Cat conteaza o viata

Dostoievski scria pe undeva: Nimic nu e mai trist decât o viață care se stinge și nimeni nu știe sau nimănui nu-i pasă.

În iulie 2023, un bărbat a zăcut mort câteva ore în Piața Sfatului din Brașov. Sute de persoane au trecut pe lângă el și niciuna nu s-a oprit să afle dacă omul are nevoie de ajutor. Era îmbrăcat sărăcăcios, era murdar - ulterior s-a aflat că era un om fără adăpost, in vârstă de 66 de ani. Da, știu... uneori e bine să nu te amesteci (poate salvezi o viață). În acest caz, la un moment dat, o fi trecut și un om pe acolo, s-o fi oprit și o fi anunțat politiștii.

Astfel de întâmplări au loc în toată lumea, dar tot e trist. După cazul din 2023 nu am mai aflat ceva asemănător până vineri, 11 iulie, când am aflat despre un caz și mai grotesc: un bărbat din Brașov, în vârstă de 70 de ani, a fost descoperit după (se presupune) șase ani, mumificat, in apartamentul unde locuia și unde mama lui murise în 2010. La un moment dat începuse să facă succesiunea pentru apartament dar n-a dus-o la capăt.

Între timp s-a acumulat o datorie mare la întreținere și administratorul imobilului l-a trimis în judecată. Procesul a durat mai mulți ani, și nimeni nu a fost interesat unde-i omul... Nici judecătorului nu i-a păsat că omul - nu tocmai tânăr - nu se prezintă? Altfel spus, unii s-au judecat cu un om decedat, iar alții au judecat un om decedat. La finalul procesului apartamentul a fost vândut la licitație. Un executor judecătoresc și câțiva jandarmi s-au dus să execute ordinul de confiscare; spărgând ușa încuiată pe dinăuntru au descoperit corpul mumificat.

Omul nu figura ca fiind dat dispărut, s-a constatat după descoperirea din apartament...

Moartea planează asupra noastră ca o pasăre. Unii fug toată viața de această pasăre iar alții cred că această pasăre niciodată nu-i va atinge.

Sursa foto: https://pixabay.com/users/xaviandrew-2832205/

Luna, cercetatorii, poetii si Biblia

Luna oamenilor de știință

Luna este satelit natural al Pământului și e vizibil pe bolta cerească datorită luminii solare pe care o reflectă - fără această lumină, Luna ar fi o altă rocă întunecată din univers. Luna, in timpul mișcării sale pe orbită, îndreaptă spre Terra mereu aceeași față, din cauza egalității dintre perioada sa de rotație și cea de revoluție.

Fazele Lunii - principale: Luna nouă, primul pătrar, Luna plină, ultimul pătrar - durează 29 de zile 12 ore și 44 de minute. Prin telescop, când e primul pătrar se observă mai ușor relieful selenar, datorită poziției favorabile a iluminării Solare.

Pe suprafața Lunii ajung numeroși meteoriți care constituie cauza reliefului accidentat, cu numeroase cratere. Regiunile plate mai întinse, situate în special pe fața îndreptată spre Pământ, au fost denumite mări și oceane, deși nu conțin strop de apă: Marea Liniștii, Marea Seninătății, Oceanul Furtunilor etc.. In multe cazuri, acestea sunt delimitate de lanțuri de munți care ating înălțimi comparabile cu cele ale munților de pe Terra: Munții Alpi, Munții Carpați, Munții Caucaz s.a..

Atmosfera pe Lună e practic absentă, motiv pentru care temperatura variază foarte mult in decursul unei zile lunare: între circa -150 și 130 grade Celsius.

Suprafața Lunii, remarcabilă prin rigiditate, e acoperită cu un strat gros de praf rezultat al dezagregării rocilor lunare, roci care sunt considerate a fi de natură vulcanică, in special roci bazaltice, cu o concentrație a elementelor titan, crom, zirconiu și ytriu mai mare decât cea obișnuită și cu unele minerale specifice, neîntâlnite pe Pământ.

Luna poeților

Într-o lume departe de tehnologiile moderne, oamenii priveau mai des spre cer, iar în nopțile senine admirau stelele și Luna. Mulți poeți - dovadă sutele de poezii - au compus versuri care omagiază această regină a nopții. Culoarea ei vibrantă, umbrele care o înconjoară, forma in continuă schimbare au inspirat multi poeți. Au privit-o ca fiind magică, misterioasă, făcând-o simbol al corului, al iubirii și frumuseții, un simbol al purității.

In vremurile când comunicarea nu se făcea așa de ușor ca azi, cei care erau departe de familie, de ființa dragă sufletului, simțeau despărțirea mult mai acut noaptea și ridicând ochii spre Lună aveau sentimentul că se apropie de cei dragi, Luna fiind puntea de legătură, mesagerul care reducea, psihologic, distanțele.

In multe poeme, poezii, Luna e comparată cu elemente care evocă emoții și imagini - sunt comparații folosite pentru a transmite semnificații profunde despre natură, timp și sentimentele umane.

Chiar și fără a fi poeți, mulți oameni văd Luna ca având ceva magic. Strălucirea ei blândă atrage inimile multora, le stârnește admirația. Așa că, nu-i de mirare că poeții au scris, de secole, despre Lună, încercând să-i surprindă frumusețea, să-i deslușească misterul sau, pur și simplu, au descris-o in versurile lor așa cum au simți-o privind spre ea. Aș zice că versurile despre Lună au un farmec atemporal.

Luna in Biblie

Oamenii au tendința de a se închina la orice pare mai mare, mai puternic decât ei - s-a întâmplat, in special, la începuturile Lumii, când oamenii se închinau, între altele, la Lună, gândind și o zeiță a Lunii. In multe culturi, oamenii au atribuit calități divine Soarelui și Lunii, ridicând altare, aducând jertfe și/sau daruri.

In Cântarea Cântărilor 6:10 se vorbește despre o femeie care este frumoasă ca luna. Un psalmist (Psalmul 89:37) a numit luna martorul credincios din ceruri - cu referire la legământul făcut de Dumnezeu lui David (2 Samuel 7:12-17), cu scopul ca Isus, moștenitor al lui David, să intre în posesia tronului pentru veșnicie (Isaia 9:7; Luca 1:32, 33).

Luna, scrie în Biblie, e o creație a lui Dumnezeu, așa cum este pământul, cum sunt stelele și toate celelalte. Cine își îndreaptă atenția de la Creator la creație se face vinovat de idolatrie (Romani 1:25). Luna e una dintre marile lumini pe care le-a făcut Dumnezeu în a patra zi a creației (Geneza 1:14-18) pentru a ajuta omenirea să marcheze trecerea timpului și rotația Pământului.

In primul capitol al Genezei, Dumnezeu face două lumini mari - o lumină mai mare și o lumină mai mică. Scriitorul Genezei nu le-a spus Soare și Lună pentru că aceste denumiri erau strâns asociate cu zeitățile păgâne și s-a dorit o diferențiere clară, subliniindu-se faptul că departe de a fi zeități sunt doar lumini, nu lucruri care trebuie adorate.

Altfel spus, in Biblie, Luna e doar lună, nu ceva de venerat, și fără o mare putere simbolică.

🌜

Cred că din toate aceste trei perspective Luna este... misterioasă. Poate că nu degeaba oamenii au țesut in jurul ei o mulțime e legende, nu degeaba poeții i-au găsit loc în versurile lor. Chiar și din perspectivă biblică se poate spune că luminătorul mic are aură de mister, având lumină de la luminătorul mare, așa cum omul are lumină de la Creator.

Surse foto: 1 Wikipedia, 2 și 3 pixabay.

Te rog din tot sufletul meu

O după-amiază liniștită, într-o răcoroasă zi de primăvară. Pe la ora 15 am ieșit să fac ceva cumpărături. La colțul blocului, lângă un parapet care protejează trecătorii de subsolul unde sunt garaje, era un tip înalt, solid, bine îmbrăcat (sport) și cu o șapcă trasă pe ochi, care se agita făcând pași pe alee și butonând telefonul, destul de nervos. Am avut o tresărire, pentru că e un loc unde se opresc unii să consume alcoolul cumpărat în magazinul de la parterul blocului, dar m-am liniștit repede pentru că am văzut pe parapet un pahar de cafea, cu capac. Sigur că putea fi orice in acel pahar... Când am trecut pe lângă el i-am observat tenul ușor roșiatic și avea acea... aparență de om care bea des, dacă nu chiar zilnic.

Când am revenit de la alimentara tipul nu mai era acolo. In casă, fac ce fac apoi mă așez la masă, să lucrez ceva. Nu știu cât timp a trecut și-am auzit afară un glas plângăcios care zicea ceva nedeslușit. Când e fereastra deschisă - și mereu e, măcar oberlihtul - n-am cum să nu aud. Mi-am zis că iar au venit puștanii care trag prenadez din pungă și am ignorat. Dar glasul continua să se audă - puștanii amintiți sunt, de regulă, in trecere - așa că am vrut să știu ce se întâmplă, să nu fie cineva care să aibă nevoie de ajutor imediat. M-am dus la fereastră și l-am văzut, pe trotuar, pe tipul întâlnit la colțul blocului. Acum avea o pungă de nailon și vorbea la telefon cu iubita - sau fosta iubită. Ce-i spunea ea am dedus din cuvintele lui - a avut bun-simț și nu a deschis difuzorul, cum mai fac, de regulă, cei care vorbesc la telefon din mașină și străinii ascultă intimitățile interlocutorilor nevăzuți.

Te rog din tot sufletul meu, iubita mea... Mâine e ziua mea, zicea cel mai des băiatul (avea până în vârsta de 30 de ani). Am un tort... Atunci o cafea... Nu sunt beat, iubita mea (in punga de nailon avea o sticlă-pet de bere). Te rog din tot sufletul meu...

Glasul lui părea încărcat de lacrimi și mă durea sufletul pentru el, deși eram conștientă că interlocutoarea avea, sigur, motivele ei pentru care refuza să-l întâlnească, plus că sigur băuse ceva. Din când în când întreba: Mai ești? Mă mai auzi? semn că femeia tăcea. M-a întristat acel... monolog și nu-mi iese din minte - poate scap acum, scriind (deseori se estompează ceva ce povestesc in scris, sau se șterge, cel puțin temporar).

Nu m-am mai putut concentra la lucru, deși nu mai eram atentă la acel tânăr - habar nu am când a plecat... Am rămas, însă, cu un gust amar în suflet, gândindu-mă că e posibil ca preferința lui pentru alcool să-i distrugă viața. Poate va înțelege, la un moment dat, că alcoolul nu e rezolvare pentru nimic, deși nu știu cât ar putea să o facă fără ajutor.

Făceam in minte zeci de scenarii. Poate e agresiv când e beat și e bine ca femeia să nu-i mă acorde nicio șansă, dar chiar dacă nu e agresiv, dar bea des, tot e aiurea să-i mai dea vreo șansă dacă nu are de gând să consume timp ajutându-l să renunțe la consumul exagerat de alcool (semnele i se văd deja pe chip).

Poate veți crede ca-s sărită total de pe șine, dar mă durea (mă doare) sufletul pentru acel om (pentru astfel de oameni). Mi l-am imaginat copil... Ceva, cineva l-a stricat pe acest tânăr. Poate că părinții îl iubesc și s-au străduit să îl educe bine, să îi ofere ce are nevoie și l-a stricat anturajul nepotrivit; poate e din fire timid, anxios, și alcoolul l-a ajutat să depășească astfel de stări... Poate că nu a avut parte de părinți grijulii... Zeci de poate! Și o singură certitudine: viața îi va fi distrusă dacă nu renunță la consumul excesiv de alcool. Teoretic, acești oameni pot fi ajutați; practic, însă, numai ei se pot salva (cu ajutorul altora).

Cred că singurătatea și sărăcia îi așteaptă, la un moment dat, (și) pe cei care consumă alcool in exces.

(imaginea e de pe pixabay)

Patru cugetari comentate-pasiunea

Citind cugetările una după alta - in general, despre orice - constat că se contrazic. Evident, depinde din ce perspectivă privește pasiunea (în acest caz) un autor sau altul. Pe mine mă derutează - e ca și cum aș primi sfaturi total opuse într-o situație urgentă. 

Anumite cuvinte au mai multe sensuri și, în funcție de context, deducem sensul potrivit? Ar trebui...

1. Cea mai utilă stăpânire e aceea de a porunci pasiunilor noastre; e mai de preț să te conduci pe tine decât să cârmuiești pe alții și e mai mare cinste a respecta legile decât a le impune altora. (Pittacus, 650-569 i.e.n.)

Pittacus din Mytilini (Mitilene, capitala insulei Lesbos) e considerat a fi unul dintre Cei șapte înțelepți ai Greciei antice. Între altele, a fost general militar, reformator legislativ.

Ceea ce a zis e de bun-simț, ușor de priceput și bun de urmat sfatul. Cine se lasă pradă pasiunilor poate da in gard, chiar dacă numai in anumite domenii ale vieții. Sunt și pasiuni care distrug nu doar pe cel care se lasă pradă, dar și pe cei din apropierea acestuia. Chiar și în iubire... O iubire pasionala poate distruge pe cel care iubește - pentru că nu i se răspunde cu aceeași intensitate și sufera - dar distruge și persoana iubită, sufocand-o (in general la figurat).

Apoi, citesc:

2. Izgoniți din sufletul vostru aceste patru pasiuni, dacă voiți să cunoașteți adevărul în chip lămurit și să trăiți în spirit de dreptate: bucuria, tristețea, frica și nădejdea, deoarece unde pasiunile acestea stăpânesc, spiritul e lipsit de lumină și inima de libertate. (Boethius, 480-524)

Boethius este considerat ca fiind filosof creștin, unul din primii doctori ai Bisericii. Papa Leon al XIII-lea, in 1891, l-a beatificat.

În spirit creștin, ar putea fi așa cum zice, in anumite situații, să zic așa. In Biblie scrie: Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul... (Coloseni 3:23) Din toată inima = cu pasiune; pasiune înseamnă și entuziasm. Apoi... Cine se îndreaptă către Dumnezeu nu o face cu bucurie? Cine se îndreaptă spre Dumnezeu nu are speranța (nădejdea) că va fi ajutat, că va fi salvat?

Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea în credință, pentru ca prin puterea Duhului Sfânt să vă înmulțiți in nădejde. (Romani 15:13)

Absolut de acord cu alungarea fricii. Frica ucide mintea - cum zice Frank Herbert, in Dune. Și nu doar mintea... 

In Biblie se face referire la două feluri de frică:

a) Frica de Domnul - in sens de respect; teama că nu respecți Legea și asta te-ar putea îndepărta de Dumnezeu. Această frică e începutul înțelepciunii, in universul creștin.

b) Duhul fricii - 2 Timotei 1:7: Căci Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință. Un duh plin de frică nu vine de la Dumnezeu. In paginile Bibliei sunt presărate multe încurajări care să ajute credinciosul in lupta sa cu duhul fricii. Un exemplu - Mă încred în Dumnezeu și nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă niște oameni? (Psalmul 56:11) Cine și-a pus încrederea în Dumnezeu nu se mai teme de ceea ce i s-ar putea întâmpla: Atunci toți cei ce se încred în Tine se vor bucura și se vor înveseli întotdeauna, căci Tu îi vei ocroti. Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău. (Psalmul 5:11)

Să alungăm tristețea, spune Boethius... In Biblie scrie: Mai bună este tristețea decât râsul, căci, prin întristarea feței, inima se face mai bună (Ecleziastul 7:3)

Și, uite așa, nu prea înțeleg ce vrea să transmită Boethius. Pe de altă parte, îl pot înțelege mult mai bine gandindu-ma la... buddhism. Pentru a obține iluminarea, un buddhiste trebuie sa se detașeze de karma și de ciclul reincarnărilor, deci trebuie sa continue sa facă fapte bune, dar cu o atitudine detașată de rezultatul lor. El trebuie să renunțe la dorința, ignoranță, poftă, iluzie, egocentrism sau credința într-un sine veșnic și ură, să devină impersonal.

Pe scurt: Boethius o fi scris fragmentul cu renunțările într-un anumit context, la care nu am acces.

3. Niciun pas nu s-a făcut în istorie fără ajutorul pasiunii. (G. V. Plehanov, 185-1918)

Cine îl poate contrazice pe acest revoluționar rus, teoretician marxist care a avut contribuții în domeniul filosofiei și al rolului artei și religiei în societate (din punct de vedere - bleah! - marxist)? De ce am ales să-l citez?! Pentru că nu m-am interesat de hramul lui înainte de a-mi spune are dreptate. De ce am ales să las citatul aici? Pentru că omul are dreptate, și pentru a-mi fi învățătura de minte - să deschid ochii minții bine înainte de a mă aventura. Nu-mi place ideea de marxism, dar pentru a recunoaște eventuale semne e instructiv să am unele cunoștințe despre, deci mă informez.

Fără pasiune în comuna primitivă - cel mult - am fi ajuns. Fără pasiunea unora ar fi fost Biblia, Tora, Coranul, Vedele etc. și așa mai departe ceea ce sunt azi? Fără pasiunea unora ar fi existat piramidele din Egipt, catedralele? Ar fi existat automobilul, computerul, telefonul mobil și toate celelalte?

Pe de altă parte, fără pasiunile unora ar fi pace, armonie, echitate...

4. Dacă ar fi vreun om fără pasiuni, acela nu e un urmaș a lui Adam. (proverb persan)

Adevărat sau fals? Din nou, răspunsul e... variabil, in sensul: depinde pe cine întrebi. Pasiunea, însă, e o caracteristică a oamenilor și nu e nimic greșit în avea pasiuni - cât timp aceste pasiuni nu conduc/distrug pe cel care le are și nici pe cei din jurul lor. Părerea mea. 

Cele mai multe maxime, cugetări, citate, sunt scoase, cel mai adesea, dintr-un anume context - motiv pentru care ar putea părea contradictorii luate în ansamblu (dar chiar și separat, când le analizam in virtutea concepțiilor proprii, ale informațiilor pe care le avem). Altfel spus, pentru a înțelege ce a vrut să spună autorul ar fi indicat să citim/vedem/analizăm în contextul acela. Când nu e posibil, personal (îmi plăcea să cred) iau totul sub beneficiu de inventar, nu ca litera de lege sau ca adevăr universal valabil. In caz contrar... ajung să citez un (bleah!) marxist ca fiind bun exemplu. Sigur că are dreptate, dar au spus și alții același lucru, fără a fi marxiști sau te miri ce alte chestii bleah, in general. Altfel spus: consider că nu e ok să mă reped a-mi însuși ce zice/scrie etc. o persoană până nu aflu (pe cât posibil) că pot avea încredere în acea persoană (indiferent că există doar în istorie sau e in viață).

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/users/openclipart-vectors-30363/

Pastile, prafuri si comunicare

Ce doriți să aflați mai întâi: vestea bună sau vestea rea? Când li se adresează această întrebare cei mai mulți preferă să audă întâi vestea rea, cu speranța că vestea bună va persista în mintea lor, va atenua un eventual șoc în urma aflării veștii rele.

De data aceasta, vestea rea este că tinerii „încearcă” diferite substanțe de la vârste din ce în ce mai mici. Vestea bună este că... putem încerca să-i determinăm să nu o facă și să-i încurajăm să vorbească atunci când observă că în jurul lor se consumă sau se vând prafuri și pastile. Nu toți copiii au lângă ei adulți care să-i sprijine, adulți care sunt atenți la nevoile lor, la eventualele probleme pe care le-ar putea avea. După ce au urcat în caruselul pastilelor și prafurilor devine greu spre foarte greu să fie ajutați să coboare și să scape de „amețeală”.

E absolut firesc să fim interesați în primul și în primul rând de „sângele din sângele nostru”, dar pentru că acest „sânge din sângele nostru” să aibă parte de o viață liniștită (pe cât posibil) și când nu mai este sub oblăduirea părinților ar fi bine ca adulții să fie înțelepți și să arunce o privire și spre copiii altora – poate e loc să întindă o mâna de ajutor sau... poate e cazul să facă ceva pentru a-și scoate copiii dintr-un anturaj sau altul.

Nu mă gândesc la „autorități”. Mulți „oficiali” se străduiesc să țină sub control un fenomen care nu va dispărea, să salveze câți oameni pot, dar nu sunt suficient de mulți și – prea adesea – nu sunt echipați cu ceea ce ar fi nevoie.

Dacă nu ne pasă – măcar un pic! - de copiii altora e posibil să aibă probleme proprii copii.

„Nu-i treaba mea că X trage pe nas/vinde/amenință etc.” – zic unii. Baaaa cred că e treaba tuturor – cu sau fără copii. Unul care apelează la prafuri și/sau pastile de regulă nu ajunge prea bine și – în disperare de cauză – nu putem bănui ce e capabil să facă pentru a obține banii necesari „medicației” de care are foarte mare nevoie la un moment dat, tot mai des, tot mai puternice și în doze tot mai mari. Un copil care vinde are – în aproape sută la sută din cazuri – un adult în ”spatele lui”, un adult care-l poate radicaliza până într-atât încât acel copil ar putea recurge singur la violență extremă contra celor care se manifestă împotriva a ceea ce face el.

Copiii ajung la maturitate – inclusiv cei care trag pe nas, cei care-i batjocoresc pe alții, cei care fură, cei care vând prafuri și pastile, cei care... (completați pe linia punctată).

Unii dintre cei care au luat-o pe arătură revin pe „drumul drept”, dar nu toți. Cei care rămân pe arătură sunt „generațiile periculoase” de mai târziu, care vor da naștere altor „generații periculoase” – nu e regulă, evident! iar „generație periculoasă” e o exagerare prin care îmi imaginez că subliniez ideea următoare: dacă nu avem grijă de toți copiii – în măsura posibilităților – putem ajunge în situația să fim jefuiți pe stradă (în cel mai bun caz) de unii dintre acei copii care „nu erau problema noastră”.

Aceste rânduri am ales să le scriu inspirată de un articol al Potecuței:

https://potecidedor.wordpress.com/2023/01/27/imi-permiteti-sa-va-rog-ceva/

Să încurajăm copiii să spună cuiva atunci când au probleme (de orice natură!) la școală sau pe aiurea. Să le spună părinților sau – dacă părinții nu sunt genul care să asculte – să spună unui adult în care au încredere (dascăl, polițist, vecin, o rudă...) sau unui copil cu părinți care știu să asculte și care – foarte important – pot și vor să se implice... E o picătură în ocean – știm cu toții asta – dar e mai mult decât nimic, e o șansă de a salva un suflet...

Dacă nu avem grijă de toți copiii n-ar trebui să ne mai mirăm că „se duce naibii lumea”.

Cel ce salvează o viață, salvează lumea întreagă, scrie în Talmud.

În timp ce avem grijă de noi și de familia noastră e posibil ca în jurul nostru să fie oameni cu nevoi mult mai mari – și când scriu „oameni” mă refer (în contextul dat) la copii. Nu întotdeauna problemele oamenilor se observă la prima vedere... Cel mai des suntem tentați să credem că nevoile unuia sau altuia sunt atât de mari încât ajutorul nostru nu ar face nicio diferență... Dar ar face! Chiar și numai ascultând pe cineva vorbind despre ce-l neliniștește, îl supără e, deja, un ajutor mai mare decât ne-am imagina!

Reamintesc o povestioară pe care am mai publicat-o: Steaua de mare:

O furtună a adus pe țărm o mulțime de stele de mare... Un adult care se plimba pe acolo a văzut un copil care ridică stelele de mare și le aruncă în apă. Curios, l-a întrebat:

- Ce faci aici?

- Salvez stelele de mare aruncându-le înapoi în ocean – răspunde copilul. Dacă rămân pe țărm vor muri.

- Băiete – zice adultul – pe plajă sunt mii și mii de stele de mare! Ceea ce faci tu nu contează.

Copilul a ascultat apoi s-a aplecat și a ridicat o altă stea de mare și a aruncat-o în apă. Zâmbind, i-a spus adultului:

- A contat pentru aceasta.

(„Pilda” aparține lui Loren Eiseley, antropolog american, educator, filosof și autor de cărți de științe naturale)

Visurile se anulează pentru cei care aleg calea "morții albe"

Destinul e bătut în cuie?

Filosofii, „dezvoltatorii personali”, (re)programatorii de personalitate/mentalitate, astrologii etc. ș.a.m.d. au fel și fel de teorii despre cum stă treaba cu destinul și despre posibilitatea omului de a-l schimba, trasa etc..

În viață facem ceea ce am fost „programați” să facem înainte de a ne naște? Destinul e format din alegerile pe care le facem în diferite momente ale vieții? Ne este „trasat” destinul de nivelul intelectual, de nivelul de educație? Toate acestea la un loc formează destinul? 

O mie de întrebări posibile cu o mie luate câte n răspunsuri posibile. „Nimic nu e imposibil dar poate fi improbabil”. Altfel spus: cine poate răspunde cu certitudine întrebării din titlu?

Se spune că fiecare om are menirea lui pe Terra, doar că nu prea știe care-i aceasta. Putem spune cu certitudine că menirea lui Goethe a fost să scrie extraordinarele lucrări pe care le-a scris?! Teoretic, da.

Maurice Druon, autorul romanului „Regii blestemați”, pare a fi de părere că orice ar alege un om să facă ajunge la ceea ce a fost „menit” să facă. În roman el scrie, referindu-se la unul dintre consilierii de încredere (pentru un timp) ai regelui Franței, Filip al VI-lea:

Venind pe lume, fiecare om e învestit cu o misiune măruntă sau de mare însemnătate, dar îndeobște necunoscută de el însuși, și pe care firea sa, legăturile cu semenii săi, întâmplările neprevăzute ale vieții sale îl împing s-o îndeplinească, fără știrea lui, dar cu iluzia că e slobod să facă ce vrea. Robert d’Artois dăduse foc Apusului: își îndeplinise misiunea.

Robert (al III-lea) d’Artois, prin intrigile sale în vremea cât era refugiat la curtea regelui Eduard al III-lea al Angliei, care l-a numit între consilierii săi, a declanșat, mai mult sau mai puțin direct, războiul de 100 de ani dintre Franța și Anglia. Era „menit” acest război?! Ar trebui să cercetăm „previziunile” lui Nostradamus?!

În teoria „destinul e format din alegerile pe care le facem” unii au ajuns la ideea de „universuri paralele”: fiecare om „de aici și acum” are un „corespondent” în alt univers, unde este – mai mult sau mai puțin – ca cel „de aici și acum”, aceste "universuri paralele" formându-se în funcție de alegerile pe care le-ar fi putut face un om "aici și acum" dar nu le-a făcut.

În teoria reîncarnării destinul este trasat de faptele săvârșite de om într-o viață anterioară.

Era de părere Giordano Bruno că sufletul nu este trupul și poate fi într-un trup sau în altul și trece de la trup la trup.

Reîncarnarea este o credință care se distinge cel mai pregnant în hinduism. Conform acestei teorii viața trece prin naștere, viață, moarte și renaștere. În Upanișade, identificarea Sinelui (atman) cu Absolutul (brahman) nu poate avea loc decât dacă Sinele se desprinde din ciclul infernal al existenței (samsara), adică din șirul de reîncarnări succesive. În această credință toate lucrurile vii au „atman” (spirit, suflet), care e o parte din Brahman. După moartea biologică, sufletul sau spiritul, începe o nouă viață (nu se naște din nou) într-un alt corp, care poate fi uman, animal sau spiritual în funcție de calitatea morală a acțiunilor din viețile anterioare.

Filosoful german Arthur Schopenhauer scria: Dacă ar fi ca un asiatic să-mi ceară o definiție a Europei aș fi nevoit să-i răspund: este acea parte a lumii care este bântuită de iluzia incredibilă a faptului că omul a fost creat din nimic și că nașterea sa actuală este prima intrare în viață.

Afirma Jack London: Nu am început când m-am născut, nici când am fost conceput. Am crescut, m-am dezvoltat, prin incalculabile miriade de milenii. Toate eurile mele anterioare au vocile lor, ecourile, îndemnurile lor în mine. Oh, vremuri incalculabile, din nou voi fi născut.

Jalāl al-Dīn Rūmī (Rumi, poet sufist): Am murit ca un mineral și am devenit o plantă, am murit ca o plantă și m-am ridicat ca animal, am murit ca animal și am fost om. De ce să mă tem? Când am murit mai puțin?

Omul se va reîncarna până când va reuși să își învețe lecțiile, să devină perfect, sau până când va reuși să facă ceea ce a fost „programat”?

Karma este un concept al hinduismului prin care fiecare acțiune - fizică sau spirituală - are în mod inevitabil o urmare care nu se manifestă neapărat în actuala viață. Efectele benefice din viața prezentă sunt „reacțiunea” acțiunilor benefice trecute, iar efectele negative sunt „reacțiunea” acțiunilor nocive din trecut, creând un sistem de acțiuni și reacțiuni de-a lungul vieților reîncarnate ale unui suflet și care face parte din ciclul reîncarnărilor.

Swami Vivekananda, în cartea sa "Raja Yoga", folosește exemplul unei pietre aruncate în vid (unde forța gravitațională a planetelor nu există). Orice piatră arunci în acest mediu se va întoarce în cele din urmă la tine, cu un impuls (masă x viteză) egal cu cel pe care l-ai folosit pentru a o arunca. În același fel, orice acțiune se întoarce în cele din urmă, egal și în aceeași formă, la cel care a inițiat-o.

Sufletele trebuie să reintre în substanța absolută din care au apărut, dar pentru a realiza acest lucru trebuie să dezvolte toate perfecțiunile, germenul cărora este plantat în ele și dacă nu au îndeplinit această condiție în timpul unei vieți trebuie să înceapă o alta, a treia și așa mai departe, până când vor dobândi condiția care le potrivește pentru reunirea cu Dumnezeu. (din Zohar, text cabalist)

Care e adevărul? Este foarte important să știm adevărul despre ce și cum cu destinul? Cum putem avea certitudinea că este așa cum ne spun unii și alții?

Postarea înscrisă la Citate favorite, joc găzduit de Suzana.

Dacă ești convins că Dumnezeu este mai puternic decât destinul (care este determinat de karma), atunci El va face totul pentru tine. Graţia Sa străpunge împrejurarea neprevăzută, rigidă. (Mâ Ananda Moyî / Anandamayi Ma, n. 30 aprilie 1896 – d. 27 august 1982)

Oameni puțini pe Terra, viitor bun?

Pentru un viitor mai bun e nevoie de mai puțini oameni pe Terra – o afirmă unele dintre „mințile luminate” ale lumii. De exemplu, organizația (fundația sau ce-o fi) Population Metters, prin reprezentanții și simpatizanții ei, susține ideea de „familii mai mici”, adică familii cu mai puțini copii (dacă se poate, fără). Toate problemele noastre de mediu devin mai ușor de rezolvat cu mai puțini oameni și mai greu – și în cele din urmă imposibil – de rezolvat cu tot mai mulți oameni, susține unul dintre membrii organizației amintite, Sir David Attenborough.

Suprapopulare și ipocrizie

Planeta e suprapoluată! strigă unii. Trebuie să micșorăm rata natalității. Și se caută soluții „decente” care să nu încalce drepturile fundamentale ale omului: China se interzice mai mult de doi copii într-o familie (din 2015 – până atunci era doar unul permis), încălcând dreptul cuplurilor de-a avea o familie mai mare. În zona Asia-Africa s-a umblat, nu cu mult timp în urmă, cu sterilizarea – întâi s-au luat doar de femei, mai apoi și de bărbați.

N-am cum să nu observ că se dorește scăderea ratei natalității în zonele sărace și foarte sărace ale lumii. E un fapt: unde-i sărăcie mare, lipsă de educație etc., se nasc mai mulți copii, dar măsura sterilizării (benevole, în unele cazuri, se zice) nu o consider o soluție – educația fiind soluția, dar! Dacă în aceste zone sărace – cu sol și subsol extraordinar de bogate – ar fi mai puțină populație bănuiesc că le-ar fi mai ușor – celor interesați – să exploateze aceste bogății? Acești indivizi or avea interesul ca populația de acolo să fie decimată nu educată? Doar întreb, nu afirm.

Pe de altă parte, în zonele mai bogate se încurajează natalitatea. Unele state interzic avortul. Sunt și acele țări în care statul și biserica sunt una, în care avorturile sunt interzise prin definiție, să zic așa. Alte state nu interzic avortul și oferă „cadouri” celor care aduc pe lume copii, dar nu se deranjează să ofere și un mediu bun pentru educația acestora (a se vedea România).

Se face propagandă pentru inovațiile și descoperirile din medicină – mai ales în sfera geneticii – utile pentru a mări durata de viață, pentru a avea „numai” oameni sănătoși și viguroși etc. Dacă durata de viață se mărește și copii nu prea se mai nasc nu va avea Terra o populație preponderent îmbătrânită? Azi, unii se plâng că în statele lor populația e îmbătrânită și îndeamnă oamenii să aibă copii...

Din statisticile difuzate pe ici-colo de fel și fel de organizații care – în general – propun fel și fel de tratamente, vaccinuri, medicamente etc. - reiese că se moare pe capete în lume fără „medicinele” lor. În ideea „îngrijorărilor” n-ar fi bine să o lase baltă cu propovăduirea unei vieți mai sănătoase? Vor ajunge să aleagă administratorii statelor cine și când poate aduce în lume copii și ce condiții trebuie să îndeplinească la momentul în care fac cererea? (cum i-a dat prin minte primarului din Târgu Mureș, în anul 2020).

Se pot hotărî?! Să crească sau să scadă populația Terrei?! Vor s-o crească în anumite zone și s-o scadă în alte zone? De ce s-or mai „îngrijora” atâta de rata mortalității din cauze diverse? Există vreo logică în cea ce zic și ceea ce fac anumiți indivizi cu putere de decizie asupra vieții oamenilor în general?

Suprapopularea e o preocupare antică

Să nu-și imagineze cineva că problema suprapopulării e o temă nouă. Nu! Vine din negura vremii.

Poetul Stasinos, care a trăit între 776-580 i.e.n., scria: A fost o vreme când nenumărate triburi, deși dispersate pe arii largi, au ocupat suprafața Pământului sugându-i seva, iar Zeus a văzut și-a avut milă, și în inima lui înțeleaptă s-a hotărât să ușureze Pământul atot-hrănitor provocând marele război troian pentru ca moartea să golească lumea. Astfel, eroii au fost uciși în Troia și planul lui Zeus s-a împlinit.

Peste mii de ani, biologul și autorul Paul Ralph Ehrlich (membru Population Matters, născut în 1932), spune ceva asemănător: Practic, există doar două soluții la problema populației. Una este „soluția pentru rata natalității”, în care găsim modalități de a reduce natalitatea. Cealaltă este o „soluție pentru rata de deces”, când modalitățile de creștere a ratei de deces: război, foamete, ciumă, ne lovesc.

Actualizare iulie 2023: din 2020 incoace pare ca s-au ales solutiile pentru pentru a creste rata de deces....

Filosoful Confucius (551-479 î.e.n.) și-a exprimat și el „temerile” privind suprapopularea: Creșterea excesivă (a populației) poate reduce producția per lucrător, poate diminua nivelul de trai al maselor și poate genera conflicte.

Ce să zic? Conflicte au fost și vor fi mereu, indiferent de numărul oamenilor care populează Terra.

Aristotel (384-322 î.e.n.) s-a băgat în seamă și pe tema suprapopulării: ... este mai necesar să se limiteze populația decât proprietatea... Neglijarea acestui subiect, care în statele existente este atât de comună, este o cauză nesfârșită a sărăciei în rândul cetățenilor, iar sărăcia este părintele atât al revoluției cât și al crimei.

În era noastră, scriitorul creștin timpuriu Tertulian (160 – 220), primul scriitor patristic care a publicat în limba latină, numit „părintele creștinătății apusene”, se îngrijora și el de numărul mare al oamenilor: Cea mai puternică dovadă este populația vastă a Pământului pentru care suntem o povară, și cu greu ne poate satisface nevoile. E ca și cum ne-ar spune că divinitatea nu știe ce face. "Părintele creștinătății apusene" pare să nu fie de acord cu ce scrie în Biblie, Geneza (Facerea) 1: 27, 28: Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul”.

Unii ar spune că anticii au avut dreptate. Alții ar spune că previziunile lor nu s-au îndeplinit la vremea lor așa că... de ce s-ar dovedi reale previziunile contemporanilor?

Se bate monedă și pe consumul exagerat de orice! Acum, zău, oamenii săraci consumă cel mai puțin - amprenta lor de carbon (foarte la moda in ultimii ani) este foarte mica = ei polueaza cel mai putin.

„Rezolvări” ale suprapopulării?

Când auzi teoria că Terra e suprapopulată și asta-i dăunează, pentru că seacă resursele, se schimbă clima, consumul e exagerat și etc. din cauză că sunt prea mulți oameni, și trebuie luate unele măsuri împotriva creșterii necontrolate a populației (de parca ar vorbi despre cresterea necontrolata a buruienilor!), e posibil să-ți zici: „mda, s-ar putea”. Apoi verifici; începi să „aplici teoria” în practică – în diferite situații – și vezi că-ți dă cu rest.

Susțin „specialiștii” – și unii care zic că nu vor mai avea animalele loc de oameni – că trebuie luate măsuri împotriva creșterii „necontrolate” a populației. Deja s-au luat; una dintre măsuri se referă la îndemnarea tinerilor la o carieră profesională de succes mai întâi, apoi familie.

Să zicem că teoria, luată „la general”, e valabilă. Doar zicem, de amorul artei. Cum o aplici, însă?! Dai iama în statele unde există un număr foarte mare de oameni săraci și le impui sterilizarea?!

Unii teoreticieni insistă pe educarea fetelor și femeilor – puțini rostesc ceva despre educarea bărbaților. Studiu de caz: o femeie conștientă că în familia ei nu pot crește fără probleme mai mult de doi copii înghite anticoncepționale, la sfatul medicului. Și află soțul! Iar soțul este unul dintre aceia care cred că femeile înghit pastile doar pentru că vor "să-și facă de cap" fără grijă, și-o ia la bătaie pe soție.

Alte "metode" pentru scăderea numărului de oameni mai pot fi eugenia, eutanasia, metodele deja folosite de naziști și nu numai.

Toată faza asta cu „suprapopularea pune în pericol Terra" seamănă cu Apocalipsa care se anunță la anumite intervale de timp, dar care se tot amână.

Într-o zi se va termina, probabil, cu Terra. Se va întâmpla natural, din vina celor care scârmă pământul în profunzime, din cauza celor care scârmă atmosfera în profunzime sau din cauza săracilor care-s mulți dar consumă într-o lună cât consumă un bogătaș într-o zi? Se va termina, probabil, cu Terra pentru ca este o planeta, in fond...

surse:

citate

https://populationmatters.org/quotes

primarul

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/primarul-din-targu-mures-vrea-sa-selecteze-cuplurile-care-vor-sa-aiba-copii-tiganii-sunt-o-problema-serioasa-a-romaniei-1244824

Nu te joci cu inima

A fost odată ca niciodată – și încă mai este – o fată căreia îi zic A. Frumușică fată, cu suflet sensibil, educată, dar și răsfățată, îndrăgostită teribil de-un „băiat rău” – în sens de non-conformist, avid de adrenalină, gata oricând să experimenteze ceva nou. Pe băiatul acesta îl numesc B. 

A și B s-au întâlnit în ultimul ei an de liceu și au început o viață împreună. Cunoscuții lor se mirau că se înțeleg, fiind atât de diferiți – și ei le spuneau, zâmbind: „contrariile se atrag”; și se pupăceau. Ajunseseră ca siamezii, ceea ce nu convenea nici unor amici și nici părinților ei – pentru că sărutările și mângâierile lor din cinci în cinci minute deveniseră stânjenitoare și, cumva, teatrale, ca și cum simțeau nevoia să demonstreze ceva cuiva (lor sau celorlalți) - dar nici unii, nici alții, nu comentau deschis. Doar că „se simțeau” sentimentele lor. Cei doi au ales – conștient sau din instinct – să se izoleze, mai mult sau mai puțin, de grup. La vârsta de 20 ani credeau că se pot descurca singuri, că-și ajung unul celuilalt și nu le trebuie oameni în jurul lor. 

El lucra la un service auto, ea era dependentă financiar de părinți. Se pregătea pentru examenul de admitere la facultate (după un eșec) și părinții făceau tot ce puteau să aibă tot ce-i trebuie, să se pregătească bine pentru pasul spre viitorul profesional. Ea scria de zor mesaje către iubitul ei aflat la muncă – el îi răspundea cât îi răspundea, dar trebuia să muncească. Atunci când nu răspundea, ea îl suna. Îi răspundea, îi spunea că are de lucru și închidea. Ea se supăra și începea să bufnească. Era nemulțumită că petrece alături de ea prea puțin timp de când s-a angajat. Și-a bătut părinții la cap că vrea să stea cu el, să-i închirieze undeva o garsonieră. Părinții știau ce înseamnă traiul alături de cineva, iar fiica lor avea și de învățat, dar pentru că o vedeau apatică, făcând orice altceva decât să învețe, au închiriat o garsonieră pentru ea, hotărând ca mama să meargă din două în două zile să gătească, pentru ca fata să aibă timp de învățat.

Tatăl ei le spunea prietenilor că fiică-sa își sufocă iubitul și-o să reușească să-l alunge. Bărbații aprobau dând din cap, femeile nu erau de acord și începeau discuții interminabile. S-a dovedit că bărbații au avut dreptate. După aproape un an de locuit împreuna B a zis că se mută înapoi la părinți pentru că e mai aproape de locul de muncă. Și-au început să se întâlnească mai rar, după orele lui de program, dar erau zile când el avea de lucru pe la oameni acasă și nu mai avea timp de întâlniri prelungite în fiecare zi. Ea s-a supărat, s-a mutat la părinți și i-a spus că vrea să se despartă. El a încercat s-o convingă să nu facă asta, pentru că lucrurile vor reveni la normal când va reuși „să facă cheag”, să-i asigure el ceea ce are nevoie, că doar munca e motivul pentru care nu are timp să stea la telefon sau prea mult cu ea. Ea nu și nu! După mai mult de o lună de insistențe el a renunțat.

Văzând că n-o mai sună, nu mai vine, a început să-l sune, dar apelurile și mesajele ei rămâneau fără răspuns. S-a dus la părinții lui și aceștia au primit-o cu răceală. I-au spus că B a plecat din țară. Le-a cerut un număr de telefon, să ia legătura, iar ei i-au spus că are telefonul cu el și are același număr. A plecat plângând. Și a plâns până i s-au terminat lacrimile. N-a mai interesat-o să învețe nici cât o interesase până atunci, nu mai voia să iasă din casă și cobora din pat doar pentru a merge la baie. Mama îi aducea mâncare în dormitor dar de cele mai multe ori abia se atingea de mâncare și, uneori, nu mânca deloc. S-au îngrijorat pentru sănătatea ei în general, nu doar mintală. I-au sugerat să meargă la un psiholog și i-a repezit. Au apelat atunci la bunicii ei, la apropiații familiei care o cunoșteau pe A de mică. Părea că privește prin ei! Apoi, după mai mult de două luni, s-a dat jos din pat. Le-a spus părinților, râzând, că trebuie să-și schimbe garderoba și culoarea părului. Au privit-o ca și cum atunci o vedeau prima dată, dar i-au dat un card, să facă ce crede ea că-i face bine. Și când au văzut ce și-a cumpărat și cât de blond a devenit părul ei negru s-au speriat de-a dreptul! Fata le-a spus că B a venit în țară pentru niște acte și se întâlnesc, în grup, sâmbătă seara.

- Te-a invitat B? s-a interesat tatăl, puțin îngrijorat.

- Nuuu – s-a răsfățat. Mi-a zis L.

- Poate că nu ar trebui să mergi – a încercat el marea cu degetul.

- S-o crezi tu că nu merg! i-a întors spatele, nervoasă.

Sâmbătă, când au văzut-o că iese din casă cu o fustă strâmtă care abia îi acoperea fundul și o bluză decoltată aproape până la brâu au făcut ochii mari. Taică-său i-a spus că face o mare greșeală dacă crede că-l va convinge pe B să se împace cu ea îmbrăcându-se așa, dar ea a râs. In mintea ei, dacă aproape toți bărbații întorceau capul după ea, pe stradă, de când se îmbrăca așa era imposibil ca B să rămână indiferent. B nu doar că a rămas indiferent, dar i-a prezentat-o pe „noua lui prietenă”. A fost prea mult pentru A. A băut până i s-a făcut rău. B a fost cel care a dus-o acasă și le-a predat-o părinților.

- Îmi pare rău – a șoptit către tatăl fetei. Acesta a înclinat capul cu înțelegere. El și mama ei aveau sarcina de-a o ajuta, nu un copil în vârsta de 22 de ani care a fost respins, dar n-a cedat ușor. Poate că mai avea sentimente pentru ea, dar sigur nu era iubire acolo. Cum să te descurci cu un copil care are inima frântă din dragoste și nu vrea să audă nimic, de la nimeni? Poți spera că-i trece, dar cum se vor vindeca rănile?! Ce sechele vor rămâne?! Fata trăia și un sentiment de vinovăție, fiind conștientă că ea a declanșat despărțirea. Poate că s-ar fi întâmplat la un moment dat, poate că nu... Nu va ști niciodată, și acest „ce-ar fi fost dacă” i-ar putea măcina nu doar sufletul, ci și mintea. Erau lângă ea, neputincioși, triști...

Îmi dai papucii. Îți dau papucii

E o vorba „din bătrâni”: „îți dau papucii”. Asta-nseamnă că te dau afară, te alung, nu te mai vreau în casa mea, în viața mea etc. Sau: mi-am luat papucii și-am plecat – nu mai vreau în casa ta, în viața ta etc..

Originea expresiei "a da cuiva papucii"

A da papucii cuiva se obișnuia în cazul celor care se lungeau la vizită, din cine știe ce motive, iar gazda le aducea papucii (încălțămintea), ca semn că e cazul să plece. În cazuri cu îndărătnici, unii aruncau papucii afară și musafirul se ducea după ei... Ceva de gen’ e explicația, dar expresia s-a generalizat mai mult în chestiuni precum ruperea unor relații – amoroase sau de altă natură.

*******

Nu știu câți oameni – adulți – există, cărora să nu li se fi dat papucii măcar o dată-n viață sau care să nu fi dat cuiva papucii măcar o dată-n viață.

În unele cazuri e greu „să dai cuiva papucii”, în altele e mai ușor. În cazul unei relații de lungă durată și – în mare parte – armonioasă, nu uităm ușor persoana, dar o uităm, nu mai privim în urmă când se ajunge la o astfel de hotărâre; e semn că relația nu mai poate continua și continuarea ar putea însemna doar pierdere de timp sau – mai rău! - o relație cu multe „pișcături”, o relație forțată. La fel și în cazul în care „ni se dau papucii”. Nu ne cade bine, dar îi luăm și plecăm fără a mai privi în urmă – din aceleași motive.

Nu știu alții cum sunt – vorba lui Ion Creangă – dar dacă-mi dă cineva papucii nu trebuie să insiste: îi iau și pe-aici mi-e drumul. De-o fi să se răzgândească, ghinion – nu mă mai interesează. Uneori mi s-au dat papucii, alteori mi-am luat papucii și-am plecat, și plecată am rămas. E prea scurtă viața pentru a pierde timpul cu ezitări, pentru că odată instalată ideea plecării aceasta va ajunge să otrăvească nu doar relația, ci și mintea.

Paranteză: folosesc genul masculin pentru că mă refer la „om” – deci poate fi femeie sau bărbat. Am închis paranteza.

Timpul curge, curge, curge și deodată, surpriză: între cei care ți-au dat papucii, între cei cărora le-ai dat papucii sau între cei de la care ți-ai luat papucii afli că sunt unii care au rămas „agățați” de aripa ta. Ai uitat de ei, dar o întâmplare – sau o „atenționare” – îți arată care-i treaba. În astfel de situații nu prea știi ce simți: mulțumire?! mândrie?! Uau! Mi-a dat papucii și stă pe-aproape, pitit prin bălării, interesat de ceea ce fac, pe unde și cu cine fac! I-am dat papucii și a rămas pe-aproape, interesat ca cel amintit mai sus. În primul moment e o bucurie... răutăcioasă, dar apoi este tristețe. Acei oameni au rămas aproape, în umbră, fiind foarte interesați de viața ta. Așteaptă ce?! Să te vadă căzând? Să te vadă nefericit? Că doar nu stau la pândă prin colțuri întunecate doar să te felicite pentru victorii. Tu ai „trecut peste” și ei au rămas blocați în ieri. Nu e, cumva, trist acest fapt? Cum să mai uiți un om de care începe să-ți fie milă?! Da-l uiți (din nou) până la urmă; mila nu e un sentiment care să facă cinste cuiva – nici celui care-l generează, nici celui care-l nutrește (milostenia e altceva, și nu e cazul).

Ce s-a sfârșit ar trebui să rămână sfârșit.

Imagine de Alexas_Fotos de la Pixabay