubire. Da, iubirea este aceea care intruneste laolalta darea si luarea si le unifica indisolubil.
[…]
Bucuria e apelul definitiv catre om. Si bucuria e pretutindeni: in iarba verde a pamantului si in albastrul senin al cerului; in exuberanta fara griji a primaverii si in aspra cumpatare a iernii sure; in vinele zvarcolitoare ale corpului nostru, in nobila si dreapta tinuta a chipului omenesc, in toate functiunile vietii, in exercitarea tuturor puterilor noastre, in castigarea de cunostinte, in lupta contra raului. Bucuria nu intreaba daca ai nevoie de ea si adesea sta impotriva celei mai imperioase necesitati. In bucurie ajunge unitatea la realizarea ei: unitatea sufletului nostru cu lumea si unitatea lumii cu iubirea vesnica.

(editura Stress, Bucuresti, 1990; traducere: Nichifor Crainic)

joi, 12 aprilie 2012

Printul intunericului



Veghea-nchisa de sub frunte,
Descantate-n timp poteci,
Cearcanele ce-ngusteaza
Vagauni de gand batute…
Prin ecouri repezi,
Singur
Cautand drumul spre munte.
(C.R.)

Cei sortiti ranii prevestesc trezirea printre zei atavici ce-si molipsesc supusii sa isi poarte crucea. Valul isi va dezveli umbra ca un zvon la marginea parerii, dar prea tarziu… ca la rascruce, in vartej, un suflet moare.

Risipiti in nesfarsit ingerii intunericului prevestesc slobozirea temerilor in repaos amenintand ca peste minte sa sufle, curand, haos. Urma vremii se distinge printre randurile scrise de o mana acum uscata. Raza soarelui ascuns si-a ars slova prea adanc si-a ramas doar o dara solitara abia vazuta de sub geana. Crusta luminii e secata la izvor…

marți, 10 aprilie 2012

Sa dam vietii forma


Pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi este scris: Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste intregul Univers si zeii.
Alte surse afirma ca pe frontispiciu a fost scris numai Gnothi Seauton (Cunoaste-te pe tine insuti) (1)

Pentru a atinge un nivel inalt de dezvoltare si realizare personala unii psihologi, filosofi si altii, afirma ca trebuie sa raspundem la unele intrebari, sa ne analizam viata, sincer. Si de ce n-am fi sinceri cand suntem numai in compania… propriei persoane? Cred ca nu exista oameni care sa se minta singuri intr-un grad atat de mare.

1. Ce ma face sa fiu ceea ce sunt?
2. De analizat trecutul, pentru eliberarea energiilor blocate.
3. Accepta ceea ce este pentru a vedea ce trebuie, poate, sa schimbi.
4. Retraieste sentimentele si emotiile reprimate in trecut pentru a elibera energiile.

Intrebari cheie:
1. Ce doresti in viata?
2. Pana in prezent ai obtinut tot ce ai dorit?
3. Cum te apreciaza cei din jurul tau?
4. Ce se va intampla daca cineva/ceva se va interpune in calea succesului tau?
5. Ce ai de pierdut sau cat te va costa daca nu obtii ceea ce ti-ai propus?

duminică, 8 aprilie 2012

S-a "inventat" "sindromul Don Juan"


Cum gandeste cel cu acest sindrom.
O persoana cu acest sindrom are o imagine foarte buna despre sine – ceea ce nu e rau, doar ca aceasta persoana se crede superioara tuturor. Cauta prin toate mijloacele sa profite: manipuleaza, minte, inseala. Nu-i pasa de raul pe care comportamentul sau il poate produce altora. Don Juan doreste sa aiba controlul absolut asupra evenimentelor – de aceea nu se poate implica afectiv in relatia cu ceilalti; i se pare ca orice apropiere inseamna controlul celuilalt asupra lui si a situatiei. Ii vede pe oameni ca pe niste instrumente de care se poate servi pentru a-si atinge obiectivele. Stie sa fie singur, nu si impreuna. E lipsit de afectivitate si de aceea e un personaj destul de trist.
Cum actioneaza.

Frumoasa Otikubo

Sec. IX, epoca Heian (literatura japoneza)

De va zbura departe,
In voia vantului
Floarea gingasa de prun
Inima singuratica
Va pieri de tristete.

Fie imaginea restransa
Insotitor credincios
Dar prea schimbatoare-i oglinda:
Multe chipuri pot sa apara –
In luciul dur al apelor ei.

“Iubitul nestatornic”
E malul ce ameninta sa se surpe
Deasupra pantei in abis.
Imi spui “te iubesc, te iubesc”
Iar inimii ii e frica sa te creada.

Iar daca am fost uitata
Iubirea nu se teme de timp
Pe muntele vesnic
Azaleele cresc pururea
Chiar si printre pietrele mute.

Zorii se invaluie in ceturi
Fumega alb-fumuriu
Piscul muntelui Erino.
Azi-noapte, pe carari abrupte,
A venit la noi primavara.

O, flori de visin efemere!
Uitati de obiceiul vostru vechi:
Sa bucurati o clipa doar privirea
De-acum sa infloriti prin veacuri
Si pilda sa fiti de viata lunga.

Cucule, ce mult in umbra noptilor
Am asteptat cantecul tau potolit
De somn, nu m-am lasat furat
Am tresarit, de parca ma trezisem.

Ah, a venit prima zapada,
Prea devreme anul acesta!
Asa probabil, spune lumea
Privind prin gardul de nuiele
Lanul alb de crizanteme.

Toamna tarzie
Acopera poteci de munte
Cu frunze rosii de artar
Despre frumusetea lor
As povesti pana la capatul veacului.

Zapada, groasa, viscolita
Se aduna in troiene inalte!
Drumeagurile toate-s infundate.
Ah, in satucul de munte
Nimeni n-o sa mai vina.

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Fericirea?!

Cine îmi poate spune ce este fericirea?!
Aştept un răspuns dar se aude doar vântul…
- Tu, floare, ce-mi poţi spune?
- Fericirea mea este soarele de primăvară, lumina şi apa binefăcătoare a ploii.

Privesc la Soare; mi-e cald şi fug la umbra unui nuc bătrân.
Alerg prin ploaie… Ce rece este! Mi-e frică să nu răcesc!
Nu, aceasta nu este fericirea mea…
- Tu, pasăre, spune-mi: ce este fericirea?
- Şoapta vântului pe struna viorilor de tei, parfumul florilor, culoarea naturii, zumzetul gâzelor, glasul privighetorilor - pe care îl invidiez dar îl ascult cu drag.

Sunt in mijlocul naturii. Simt cum se revarsă in sufletul meu liniştea pădurii… Iubesc natura dar nu sunt fericit.
- Tu, omule, te ascult… Vorbeşte!
- Apropierea sufletească de un semen al tău. Să aduni pentru el toată dragostea de care eşti in stare; să culegi roua de pe flori şi să-i speli obrazul. Din cer şi mare să-i faci viitorul senin. Să-nveţi cântecul naturii in fiecare anotimp (şi să i-l şopteşti noaptea, alungându-i visele urâte şi gândurile negre). Te îmbraci in flori şi raze de soare să îi aduci liniştea in suflet şi încrederea într-o dragoste curată.
Acum plec, pentru că mă aşteaptă fericirea!
Dacă ai încredere in ce ţi-am spus, meditează.

Îmi ţin capul între palme şi meditez, meditez, medi…

Carte despre doctrina unica pe care trebuie sa o urmareasca un rege fericit, de Ibn Talka


In 1283, dupa Hegira*, a scris “Carte despre doctrina unica pe care trebuie sa o urmareasca un rege fericit” (Kitab al-aqd al-farid li-lamalik as-sa’id)
Regele care domneste cu dreptate si adevar domneste peste inimi supuse; dar cine stapaneste cu amenintare si asuprire nu stapaneste decat prefecatoria acestor inimi. “Moartea inteleptilor si a oamenilor cu minte, chiar daca e mareata e mai de neiertat si aducatoare de rusine (pentru cei care au provocat-o) decat punerea celor josnici in fruntea celor liberi”.
“Pata de sange intelectual” era deplansa de vechii intelepti arabi, intr-o epoca a schimbarilor sangeroase, cand un calif era inlocuit cu un alt calif cu nimic mai bun decat cei dinaintea lui si decat cel de dupa el.

* data la care incepe calendarul musulman, comemorand fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina (16 Iulie 622) si inceputul erei musulmane.

joi, 5 aprilie 2012

Religie si toleranta

Ce stim despre religie? De ce mai mult dezbina decat uneste? Oare nu religia este izvorul… intolerantei de care multi oameni dau dovada uneori? Cand putem considera ca am ajuns la "limita tolerantei" si cand putem considera ca putem marginaliza toti membrii unei religii anume – incluzand aici si sectele?

Despre religie stim multe si… mai nimic. Am invatat, totusi, ca nu trebuie sa identificam religia cu credinta intr-o divinitate.
Nu scriu ceea ce au scris "inaintasii", ci scriu ceea ce cred, ceea ce am reusit sa inteleg din tot ceea ce inseamna religie… Asadar daca doriti sa ma ajutati pentru o mai buna intelegere e in regula, daca nu, va rog sa… nu aruncati cu pietre.
Religia poate fi definita ca un sistem bazat pe incercarile oamenilor de a explica universul si fenomenele lui naturale, adesea implicand una sau mai multe zeitati sau alte forte supranaturale, sau ca un sistem de cautare a scopului sau intelesului vietii.
Secta = termenul "secta" se refera la un grup disident in cadrul unei comunitati religioase sau la un grup care se desprinde dintr-o religie oficiala pentru a crea una noua.
Fundamentalism = o miscare in sanul protestantismului american (se afirma in The World Book Encyclopedia)

Nu prea am tentatia de a incepe de la "oul primordial", ci incerc sa ma rezum la ceea ce intalnim astazi, desi pentru a intelege de ce in prezent este ceea ce este ar trebui sa si inteleg – nu doar sa stiu – ceea ce a fost inainte de "religiile prezentului". Nici nu stiu daca e corect sa scriu "religiile" de azi sau doar… "religia" de azi – indiferent ce denumire ii este data.
Ca "mari" religii sunt considerate iudaismul, crestinismul, islamul, hinduismul si budhismul. Toate acestea sunt, insa "ramificate" in "multe si marunte sau mai putin marunte"… Toate au in comun credinta omului in divinitate… Si de aici incep primele diferente: care este numele acestei divinitati? Fiecare ii spune intr-un fel, o concepe intr-un fel, se inchina intr-un fel… Unii crestini isi fac semnul crucii "de la stanga la dreapta", altii "de la dreapta la stanga". Numai in ramura crestina sunt intalnite o multime de diferente! Si, astfel, pot gasi un raspuns satisfacator la a doua intrebare: de ce religia mai mult dezbina decat uneste? Pentru ca fiecare credincios – membru a unei congregatii – considera ca face parte dintre cei care au inteles corect Cuvantul.

1. Poate ca religia nu este "izvorul" intolerantei, dar tind sa cred ca este: cand o anume religie nu este tolerata se ajunge la a nu mai fi tolerati nici adeptii si astfel orice ar face acesti adepti va fi considerat mai putin bun, mai putin important, sau rau… Orice fapta rea – comisa din greseala (sau chiar in mod intentionat) – va fi considerata ca fiind mai grava sau mai putin grava in functie de religia celui in cauza…

Pot afirma ca ajung la limita tolerantei atunci cand direct si personal mi se pare ca cineva – prin faptele sale – a depasit puterea mea de intelegere. Ca un prim exemplu: casatoria (uniunea consensuala – in limbaj laic, sa zic asa), "consfintita" de un cleric, intre persoane de acelasi sex – si aceasta nu pentru ca pledez impotriva homosexualitatii (chiar nu prea imi pasa cine cu cine si pe unde – am, totusi, limite si aici), nici pentru ca ar scrie in "cartile sfinte" nu stiu ce impotriva unor asemenea "uniuni" si nu ma gandesc la "taina casatoriei", ci pur si simplu pentru ca gestul depaseste puterea mea de intelegere – o depaseste deoarece din punct de vedere legal exista legi care sa reglementeze "comunitatea de bunuri". 

As putea "blama" o "biserica" si pe toti membri acesteia numai pentru ca accepta celricii respectivi consfintirea unei uniuni care depaseste puterea mea de intelegere? Nu. Dar ma intreb: cum ar trebui sa reactionez daca as fi membru intr-o biserica ai carei clerici binecuvanteaza o uniune care… depaseste puterea mea de intelegere? Ar incerca acestia sa ma convinga ca e corect? Ce argumente ar putea gasi pentru a ma pastra in cadrul acelei biserici (si prin biserica inteleg, aici, religie)?

2. Incepe sa ma deranjeze faptul ca prea multi oameni – care se bat cu pumnul in piept ca sunt credinciosi si respecta perceptele "cartilor sfinte" (unii se cred si inteligenti peste medie) – dar care nu pierd nici o ocazie sa ii blameze pe aceia care nu au aceeasi credinta in materie de religie.
Toti adeptii unei religii sunt vinovati de faptele unor membri… Chestiune ce depaseste puterea mea de intelegere. Oamenii rai au credinte diverse – poate aceeasi credinta cu un "sfant" – dar nu sunt judecati (de opinia publica) ca indivizi izolati ci ca membri ai unei congregatii… aruncand o umbra asupra intregii comunitati. Poate e firesc (desi ma indoiesc) sa gandim astfel, dar atunci ar fi cazul sa extindem regula si la alt nivel, nu doar la cel religios: sa marginalizam familia celui care a comis fapte reprobabile. Ceea ce, insa, ar fi absurd! Cum ar fi sa marginalizam parintii unui raufacator? Poate ca ar fi potrivit, in ideea ca n-au stiut sa-si educe odrasla, nu s-au ingrijit de sanatatea acesteia etc… Dar nu facem aceasta. De ce, atunci, cei mai multi procedeaza la acest tip de "judecata" in cazul religiei?
E chiar atat de greu sa "judecam" faptele raportandu-le strict la cei care le savarsesc? Hm… In cazul faptelor bune laurii se rasfrang si asupra familiei celui care a infaptuit ceva bun…

3. Incepe sa ma deranjeze manifestarea credintei pe te miri unde: semnul crucii facut la trecerea pe langa orice bisericuta, troita etc, construirea bisericilor sub balcoanele blocurilor si altele de gen.
Am senzatia ca toate aceste "semne" nu fac decat sa incerce a-i convinge pe cei in cauza ca sunt cu adevarat credinciosi. Nu voi intelege de ce trebuie manifestata credinta in asemenea moduri! Semnul crucii in situatii precum cea mentionata mai sus, rugaciune – unde se nimereste – de cinci ori pe zi… Nu voi reusi sa inteleg de ce trebuie manifestata credinta in divinitate cu atata ostentatie…

4. Incepe sa ma plictiseasca sintagma "credinta mea este cea adevarata"… Acela care va descoperi "credinta adevarata" va deveni cel mai fericit om, va fi… inteleptul inteleptilor – cred… Sprijinul divinitatii – pentru cei care cred – este mai presus de sprijinul pe care il poate oferi o fiinta umana. Credinta ca divinitatea il ajuta in tot face ar trebui sa faca din credincios o fiinta cu un chip senin si cu un vesnic zambet in ochi – nu doar pe buze. Suferintele fizice, saracia nu pot afecta o fiinta care a descoperit… "adevarata credinta" – pentru ca o asemenea fiinta stie ca tot ceea ce i se intampla vine – cu un scop – de la divinitatea in care afirma ca are credinta. Asa ceva nu se intampla decat in cazuri exceptionale si de aceea am tendinta de a numi ipocrizie manifestarea unora care-si lovesc pieptul afirmandu-si credinta – numai prin vorbe si, ocazional, prin fapte… Cand scriu "ocazional" ma refer la momente gen "sa fim mai buni" de Craciun, de Pasti… Pentru exactitatea ideii ar trebui sa se spuna "sa fim buni macar de…" Apoi, ipocrizia celor care se inchina in biserica si isi chema in judecata fratii sau isi bat semenii, sau se imbata de nu mai stiu de ei, preacurvesc, sunt cartofori etc s.a.m.d.

Acestea fiind scrise, intreb: sunt aproape de limita tolerantei? Pentru ca am tendinta de a le spune tuturor, pe sleau, ce parere am despre "puterea credintei" pe care o afiseaza dar pe care nu o manifesta pentru a fi credibili. Oare acesti oameni chiar se iau in serios cand isi afirma credinta, cu multa vehementa?
Teoria ca teoria dar practica i-a cam… coplesit pe unii…

Picaturi...

Vrei sa intelegi cat de frumos si de desavarsit e un lucru iesit din mainile lui Dumnezeu? Vino in pustiu si priveste cerul cu luna si stelele.
(fragment din vechi cantec popular arab) 


**
Nu deschide gura daca vorbele tale nu sunt mai frumoase decat linistea.
(proverb arab)

Poveste despre un caine si stapanul lui

(pe scurt)
Intr-o seara de toamna, cand deja se intunecase, mergeam cu pasi grabiti spre casa – eram, deja, in intarziere si stiam ca mama imi va face observatie.

La parterul unui bloc pe langa care trebuia sa trec functiona o sala de biliard. Usa era deschisa, se auzeau glasuri de barbati al caror ficat parea imbibat in alcool si fumul gros al tigarilor pe care le fumau iesea in valuri in strada, ca o ceata toxica. Am vrut sa ocoloesc – desi pierdeam si mai mult timp – dar am vazut un individ care lovea un caine – un caine lup superb – cu tacul de biliard. Oricine putea observa ca barbatul e beat… L-a lovit de cateva ori si apoi a intrat in sala… Cainele a ramas afara, cu coada stransa intre picioare, cu fatza indreptata spre usa spatiului in care intrase cel care l-a batut. M-am apropiat de caine… M-a privit cu ochi mici, cu urechile lasate si capul l-a plecat imediat. Am intins mana, sa ii mangai crestetul… M-a marait usor, dar nu s-a miscat. Mi-am continuat gestul si tremurul cainelui a incetat – se lasa mangaiat; s-a asezat pe asfaltul rece si umed. Cand sa plec – cu inima stransa – am vazut in apropiere niste ochelari pentru vedere – de calitate, categoric, si in mod sigur necesari celui care i-a pierdut si care nu puteau fi decat ai celui care a batut cainele. Primul impuls a fost sa zdrobesc ramele sub talpa groasa a ghetei, dar m-am razgandit. Am luat ochelarii si am intrat in sala plina de fum si de indivizi care mai mult se certau decat jucau biliard. O clipa au amutit, vazandu-ma, dar si eu am intepenit, in prag.
- Acesti ochelari cred ca sunt ai dv – ma adresez celui pe care nu il puteam confunda...
Isi pipaie automat buzunarul de la camasa si zice:
- Da-i incoa’! Unde mata i-ai gasit?
- Acolo unde ati batut cainele cu tacul…
Mai multe glasuri, ingrosate, au marait dezaprobator la cuvintele mele, dar majoritatea chiuiau: “Asa, ma, iti bati cainele; bate-l ma, ca merita – du-te de-l mai bate, sa vedem ce face salvatorul necuvantatoarelor!”
- Il bat cat vreau si cand vreau! mi se adreseza proprietarul cainelui. E campion, are trei medalii… Face numai ce zic eu…
- Tocmai pentru ca e campion ar trebui sa nu il mai bateti – indraznesc, de parca vorbea gura fara mine.
- Hai, mars de-aici ca-ti dau si tie vreo doua cu tacul…
M-am retras din calea betivului, dar el m-a urmat afara, amenintator. Dar n-a ridicat tacul la mine, ci l-a cainele care sedea unde il lasasem… Cainele s-a ghemuit, scancind – stia ce il asteapta – dar mi-am interpus bratul intre tac si caine. Nervos, individul a tabarat pe mine. Cativa dintre cei care asistau la scena amuzandu-se si-au dat seama ca amicul lor a cam scapat de sub control si au sarit sa intervina, strigand la el sa inceteze…Dar pana sa intervina fizic cainele a sarit de la locul lui si si-a inclestat coltii in bratul celui care-i era stapan. Individul urla… dar cainele smucea din brat. Cineva a chemat ambulanta si politia… Pana sa ajunga acestia m-am apropiat de caine si l-am mangaiat – mi-a aruncat o privire cruda, cu ochi injectati, dar am continuat sa il mangai, pana cand bratul stapanului – la prima vedere grav afectat – a fost eliberat.
Au venit politistii si au luat declaratii. Medicul nu l-a convins pe individul ranit sa mearga la spital. Unul dintre politisti s-a oferit sa ma conduca acasa, pentru a fi sigur ca betivul nu va dori sa se razbune… 
Cainele lup nu mai raspundea comenzilor primite de la stapan si se apropia de mine din ce in ce mai mult, aratandu-si coltii cand barbatul dorea sa-i puna lesa… 
- Nu prea vrea sa vina cu dumneavoastra – zice un politist. 
- Sa-l ia naiba! Ca tot e batran si o sa ajunga sa manance de pomana… Ia-l naibii de-aici! Na! Imi arunca spre fatza lesa confectionata din zale groase… Mars de-aici acum!
Priveam la politist si el la mine. Amicii betivului imi ziceau sa iau cainele si sa plec. Am plecat, si cu voia politistului – care m-a chemat la sectie a doua zi… 
Fara lesa, cainele m-a urmat pana acasa… unde mai aveam o catelusa – alta rasa – si care l-a primit cu bucurie (era o catelusa foarte prietenoasa). Au dormit amandoi in acelasi culcus…

Am fost la sectia de poilitie – nu am facut plangere impotriva agresiunii – si am mers impreuna cu un politist la adresa betivului. Ne-a deschis o femeie pe al carui chip greutatile vietii se citeau usor. Dintr-o camera au navalit doi copilasi desculti, imbracati in trening – pareau sa aiba intre 3 si 5 ani… 
- L-a adus pe Nino? A venit Nino? strigau pocind usor cuvintele.
- Nu – i-a temperat mama. Nino nu mai vine; asa-i? il intreaba pe politist.
- Doar daca nu v-a mai fi batut… - zice acesta. Imi puteti garanta aceasta?
- Nu… sopteste femeia. Ne loveste si pe noi, uneori… cand intervenim pentru a nu-l mai bate pe Nino…
- Mami, dar il vrem pe Nino…
- Si eu il vreau, dar cum…? Stiti cum e tata cand e suparat…
- Plecam la bunica si il lasam singur aici… 
- Da, cred ca asa vom face…

Nino a locuit sase luni la un crescator de caini, care este si dresor. L-am vizitat cat de des am putut si mereu m-a primit dand din coada de bucurie. Apoi, Nino s-a mutat cu cei doi copii si mama lor. N-a mai concurat niciodata, dar a fost iubit iar el si-ar fi dat bucuros viata pentru cei care l-au scapat de bataile crancene si zilnice… M-a recunosct ani la rand… Acum e mort, s-a dus langa catelusa mea.
Pe nimeni nu mai intereseaza acum ce face primul proprietar al cainelui lup… Dar alt caine nu mai are, pentru ca alcoolul i-a erodat nu doar creierul, ci si viata. 

miercuri, 4 aprilie 2012

Privirea unui inger

Ziua mistuie noaptea.        
Mistuie marginea sufletului meu. 

Si noaptea o incep cu picaturi de versuri. 

Si ma transform in flacari si in cenusa de oase.

Noapte de noapte, respiratia mea se innabusa in limba. 

Se intoarce, contrar, merge inapoi… 

In noapte vad adevarata lumina a zilei ascunsa… 

Ochii inchisi, zambetul dintilor albi… 

Somnul merge si vorbeste si se hraneste, marcand timpul… 
(Ezra Pound, Intoarcerea)
**
Se spune ca timpul vindeca toate ranile, dar ce se intampla daca boala e chiar timpul? Ranita de timp se simtea de cand el a parasit-o. Cine – sau ce - o poate vindeca de boala numita timp, boala de care sufera de cand el nu mai este? Prea mult timp! Isi tot spune ca are prea mult timp pentru viata… Dar nu traieste, exista doar, ca o planta in ghiveci, uitata de proprietar in spatele unui geam, in razele arzatoare ale soarelui. Parca ar trebui sa se aplece intr-o parte pentru a putea trai… Pentru a trai… o privire e de ajuns. Ca si cum durerea nu are trecut.

Totul se terminase cand abia incepuse sa fie prea bun pentru a fi adevarat… O clipa, doar, cat o eternitate… Dar care om poate concepe eternitatea intr-o clipa…? Pasul catre eternitate dureaza o clipa, dar eternitatea nu poate fi concentrata intr-o clipa! A asteptat… o eternitate pentru ca cineva sa ii spuna un cuvant de dragoste… Si dupa ce l-a spus a plecat… Nu mai era decat o femeie singura, glorios de singura! Ca un animalut ratacit prin padure se simtea – totul o speria… Totul parea gol, incompatibil… Nu mai stia cine este, n-o mai interesa… Nu mai vrea sa planga; nu mai trebuie sa planga; nu are rost… Lacrimile nu spala, neaparat, sufletul, il pot si seca… E constienta ca nu intotdeauna se intampla cum isi doresc oamenii... Dar ce pustietate! Atata pustietate…
In copilarie nu isi putea imagina neantul, astazi acest gand o face sa tremure, dar nu de teama, de dorinta... Se juca atunci cu entuziasm, dar azi poate doar sa simuleze entuziasmul, pentru a nu frange inima celor care o iubesc. Azi se entuziasmeaza cu adevarat numai la gandul ca viata s-ar putea sfarsi in clipa urmatoare, dupa urmatoarea clipire a pleoapelor…Poate dimineata nu se va mai trezi si totul se va pierde in neant – inclusiv durerea… 
Noaptea… E momentul cel mai frumos… E momentul in care adoarme si – cateva ore – uita ca e o frunza in vant, un fir de nisip in desert. Noaptea constientizeaza ca viata nu se reduce la un om – oricat de mult ar fi iubit acest om… Ar vrea sa doarma ziua si sa traiasca noaptea, cand intunericul pare sa estompeze chiar si durerea sufletului… Noaptea e liniste; nimeni nu-i vorbeste si buzele se pot strange sa innabuse strigatul iar pleoapele ii pot strange ochii sa elibereze siroiul de apa sarata. Sa mearga in nestire, pe strazi pustii si intunecate, sa caute neantul, sa caute eternitatea… 

Incet, sa n-o auda nimeni, s-a imbracat si a iesit din casa. Pasii o purtau spre marginea orasului, unde era un santier… Muncitorii demolasera niste case pentru a construi o sosea dar constructia intarzia si plantele salbatice cucerisera locul… Acolo, pe un stalp de gard a gasit o moneda, in chiar ziua cand fiinta cea mai iubita a plecat… Era mult de atunci… asa i se parea… Poate chiar trecuse mult timp – nu mai stia… Santierul era acolo, stalpul solitar era cazut. S-a intins peste buruieni, lipita de pamantul cald, pe pat de spini si frunze aspre… Cerul se deschidea intunecat deasupra si privirea ii alerga printre stelele reci si stralucitoare… Din cand in cand, cate una sclipea – ca si cum un inger i-ar fi facut semn cu ochiul ca poate fi din nou vie. Zambi gandului, pe care nu-l credea si il alunga ori de cate ori se contura in mintea ei… Ar fi vrut sa fie printre stele… Se lasa in voia noptii, zambind. Avea numai de castigat daca noaptea ar dori sa si-o faca prietena… Ar fi minunat…

Un zgomot vag razbatea pana la ea – un zgomot al diminetii care ii era strain… Ridica pleoapele… Cerul albastru se deschidea deasupra ei. Si-a lasat privirea cuprinsa in albastrul infinit… Lumea ii aparu in fatza ochilor si ii umplu inima. Copilul ei face parte din lumea aceasta, in eternitate… Nu trebuia sa il mai planga… “Am cunoscut dragostea” – isi spuse. “De acum voi lua toate asa cum vin. Inima e larga precum cerul imens. Viata are intotdeauna dreptate”. 

Desertul care sunt (fragment)

(adaptarea versurilor scrise de un prieten)


Ca un pendul, sub nelinistea care-l aduce din totdeauna inapoi. Ar fi fost doar o parte din mine, ce-a crescut in umbra morilor de vant. Sa te poti regasi cand ratacirea iti ingaduie sa te cauti numai prin singuratate. Depasind starea de nimic ce doare deodata cu trecutul poticnit anormalitatii, la capatul insomniilor fluturandu-si netraitele vise. Legatura cu neantul, fara vreo delimitare existentei.

Ratacind se pleaca voia uneori, atunci cand se desprinde fara zbor, intorcandu-se continuu la-ntaiul cauzei. 

Desertaciuni intredeschise printre ganduri.

Panzele de ceata dincoace de lumina diminetii care curge-ntarziata risispindu-se unui fulger, neterminat hotar de flacari, caruia sunt sortit sa-i obladuiesc ascunzisul. Din putinatatea tainelor lumesti.
Cat ma intorc sa-ndrept uitarea dinspre moarte evidentele se vor prabusi. Si o pot lua de la capat stapanit de aceeasi foame de iluzii. Randul meu indreptatit la dezordine. Printre falangele unui tinut napadit de pribegie. Sa-mi rascumpar diferenta dintre gand si inaltare, stau cu zborul treaz in minte si refac calea greselii printre ochiurile contrastelor ce stau la panda. Orbitoare in pragul nimicniciei, ce-ar fi putut bantui fara identitate, fara ecouri linistii nepasatoare la urmari. Ma aplec apoi peste rabdare.

Ma infurii vinovat statorniciei de-a razbi printre ramasitele din mine suspendat intre valvataile ce taie trecutul si ranile dezgolite inaintea revelatiei divine.
Cand nu mai am de ales sa-ncerc salvarea in neant, cine ma poate retine in zona disimularii crepusculare?!
Acelei vieti care nu va trece spre cele care nu pot veni. Sa arda incontinuu. Pe altarul indoielii, cumpenelor ce n-au astampar, legamantului cu tacerea care se sparge. Si raman sa-mi zac nedumerirea, sfarsitul unui mit ce-si prada cerului legatura cu destinul. Pustiu dislocat in coasta lui Dumnezeu. Cu graba raului de pacat din suflet sarind peste nadirul ce se varsa intruna. Aproape gata sa ma sfarme, naluca prinsa in ocol. Nevoia unui mal intrerupt ce-ar inghiti vederii mai departe. Sa alunec labirint descumpanit, sa-mi pierd cu mine deodata raspandirea. Chiar intorcandu-ma treptat, de-ncerc altei carari amenintarea primitiva. A gropii dinainte de potop. Zvonului ca nu-mi ajung din urma revenirii. Supus inchis, ca o spartura-n mine, in umbra unui ochi nesavarsit ce-si intuieste doar vederea printre gene. Vid de putregaiul ce incolteste, macinat pustiu de-nchinaciune pentru inceputul meu sfarsit prin ce n-a fost. Pentru ca nu-i initiere lepadarea de pribeag. Nealegand ecoul pravalnic ca alternativa veghilor iscoditoare.

Motivatia obsesivelor intoarceri dincolo de aparenta inaintarii in care ne cufundam. Obisnuintei pe care nu o recunoastem.

Nesfarsita ura mocnita in dosul trambelor de pulberi imi pregateste dezrobirea. Printre diguri incomode, izbavite de lancezeala. Si suie cum nestinsul foc ingaduintei isi arde prin credinta rostul firii. Ascuns dupa cioturile rugului sorocit, rastimpului cand dezamagesc iluziile pustiei, catranindu-se spectrului mortii.

Respinse, pe rand, tacerile-n cuvinte se aud cum picura durerea de prisos. Tristetile refuzate ca protest sa-mi sprijin marginasei fagaduinte. Inselatoarei cautari sa ma razbat un alt simbol, arhetip printre semenii impacati la fel. Mai cuvios in veghea suferinda si gol privirilor de gheata. Inchegandu-ma de-o parte a ispitei ce ma taraste printre intermitente. Cu sensul meu potential erorii, toate urmele sfielnice trebuie desprihanite. Si eu de-aceeasi umbra stanjenitoare ce se-apleaca. Cand inapoi se strang boltile cerului si se inchid puntile cetatii parasite. Cand incerc sa nu mai fiu desertului pereche…

Se imblanzesc / durerile / uitarii / adancul / unui ochi / tarziu / parut / desertul / dinapoia / cautarii / - ragazul / stapanirii-n / orbitor / urmand / dupa potop / eliberarii / de cerul / dimpotriva / naruit… 

marți, 3 aprilie 2012

O lume de hartie, de Luigi Pirandello (fragment)

Valeriano Balicci era un om care toata viata lui n-a facut decat sa citeasca. A trait si a vazut numai ceea ce altii au descris in cartile lor. Cand medicul a dat verdictul: “Vei orbi daca vei continua sa citesti” Valeriano nu l-a ascultat si a continuat sa citeasca, spunandu-si ca mai bine moare decat sa nu citeasca.

Viata nu si-o traise; putea spune ca nu vazuse bine niciodata, nimic: la masa, in pat, pe strada, pe bancile din gradinile publice, intotdeauna si pretutindeni, nu facuse altceva decat sa citeasca, sa citeasca, sa citeasca. Acum era orb pentru realitatea vie pe care nu o traise niciodata; orb si pentru cea infatisata in cartile pe care nu le mai putea citi.

Cartile lui erau lasate in mare dezordine, raspandite ici si colo, pe scaune, pe jos, pe masute, in dulapuri si aceasta dezordine ii producea acum o adevarata disperare. De atatea ori isi propusese sa puna putina ordine in haosul acela, sa aseze cartile dupa materii, dar nu o facuse niciodata, ca sa nu piarda timp. Daca ar fi facut-o s-ar fi simtit mai putin ratacit, cu mintea mai putin confuza, mai putin zapacita, apropiindu-se acum de una sau alta dintre etajere.

Dadu un anunt la ziar, ca sa gaseasca un bibliotecar experimentat, care sa accepte munca aceasta de randuire a cartilor. S-a prezentat un tanar, care s-a mirat ca un orb vrea sa-si puna ordine intre carti. Tanarul s-a gandit ca omul acela isi pierduse mintile, deoarece la fiecare titlu de carte pe care i-l citea sarea in sus de bucurie, plangea, cerea cartea si urmau atunci mangaieri nesfarsite pentru fiecare pagina, si imbratisari, ca si cum ar fi fost vorba de un prieten regasit.

In sfarsit, munca aceasta a fost terminata. Lipindu-si fruntea de cotorul cartilor aliniate pe rafturi, isi petrecea acum zilele parca asteptand ca, prin aceasta atingere materialul tiparit sa-i patrunda in creier. In mintea lui se perindau scene, episoade, fragmente de descrieri cu o amanuntime si o precizie evidenta; revedea, vedea din nou in acea lume a sa unele amanunte care-i ramasesera mai bine intiparite in minte, de-a lungul lecturilor sale repetate… Dar nu putu indura mult timp tacerea aceasta plina de neliniste. Vru ca universul lui sa capete din nou glas, sa poata auzi din nou asa cum era intr-adevar, nu cum si-l amintea el in mod confuz. Trimise un alt anunt la ziar, cautand un lector si se pomeni cu o domnisoara agitata, intr-o continua frenezie si zapaceala. Colindase fara ragaz aproape toata lumea si, dupa felul in care vorbea, lasa impresia unei ciocarlii ratacite, care o porneste in zbor cand in colo, cand incoace, nehotarata, apoi se opreste deodata, cu o puternica bataie din aripi, intorcandu-se in toate partile. Intra ca o furtuna in birou, strigandu-si numele: 
- Tilde Pagliocchini! O, pentru Dumnezeu, nu! Va rog domnule profesor, nu faceti asa cu ochii. Ma sperii. Nu-i nimic, nu-i nimic, plec.
Dar n-a plecat. Batrana servitoare ii demonstra, cu lacrimi in ochi, ca acesta era postul cel mai potrivit pentru ea.
- Dar nu e periculos?
Ce pericol? La urma urmei ce era? Doar putin cam ciudat, din cauza cartilor. A, din cauza blestematelor de carti ajunsese si ea, biata batrana, sa nu mai stie daca era femeie sau carpa se sters praful.
- Numai daca ai putea sa i le citesti bine.
- Eu? se arata cu degetul domnisoara, si incepu sa vorbeasca cu glas de zana.
Dar cand ii citi prima data lui Balicci, cu inflexiuni si modulatii, cu urcari si coborari de glas, cu opriri si lunecari bietul om se lua cu mainile de cap, se stramba si se contorsiona, ca si cum ar fi vrut sa se apere de o haita de caini care se repezea sa-l inhate.
- Nu! Nu asa! Nu asa, te implor! incepu sa strige. Te rog, cu glas scazut! Cat mai scazut! Aproape fara voce! Intelegi? Eu citeam numai cu ochii, domnisoara!
- Foarte rau, domnule profesor! Bine e sa citesti cu glas tare. Altfel e mai bine sa nu citesti deloc! Iertati-ma, ce rost are? Ascultati (izbi cu incheieturile degetelor in carte). Nu suna! Surd. Inchipuiti-va, domnule profesor, ca v-as saruta.
Balicci se crispa, speriat.
- Iti interzic!
- Nu, iertati-ma. Va e teama sa nu va sarut cu adevarat? Nu va sarut. Spuneam asta ca sa va fac sa intelegeti numaidecat diferenta. Bine, o sa incerc sa citesc aproape fara glas.
Dar la a doua incercare profesorul se contorsiona si mai rau ca prima data. Orice glas, afara de al sau (slab si dogit), facea ca universul lui sa-i para strain.
- Domnisoara, te rog, incearca numai cu ochii, fara glas.
- Ce spuneti? Fara glas? Si atunci ce? Pentru mine?
- Da, asta e, pentru dumneata.
- Foarte multumesc! izbucni sarind in picioare. Va bateti joc de mine? Ce vreti sa fac eu cu cartile dumneavoastra, daca nu veti auzi nimic?
- Iata, am sa-ti explic – ii raspunse, cu un suras plin de amaraciune. Simt o mare placere sa citeasca cineva aici, in locul meu. Dumneata poate nu vei izbuti sa intelegi aceasta placere. Dar ti-am mai spus: acesta e universul meu, ma consoleaza sa stiu ca nu-i pustiu, ca cineva traieste intr-insul. Eu o sa te ascult intorcand paginile, o sa ascult tacerea dumitale atenta, o sa te intreb din cand in cand ce citesti si dumneata ai sa-mi spui… o, va fi destul un semn… si eu o sa te urmaresc in memorie. Vocea dumitale, domnisoara, strica totul! 
- Dar va rog sa credeti ca vocea mea e foarte frumoasa…
- Te cred, stiu, zise Balicci repede. Nu vreau sa te jignesc. Dar imi coloreaza totul altfel; intelegi? Iar eu am nevoie sa nu se schimbe nimic; ci fiecare lucru sa ramana asa cum il stiu. Citeste, citeste. O sa-ti spun eu ce trebuie sa citesti. Ramai?
- Ei bine, raman. Dati-mi cartea!
De indata ce Balicci ii dadea cartea, domnisoara pleca din birou in varful picioarelor si se ducea sa stea de vorba cu batrana servitoare. In timpul acesta Balicci traia in cartea pe care i-o daduse si se bucura de placerea pe care-si inchipuia ca o simte ea: din cand in cand o intreba: - Frumos, nu-i asa? sau: - Ai intors pagina? Dar, neauzindu-i nici rasuflarea, isi inchipuia ca era cufundata in lectura si ca nu-i raspundea ca sa nu intrerupa cititul. 
- Da, citeste, citeste… o indemna el atunci, incet, aproape cu voluptate.
Uneori, intrand in birou, domnisoara il gasea pe profesor cu coatele pe bratele fotoliului si fatza ascunsa in maini.
- Domnule profesor, la ce va ganditi?
- Vad… ii raspundea el cu o voce care venea parca de foarte departe. Apoi, tresarind, cu un oftat: Imi amintesc totusi ca erau de piper.
- Ce erau de piper, domnule?
- Niste arbori…
- Sa caut acum arborii de piper? il intreba inspaimantata si enervata.
- Daca ai vrea sa-mi faci placerea aceasta…
Cautand, domnisoara maltrata paginile si se enerva, iar el o ruga sa caute incet. Incepuse sa se plictiseasca. Era obisnuita sa zboare, sa alerge, pe calea ferata, cu bicicleta, cu vaporul. Sa alerge! Sa traiasca! Se inabusea in universul acesta de hartie. Si intr-o zi, cand Balicci ii dadu sa citeasca niste amintiri din Norvegia, nu se mai putut stapani. La un moment dat, cand o intreba daca-i placea pasajul care descrie catedrala din Trondhjem, langa care se intinde, printre arbori, cimitirul unde in fiecare sambata seara, rudele ramase in viata aduc mortilor ofrande de flori proaspete, a izbucnit:
- Nici gand! Nici gand! Am fost acolo, stiti? Si pot sa va spun ca nu e cum scrie aici!
Balicci se ridica tremurand de manie si furie:
- Iti interzic sa-mi spui ca nu e cum scrie aici! striga ridicand amenintator bratele. Ce-mi pasa mie ca ai fost dumneata acolo? Este cum scrie aici si nu altfel! Trebuie sa fie asa si nu altfel! Vrei sa ma distrugi? Pleaca! Nu mai poti sta aici! Lasa-ma singur!
Ramas singur, Valeriano Balicci, dupa ce ridica de pe jos, bajbaind, cartea pe care domnisoara o azvarlise, se prabusi in fotoliu, cu fatza asezata pe carte. Nimic nu trebuia atins: frigul, zapada, florile proaspete, umbra albastra a catedralei… Era asa si nu altfel universul lui. Universul lui de hartie. Tot universul lui.

Traducerea Al. Balaci, Editura pentru literatura universala, 1986

duminică, 1 aprilie 2012

Giordano Bruno

…sau filosoful uitat…
n. ~ 1548, Nola / Campania - d.17 Februarie 1600, Roma
Condamnat si ars pe rug de Inchizitie pentru conceptia sa panteista si pentru convingerea asupra infinitatii lumii, considerate eretice, numele lui a devenit sinonim cu cel de victima a obscurantismului.
Filozof, cosmolog, matematician, teolog italian care a sustinut heliocentrismul lui Copernic, dar a mers mai departe, afirmand ca universul este infinit si populat cu multe ”lumi“ asemanatoare sistemului solar. Este arestat (fiind denuntat de chiar cel care-l invitase si il gazduia), si judecat la Venetia cu destula blandete, apoi trimis la Roma si inchis in palatul Sant' Ufizzio, unde va fi anchetat fara ragaz in urmatorii sapte ani. Refuza sa abjure si este ars pe rug in februarie 1600.
Condamnarea lui Giordano Bruno constituie unul din momentele cele mai intunecate ale Contrareformei catolice. La locul martiriului sau, in piata Campo dei Fiori, administratia orașului Roma i-a ridicat la sfarsitul secolului al XIX-lea o statuie, dedicata libertatii de gandire. Patru sute de ani dupa executarea sa, Biserica Catolica, prin glasul papei Ioan-Paul II, si-a exprimat "profunda durere", regretand eroarea comisa prin condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno. Gandirea sa a influentat filosofia din timpurile ce i-au urmat, in special pe filosoful olandez B. Spinoza, care in secolul al XVII-lea a anticipat dezvoltarea monismului, ca mod de reprezentare a lumii.

Opera:
Dialoguri cosmologice: Cina din miercurea cenusii, Despre cauza, principiu si unu, Despre infinit, univers si lumi;
Dialoguri morale: Alungarea bestiei triumfatoare, Cabala calului Pegas, Despre eroicele avanturi;
piesa de teatru: Lumanararul.
**
Este dovada unei minti primitive si josnice, a dori sa gandesti ca masele sau majoritatea, doar pentru ca majoritatea este majoritatea. Adevarul nu se schimba daca e crezut sau nu de o majoritate a oamenilor.
**
Din “Spaccio della bestia triofante” (Alungarea bestiei triumfatoare)
Ce-nseamna minciuna, adevar?
Ca-ntr-un pustiu des si desert, adevarul isi are puterile lui, ascunzisurile lui cavernoase, intretinute de ghimpi, inchise cu plante paduroase, aspre.
**
… balanta permanentei si a schimbarii…
E acelasi, nu-s acelasi.
E acelasi unic soare
rasarit din munte, gand.
Sa intinda panza-n iarba
alte umbre sunt la rand.

E acelasi, nu-s acelasi.
E acelasi unic soare
albul inului sorbind
Sa intinda panza-n iarba
fete, alte sunt la rand.

E acelasi, nu-s acelasi.
E acelasi unic soare
talc suav invederand
Ca sa coloreze ceasul
fluturi – altii sunt la rand.

E acelasi, nu-s acelasi.
E acelasi unic soare
ce-nfierbanta roua, vant.
Sa indure moarte-n vara.

E acelasi, nu-s acelasi.
E acelasi unic soare
inima prin lumi batand
Sa ingane-n vreme negre
alte-amurguri sunt la rand.

Calatorie spre dragoste (de Ion Jurca Rovina)


de Ion Jurca Rovina

Fac o pauza. Prea mare. Aproape ca nu mai pot nota. Am reintrat in stare, in stari, in criza lor… Aprind iarasi o tigara. Si rememorez. Ce sa rememorez? Vorbe, gesturi, intrebari, pe care le vad, le aud. Ce sa rememorez? Prima intalnire, regasirea, promisiunea, marea apropiere, contopirea, sangele, gandul, imposibilitatea; ieri, azi, ceva despre iubire. Cum? Hotararea, nehotararea, adevarul, minciuna, toate acestea, in “ceva despre iubire”, si inca altele, sinceritatea, da, sinceritatea fara de care iubirea nu e adevarata, credinta fara de care iubirea nu e divinitate, iarasi durerea, iarasi speranta, sa nu tradezi nici intr-o secunda cu gandul, nu fura, te furi pe tine insuti. Auzi, Iubire? Stii? Sigur ca stii; toti te proslavesc asa, nu toti, cei multi, pana la un loc, locul blestemat; rapa, smarcul, frica de preacurat, natura… Slabiciunea stancii din suflet? Strigatul, Iubire, Strigatul este al tau. Cum sa rezist la Strigatul tau? Rezist! Vreau sa rezist. Cine spune asta? Eu care trebuie sa scriu.

Bâlciul deșertăciunilor - în original Vanity Fair


de William Makepeace Thackeray (n. 18 Iulie 1811 - d. 24 Decembrie 1863)

Ce tânăr nebun de îndrăgostit n-a luat uneori nepăsarea drept modestie, neghiobia drept feciorelnică sfială, găunoșenia drept adorabilă timiditate; a luat, într-un cuvânt, gâsca drept lebădă. Și cărei femei îndrăgostite nu i s-a întâmplat uneori să împodobească cine știe ce măgar cu splendoarea scănteietoarei ei imaginații; nu i-a divinizat egoismul ca pe un drept al superiorității lui virile; nu i-a luat stupiditatea drept gravitate majestuoasă și nu s-a purtat cu el după chipul și asemenărea strălucitoarei Zâne Titania cu acel țesător din Atena.