Hercule Poirot se simte manipulat. Citate favorite

Se schimbă, cu adevărat, esența? Progresul tehnologic e o schimbare evidentă, dar mentalitatea omului s-a schimbat cu adevărat?! Sunt altele dorințele, crezurile, față de acum... 80-90 de ani, să zic? Sau față de acum două mii de ani?

Sunt făcute studii care dovedesc faptul că mulți oameni, puși într-un anumit context, vor face exact ce au făcut unii cândva într-un context asemănător (sau identic) și pe care azi îi blamează inclusiv cei care le repetă acțiunile la o distanță, uneori, de zeci de ani.

În romanul O supradoză de moarte scris de Agatha Christie,...

ca la un joc de cărți, Poirot are sentimentul că i se forțează mâna într-o anumită direcție a investigației.

Domnul Morley din roman era dentistul la care mergea Hercule Poirot, dentist care a fost ucis la un moment dat. Sora dentistului, cea care avea grijă de gospodărie, contrar fratelui ei,...

Considerase întotdeauna guvernul o instituție cât se poate de utilă, indiferent cine deținea puterea. Prin urmare, îi ceru fratelui ei să-i explice exact de ce actuala politică a guvernului era neconvingătoare, idioată, imbecilă și de-a dreptul sinucigașă.

Aflăm că dentistul își exprimă în detaliu argumentele, dar autoarea romanului nu ni le împărtășește – probabil pentru că oricare cititor, din orice epocă, are argumentele lui pentru o părere sau alta.

În derularea acțiunii romanului, polițiștii – și nu doar ei – ajung la concluzia că uciderea dentistului ar fi legată de politică și, probabil, acesta ar fi fost solicitat să ucidă pe finanțistul cel mai detestat din Anglia (care îi era pacient) și pentru că nu a vrut a fost ucis, să nu se afle despre complot.

Un fost lucrător la Serviciile Secrete își dădea și el cu părerea, îmbinând niște piese care au legătura între ele (...):

- Noi, britanicii, suntem teribil de enervanți. Suntem conservatori, dar nu oricum, ci conservatori până în măduva oaselor. Bombănim mult, însă de fapt nu vrem să zdrobim guvernarea democratică și să încercăm diverse experimente recent scornite. Tocmai asta e atât de insuportabil pentru agitatorul străin care nu precupețește niciun efort! Singura problemă este – din punctul lor de vedere – faptul că noi chiar suntem, ca țară, relativ solvabili. Aproape nici o altă țară din Europa nu e solvabilă la acest moment. Pentru a dezechilibra Anglia, pentru a o dezechilibra serios, trebuie să-i arunci în aer finanțele – la asta se reduce totul! Și nu poți să-i arunci în aer finanțele când la cârma lor se află oameni precum Alistair Blunt. (...) El nu vede nici un motiv pentru care o țară nu s-ar putea comporta (...) fără experimente costisitoare, fără cheltuieli frenetice pe potențiale utopii...

Fostul angajat la Serviciile Secrete continuă:

- Să îndepărtăm violent vechea ordine! Conservatorii, democrații tradiționaliști, oamenii de afaceri corecți trebuie eliminați. Poate că acești radicali au dreptate – nu știu, dar ceea ce știu e că trebuie să ai ceva pregătit pentru a înlocui vechea ordine, ceva care să și funcționeze, nu doar să pară o idee bună.

Un agitator, Raikes, un tip care îi face curte nepoatei blamatului Alistair Blunt, îi spunea lui Hercule Poirot (...):

- Trebuie să existe o nouă ordine; sistemul financiar vechi și corupt trebuie înlăturat, la fel și rețeaua asta blestemată de bancheri care se întinde ca o pânză de păianjen în lumea întreagă. Trebuie neapărat să fie eliminate. Nu am nimic împotriva lui Blunt personal, dar e genul de bărbat pe care-l urăsc. E mediocru și ingamfat. (...) E genul de om care spune: nu poți zdruncina temeliile civilizației. Și totuși, chiar nu poți? Lasă că o să vadă el! E o piedică în calea progresului și trebuie înlăturat. Azi nu mai e loc pe lume pentru oameni ca Blunt – oameni care rămân încleștați în trecut, oameni care vor să trăiască așa cum au trăit tații lor, sau chiar cum au trăit bunicii lor! Sunt o mulțime ca ei în Anglia, bătrâni încăpățânați și prăfuiți, simboluri inutile, uzate, ale unei era decăzute. Ăștia trebuie să dispară! Trebuie să se creeze o lume nouă. Pricepi ce zic? O lume nouă, înțelegi?!

Ce credea Blunt despre dorința unora pentru o lume nouă:

- E întotdeauna același lucru: idealiști cu părul lung și mintea încețoșată și fără urmă de cunoștințe practice. Eu nu sunt un tip prea deștept, nu am fost niciodată, dar pot pur și simplu să citesc și să scriu și să fac aritmetică. (...) Dacă citesc ceva scris în engleză, pricep ce înseamnă – nu mă refer la chestii ezoterice, formule sau elucubrații filosofice, ci la simpla engleză concretă. Iată însă că majoritatea oamenilor nu pot! Dacă vreau să scriu ceva, pot să-mi exprim gândurile – am descoperit că destul de mulți oameni nu pot face nici asta! (...) Pot să înțeleg aritmetica simplă. Dacă Jones are opt banane, iar Brown îi ia zece, câte îi vor rămâne lui Jones? Ăsta e genul de calcul despre care oamenilor le place să pretindă că ar avea o soluție simplă. Refuză să recunoască, în primul rând, că Brown nu poate să facă asta și, în al doilea rând, că răspunsul nu va fi un plus de banane!

- Preferă ca răspunsul să fie un truc magic? (întreabă Poirot)

- Exact. Politicienii sunt la fel de răi. Dar eu am fost întotdeauna un susținător al bunului-simt. Nimic nu îl poate întrece, în final. (...)

- Dacă dv. ați fi... înlăturat, ce s-ar întâmpla? vru Poirot să știe. (...)

- O mulțime de neghiobi blestemați ar încerca o mulțime de experimente foarte costisitoare. Și atunci s-ar duce pe apa sâmbetei stabilitatea – și bunul-simt și solvabilitatea.

Hercule Poirot credea cu tărie în solvabilitate și, un moment, s-a temut de ceea ce s-ar putea alege de țara lui adoptivă dacă cei ca Blunt ar dispărea.

Fragmentele din roman sunt publicate aici în contextul jocului Citate favorite găzduit de Suzana (Floare de colț), joc inițiat în colaborare de Ella și Zina.

Romanul scris de Agatha Christie, One, Two, Buckle My Shoe, a apărut pentru prima dată în anul 1940. În românește a apărut și la editura Litera în anul 2021, cu titlul O supradoză de moarte, tradus de Alina Rogojan.

Se spune că cine dorește să știe istoria cât mai aproape de adevăr ar trebui să citească romanele (cărțile) scrise într-o epocă sau alta... Cred că există cel puțin un sâmbure de adevăr în această afirmație.

Hercule Poirot in metrou. Citate favorite

Legănându-se in trenul de metrou, aruncat dintr-o parte in alta şi dintr-un trup in altul, Hercule Poirot îşi zise că erau prea mulţi oameni pe lume! Şi in mod sigur erau prea mulţi in lumea subterană a Londrei, la acea oră (6:30 pm) a serii. Căldură, zgomot, aglomeraţie, contiguitate - neplăcuta apăsare a mâinilor, braţelor, trupurilor, umerilor! Ţintuit şi presat peste tot de străini - şi, in general (gândi el cu dispreţ) de o mulţime de străini banali şi neinteresanţi! Omenirea văzută astfel en masse nu era deloc atrăgătoare. Cât de rar puteai vedea un chip sclipind de inteligenţă, cât de rar o femme bien mise! De unde le venise femeilor pasiunea asta de a împleti chiar şi in cele mai nefavorabile condiţii? O femeie nu arăta chiar foarte atrăgătoare când împletea - concentrarea, ochii sticloşi, neastâmpărul degetelor ocupate! Trebuia să ai agilitatea unei pisici şi voinţa unui Napoleon pentru a reuşi să împleteşti într-un metrou aglomerat, dar femeile reuşeau asta! Iar dacă apucau să se aşeze pe un scaun, imediat scoteau fâşia nenorocită de împletitură roz şi clic, clic, porneau andrelele!

Fără odihnă, gândi Poirot, fără graţie feminină! Sufletul lui bătrân se revolta împotriva stresului şi a grabei lumii moderne. Toate aceste tinere femei care îl înconjurau - atât de asemănătoare, atât de lipsite de farmec, de feminitatea atragătoare! Hercule Poirot simţea nevoia unei atracţii mai explozive. Ah! Să vezi o feme du monde, chic, înţelegătoare, spirituelle - o femeie cu forme generoase, o femeie îmbrăcată ridicol de extravagant! Odată existau astfel de femei. Dar acum… acum…

(din povestirea “Capturarea Cerberului”, volumul “Muncile lui Hercule”, de Agatha Christie, ed. Rao, Bucureşti, 2008; traducătoare: Monica Nechiti)

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte sau in altă parte, la un moment dat.

Parfum de personaje. Moarte pe Nil.

Am citit romanul, am văzut filmul. Am văzut şi ecranizarea din 1978, cu Peter Ustinov in rolul lui Poirot, şi episodul din serialul Poirot (1989-2013), cu David Suchet in rolul faimosului detectiv belgian, Hercule Poirot, excentric şi rafinat. Cred că de-a lungul timpului mi-am imaginat cam cum ar trebui să miroasă o adunare de indivizi bogaţi, aşa cum îmi imaginam cam cum trebuie să fi mirosit pe strazile Londrei, de exemplu, cândva in evul mediu.

Actualizare, mai 2023: Am vazut si filmul lansat in anul 2022... Pentru mine a fost o mare dezamagire din mai toate punctele de vedere: rochiile femeilor, costumele celor care deserveau vasul, "diversitatea obligatorie"...  

sursa

Acţiunea romanului Moarte pe Nil scris de Agatha Christie şi publicat pentru prima dată in 1937, se desfăşoară cândva in anii 1930 şi se învarte in jurul unei moştenitoare foarte bogată, frumoasă şi elegantă dar destul de arogantă şi, oarecum, dominatoare. Toate personajele care apar au – mai mult sau mai puţin – o legătura cu această domnişoară Linnet Ridgeway. In principal, totul se întâmplă in Egipt – in cea mai mare parte pe Nil – personajele fiind într-o croaziera de lux pe acest fluviu.

Despre Linnet Ridgeway (viitoare Doyle) îmi imaginez că se parfuma discret, cu parfumuri fine. Poate folosea Chanel No. 5, lansat de Coco Chanel in 1921 şi care, la vremea aceea, era accesibil numai celor cu venituri substanţiale. Sau, poate, folosea Shalimar, lansat de Guerlain in 1925. Poate Joy, de Jean Patou, creat in 1929, un parfum despre care se spune că a fost foarte apreciat in ani 1930, neschimbat până azi, şi in care sunt combinate varietîţi de flori rare in concentratie mare: iasomie, trandafir bulgăresc, ylang-ylang, trandafir de mai, tuberoza; un parfum elegant şi opulent.

Pe scriitoarea Salome Otterbourne - un fel de a spune scriitoare, deoarece cărţile ei erau interzise in biblioteci pe motiv că sunt indecente şi am dedus că erau, cumva, o formă de răzbunare pe diferite persoane din societate (sau doar bârfe) - mi-o imaginez duhnind a parfum, lăsând in urma ei dâre. Cât de bun ar fi un parfum, dacă cea care-l poartă lasă dâre in aer asta spune despre respectiva că nu-i tocmai o persoană stilată, chiar dacă pare a fi. Salome nici măcar nu pare stilată – se împopoţonează şi gândul îi e numai la sex – încă se crede tânără, frumoasă irezistibil şi consideră că bărbaţii trebuie să-i cadă la picioare. Ar putea cădea la picioarele ei, leşinaţi de parfum puternic şi miros de alcool (scriitoarea fiind prietena bună cu paharul). 

Mi-o imaginez pe scriitoare folosind parfumul Tabu de Dana, creat de Jean Carles, care a fost lansat in 1932; un parfum oriental floral care mai exista şi azi. Notele de vârf ale acestui parfum sunt portocala, bergamot, neroli, coriandru; notele de mijloc: cuişoare, iasomie, ylang-ylang, tradafir, narcisă iar notele de baza sunt zibeta, vetiver, cedru, paciuli, mosc, raşina benzoică. La momentul apariţiei mulţi l-au considerat a fi “parfumul femeilor uşoare” - poate pentru că era puternic şi senzual. Ceva mai târziu a început să fie apreciat.

Pe Jacqueline de Bellefort, prietenă cu frumoasa Linnet şi căreia aceasta din urmă îi “suflă logodnicul”, mi-o imaginez folosind un parfum prea dulceag pentru gustul meu. Imi imaginez că ar putea fi Arpege, de Lanvin, un parfum floral lansat in 1927 şi care a devenit popular abia prin anii 1950.

Louise Bourget, servitoarea Linnetei folosea, probabil, parfumurile angajatoarei sale, dar turna pe ea – aşa imi imaginez, şi nu pentru că era servitoare, ci pentru că avea un iubit egiptean pe care, probabil, voia să-l cucerească doar pentru ea (acesta având deja o soţie).

Rosalie, fiica scriitoarei Salome, îmi pare a fi dintre acei copii care trăiesc in umbra părinţilor lor celebri (negativ celebru înseamna tot celebru) şi încearcă să fie altfel decat aceştia şi din acest motiv îmi imaginez că nu folosea parfum. 

La fel, fără parfum – semn al “capitalismului decadent” – îmi pare a fi şi Jim Ferguson, un tânăr care citea “Capitalul” lui Marx şi se credea luptător pentru egalitate între clasele sociale.

Doamna Van Schuyler pare a fi o bogătaşă scăpătată sau, oricum, una obsedată de bijuterii – a plecat in croaziera pe Nil doar pentru că Linnet Ridgeway – măritata acum cu Simon Doyle – îşi petrecea acolo luna de miere şi avea un şirag minunat de perle, pe care respectiva şi-l dorea. Cred că, deşi hoaţă, folosea parfumuri de calitate şi nu turna pe ea - cred că Shalimar i se potrivea. 

Doamna ei de companie a cleptomanei amintita mai sus, Bowers, are alură masculină şi mă gândesc că parfumul era ultima ei grijă. Mi-o imaginez folosind Blue Grass, de Elizabeth Arden, parfum dezvoltat in anul 1934, un parfum luxuriant, cu note de vârf: portocală, neroli, lavanda, bergamot, la mijloc iasomie şi narcise, iar la bază boabe de tonka, lemn de santal şi mosc.

Se zice că bărbaţii din anii 1930 nu prea foloseau apă de colonie - in ideea că bărbatul trebuie să miroasă bărbăteşte - dar acest produs (apa de colonie) se comercializa (aveau acces mai ales cei cu dare de mână) încă din anii 1920, devenind popular prin anii 1950-1960. 

Bărbaţii anilor 1930 (cei bogaţi, in special) puneau accent pe curăţenie, in primul rând, şi foloseau săpunuri de bună calitate atât pentru spălat cât şi pentru bărbierit. Pentru a-şi aranja părul mai era la moda Brilliantina, dar mai puţin ca in anii 1920. Majoritatea erau raşi – cei care aveau barbă sau mustaţă stufoase încercau să ascundă vreun defect, vreo cicatrice. Cele mai multe produse cosmetice pentru bărbaţi erau pe bază de citrice. Erau şi bărbaţi care utilizau câteva picături din parfumul destinat femeilor.

Avocatul englez al Linnetei Ridgeway, Andrew Pennington, delapidator, îmi pare a fi genul de bărbat care îşi parfumează faţa cu apă de colonie de proastă calitate.

Avocatul american al Linnetei, e un tip distins şi discret, deci şi apa de colonie – dacă ar fi apreciat-o - ar fi folosit-o cu măsură.

Doctorul Bressner, un tip cu metode de tratament controversate, îmi pare a mirosi mai mult a substanţe medicinale decât a vreun parfum, dar dacă folosea apă de colonie cred că folosea prea multă şi parfumul se amesteca rău cu mirosul de medicamente.

Simon Doyle, falitul fost logodnic al prietenei actualei soţii e un dandy cu stil - dacă nu ţii seama de faptul că şi-a părăsit logodnica pentru prietena acesteia – deci cred că ştia să folosească apa de colonie astfel încât să nu leşine femeile din cauza mirosului. Pe acest tip mi-l imaginez parfumat cu Zizonia (unisex), de la Penhaligons (lansat in 1930 şi relansat in 2001), un parfum oriental misterios, cu note de condimente arse, piper şi patchouli (acest ingredient pare a fi fost cel mai apreciat in acei ani), dar şi cu note de portocale dulci, vetiver şi ghimbir.

L-am lăsat la final pe Hercule Poirot, detectivul belgian pe care mai toată lumea îl numeşte francez. Poirot e un tip sofisticat şi, cumva, cu fixuri. Când doarme foloseşte plasa pentru păr şi pentru mustaţă mă gândesc că folosea ceara, să păstreze forma mustăţii pe timpul zilei şi, poate, folosea şi briliantina, pentru a da strălucire părului. Bineînţeles că foloseşte şi after shave (precum Aqua Velva, un produs introdus pe piaţă in 1928 de compania JB Williams) sau apa de colonie. Îmi imaginez că in preajma lui se simte un miros de tutun amestecat cu mirosul uleiului de păr şi, eventual, al apei de colonie.

Descrierea lui  Hercule Poirot din romanele pe care le-am citit – aşa cum mi l-am imaginat eu pe detectiv – se potriveşte mai mult cu personajul interpretat de David Suchet şi mai puţin cu cel interpretat de Peter Ustinov, de aceea l-am descris pe primul.

Toate aceste parfumuri se pot amesteca şi cu mirosul de sudoare – pe Nil e foarte cald – dar şi cu mirosul fluviului, al combustibilului folosit de vasul de croazieră ş.a.m.d. Într-un salon mic, aşa cum era cel de pe vasul de croazieră, parfumurile devin mai puternice datorită căldurii iar amestecul lor in aer poate fi ameţitor.

Aşa-mi imaginez eu ca miros personajele din romanul “Moarte pe Nil”. Am omis cateva personaje desi nu sunt doar "aparitii episodice".

O poveste pentru Clubul Condeielor Parfumate găzduit de Mirela. Tema, Parfumul personajelor din romanul “Moarte pe Nil”, a fost propusă de Radu Florin.

Urmatoarea poveste in 11 iunie: Parfumul magazinelor de altădată, temă propusă de Pandhoraa.

Hercule Poirot, detectiv particular

Hercule Poirot este un detectiv belgian (fictiv) din unele romane ale scriitoarei Agatha Christie. Apare in 33 romane si 64 nuvele politiste. Alaturi de Miss Marple, este unul dintre cele mai celebre personaje ale scriitoarei.

Actori in rolul lui Poirot

A devenit si un celebru personaj in filme, fiind interpretat de actori precum Albert Finney, Peter Ustinov si mai recent David Suchet, care a fost portretizarea lui Hercule Poirot la televizor timp de 19 de ani (incepand din 1989).

Primul actor care a interpretat personajul a fost Austin Trevor, in Alibi, Black Coffee (1931), si Lord Edgware Dies (1934).

Personajul Poirot

Personajul a fost creat in anul 1916, in romanul Misterioasa Afacere de la Styles (publicat in 1920), iar ultima aparitie a fost in Cortina (1975).

La publicarea acestui ultim roman Poirot a devenit singurul personaj fictiv care a primit vreodata un necrolog (in New York Times: 6 August 1975 Hercule Poirot, celebrul detectiv belgian, a murit.)

Articolul incepea astfel:

Hercule Poirot, un detectiv belgian care a devenit celebru pe plan internațional a murit in Anglia, varsta lui fiind necunoscuta.

In ceea ce priveste sanatatea lui, reporterul Thomas Lask a scris:

Vestea mortii sale, data de doamna Agatha Christie, nu a fost neasteptata, inca din Mai stiindu-se ca e aproape de moarte.

Ultima nuvela in care apare Poirot, Cortina, a fost prezentata publicului doua luni mai tarziu, in 15 Octombrie. Nuvela a fost scrisa cam in acelasi timp cu ultimul roman in care apare Jane Marple (Sleeping Murder), la mijlocul anilor ’40, pentru a fi publicate la o dată ulterioară.

Inclus in articol era o reeditare a unui portret al lui Poirot, pictat de pictorul britanic W. Smithson Broadhead (1888-1960) pentru revista The Sketch in 1923, si care a aparut si pe coperta romanului publicat in 1924 (Poirot Investigates).

Hercule Poirot a aparut pentru prima data in romanul Misterioasa afacere de la Styles, cand prietenul sau, capitanul Arthur Hasting, l-a chemat pentru a rezolva o crima misterioasa.

Ranit in primul razboi mondial, locotenentul (la acel moment) Hasting se simtea inutil si se plictisea. Din fericire, un vechi prieten, John Cavendish, il invita la casa familiei sale pentru a-si petrece restul concediului medical, alaturi de mama sa vitrega, dna Inglethorpe, si noul ei sot, Alfred. Hasting ajunge sa realizeze ca armonia de la conac nu era tocmai reala. Cand dna Inglethorpe e gasita otravita incepe o ancheta – si cine e mai potrivit pentru a investiga daca nu refugiatul Hercule Poirot, un detectiv belgian la pensie?

Comentariul favorit al autoarei, pentru acest prim roman, apare in Pharmaceutical Journal:

aceasta povestire cu detectivi trateaza despre otravuri intr-un mod realist, nu prostii despre substante ce nu pot fi depistate, asa cum se intampla adesea. Dna Agatha Christie isi cunoaste profesia.

Acest refugiat belgian din primul razboi mondial si-a inceput cariera ca ofiter de politie, in Belgia, aminteste autoarea, pentru a explica vastele cunostinte in domeniu si stapanirea procedurilor si procedeelor criminalistice. Cariera de detectiv particular si-a inceput-o pe continent, in Anglia, pentru a avea o sursa de venit.

Autoarea s-a inspirat in crearea personajului si din experienta refugiatilor belgieni care si-au gasit adapost in Torre, unde localnicii i-au primit cu bratele deschise dar pentru ca nu toti reuseau sa inteleaga stilul de viata britanic au preferat sa faca lucrurile in stilul propriu. Hercule Poirot afirma – referindu-se la gusturile englezilor in materie de hrana - ca “englezii nu au bucatarie, au doar mancare”.

Autoarea a ales sa creeze un personaj varstnic, decizie pe care a ajuns repede sa o regrete pentru ca nici chiar ea nu si-a imaginat ce succes va avea acesta si in cate romane si nuvele va fi protagonist: “detectivul meu fictiv a ajuns sa aiba o suta de ani” – declara ea la un moment dat (unii au calculat ca a murit la varsta de 125 ani, luand ca punct de plecare varsta pe care acesta o avea la momentul aparitiei).

Poirot spunea despre sine ca este “un mare om” – modestia nefiind o trasatura caracteristica a acestui detectiv care se lauda cu micile lui celule cenusii si care considera ca succesele sale in materie de rezolvare a misterelor ii dau dreptul la aceasta titulatura. El isi incheia fiecare caz in mod dramatic, satisfacandu-si ego-ul.

Eleganta sa – ajunsa demodata la un moment dat – precizia, manierele sale excentrice erau adesea ridiculizate de politistii locali dar Poirot – “cea mai mare minte din Europa” – avea intotdeauna ultimul cuvant.

Aparenta si aptitudinile personajului

Capitanul Arthur Hastings il descrie pentru prima data in romanul Misterioasa Afacere de la Styles:

Abia dacǎ avea peste cinci picioare si patru toli dar se plimba cu demnitate. Capul lui avea forma unui ou, si era mereu tinut inclinat un pic intr-o parte. Mustata era foarte dreapta si militaroasa. Curatenia hainelor lui era aproape incredibilǎ; cred ca un fir de praf i-ar fi provocat mai multa durere decat o rana facuta de un glonte. Si totusi omuletul care, regretam sa observ, schiopata ingrozitor, fusese in vremea lui unul dintre cei mai celebri membri ai politiei belgiene.

In romanele ulterioare, schiopatatul nu mai este mentionat. Poirot are par negru, pe care il vopseste la batranete pentru a-i pastra culoarea (dupa cum descopera Hastings in romanul Crimele A.B.C.) Are ochi verzi care sunt descrisi ca stralucind asemeni ochilor unei pisici, atunci cand detectivul are o idee.

Timp de zece minute a stat in liniste totala [...] si tot timpul ochii i-au devenit din ce in ce mai verzi.

(Misterioasa Afacere de la Styles)

Imbracamintea lui Poirot, considerata ca apartinand cremei societatii la inceputul carierei va deveni ingrozitor de iesitǎ din moda spre sfarsitul acesteia.

Printre caracteristicile cele mai cunoscute al lui Poirot se numara si sensibilitatea stomacului. Sufera de rau de mare si, in Moarte intre nori, considera ca greata de la zbor l-a împiedicat sa fie mai alert in timpul crimei. Intr-un roman ulterior ni se spune ca spre batranete Poirot a inceput sa-si bucure stomacul cu diferite delicatese.

Poirot este extrem de punctual si are un ceas de buzunar foarte mare si demodat pana aproape de sfarsitul carierei.

Mandria lui este si mustata perfect taiata si ceruita si este la fel de celebra precum micile sale celule cenusii.

David Suchet in rolul lui Hercule Poirot

Pregatindu-se pentru acest rol actorul a citit toate nuvelele si romanele in care apare personajul. A studiat si accentul, ascultand emisiuni radiofonice atat belgiene cat si franceze. A declarat ca, inainte de a incepe filmarile a dorit sa devina Poirot.

A studiat si a perfectionat excentricitatile si maniile personajului astfel incat acestea sa para naturale, nu comice si sa nu lase loc de comentarii, fiind constient ca fanii observa si cele mai mici amanunte. Stia cate cuburi de zahar pune Poirot in cafea si trebuia ca fiecare gest sa fie natural si serios, nu comic – dar interpreta si autoironia fina a personajului constient ca are unele manii. Spunea ca si faptul de a intinde o batista pe pamant inainte de a ingenunchia sa cerceteze ceva trebuie sa fie un gest atat de firesc incat sa nu lase loc de zamabete sau comentarii pentru ca astfel de gesturi fac parte din personalitatea detectivului.

Intr-o scrisoare, un fan isi arata dorinta de a vedea un Hercule Poirot cu pieptul gol – scrisoare care l-a pus in dificultate pe actorul care obisnuia sa raspunda tuturor scrisorilor primte de la fani. A ales sa scrie ca pentru aceasta ar fi nevoie sa renunte la toate umpluturile care il fac sa arate gras – precum personajul – el nefiind un barbat gras.

David Suchet declara ca ceilalti actori care au interpretat personajul l-au facut sa para mai mult un bufon, pentru ca au ales sa portretizeze una-doua dintre caracteristicile personajului, pe cand el a ales sa le interpreteze pe toate, adica sa fie Hercule Poirot, detectivul belgian obligat sa traiasca in Anglia.

O actrita a afirmat ca a inteles de ce femeile il adora pe Poirot: pentru ca se simt in siguranta langa el.

David Suchet recunoaste si o anumita asemanare intre el si personajul pe care l-a interpretat 19 ani, in 57 de episode (in serialul Poirot al Agathei Christie): ii place ca in casa lui fiecare obiect sa fie asezat la locul lui, intr-o armonie perfecta iar daca aceasta armonie este intrerupta se simte iritat si devine nesuferit – isi da seama ca aceasta caracteristica este greu de suportat de ceilalti dar asa e el: 

cand pe masa sunt doua carti acestea trebuie sa fie simetric asezate; dar nu sunt asa de greu de multumit ca Poirot: cand am la micul dejun oua fierte nu pretind sa aiba dimensiuni egale – zambeste el.

Agatha Christie nu l-a vazut pe David Suchet in rolul lui Poirot, dar Mattew, nepotul scriitoarei, a comentat: 

Personal, regret foarte mult ca nu l-a vazut pe David Suchet. Cred ca, vizual, el este cel mai convingator si, probabil, reuseste cel mai bine sa transmita privitorului acea iritare pe care o asociem intotdeauna cu perfectionistii.

Autoarea romanelor

Agatha Mary Clarissa, Lady Mallowan, nascuta Miller (15 Sept.1890 – 12 Ian.1976) e cunoscută in general ca Agatha Christie (cu numele de familie al primului sot). A fost o scriitoare engleza de romane, povestiri scurte si piese de teatru politiste. A scris si romane de dragoste sub pseudonimul Mary Westmacott, dar acestea sunt mai putin cunoscute, pentru ca nu s-au bucurat de acelasi succes la public precum romanele politiste.

Operele sale, in principal cele care au ca personaje principale pe Hercule Poirot sau Miss Jane Marple, au facut ca Agatha Christie sa fie numita "Regina Crimei”, ea fiind considerata ca unul dintre cei mai importanti si inovativi autori ai genului.